Legenda Babei Dochia și Dragobetele

Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea
la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi,
Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primăvara.
Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fără acordul
Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece
de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală
acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să
ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă
încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini
şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-
şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o
floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă,
a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre
casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu
era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus
Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte,

fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă
floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece
cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe
cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi
totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-
se, conform legendei, în stană de piatră.
 Babele
Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică…
babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa
de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta,
porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de
palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi
a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig,
şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până
primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că
baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai
lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua
zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic,
încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese
vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la
începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul,
atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu
ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească
Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a
fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale
împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai
au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la
un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice
spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile
afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi

anul trecut.
 Legenda Mărţişorului: Tânărul care s-a
jertfit pentru a readuce Soarele

Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi,

acesta era reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de
râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe o aţă.

Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a
pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase.
Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni
nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece
să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca
să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei
anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au
înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul
eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat
natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele
cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe,
ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse
în zăpada imaculată.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor
pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este
frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi
puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât

câte o monedă, pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea
mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele
noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi
sensibilitatea.

Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până la 1 martie, pentru a fi
frumoase şi drăgăstoase.

După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom

roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme
frumoasă, atunci vom avea o primăvară însorită.