după

Passionaria
Stoicescu
 A fost odată ca niciodată,
o ciobăniţă şi-o fată. Cât era
ziua de mare păzeau o turmă
de mioare. Ciobăniţă era
Dochia, mătuşa, iar fata, o
orfană oploşită la stână,
Brânduşa. Ca să nu se
risipească oile pe toate văile
şi să nu cadă-n vreun hău, le
ajuta câinele Dulău.
Fata era harnică şi
sfioasă. Şi câte nu erau de
făcut la stână şi-n casă? Oi
de muls, lână de tuns, miei
de-nţărcat, brânză de
strecurat, mâncare de gătit,
blide de spălat, unghere de
dereticat, Dochia de
descântat. Căci babei Dochia,
mătuşa, îi era drag să stea cu
capu-n poală la Brânduşa.
Fata să-i cânte şi să-i tot
descânte.
 Când iernii îi era a se
duce, pe babă o apucă o
poftă de dulce. Şi fiindcă
avea gura amară, o trimise
pe fetişoară, sus, pe munte,
în inima pădurii, să-i aducă
miere nouă şi apă de la
izvorul de rouă.
În drumul ei, Brânduşa
găsi un bordei. În el locuia
un vânător pe care-l chema
Mărţişor. Cum văzu fata
cea frumoasă, o rugă să-i
deretice prin casă şi să-i
frământe o pâine gustoasă.
În schimb, se va duce el în
locul ei, la un tainic ştiubei
şi degrabă va aduce şi
miere şi apă.
 Şi unul şi altul
se ţinură de cuvânt.
Fata mătură prin
căscioară şi făcu
pâine rumeioară, iar
Mărţişor aduse
miere şi apă de la
izvor.
Dar vânătorul
Mărţişor, care se
îndrăgostise de fată
şi nu-i plăcea să
rămână dator
niciodată, îi dărui un
ban năzdrăvan.
 Cum n-avea pe ce-l atârna
ca să-l poarte, Mărţişor, care
era şi vrăjitor, făcu un şnuruleţ
pentru bănuţul de preţ. Luă un
bulgăre de zăpadă şi-l
preschimbă într-un fir alb de
nadă. Apoi se rugă de focul
cu luciri, să-i dea şi el un fir.
Focul din sobă sări, în obrajii
fetei sclipi, dar şi în ochii lui
Mărţişor; străpunse pieptul
Brânduşei, îl atinse pe
vânător şi se preschimbă în
cel mai roşu firişor. Răsuci
Mărţişor firul alb cu cel roşu
sclipind, şi prinse pe el banul
de argint. Apoi fata puse la
gât şnurul cu banul de preţ.
Luă apa şi fagurele de miere
şi de la vânător un dulce la
revedere.
 Ajunse ea acasă la babă,
repejor, dar inima-i rămăsese la
Mărţişor. Toată ziua cânta şi-şi
pipăia bănuţul de argint şi şnurul
cel răsucit. În curând, le prinse şi
oilor la gât ca nişte salbe, fire de
lână roşii şi albe. Ba, ca să-i fie
bucuria deplină, găti şi pomii din
grădină. Îi era dor de Mărţişor şi
nu ştia cum să dreagă, cum să
facă, la bordeiul lui să se
întoarcă.
Se rugă de baba Dochia în
chip şi fel, s-o lase să se urce cu
oile la muncel. Aşa, prin pădure
ar fi trecut, şi pe Mărţişor l-ar fi
văzut.
- Te-oi duce numai tu cu oile,
că eu m-am săturat de-o viaţă...
Dar nu-i încă vremea, e ger, e
ceaţă. N-a ieşit soarele!
- Ba e cald, ba e cald, zicea
Brânduşa, de înfuria pe mătuşa.
 Noaptea, în colţişorul ei,
născocea descântece de
îmbunat soarele, să ducă
mioarele, sus, la munte, la
izvor, la frumosul vânător. Şi nu
ştiu cum se făcu, şi un vis avu.
Chiar mândrul soare o povăţuia
să se roage de luna februarie,
cu câteva zile să se mai
scurteze, ca mai repede să se
împrimăvăreze.
Februarie îi ascultă ruga,
dar o îndemnă să aleagă fuga.
De baba Dochia să se ferească
şi cu oile-n munte să se
grăbească. Să-i dea mătuşii la
masă o fiertură somnoroasă,
să-i îngâne şi o poveste, şi să
plece cu oile până n-o prinde
Dochia de veste.
 Zis şi făcut. Când se crăpa
de ziuă şi baba sforăia ca apa-
n piuă, Brânduşa luă turma şi...
pe-aici ţi-e urma! Tocmai intra
cu zorul, în pădurea în care se-
ntâlnise cu vânătorul, când
Dochia, somnoroasă, o căuta
prin casă.
Ieşi baba afară. Nici urmă
de fetişoară. Văzu soarele sus
pe cer şi oile nicăieri. Îi clănţă-
neau de furie dinţii din gură şi
nu se bucura de căldură. Dădu
fuga-n cărare; nici urmă de
mioare.
- Ah, blestema ea, oile mele!
N-ar avea parte nimeni de ele!
Dă, Doamne, ninsoare, turma
să coboare, şi zloată să toarne,
ca să se întoarne!
 Îşi puse pe ea nouă cojoace,
gândindu-se că-i februarie, şi tot frig
se va face. Dar soarele care era de
foc, ardea să-şi lase baba, cojoc după
cojoc. Dezbrăcă Dochia unul, dez-
brăcă două, până-n pădure, sus, le
lăsă pe toate nouă. Rămase într-o
cămaşă de borangic şi dintr-o dată i
se făcu frig. Pe o pajişte, sus, la izvor,
văzu pe cei doi drăgostei, Brânduşa şi
Mărţişor, cu oile după ei.
- Aşa, urlă baborniţa furioasă,
bătând apa izvorului cu toiagul de
acasă. Să se-nchege apele, să cadă
ninsorile, s-acopere zările, blestema
ea. Tu, fată, în zăpadă să stai viaţa
toată, iar tu, flăcău, s-ajungi şi mai
rău... Cum eşti de gâtul ei drăgăstos
spânzurat, la gât de fete să spânzuri
ne-ncetat, iar de-ai vrut taină, fie să
spânzuri şi de haină! De două ori
şnuruit, de două ori răsucit, roşu cu
alb împletit! Aşa să fie!
 Şi se porni o viscolniţă şi-o
vijelie, de se acoperi soarele.
Brânduşei îi îngheţară picioarele,
se chirci, se îngălbeni, se făcu
mică-mică, şi se preschimbă într-o
floricică. Iar iubitul ei vânător se
făcu şi el, mărţişor, după numele
lui, un şnur cu fir alb şi roşu, cum
altul nu-i.
Dar viforul acela nebun, şi pe
Dochia o îngheţă tun, cu mioare şi
cu Dulău; şi zice-se că se mai văd
şi azi, împietriţi în Ceahlău...
De atunci, luna februarie, de
mila îndrăgostitei copile, s-a scurtat
cu câteva zile, iar martie, din prima
până-n a noua zi, din cauza
cojoacelor babei Dochia, nu ştii
cum poate fi. Prea puţin cu soare,
mai mult cu vânt şi ninsoare, cu
ceaţă şi ploaie slabă, ca nesuferita
de babă.
 Şi-am fost şi eu
prin pădure după
prăpăd, şi ce mi-a
fost dat să văd? Pe
jos, brânduşe
gălbioare tânjind
după soare, şi-n
brazi, mărţişoare.
Şi-am luat unul
din ele, şi l-am pus la
gâtul poveştii mele.
Un fir roşu cu alb
răsucit, ca semn că
nu v-am minţit.
 Sfârşit
http://gabi.csms.ro