Zăpădiţa de Natalia Zabila

Pitită sub o cuşmă de zăpadă Deodată, fragii buzelor deschise

Şi troienită până-n cercevea Şi-a zis vioaie „Iată-mă-s şi eu!
E o căsuţă unde-un moş c-o babă Mă cheamă Zăpădiţa. Pare-mi-se
Îşi duc de-un veac aproape viaţa-n ea. Că v-aţi dorit o fiică tot mereu.”

Odată, iaca ei c-au pus să şadă S-aştern pe câmp omături nesfârşite

Pe prispă sub fereastră amândoi N-au fost nămeţi nicicând atât de-nalţi
Privind duioşi cum oameni de zăpadă Trăiesc bătrânii zile fericite
Copiii ridicau cu tărăboi. Cu fiica lor de-ai crede că sunt alţi.

Când soarele după nămeţi căzuse Nici praful în căsuţă nu s-aşează

Omătul încă moale albăstrea Atât e de curat şi îngrijit
- Ce-ar fi, măi babă, bătrânelu-i spune Podeaua, preşuri noi o-ncondeiază
Să ticluim şi noi un om de nea? Şi soba cu flori mari s-a zugrăvit.

-Ce rău îmi pare, a oftat băbuţa E apa-n copcă zdravăn îngheţată
Că n-am avut, uncheşule, copii! Poteca din livadă-i lunecuş!
Hai să-ntocmim o fată şi căsuţa Din zori în seară însă casa toată
Poate aşa s-o mai înveseli. De-un cântec vesel s-a umplut acuşi.

Şi, vălătuci din neaua afânată Şi pricina e numai Zăpădiţa

Rostogolind, sub merii cei frumoşi Ce-a-nviorat căsuţa veche-n sat
Ei au făcut, între nămeţi, o fată Că nu-i stă mâna, cum nu-i stă guriţa
Cotoşmănată şi-n pâslari pufoşi. Şi câteşitrei sunt veseli ne-ncetat.

În vremea asta o stăncuţă iată La cântece şi basme totdeauna

Zburând de-a curmezişul peste sat, Spre ei aleargă satul de copii
Zvârli o pană neagră, fermecată Că Zăpădiţa, harnică şi bună,
Pe creştetul copilei îngheţat. Cu toţi, cu toţi a strâns prietenii.

Se însera. A soarelui sclipire Neobosită-i mări Zăpădiţa

În nori portocalii se cuibări Pe derdeluş, la joacă de o vezi
Când pe obrajii fetei o ivire De ger nu se sfieşte - şi fetiţa
Ca doi bujori de sânge înflori. E ca un mac sădit între zăpezi.

Şi fata de zăpadă prinse viaţă… Dar, iaca primăvara că soseşte

Îmbujorată, tresări un pic Şi soarele-n câmpii s-a coborât
Albaştrii-i ochi vedeai cum se dezgheaţă Ci Zăpădiţa, tristă se gândeşte
Cum dă uşor din umărul ei mic. Iar chipu-i e de-acum posomorât.

Şi însăşi pana neagră de stăncuţă Abia un zâmbet dacă-i încolţeşte

I-acu o coadă deasă să te miri Şi cântecul ei molcom se făcu
Iar obrăjorii ei sub băsmăluţă-s De soare parcă-ntr-una se sfieşte
Mai rumeni decât orice-nchipuiri. Şi nici de joacă nu-i mai arde acum.
Că lunca şi câmpiile întinse
Covoare de flori gingaşe urzesc
Livezile de floare parcă-s ninse
Şi-n codrul veşnic ramuri înverzesc.

Aleargă-n crâng prietenii şi-o cheamă

- Hai, Zăpădiţo, vino, ce oftezi?
De ce stai tu pe gânduri? Nu iei seama
Că totu-n jur e vesel precum vezi?

- Alergă cu copiii şi te joacă!

Îi zic părinţii ei îngrijoraţi
Ci Zăpădiţa mai oftă oleacă
Pornind la joc cu paşi tărăgănaţi.

Lângă pârâu, sub salcia bătrână

Împodobiţi cu flori şi mâţişori
Copiii-şi împletesc câte-o cunună
Şi-apoi zglobii dansează-n tact uşor.

Apoi iscând un foc cu luare-aminte

Din vreascurile strânse în grămezi
În cete peste flacără fierbinte
Gălăgioşi ei sar ca nişte iezi.

Pe creştetul pădurii împletite

Micuţul nouraş zbura la drum
- Adio, Zăpădiţa! pe şoptite
I-a zis zefirul salutând-o acum.

Un plop din frunza-i murmură „Adio”

Deşi tu vieţuieşti aşa puţin,
Ai fost pe lume o fiică bună şi o
Prietenă cu zâmbetul senin.

Şi nouraşul care-a fost zăpadă

Plutea prin stepă, dincolo de sat
În chip de ploaie el dorea să cadă
Ca lanu-n jur să crească mai bogat.

Şi, uite ploaia răpăi în spume

Şi-n urmă-i iarba fragedă-nverzi
Iar basmul Zăpădiţei va rămâne
De-acum să dăinuiască zi de zi!