Legenda Babelor

Mitul babelor este asociat în cultura populară cu Baba Dochia. Legenda spune că Baba

Dochia avea un fiu, Dragobete, care i-a dus acasă noră împotriva voinței ei. Pentru a-și
necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu
să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă.
Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze,
culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul
iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și
i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a
spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit.
Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea fata se întoarce acasă.
Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi
putuse oferi o floare fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12)
în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să își scoată rând pe rând,
cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc și
Baba Dochia îngheață.

Legenda vrăjitorului Caraiman

Muntele Caraiman cu semeţul său vârf de 2.384 de metri domină priveliştea Bucegilor de
pe Valea Prahovei. Este uşor de recunoscut după crucea care îi poartă numele, ridicată în
memoria ostaşilor români căzuţi în Primul Război Mondial. Întunecat şi înfricoşător, cu vegetaţie
puţină din cauza structurii stâncoase, se ridică parcă ameninţător dintre ceilalţi munţi. La
jumătatea versantului, o stâncă ce seamănă cu un cimpoi pare desprinsă şi parcă atârnată la
jumătatea drumului. Mari iubitori de legende, oamenii locului îi atribuie Caraimanului şi cimpoiului
său o poveste. Se spune că muntele adăpostea cu mult timp în urmă un vrăjitor mare şi bogat.
De altfel, şi numele muntelui înseamnă, în turceşte, cara – negru şi imam – conducător. „Negrul
conducător“ era, însă, un vrăjitor foarte bun la suflet a cărui mare bucurie era să sufle dintr-un
cimpoi de care nu se despărţea.
Înzestrat cu puteri neobişnuite, când sufla în el, vrăjitorul înverzea pădurile şi înflorea
pajiştile. A împietrit din cauza copiilor Vrăjitorul Caraiman avea foarte mulţi copii ce îl iubeau
nespus când erau mici.
Crescând, au început să se certe pe avere, însă Caraiman i-a domolit o vreme
împăţindu-le în mod egal toate avuţiile sale. Dar curând, copiii mai leneşi care şi-au pierdut
averea au cerut noi bogăţii de la fraţii lor. Potrivit poveştii consemnate în „Legende geografice
româneşti“, copiii au început să se certe foarte tare, iar între ei s-a încins o luptă puternică în
care mai mulţi au fost ucişi. Cum nici aşa nu au reuşit să se împace, Caraiman s-a întristat foarte
tare şi a plâns atât de mult încât din lacrimile sale au izvorât pârâie şi râuri care au ajuns până la
mare.
Durerea vrăjitorului Caraiman nu s-a încheiat decât după ce copiii săi au încercat, într-o
noapte, să-i fure cimpoiul fermecat care trezea natura la viaţă. Atunci s-a dezlănţuit o furtună
teribilă, iar toţi copiii nerecunoscători au fost ucişi de natura dezlănţuită. De durere însă, şi
Caraiman s-a transformat în piatră, părând că doarme, şi acum, cu cimpoiul sub braţ, blocul de
stâncă de la jumătatea muntelui. Pe vreme de furtună, cimpoiul se umflă şi se aude pe toată
Valea Prahovei.