https://www.historia.

ro/sectiune/general/articol/baba-dochia-legenda-fetei-de-imparat-si-traditia-
celor-noua-cojoace

https://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia

https://identitatea.ro/legendele-babei-dochia-martisorului-si-dragobetelor/

A fost odată ca niciodată, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o fată de împărat. Sau
a fost o simplă ciobăniţă? Sau o babă cu sufletul rău? Indiferent de adevăr, Dochia
reprezintă o poveste fundamentală a folclorului românesc. Din legendă în istorie,
din mitologie în tradiţie, Dochia a lăsat obiceiuri de primăvară pe care românii le
respectă şi astăzi.

Fata împăratului

Conform unei legende culese din popor chiar de Gheorghe Asachi, Dochia era fiica
conducătorului dac, Decebal. Fata era nespus de frumoasă, lucru care se ştia în toate cele
patru zări. În vremea în care romanii au ajuns pe teritoriul Daciei, liderul lor, împăratul
Traian s-a îndrăgostit de Dochia. Ea refuză să devină soţia lui şi fuge pe muntele sacru al
dacilor, Ceahlăul. Romanul se pare că a urmărit-o până acolo. Dându-şi seama că nu
poate scăpa de el, Dochia s-a rugat zeului Zamolxe. Aşa că frumoasa fată, împreună cu
oile sale, a fost transformată în stâncă.

În Bucovina, legenda Dochiei – fata de împărat – este puţin diferită. Fugind de un rege
cotropitor ca voia să o ia de nevastă, ea a fugit pe munte. Tot urcând şi purtând nouă
cojoace, fetei a început să îi fie cald. Şi rând pe rând a început să arunce câte unul. Când a
ajuns în vârf, iarna era în toi. Aşa că Dochia, mânioasă, a început să îl ocărască pe
Dumnezeu, iar pentru cuvintele sale, Acesta a pedepsit-o, transformând-o în stană de
piatră.

Baba Dochia (sau Baba Odochia) este unul dintre cele mai importante

personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat
de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie.
Personajul Dochiei este asociat cu legenda Traian și Dochia, culeasă
de Gheorghe Asachi. Despre Traian și Dochia celebrul critic literar George
Călinescu spunea că este „rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului
român”. Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian,
cuceritorul Daciei se îndrăgostește de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture și
se refugiază împreună cu „a ei popor” pe muntele considerat sacru de
către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi
cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în
stâncă.
O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele
său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora,
într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la
râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata
a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze,
culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce
acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei,
Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să
spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a
constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit
această sarcină grea fata se întoarce acasă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia
se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi putuse oferi o floare
fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12) în
căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să își scoată
rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul.
Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.
Folclorul popular românesc asociază cele noua zile de pe 1 Martie până pe 9
Martie cu povestea Babei Dochia născându-se astfel mitul Babelor.

Baba Dochia, conform lui George Călinescu, face parte din cele “4 mituri
fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea româneasca.”
Sacrul sta sub semnul venirii primăverii, de aici derivând mai multe
legende și tradiții românești, evocate an de an.
Legenda Babei Dochia și Dragobetele
Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea
la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi,
Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca
primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă
fără acordul Dochiei. Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora,
îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-
te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb
şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai
multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea
degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea
să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina. Impresionat de durerea fetei,
Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să
spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a
constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar
soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un
simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus
Hristos. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre
munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor
să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele
doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-
a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse
acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile
sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.
Babele
Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică…
babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era
aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea. Azi
aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte
cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de
palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată. Biata fată,
când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o
să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă. Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă
cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat
fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara când a dat colţul ierbii. În
ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele
nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-
a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul
cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă
şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al
lui bietul tată-său. De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele
nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai
lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte
o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas
şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“. În multe părţi se mai
crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a
făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.
După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai
au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot
gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi
de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru
asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă. De acum s-a sfârşit şi cu
babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.
Stânca Dochia
Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la
poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit. Într-o zi, s-a depărtat de
schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului. I-
a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde
florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor. Într-
o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc.
Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul
ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi. A venit însă o
zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca
de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul
tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că
i-a întunecat judecata. A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după
care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit
douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea
zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie. De atunci, stânca
poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de
rătăcire ale Dochiei. Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului.
Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna
decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi
luna corespunzătoare.
Balada Dochiei scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele
Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunată

Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.
La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată

Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară

Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.