1.

Cele douăsprezece fete de Împărat și palatul cel fermecat – de Petre

Ispirescu

Rezumat:
Cu mult timp in urmă un flăcău orfan de părinți care lucra pe la alți oameni
dintr-un sat era tare bine văzut de stăpânii la care slujea căci era cuminte și harnic,
iar chipul și manierele ca a unui rege le avea. Ceilaliți argați îl luau peste picior și-
l pizmuiau mereu, dar când trecea pe ulița satului fetele îl îndrăgeau că era frumos
cu păr negru și chip alb. Fetele îl porecliră Făt-Frumos al satului. Într-o zi de
primăvară ostenit că tot umblase după vaci pe câmp se pune la umbra unui copac
mare și stufos si adormi. Atunci el a avut un vis în care se făcea că o zânâ
deosebită, mai frumoasă decât orice altâ zână îi spune să se ducă la curtea
împăratului că acolo are să se procopsească. Băiatul nu a crezut în acel vis prima
dată, dar nici a doua oară. Însă a treia oară când o visă pe zână, aceasta îl ameninta
cu boală. Speriat băiatul s-a dus la stăpânul său și îi spună că vrea să plece de pe
moșia lui ca să-și încerce norocul în altă parte. Zis și făcut! Băiatul plecă și ajunge
la curtea Împăratului unde se face grădinar. La acea curte împărătească existau 12
fete frumoase care erau închise într-o cameră de unde ieșeau doar ziua căci noaptea
aceste fete plecau departe și de fiecare dată când se întorceau aveau încălțămintea
ruptă. Aceste domnițe erau ursite sa nu se poată mărita până nu va găsi cineva care
să rupă vraja( legătura) ursitei lor și să facă pe una dintre ele să iubească pe cineva.
Fetele aveau patima jocului, a dansului si din acest motiv ele își distrugeau mereu
încălțătile. Împâratul a dat de veste că cine va deslega misterul și va afla unde merg
cele 12 fete va putea să se însoare cu una din ele. Mulți bărbați sus-puși și-au
încercat norocul dar în zadar. Grădinarul a dorit și el să încerce dar s-a lăsat
păgubaș pentru că nu era împărat și nici avere nu avea. Acesta făcea în fiecare zi
câte un buchet de flori pentru fiecare fată de împărat, dar de ultima fata cea mai
mică a început să se îndragosteasca. Acesta a visat-o pe zână care ii spuse să
meargă în unghiul grădinei cel de răsărit și acolo va găsit doi pui de dafin, unul
cireșiu și altul trandafiriu, alături de dânșii el va vedea o sapă de aur, o năstrapă (
cană mare din lut) de aur și un ștergar de mătase și îi mai spune băiatului să aibă
grijă de cei doi copacei. Zis si făcut. Peste ceva timp crescu doi copaci mai
frumoși ca restul copacilor. Băiatul se pune langa unul din ei și îi cere să fie
invizibil. Copacul îi îndeplinește dorința și îl face nevăzut. Băiatul intră în camera
fetelor noapte și vede că fetele se pregătesc de plecare nu de somn. S-au îmbrăcat
frumos și atunci fata cea mai mare bate din picior și podeaua se deschide în două.
Fetele trec printr-o grădină cu zid de aramă și apoi printr-o pădure cu frunze de
argint, apoi prin una cu frunze de aur și apoi prin una cu frunze de diamant. La
capărul acestor păduri se afla un neleșteu și niste palate cum nu mai văzuse nimeni
până atunci . Cele 12 fete au trecut fiecare cu barca ei peste neleșteu, dar barca
fetei celei mici era mai grea ca de obicei din cauza ca băiatul se puse în ea. Ajunse
la palat, petrecerea a început. Palatul e descris ca fiind făcut din aur și împodobit
cu rubine și pietre nestemate. Au dansat și am mâncat toată noaptea. Apoi s-au
întorc acasă la Împărat. Dar în drum spre întoarcere baiatul a rup dintr-un copac o
crenguță dintr-un copac ca a doua zi sa-l pună în buchetul fetei cele mici. Fata
rămâne uimită dar nu spune nimic. A doua seara s-a întâmplat la fel dar atunci fata
cea mică văzând din nou în buchet o crengută mai deosebită și-a dat seama ce
făcea baiatul. A vorbit atunci cu celelalte surori și au decis să-l omoare în noaptea
a treia. Baiatul a cerut ajutor de la al doilea copac acesta oferindu-i avere dar și
minte adică l-a transformat în împărat. Acesta s-a înfățișat în fața regului și i-a spus
ca vrea să își încerce și el norocul. În acea noapte la palatul fermecat de peste
neleșteu baiatula a fost pus la masă,dar fata cea mică i-a spus ca nu bea nimic. Ea îi
mai spune de altfel ca ține mult la el. Într-un final fata se îndrăgostește și ea de
băiat și vrajă se rupe. Cei doi se căsătoresc.

2. Mama zidită de vie – de Arthur și Albert Schott

Rezumat:

Unui bătrân sărac i se urâse să mai taie lemne din cauză că acum el găsea din ce în
ce mai greu cele necesare pentru familia sa asa ca se hotărî șă-și ia viața. Când își
lega funia de gît si incerca sa se agate de un copac atunci îi apare în față diavolul
care ii spune sa nu facă asta, căci în schimbul sufletului și a vieții lui îi va da toate
bogățiile pământului cu o singură condiție ca prima ființă care îi ieșe în cale atunci
când se întoarce acasă să-l aducă a doua zi în pădure și să-l lase acolo. Batranul
care credea cu tarie ca câinele îi va ieși în cale atunci când ajunge acasă a avut un
mare șoc/tristețe când vâzu ca fata lui cea mică și singurul său copil i-a tăiat calea.
Fata si mama fetei se bucurau de cele petrecute dar bătrânul nu. A doua zi o duse
pe fată în pădure și o lăsa acolo. Spre seara fata a început să plângă că nu-l mai
vedea pe tatăl ei să o ia acasa. Atunci deznădăjduită fata începe să plângă. Atunci
Maica Domnului îi apare în față și îi spune să stea liniștită ca ea va trasa un cerc în
jurul ei și nici o lighiona nu o va atinge. Pe la miezul nopții toți diavolii și dihănile
au vrut să se atingă de ea dar nici unul nu reuși. Atunci apăre Maica Sfântă și a
luat-o cu ea. Merg într-o casă și Maria îi oferă un dar 4 chei, dintre care una era de
lemn. I-a spus să nu deschidă ușa de lemn dar pe celelalte 3 să le deschida. Fata le-
a deschis pe ficare dar pe a patra a încercat să nu o deschida. Însă nu a reușit să se
abtină și a deschis-o. Dacă în celelalte camera ea văzu raiul și împărația lui Iisus, în
camera a patra ea a vazut pe Sf. Maria stergândui rănile fiului Său Iisus. Sfânta
Maică supărandu-se pe ea o izgoni într-o pește și îi spune să nu vorbească nu
nimeni pănâ când ea va veni să îi ridice opreliștea. Peste un timp veni în peșteră un
fiu de împărat care se îndrăgosti de fată și o lua de soție. Peste un an această îi oferi
doi fii de aur, dar într-o noapte Maica Domnului veni si a luat pe unul dintre copii.
Servitoarele speriate că un copil lipsește, iau o gâscă si o poleiesc cu aur dar o duc
regelui. Servitoarele dau vina pe fata lehuză ca e vrăjitoare și că face rău copiilor.
A doua seara se petrece la fel. Regele tată supărat pe nora sa povestește cele
întâmplate unor mănăstiri care decid să o zidească pe fată de vie. După ce o zidesc,
femeie primește alinare de la Maica Domnului care îi oferă mâncare și îi aduce pe
cei doi fii la ea, care eram frumoși și bine îngrijiți. După trei ani, prințului i se făcu
dor de nevasta și dă ordin să se dărâme zidul. Atunci văzu spre mare sa bucurie că
femeie putea să vorbească și era alături de cei doi copii. Atunci ea povesti cele
întâmplate, iar regele tată își ceru iertare pentru fapta sa.
3. Povestea Norocului

Fost-a odată, ca niciodată, un împărat bătrân și plin de griji, că-și vedea zilele
sfârșite și urmaș pe scaun nu-i dăduse Dumnezeu. Și acu, să spunem că a fost un
om rău, -nu; lacom, ferească Sfântul; și era harnic, de treabă și așezat la judecată.
De tânăr muncise fără curmare în frica Celui- de-Sus, aducându-i jertfă de
mulțumire în toate chipurile; a botezat și-a înzestrat pe săraci, a îngrijit părintește
pe bolnavi, a miluit pe toți nemiluiții, și de aceea toți supușii împărăției lui băteau
mătănii și se rugau la icoane:
Dă-i, Doamne, împăratului nostru, zile, să trăiască în pace, că bun și creștinesc
suflet mai are!
Toată lumea se ruga, toată fără numai un fecior de babă sărmană.
Baba asta își avea căsuța ei lângă castelul craiului. Uncheșul ei muncise cât trăise,
muncise din greu și își agonisise cât îi trebuise babei ca s-o ducă fără dor și grijă o
sumă de ani, și fără să-și pună odorul de băiat la vreo trebă. Băiețașul crescuse cu
toate de-a gata, crescuse repede și lesne, că unde-i traiul înbelșugat, ziua zboară
iute, dar vai și amar când banii albi, strânși pentru zile negre, se isprăvesc, și când
zilele tot mai sunt!

Împăratul loase aminte despre toate acestea și într-o zi îi spuse:

- Bună ziua, flăcăiașule, - că pe semne era așa de vreo paisprezece - cinsprezece
ani.
- Sărutăm mâinile măriei tale! - îi răspunse băiatul.
- Voinic flăcău, nu-i așa?
- Cu vrerea lui Dumnezeu, voinic, măria ta!
- Dar, ce mai muncești, că nu te prea văd ziua pe afară?
- Dorm, mărite împărate, dorm de dimineață și până în seară și de cu seară până a
doua zi dimineață, că n-avui nici un noroc pe lume. De tată n-avui parte, c-a murit
de mult, iar mama săraca, s-a topit de bătrânețe. Straiele de pe mine s-au rupt
pentru că n-am noroc și tot pentru asta îmi mănâncă și mâțele bucatele din
străchini! Nu-i noroc și pace! De asta dorm toată ziua și toată nopticica, și-mi pare
rău că n-a lăsat Dumnezeu câte două dimineți și două înserări pe zi, că le-aș dormi
pe câte amândouă! Iar împăratul
- Vai de tine, flăcăiașule, vai de zilișoarele tale, că rău te mai chinui! Grea năpaste
și mare nenoroc pe capul tău, băiete!

Împăratul oftă și plecă în treaba lui, iar acel fecior de babă săracă întră în casă, își
puse palmele sub cap și se culcă. Au mai trecut după asta câteva săptămâni și
împăratul trecu din nou pe la ușa acelui flăcău de vădană. Flăcăul tocmai se trezise
și acum se pălea la soare.
- Hei ce-ți mai face Norocul? Trezitu-s-a, ori tot îți doarme?
- Mărite împărate, apoi, cum ar fi, cum n-ar fi, cine-l știe! Nici eu nu l-am văzut pe
el, nici el pe mine; știu atâta că mi-i somn de nu văd înaintea ochilor!
- Apoi, cum văd eu, grele păcate, nepoate; dar mare-i Cel- de- Sus, și s-or isprăvi
și-acestea odată și odată! Vorba asta a bătrînului crai nu-i prea veni puturosului la
îndemână, că zise :
- Nu cred, mărite împărate, nu cred!

Împăratul își căută de nevoile lui, dar peste trei zile trimise vorbă strașnică acelui
fecior, să plece ca
să-și caute Norocul si să i-l aducă lui la judecată. I-a dat răvașe, precum ca să fie
îndreptat pe drumuri, și atâta tot. Era astfel chip să nu plece? Ași! Mult s-a căinat
feciorul nostru, mult, dar era poruncă împărătească si trebuia să asculte de dânsa;
de aceea, cu chiu, cu vai, se porni la drum. Merse el cât merse, prin locuri pustii
pline de fiare sălbatice și, mă rog, cine nu ostenește și nu se ostenește la drum?
Flăcăul nostru și-a făcut ciomag bun, -trudă; și-a făcut încălțăminte din coajă de
tei,-trudă; a fost trecut prin toate prăpăstiile,- trudă; ca să culeagă o poamă cu care
să-și potolească foamea și setea, - trudă, mă rog. Azi se lovește de- o muscă, mâine
se-ntâlnește c-un iepure, poimâni, Doamne ferește, c-un lup, - câte nu-s prin cele
pustiuri, - și așa, brațele voinicului nostru încep să se desmorțească, puterile încep
să-i crească și după nouă luni de la plecare, feciorul babei, cel fără de noroc, sta
frumos la trântă cu șapte zmei deodată!
Acu, ajunsese într-o pădure fără fund, fără lumină de soare, fără potecă.Jigăniile,
forfotind ca diavolii în iad, săriră asupra lui ca să-l doboare, dar el le ucisese pe
toate. Înainte, și iar înainte!
Și mergând înainte dă de prăpastia cea adâncă a balaurilor cu care se ia la luptă. Ce
luptă?! Pe viață și pe moarte și mai multe nu. Și din tăvăleala aceea se [alege]
voinicul nostru c-o piatră scumpă care să-i lumineze calea prin întunericul și
desișul pădurii.
A mai mers ce-a mai mers și-a răzbătut la lumină. La poalele codrului s-a așezat
jos ca să se odihneasca și să cugete la cate-n lume, toate, la dânsul, la Norocul lui,
și mai pe urmă, la rostul celei porunci împărătești.
Ajunse în câmpul Noroacelor.
Hm! Da’ ce-s Noroacele, ma rog? Apoi, ce să fie? Lume și iar lume ca și a noastră,
oameni care se nasc și mor ca și noi, care trăiesc azi cu jale, mâni cu veselie, -
lume, leită-poleită lumea noastră cu cea a Noroacelor.

Trece prin sate, trece prin mijloc de târguri, și de Norocul lui nu mai dă.
Într-un târziu, se întâlnește c-un uncheș. Uncheșului, ca tuturora, voinicul îi spune
rostul pornirii lui și cu mare bucurie află că se întâlnise tocmai cu Norocul
Împăratului. Era bătrân ca și craiul, dar vedeți, uncheșul muncea și-si agonisea
pentru un fecior al lui, care nu prea dăduse semne de hărnicie până mai ieri-
alaltăieri.
- Vezi, dragul meu, m-am gândit ca să nu-l las pieritor de foame,- zise uncheșul, -
și deasta m-am ostenit într-atâta.Dar de o samă de vreme văd că mai mișcă!
Și mergând așa, donda-donda, ajung la casa uncheșului.Ce casă?! Nici nu te mai
pricepeai ce de acareturi, de bogătie; binele pământului, tot, tot!
Acolo, voinicul nostru a fost ospătat cum se cade, iar când se pregăti ca să plece,
uncheșul îi dădu răvaș către Împărat cu vorbele acestea:
<<Și noi om muri, frate dragă, peste câțiva ani, dar copiii noștri, oameni întregi o
să rămână pe lume!>>
Iar flăcăul îi zise:
- Întoarce-te înapoi și spune frățiorului meu toate câte le-ai văzut. De te-o întreba
că unde ți-e Norocul, grăiește-i că l-ai găsit, că-i feciorul meu, că eu sunt bătrân, și
că de-o bucată de vreme mi-e drag feciorul ca lumina ochilor. Și așa feciorul babei
purcese-napoi, cu capul plin de gânduri.
Drum lung, drum greu!

A ajuns la castel, și când împăratul îl văzu și auzi acele toate, a priceput ce se

pricepe. Și începu să-l ispitească, și-l află schimbat din creștet și până în tălpi, și-l
socoti fără samăn de vrednic.
Și l-a făcut fecior, și s-a pus să-l dăscălească și să-l poarte pe la toate rosturile
împărăției, ca să se deștepte încă mai mult, Se bucura împăratul că se învrednicise
Dumnezeu de dânsul și nu-l lăsase să intre in pămînt cu sufletul întristat.
Peste câțiva ani, craiul a murit, iar în locul lui rămase stăpîn feciorul babei de
alături.
Și atâta-i tot!

Povestea asta de bună seamă c-adevărat grăiește. V-o spun și eu, ca să știți și
dumneavoastră și s-o aveți la îndemână. Iar dacă cumva veți întâlni în lume chipuri
ca cel fecior de babă săracă și fără noroc, să le spuneți cum îi spunea cel împărat
bătrân:
- Culcă-te, băiete, culcă-te, că Norocu-ți doarme!

Tudor Pamfile, Mitologia poporului român, Vol. 2, Ed. Vestala, 2008