Sunteți pe pagina 1din 19

LIMBA SÂRBĂ

ELEMENTE IDENTITARE
ASPECTE PRACTICE

1.1. Limbile slave


Limbile indo-europene formează singura familie răspăndită în toate continentele.
Familia indo-europeană este reprezentată actualmente prin următoarele limbi sau grupuri de
limbi: romanice, germanice, slave, baltice, greaca, albaneza, armeana, limbile indiene,
iraniene. Cel mai numeros grup de limbi direct înrudite, care se vorbesc în Europa, este acela
al limbilor slave. În prezent, limbile slave se impart în trei grupuri:
a) de răsărit – rusa, ucraineana, bielorusa
b) de apus – polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba şi polaba – azi dispărută
c) de sud – sârbo-croata, slovena, bulgara, macedoneana
În comparaţie cu limbile germanice şi cele romanice, limbile slave au un caracter mai
arhaic, mai conservator şi de aceea mai apropiat de originalul indo-european. Între gotică,
cea mai veche limbă germanică cunoscută, şi engleza sau germana modernă, între latină şi
franceza modernă, diferenţele sunt foarte mari, pe când între limbile slave moderne şi cea
mai veche limbă slavă – slava bisericească (atestată în secolul al IX-lea) – deosebirile sunt
mai mici. În comparaţie cu limbile romanice şi cele germanice, limbile slave prezintă o mai
mare unitate structurală, ceea ce se vede, de exemplu, din faptul că ele au păstrat în comun şi
într-o măsură pregnantă sistemul flexionar (excepţie fac bulgara şi macedoneana).
Limbile slave, ca şi cele germanice, au la bază o limbă comună, numită convenţional
slava comună. Aceasta a avut o evoluţie îndelungată de la separarea ei de indo-europeană
până la împărţirea în limbile slave atestate. „În secolele al IV-lea şi al III-lea î.e.n., teritoriul
de bază al limbii slave comune pare să fi fost între Vistula şi Nipru. În secolele următoare,
triburile slave s-au deplasat spre apus şi spre răsărit” 1. Dialectul slavilor de apus a stat la

1
Lucia Wald, Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 64.

1
baza limbilor slave de apus, iar cel al slavilor de răsărit, la baza limbilor slave de răsărit şi de
sud.
Cea mai veche formă atestată este slava veche sau slava bisericească (sau vechea
bulgară), limba veche literară a slavilor, în care călugării Chiril şi Metodiu, originari din
regiunea Salonicului, au tradus, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, texte religioase din
greceşte, într-un alfabet creat de ei pe baza celui grecesc. Aceasta a avut două forme:
alfabetul glagolitic, bazat de minusculele greceşti, apoi cel chirilic, bazat pe majuscule.
Limba traducerilor, în care au fost introduse elemente din dialectul matern al celor doi
călugări, a devenit limba religioasă a slavilor de răsărit şi de sud în tot cursul evului mediu.
Slavii, care s-au creştinat sub influenţa biserici catolice din occident (polonezii, cehii, sârbii
lusacieni, slovacii, croaţii, slovenii), întrebuinţează, în schimb, alfabetul latin, la care adaugă
semne diacritice pentru notarea sunetelor specific.

1.2. Grupul de sud


Grupul limbilor slave de sud e separat de grupul occidental şi de cel de răsărit prin
limbile germană, maghiară, română. Unitatea limbilor slave de sud e mai puţin evident decât
aceea a grupului din apus şi din răsărit. Mai asemănătoare sunt bulgara şi macedoneană, care
ocupă partea de nord-est a Peninsulei Balcanice. La acestea au apărut o serie de fenomene
comune, ca rezultat al legăturilor cu unele limbi enslave (româna, albaneza, greaca nouă).
Astfel, ele au pierdut flexiunea, au dezvoltat articolul post-pus etc. „Sârbo-croata şi slovena
au şi ele unele trăsături comune: păstrarea accentului musical, formarea genitivului singular
la pronume cu desinenţa -go, dezvoltarea la persoana întâi singular şi plural a timpului
prezent, a desinenţelor -m, -mo etc”2.

1.3. Limba sârbo-croată


A fost, alături de slovenă şi macedoneană, limba oficială în fosta Republică Federală a
Iugoslaviei. Vorbitorii de limbă sârbo-croată erau la noi în ţară în anul 1968 (aproximativ
40.000) stabiliţi de acum cinci secole. Ei sunt concentraţi în grupul de localităţi cunoscute
sub numele de „satele caraşovene”. Sârbo-croata a păstrat cel mai bine structura slovei
comune, mai ales ca pronunţare. Sârbo-croata, ca şi slovena e cea mai armonioasă dintre
limbile slave, pentru că a păstrat urme din vechiul accent musical indo-european.
Cel mai vechi document sârbo-croat datează din secolul al XII-lea. Din cauza unor
împrejurări istorice deosebite, în fosta Iugoslavie s-au format două popoare apropiate între

2
Ibidem, p. 73.

2
ele: sârbii şi croaţii. La începutul secolului al XII-lea croaţii au trecut în stăpânirea ungurilor
şi adoptând catolicismul au intrat în sfera de acţiune a culturii occidentale.
În schimb, sârbii au trecut la ortodoxism prin Bizanţ şi ca atare au fost influenţaţi de
acest centru. Aşa se explică faptul că sârbii folosesc alfabetul chirilic, iar croaţii pe cel latin.
Ocuparea Serbiei de către turci timp de patru secole a frânat dezvoltarea limbii literare, dar
n-a distrus cultura autohtonă .
Literatura sârbo-croată s-a dezvoltat până la începutul secolului al XIX-lea în limba
bazată pe slava bisericească. În lupta pentru crearea unei limbi unice sârbo-croate, meritul
principal revine lingvistului Vuk Karadjić care a pus bazele limbii scrise moderne, prin
reforma ortografiei, prin alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici. Unitatea limbii literare
se creează astfel în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi, deosebirile între cele două
variante ale limbii literare sârbo-croate, de la Belgrad şi Zagreb, se reduc mai ales la
vocabular.
„După felul în care se exprimă pronumele interogativ „ce”, „care” (što, čakaj) se
deosebesc trei grupuri dialectale: štokavian (pe baza căruia s-a format limba literară),
čakavian şi kajkavian”3.

1.4. Scurt istoric


În zona Banatului, în perioada de la secolului al VI-lea, dar în mod deosebit după
intrarea turcilor în Balcani şi a luptelor de la Mariţa (1371) şi Kosovo Polje (1389) şi pâna în
sec.al XVII-lea, s-au format aşezări populate, unele majoritare, altele minoritare, cu
populaţie sârbă.
Venind pe aceste meleaguri din patria de baştină, unde au avut o organizare
bisericească bine închegată, biserica sârbă, având rangul de patriarhie, încă din 1346, şi cu o
viaţă bisericească prosperă, emigranţii sârbi s-au străduit ca aceasta să fie continuată şi în
condiţiile noi de vieţuire.
Venirea sârbilor în Banat a fost declanşată de înfrângerea creştinilor, de către turci, în
1389, la Kosovo Polje şi, mai ales, de dispariţia statului sârb medieval, după 1459.
Micşorând perspectiva, o parte din cei veniţi în secolele XIV-XV, s-au stabilit în zona
Aradului la Nădlac, Ineu, Lipova, Şiria etc. În acest sens unele documente vorbesc despre
1200 de războinici din vechea Serbie, din oraşul Jagostin, care, avându-l în frunte pe Stevan
şi Marko Jaksić, s-au stabilit în anul 1465 în zona Aradului. Familia Jaksić a construit în

3
Ibidem, p. 74.

3
zonă mai multe cetăţi şi biserici. Printre altele, lor le este atribuită ridicarea Mânăstirii
Hodoş, în chiar anul sosirii, 1465.
Un alt moment semnificativ din istoria sârbilor bănăţeni este Marea Migraţie sârbă din
anul 1690, când la invitaţia împăratului Leopold I de Habsburg, vin în imperiu, conduşi de
însuşi patriarhul Arsenie Cernojević mulţi sârbi. Ei au fost recunoscuţi de împărat, ca naţiune
şi li s-au acordat o serie de privilegii. În contul privilegilor primite, sârbii s-au angajat şi au
luptat efectiv împotriva turcilor.
La finele râzboiului, curtea de la Viena a hotărât înfiinţarea, la toate frontierele cu
turcii, a unor graniţe militare, servite în cea mai mare parte de grăniceri sârbi. În 1741
graniţele sunt desfinţate de Dieta Ungariei, în consecinţă, demobilizarea grănicerilor duce la
o migrare masivă a populaţiei sârbe spre Rusia. Cei rămaşi au fost obligaţi să trăiască ca
civili şi se vor ocupa cu agricultura, dar vor practica şi unele meşteşuguri (croitoria,
cojocăritul), înfiinţând împreună cu românii bresle ortodoxe.
În sfîrşit, diaspora sârbă se va întări, la începutul secolului al XIX-lea, datorită ultimei
migraţii determinată de înfrângerea răscoalei din 1808-1813 din Serbia. Potrivit istoricului
Lubivoje Cerović, în urma acestei înfrângeri, 46.000 de sârbi s-au refugiat în Banat. La
finele Primului Război Mondial o parte din sârbii bănăţeni au optat pentru repatriere şi au
plecat în Serbia.

1.5. Populaţii şi confesiuni diverse într-un spaţiu comun


Acest spaţiu transfrontalier, care cuprinde judeţul Arad dar şi judeţele străine din
imediata apropiere a graniţei, este şi azi populat de români, maghiari, sârbi, germani şi
slovaci, la care se adaugă romii şi, în procente mai puţin semnificative, ucrainienii, bulgarii,
cehii şi evreii.
Din punct de vedere religios toate aceste populaţii, aşezate aici, unele din timpuri
străvechi, altele de cel puţin de 300 de ani, au fost şi sunt de religii diferite: ortodoxă,
catolică, reformată, evanghelică, mozaică, la care mai recent s-au adăugat cultele
neoprotestante.

1.6. Armătura identităţii sârbeşti


Raportat la vremurile de azi, comunitatea sârbească din arealul Banatului, a fost
obligată să se mobilizeze permanent şi să depună eforturi aproape eroice de a menţine vii
limba şi celelalte simboluri identitare sârbeşti.

4
Primul dintre acestea este biserica pravoslavnică, rămasă pe stil vechi, care constituie
pentru sârbi un puternic element unificator de neam. Alături de armătura religioasă,
identitatea sârbească de azi are şi o componentă istorică. „În mod curent se face trimitere
spre o Serbie mare, o Serbie medievală, construită de primii despoţi sârbi. Este un teritoriu
mitizat, din care au venit cândva valurile de sârbi aşezate în imperiu” 4. În acest sens un
anumit rol îl are biserica, care, alături de serviciul religios, include în preocupările sale
cinstirea trecutului şi marcarea sărbătorilor cu valoare naţională precum ziua Sfântului Sava
sau Sfântul Vidovan.
În ceea ce priveşte recursul la un model cultural tradiţional, spre deosebire de celelalte
etnii, sârbii de pretutindeni au un repertoriu unic de piese, care îi reprezintă sau prin care se
simt reprezentaţi indiferent unde trăiesc. Şi poate că nimic nu stârneşte mai bine sentimentele
sârbilor decât cântecele cu tentă naţională, din care amintim Eu sunt sârb:
Ja sam srbin
Ja sam srbin, srpski sin,
Veran rodu svom,
Što je srpsko to ljubim,
Dušom iskrenom;
I tog ću se držati
Dogod budem disati,
Neka čuje dušmanin,
Ja sam srpski sin !

Od oca mi ostala
Lepa dara tri:
Ime srbin, moc I krv,
Što u srcu vri;
Od matere lepi dar:
Srpsk; jezik I oltar,
Neka čuje dušmanin,
Sam srbin, srpski sin !

Od dedova spomen lep


Ost’o mi je još:
Dušan silni I layar,
4
Rodica Colta, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frpntieră româno-maghiară, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2010, p. 231.

5
Marko I miloš,
Da se na nsih ugledim,
Pa da ivot me život me štedim,
Neka čuje čuje dušmanin,
Ja sam srpski sin !
În sfârşit, un rol la fel de important, printre aceste constante culturale pe care se
fundamentează identitatea sârbă, îl au şi câteva sărbători din „calendarul naţional”, în care
recursul la trecut sau la tradiţie este utilizat simbolic şi chiar emblematic atât pentru
relevarea diferenţei, cât şi pentru eficientizarea solidarităţii interne.
1.7. Calendarul popular din perspectivă etnologică
A serba înseamnă a respecta un model, a-l transmite, ca pe un reper, fie el istoric sau
mitic. Raportarea la un timp etalon înseamnă, de fapt, o permanenta împrospătare a
memoriei prin repetare.
Dincolo de esenţa ei sacră, sărbătoarea devine aşadar o emblemă a comunităţii, ea
punând în valoare, într-un context temporal anume zestrea culturală a unei comunităţi.
Alături de sărbătoare, ca eveniment producător de tradiţie, obiceiul constituie un mecanism
creator şi păstrător de ordine, un mecanism creator de cultură.
Obiceiurile sunt corelate cu normele care organizează viaţa socială, de la regulile de
convieţuire, la regulile după care omul îşi organizează, prin muncă, raporturile lui cu natura.
Vorbim prin urmare de manifestări pe care colectivitatea le repetă – potrivit rânduielii – cu
regularitate, la acelaşi prilej, socotindu-le juste şi obligatorii.

1.7.1. Percepţia timpului


„Potrivit credinţelor populare, cursul lumii este alcătuit din anotimpuri, luni, săptămâni
şi zile, toate cu rostul lor, toate valorizate, încât momentele, datele, şi perioadele din
calendarul popular sunt mai puţin unităţi de măsură căt unităţi de ritm calitativ”5.
Calendarul popular înglobează atât timpul sacru căt şi cel profan, fiind marcat de
sărbători importante sau zile însemnate, după alte criterii de valorizare. Timpul sacru al
calendarului este cel al sărbătorilor religioase. Acestea se concentrează însă în jurul
momentelor de echilibrare/dezechilibrare a timpului diurn şi nocturn, adică tind să se
suprapună peste solstiţii şi echinocţii. Această dispunere ritmează viaţa comunitară, indicând
implicit timpul profan, optim pentru toate activităţile tradiţionale.

5
Rodica Colta, Sărbători şi datini de peste an, Editura Etnologică, Bucureşti, 2017, p.20.

6
1.8. Ciclul festiv de iarnă
1.8.1. Sfântul Nicolae
Sârbii mureşeni îl considerau pe sfântul Nicolae (19 decembrie) un protector şi
apărător al familiei, al marinarilor şi tăietorilor de lemne. Copii sârbi umblau, la fel ca şi cei
români, la urat cu icoana sfântului pentru noroc şi sănătate. Datina o găsim la sârbii din Arad-Gai.
Boabele de grâu fierte la Sf. Varvara (4 decembrie), în comunităţile sârbilor mureşeni, după
ce erau lăsate o noapte în casă, erau îndulcite cu miere, tămâiate şi puse în căni, pe care copii
le duceau la vecini de pomana morţilor în dimineaţa de Sf. Nicolae. Odinioară copii sârbi
cântau „Varvariţa fierbe, Sava răcoreşte iar Nicolae gustă”.
1.8.2. Hrana rituală de Crăciun
Un simbol vechi al Crăciunului este hrana rituală, preparată special pentru a fi
consumată colectiv sau dăruită în aceste zile. În comunităţile sârbeşti, pe masa de Crăciun se
pune obligatoriu Colacul mare. Acest colac, făcut odinioară din aluat nedospit, se coace şi
azi în Ajun, într-un vas rotund. În mijlocul colacului se pune un trandafir din aluat, în care se
înfigea un fir de busuioc, cu lână roşie. Deasupra colacului, sub formă de cruce se pune o
împletitură răsucită din două suluri de aluat. În cele patru părţi se pun patru ruje (trandafiri),
două sub forma unor colăcei şi două sub forma unei bentiţe crestate şi rotunjite ca un melc.
De asemenea se introduce în aluat şi o nucă. În timp ce colacul este frământat, se rupe
din aluat o bucată, din care se face un fel de pâine, numită „Sănătate”, pe care se fac atâtea
crestături câţi membrii are familia. Aceasta se coace separat şi se unge cu miere. Alături de
colacul mare şi de pâinea numită Sănătate, sârboaicele frământă şi coc şi alte aluaturi care
prin formele simbolice reflectă activităţile agricole pe care le doresc spornice. Aceşti colaci
se numesc „ogor, butoi, boi la jug, cloşca cu pui etc..”şi un colac special, pentru cel ce intră
primul în casă (polojnicul).
Sârbii de pretutindeni atribuie şi astăzi colacului de Crăciun puteri magice deosebite.
Bucăţi din acest colac se dau vitelor, sunt puse în grâul de semănat, sunt păstrate pentru a fi
folosite în anumite practice magice. El nu lipseşte nici de la mesele de Crăciun din mediul
urban, consumul fiind şi aici unul ritual.
Singurul preparat ritual care se face în dimineaţa de Crăciun, odinioară din făină de
grâu sau din mălai, fără sare, cu apă neîncepută, este Cesniţa. Milanca Cornea din localitatea
Turnu oferă reţeta acestei prăjituri. Şi anume se prepară 12 foi întinse de aluat, se usucă,
după care se umplu cu nucă creându-se astfel 12 straturi de aluat cu nucă. Ultima foaie se
unge cu untură curată, se cresta frumos în formă de pătrat, în funcţie de câţi membrii avea

7
familia. Etnologul Mila Bosić considera cesniţa tot un colac ceremonial important. Datorită
încărcăturii magice, bucăţi din česnica au fost folosite în trecut şi ca tratament.

1.8.3. Colindatul sârbesc – Koledari sârbi


„Moise Kolarov, în studiul său referitor la sârbii din judeţul Arad, vehiculează ipoteza
unor mitologi sârbi, după care koledo (colindatul) reprezintă o supravieţuire păgână,
cuvântul desemnând atât zeul luminii cât şi ziua lui”6. În toate ţinuturile locuite de sârbi,
începând cu seara de Ajun, grupuri de tineri mergeau din casă în casă cu colinda.
Conform tradiţiei, pretutindeni o parte din colindători erau mascaţi, fiecare având un
anumit rol: bătrânul, mireasa, birjarul. Ei erau însoţiti de 2-6 cântăreţi şi de un cimpoier.
Referindu-ne la sârbii mureşeni, până în anul 1877 comunitatea din Arad-Gai a practicat
forma arhaică de colindat, în ceată, cu muzică şi dans. Ceata era condusă de un voievod, un
prim dansator şi un muzicant care de fapt era un cimpoier. Feciorii erau îmbrăcaţi în cămăşi
albe, îzmene şi bocanci iar pe cap purtau căciuli mari, împodobite. La răscruci se opreau şi
dansau în cinstea vilelor. Dansul trebuie să fi fost jocul Cârnilor.
Cum la fiecare casă cântau altă colindă, repertoriul cetei din Arad-Gai a fost, în
perioada 1865-1877, de 99 de colinde, din care deja la începutul secolului 20, se mai cântau
o treime. Una dintre colindele acestea, interpretată la începutul secolului XX de Klaić Ẑoca,
prim dansator în ceată, a fost notată de învăţătorul Kollarov. Ea se cânta înainte de intrarea în
casă, şi începea în felul următor: „Otvorite vrata vrata szuvam zlatna zatom pozlaňena
szvilom nakiħena…”
Dincolo de frontieră, în satul Deszka colindatul în formă arhaică, a încetat după al
doilea război mondial. Şi aici, înainte de a intra în casă, grupul de colindători întrebau:
„Dobro veće, gazda I gazdarice, je l’slobodno korinđati?”, li se răspundea „Slobodno je”.
După rostirea acestei formule, se cânta o primă colindă în curte sau la fereastră apoi ceata
intra în casă.
Comportamentele rituale similare cu cele din judeţul Arad sunt atestate şi în satele
sârbeşti din Bačka. Cercetând obiceiurile calendaristice, Snežana Dosić inventariază aici în
seara de Badňi dan colindatul, umblatul cu vertepu, cu steaua, cu steaua şi cu turca..
Colindătorii sunt mascaţi în bunde şi şube şi clămpănesc pe uliţele satului din turca sau sună
din clopoţei.
Pretutindeni înainte de a intra într-o gospodărie, între colindători şi gazdă se înfiripa un
dialog, devenit ritual. Colindătorii ziceau „Bună seara, am venit să vă cinstim seara de

6
Ibidem, p. 98.

8
Ajun”. Gazda răspundea la salut. Apoi colindătorii întrebau dacă e slobod să colinde şi li se
răspundea că e slobod. Abia după aceea începea să cânte. Colindele cântate sunt din cele cu
circulaţie în toate teritoriile sârbeşti. Obiceiul colindatului este viu şi azi.

1.8.4. Cârnii
Un alt dans ritual atestat în trecut în ajunul Crăciunului, a fost jocul „Cârnilor”. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea jocul era performat în Arad-Gai de colindători sârbi.
Una dintre comenzile vătafului, în timp ce feciorii jucau încârniţi în cerc era „cu faţa la
soare”, la care aceştia făceau o săritură de 180 de grade. La începutul secolului XX cârnii au
ţinut un spectacol la Novi Sad, care a fost consemnat de presa sârbă. La începutul secolului
XX, jocul Cârnilor, interpretat de români, se juca în fostele sate grănicereşti de pe Valea
Mureşului. La fel ca şi Căluşerii, Cârnii, conduţi de vătaful lor, umblau pe uliţele satului în
Sâmbăteni, Radna, Lipova, jucând „încârniţii” şi cântând, deşi erau români, cântece sârbeşti.
Cu trecerea vremii, obiceiul Cârnilor şi-a pierdut funcţia rituală vechea melodie pe care
jucau, trnsformându-se în melodie de joc la hora satului.

1.8.5. Practici rituale


Anumite practice ritual au fost săvârşite de sârbi în dimineaţa de Craciun. Sârbii
săvârşeau în această dimineaţă un ritual important pentru sporul casei, şi anume primirea
položainikul (primul oaspete) în casă. O credinţă sârbească veche spune că în această zi
însăşi Božić (Dumnezeu) coboară pe pământ. În unele ţinuturi ţăranii obişnuiau chiar să
spună „Vino Doamne şi aşează-te cu noi la masă”. Mitologii sârbi susţin că, din această
credinţă, s-ar fi născut ritualul primirii položainikului (primul oaspete), care l-ar substitui pe
însuşi Božić.
Conform tradiţiilor sârbeşti această persoană poate să fie un vizitator întâmplător dar
de ele mai multe ori el este ales dinainte. Položainik trebuia să fiu obligatoriu un bărbat sau
un copil şi, în orice caz, el era ales dintre oamenii prosperi şi fericiţi, ca să aducă prin
prezenţa lor şi altora bunătate şi fericire.

1.8.6. Ajunul Bobotezei


Copii sârbi îmbrăcaţi în stihare cu clopoţei, busuioc, coşuri şi căldăruşă sunt
consemnaţi şi astăzi în Banatul sârbesc (Obilicevo) umblând în locul preotului, care îi
pregăteşte, prin sat în ajunul Bobotezei (14 ianuarie stil vechi). Pe drum ei cântă Voiordane,

9
voiordane. Când ajung la o gospodărie întreabă „primiţi Iordanul?”. Dacă erau primiţi
sfinţeau casa şi oamenii.

1.8.7. Sfântul Sava


Sfântul Sava este sfântul naţional sârb. Rolul lui Sava Nemanjić în destinul poporului
sârb a făcut să fie sanctificat, sărbătoarea Sf. Sava celebrându-se în ziua de 27 ianuarie. În
scurtă vreme, cultul său s-a răspândit în toate ţinuturile locuite de sârbi, pelerinajele la
moaştele Sfântului Sava transformând Mânăstirea Mileşeva într-o Mecca sârbească. De
asemenea multe biserici l-au luat pe Sf. Sava drept patron. Dl. Zoran Gruici etnic sârb,
bibliotecar la Biblioteca „Xenopol” Arad afirmă că ziua sfântului Sava este cea mai mare
sărbătoare a sârbilor de pretutindeni.
Tradiţia orală îl prezintă ca un făcător de minuni. În credinţele sârbeşti se spune că
Sava încă trăieşte printre sârbi. Câteodată singur, îmbrăcat în haine de cerşetor, alteori
împreună cu Dumnezeu, el călătoreşte de la un capăt la altul al ţării şi împarte oamenilor
dreptatea. În sfârşit, sfântul Sava figurează printre sfinţii patroni ai lupilor. Se credea că este
înconjurat de lupi, încât a şi fost numit „păstorul lupilor”, iar lupilor li se spune „câinii lui
Sf. Sava”.

1.8.8. Naşul bisericii


Fiecare biserică sârbească are un sfânt patron. De multe ori patonul ales este însuşi
Sfântul Sava, ceea ce întăreşte odată în plus marca identitară a sărbătorii. Aşadar, la hramova
slava, în timpul liturghiei de dimineaţă, se cântă troparul sfântului ales ca patron şi se
înconjoară de 3 ori biserica cu prapurii, cu baldachinul, sub care merge preotul. Lângă preot
se află încă o persoană, aceasta se numeşte kum (naşul slavei bisericii) şi poartă pe o tavă
mare un colac special care are în mijloc făcut din aluat, un trandafir, în care este înfipt un fir
de busuioc.
La finalul serviciului religios din aceeaşi zi (denia), preoţii fac pe colac o cruce şi îl
taie. Preotul ia trandafirul (din aluat) şi întreabă cine doreşte să fie naşul bisericii anul viitor
şi i-l înmânează. Naşul bisericii are obligaţia să facă, pe cheltuiala lui, pentru sărbătoarea de
hram, colacul şi coliva. De cele mai multe ori însă el face şi daruri bisericii.

1.9. Ciclul festiv de primăvară


1.9.1. Ispasul
În comunităţile sârbeşti, în Sâmbăta Mare se coceau colacii. În Deska, pe lângă colacii

10
mari se făceau nişte colaci mai mici, şi pentru copii. Colacii băieţilor se numeau jajčenic, ale
fetelor vitice.
Calendarul sărbătorilor pascale continuă cu Înălţarea Domnului numită popular de
români Ispasul, ţinută în ziua de joi din a şasea săptămână de Paşti. La sârbi ziua se numeşte
Vasnjesenie Gospodnje (Înălţarea Domnului). În tradiţiile sârbeşti, ziua de Înălţare cunoscută
şi sub numele de Spasovdan se suprapune peste arhaica sărbătoare a Vilelor. În această zi
înfloreşte frăsinelul plantă cu multiple valenţe terapeutice.
Odinioară bolnavii, persoanele cu handicap locomotor şi paraliticii pentru a se vindeca
obişnuiau să se culce sub frăsinel. Ei se culcau pe o pânză albă, pe care au fost puse
ofrandele pentru Vile: un bol cu apă, pâine, miere, vin. Întregul ritual se desfăşura fără
cuvinte, iar ulterior nimeni nu povestea ce a văzut sau a auzit. Dacă bătea vântul se credea că
vin Vilele să culeagă frăsinelul şi să lase un semn, de viaţă şi vindecare (iarbă, frunze). Sârbii
păstrau rădăcina frăsinelului, cântând cântece de laudă, şi o păstrau ca să-şi fiarbă din ea
leacuri. Obiceiul a fost preluat şi de românii din Banat.

1.10. Sărbătorile de vară


1.10.1. Sfântul Ivan
La sârbi, sărbătoarea sfântului Ivan, cunoscută sub numele de Ivanjdana (7 iulie pe stil
nou) are o componentă agrară însemnată, în această zi performându-se ritualuri menite să
apere recoltele, să le sporească. Ca zi a solstiţiului de vară, sârbii credeau că începând de
acum se puteau culege plantele medicinale. Mai ales plantele numite penele galbene erau
vizate pentru uz magic. Aceste flori de culoare galbenă, culese de pe răzoare, sunt numite de
sârbi florile sfântului Ivan. Odinioară în timpul culesului şi împletitului se cânta:
„Ivanjsko cvecé Florile lui Ivan
Ivan ga bere Tata le seamănă
Majka ga plete Mama le împleteşte
Na kuću baca” Pe casă le pune.
La fel ca la români din ele se împleteau coroniţe care se puneau la porţi sau pe case.

1.10.2 Vidovdan, 28 iunie (stil nou)


O sărbătoare religioasă cu importante valenţe naţionale, din calendarul sârbesc este
ziua Sfântului Vid, Vidovdan sau „sabor vidovschi”, celebrată în 15 iunie. De ziua de sfântul
Vid fetele din zona Banatului obişnuiau să se spele dimineaţa înainte de răsăritul soarelui cu
rouă şi să spună: „Oj Vidove, Vidovdan, ceea ce văd cu ochii, cu mâinile mele să fiu în stare

11
să fac”. Cum în această zi a avut loc bătălia de la Kosovo Polje, în care şi-au pierdut viaţa
mulţi eroi, ziua a sfârşit prin a fi dedicată cneazului Lazăr şi tragediei poporului sârb. Ca
urmare nu se cântă şi nu se dansează. Ţăranii sârbi din Kosovo spun că în ajunul Sfântului
Vid, la miezul nopţii râurile şi pârâiaşele devin roşii, ca sângele eroilor căzuţi la Kosovo
Polje.

1.11. Ciclul festiv de toamnă


1.11.1. Sfânta Paraschiva
Ziua sfintei Paraschiva (27 octombrie stil nou) este la fel una dintre sărbătorile
importante din calendarul ortodox sârb. Considerată la fel ca în tradiţiile româneşti „sfântă a
femeilor” (ocrotitoare a femeilor şi a naşterilor), înainte de această zi sârboaicele ţineau post
şapte zile de post. Imaginarul popular sârbesc i-a suprapus sfintei Petka (sfânta Vineri) şi o
varinată uşor demonizată, cu rădăcini adânci în mitologi slavă, prin contamionare cu cap
mare şi mâini lungi, care toarce nopţile în izbă. Conform tradiţiei ea pedepseşte femeile ce
lucrează în postul Paştelui. De teama acestei Petka justiţiare, iniţial sârboaicele au ţinut toate
vinerile dar mai târziu s-au rezumat la vinerile grele, adică cele de dinaintea sărbătorilor
mari, cunoscute sub numele de teśke petke, pentru a le diferenţia de vinerile din primul pătrat
al lunii, care erau mlada petka.

1.11.2. Mratindan (Sfântul Mratin), noiembrie (stil nou)


În mitologia sârbă, alături de Sfântul Sava, Sf. Mratin a fost considerat al doilea patron
al lupilor, ceea ce face din el un echivalent al Sfîntului Andrei sau Sfântul Petru de iarnă din
tradiţiile romăneşti. Se spune că Sf. Mratin îi aduna de ziua sa pe lupi şi îi numea pe cei ce
urmau să facă stricăciuni. Legat de acest sfânt al sârbilor se păstrează o poveste, considerată
semnificativă pentru valenţele magice ale stăpânului lupilor, cu circulaţie largă în lumea
ţărănească, în care un om s-a nimerit să fie de faţă în timp ce sfântul Mratin ţinea sfat cu
lupii. Se spune că lupii au plecat şi n-a rămas decât lupul cel şchiop, pe care sfântul l-a pus
să-l omoare pe omul urcat în copac. Acesta însă a scos pistolul şi l-a împuşcat pe lup, după
care s-a dus acasă. S-a întors însă peste o vreme în acel loc şi a găsit doar scheletul lupului.
Întorcând scheletul cu piciorul, s-a zgâriat, s-a infectat şi a murit.

1.11.3. Sfântul Andrei


În tradiţia sârbă, ziua sfântului Andrei (13 decembrie stil nou), numită popular şi

12
Mećkindan, este cea mai mare sărbătoare ursească. Dată de răscruce, care marchează
începutul somnului hibernal al ursului, sărbătoarea situată în plină perioadă a Postului
Crăciunului, marchează implicit şi începutul anotimpului hibernal, celebrând în acelaşi timp
animalul şi sfântul. De altfel în sărbătorile mitice sârbe Sf. Andrei apare călărind o ursoaică,
lucru care explică de ce practicile ritual legate de această zi se adresează exclusiv ursoaicei.
Pentru Mecka, numită în popor şi tetka (mătuşă), în ziua de Mećkindan se dădeau
ofrande. Ţărăncile fierbeau în ajun de Sf. Andrei o găleată de ştiuleţi de porumb, la care mai
adăugau câteva pere dulci. Dimineaţa în zori, bătrâna casei arunca în tăcere hrana destinată
mătuşii (ursoaicei) pe acoperişul casei. În alte zone împreună cu porumbul fierbeau şi alte
cereal, chiar bobi. Această colivă rituală era aruncată dimineaţa de Sf. Andrei pe horn. De
asemenea, ziua de Sfântul Andrei era considerată bună pentru practici de cunoaştere a
ursitului.

CAPITOLUL II
LIMBA SÂRBĂ, ASPECTE PRACTICE

2.1. Deritualizarea şi demitizarea vieţii cotidiene şi festive


Modernitatea a produs un glisaj aparent invizibil, lent, al culturii tradiţionale sârbeşti,
dinspre formele arhaice, să le spunem, utilizând terminologia vehiculată de Mircea Eliade,
arhetipale, spre modern. Rezultatul a fost o parţială deritualizare şi demitizare atât a vieţii
cotidiene cât şi a celei festive. Proprii societăţilor tradiţionale riturile par a nu-şi mai găsi
locul în societăţile moderne, aflate într-o continuă evoluţie.
„Totuşi, comunitatea actuală sârbă a salvat ce a putut din tradiţional. Deteriorante
pentru identitate s-au dovedit şi schimbările de mentalitate şi de gust estetic, care au avut loc
mai ales în ultimele decenii, evidente la generaţiile de pănă la 40 de ani” 7. Fără să vorbim
despre o despărţire violentă de tradiţii, fiindcă pierderile suferite au fost lente şi selective şi
s-au desfăşurat pe durată lungă, noile generaţii rurale, optează azi pentru valorile unei culturi
de periferie, din care nu lipseşte kitsch-ul, din cauza preluării, uneori prost înţeleasă, a
culturii orăşeneşti.

2.2. Procesul de privatizare a religiosului şi problema limbii materne

7
Rodica Colta, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frpntieră româno-maghiară, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2010, p. 184.

13
În plan religios, înmulţirea cultelor în ultimele decenii echivalează, în plan spiritual, cu
mai multe focare de producţie simbolică, conturând identităţi religioase diferenţiate. În
această situaţie bisericile seculare, care reprezintă un important simbol în construcţia
identitară, sunt în pericol de a-şi pierde această calitate.
Dincolo de oficiul de reprezentanţă pe care îl are instituţia, serviciul religios continuă
să fie, la majoritatea grupurilor entice, o ocazie de utilizare a limbii materne ea însăşi
esenţială în coagularea comunitară a minoritarului.
Încercând să stabilească o linie de demarcaţie, dincolo de care se definesc minorităţile
mici, Comisia Europeană de la Bruxelles a comandat un studiu în acest sens. Cercetarea a
ajuns la concluzia că o minoritate, care are sub 50.000 de vorbitori, este deosebit de mică şi
ea se înscrie în categoria extrem de ameninţată.
Scăderea dramatică a grupurilor entice a determinat implicit şi scăderea numărului de
vorbitori în limba maternă, situaţie valabilă şi la comunitatea sârbă. Numărul mic de membri
ai grupului duce la apariţia şi a altor probleme asociate: nu se poate realiza numărul critic de
elevi pentru constituirea unei clase, nu sunt suficienţi candidaţi pentru predarea în limba
maternă, pregătirea clasică a profesorilor în limba maternă nu este posibilă din cauza
numărului prea mic de candidaţi etc.
Însă, nu este suficient doar a se vorbi limba maternă este necesar şi să se manifeste
identitatea etnică în permanenţă. Efectele multiple ale tuturor acestor factori erodanţi au
obligat elitele culturale ale minorităţii sârbe la luarea unor măsuri, de tipul activităţilor
culturale ce implică manifestarea identităţii sârbe.

2.3. Studiu de caz


Capitolul de faţă îşi propune să prezinte o serie de aspecte ale vieţii comunităţii sârbe,
în oraşele Arad şi Timişoara din Banatul românesc. Alegerea autorului s-a oprit asupra
comunităţii sârbe din Arad, şi asupra ansamblurilor folclorice Kud Kolo Arad şi Mladost
Timişoara.
Punctul de plecare al cercetării l-a constituit identificarea aspectelor legate de
manifestarea limbii sârbe şi a celor legate de menţinerea identităţii entice prin tradiţiile şi
obiceiurile sârbeşti.
Cercetarea s-a realizat prin metoda interviului oral, pe bază de chestionar. Chestionarul
a fost aplicat la 50 de persoane de etnie sârbă, care formează trei grupuri distincte. Astfel,
primul grup este reprezentat de membrii ansamblui folcloric Kud Kolo Arad, al doilea de

14
ansamblul folcloric Mladost Timişoara şi ultimul grup este constituit din etnicii sârbi
arădeni.
În urma aplicării chestionarului (Anexa 1) s-au identificat următoarele procente:

REZULTATE CHESTIONAR
Aria geografică: Arad 56% Timişoara 44%
Limba imigrantă 100%
Grupul etnic Sârb 100%
Religia 96% Ortodox 2% Atei 2% Adventişti

Rasa 100% europeană


Sexul 68 % Masculin 32% Feminin
Vârsta Între 6 - 83 ani
Statutul social 22% Căsătoriţi 78% Necăsătoriţi
Bibilotecar, jandarm, topograf, pensionar, muncitor, comerciant, jurnalist sportiv,
Ocupaţia elev, student, mecanic auto, asistent medical, liber profesionist, preşedinte Uniunea
sârbilor Arad; conducător ansamblu folcloric: Kud Kolo şi Mladost Timişoara.
Unde locuiţi (oraş
sau sat) ? 100% Oraş
Gradul de utilizare al
limbii sârbe 78% Vorbitori 10% Înţeleg 12% Nu vorbesc
Respectă tradiţiile şi
obiceiurile sârbeşti 80% %
Alternarea cuvintelor
sârbeşti cu cele rom. 56% Da 44% Nu
Sar de la o limbă la
alta 8% Da 92% Nu
Acasă vorbesc în
sârbă, în ext. rom. 62% Da 38% Nu
Vb. engleza cu rep.
altei limbi 64% Da 36% Nu

Aşadar, avem un procent de 56% de sârbi din oraşul Arad şi 44% din Timişoara, care
în procent de 100% au ca limbă imigrantă limba sârbă şi locuiesc în oraş. Toţi sunt etnici
sârbi, iar dintre aceştia într-un procent covârşitor (96%) sunt etnici sârbi de religie ortodoxă
rit vechi şi de rasă europeană caucaziană (100%).
Dintre cei intervievaţi avem persoane de sex masculin în proporţie de 68%, iar
diferenţa este reprezentată de sexul feminin. Vărsta persoanelor chestionate variază de la 6 la
83 de ani, iar statul social relevă faptul că doar 22% sunt căsătoriţi, diferenţa este
reprezentată de cei necăsătoriţi. Procentul mic de sârbi căsătoriţi ridică un semn de întrebare
în privinţa evoluţiei comunităţii sârbe din zona Banatului.

15
Ocupaţia sârbilor este diversă pornind de la bibilotecar, topograf, pensionar, muncitor,
comerciant, jurnalist sportiv, elev, student, mecanic auto, asistent medical, liber profesionist,
pănă la preşedinte Uniunea sârbilor Arad şi conducător al ansamblului folcloric Kud Kolo
sau Mladost Timişoara.
În ceea ce priveşte gradul de utilizare al limbii sârbe 78% dintre ei sunt vorbitori de
limbă sârbă, 10% înţeleg (bilingvism de înţelegere), iar 12% dintre aceştia nu vorbesc limba.
Respectarea tradiţiilor şi a obiceiurilor sârbeşti este realizată de un procent de 80%.
Interferenţa lingvistică se manifestă prin alternarea cuvintelor sârbeşti cu cele
româneşti în proporţie de 56%, diferenţa de 44% este reprezentată de cei care nu apeleză la
aceasta. Merită menţionat faptul că, intercalarea codurilor lingvistice în timpul vorbirii (sar
de la o limbă la alta) este realizată doar de 8% dintre etnicii sârbi, acesta nefiind un fenomen
specific comunităţii sârbe.
Vorbitorii sârbi tind să fie bilingvi folosind idiomul lor pentru comunicarea dintre ei şi
limba majorităţii (româna) pentru interacţiunea cu cei din exterior. Astfel, procentul de 62%
este aferent celor care utilizează limba maternă sârbă în cadrul familiei (acasă), restul de
38% fiind reprezentat de cei care nu fac acest lucru. În sfârşit, utilizarea limbii engleze în
relaţiile cu cei ce alte etnii este îndeosebi folosită de tinerii (până în 40 de ani) în proporţie
de 64 %.
Aşadar, prin faptul că etnici sârbi îşi vorbesc limba reuşesc să o menţină vie la aceasta
contribuind şi menţinerea tradiţiiilor şi obiceiurilor specifice comunităţii sârbeşti.

16
Concluzii
Lumea sârbească din arealul Banatului, luptând din răspunteri cu armele culturii,
pentru supravieţuire, se trezeşte şi ea căutându-şi o nouă identitate, în corelare cu timpurile
noi. Din cauza numărului foarte mic de membri, elitele sârbe din zona Banatului sunt
obligate să se mobilizeze permanent şi să depună eforturi aproape eroice de a menţine vii
limba şi celelalte simboluri, care definesc identitatea grupului. Primul dintre acestea este
biserica pravoslavnică, rămasă pe stil vechi, care constituie pentru sârbi un puternic element
unificator de neam.
Un rol la fel de important, printre aceste constante culturale pe care se fundamentează
identitatea sârbă, îl au sărbătorile din „calendarul naţional”, în care recursul la trecut sau la
tradiţie este utilizat simbolic şi chiar emblematic atât pentru relevarea diferenţei, cât şi pentru
eficientizarea solidarităţii interne.
Ţinând cont de rezultatele chestionarului aplicat ansamblurilor folclorice Kud Kolo din
Arad şi Mladost dinTimişoara ajungem la concluzia că în ziua de azi sârbii îşi menţin limba
vie şi identitatea etnică prin activităţile culturale. Mai mult de atăt în cadrul ansamblurilor
începe să se manifeste într-un procent mic ce-i drept (0,6%), dar promiţător învăţarea limbii
sârbe de către persoanele de alte etnii.
În consecinţă, sârbii nu numai că îşi vorbesc limba, dar şi transmit către noi identitatea
lor etnică. În opinie personală activitatea artistică a comunităţii sârbe dincolo de impresia
vibrantă lăsată se poate rezuma la propoziţia: Noi dansăm pentru a fi sârbi. Prin urmare,

17
perpetuarea tradiţiilor nu numai că asigură păstrarea identităţii entice, dar şi constituie baza
pentru o viitoare generaţie de sârbi.

18
BIBLIOGRAFIE

1. Bârliba, Cornelia, Paradigmele comuinicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,


Bucureşti, 1987.
2. Colta, Rodica, Sărbători şi datini de peste an, Editura Etnologică, Bucureşti, 2017.
3. Colta, Rodica, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frontieră româno-
maghiară, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2010.
4. Şandici, Liubomir, Monografia comunităţii sârbe din Arad, Editura, Arad, 2012.
5. Steiner, George, După Babel, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
6. Stepanov, Liubomir, Statistićki podaci o srbina u rumuniji, Uniunea sârbilor din
România, Timişoara, 2007.
7. Vreme, Kroz, Aradul de-a lungul timpului, Caietul 3, Uniunea sârbilor din România,
Timişoara, 2002.
8. Wald, Lucia; Slave, Elena, Ce limbi se vorbesc pe glob, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.

19