Românii

Românii sunt un popor european din familia popoarelor indo-europene, vorbitor al limbii române, o
limbă neo-latină din familia limbilor indo-europene. Poporul român astfel definit s-a format în urma
etnogenezei românești, în spațiul carpato-danubiano-pontic. Este acceptată ideea că românii s-au
format atât la nord cât și la sud de Dunăre.

Denumirea
În istorie, până în secolul al XIX-lea românii au deținut endonimul de rumâni (termen istoric învechit) și
exonimul de vlahi, olahi sau valahi (care în limbile popoarelor înconjurătoare însemna români: în
Bulgaria, precum și în unele regiuni din Serbia (Timoc), Grecia,Macedonia și Cehia, exonimul acesta este
utilizat încă astăzi). Refuzul multor istorici străini de a folosi substantivul « Români » sau adjectivul «
române » pentru a desemna populațiile sau statele românești anterior anului 1859, este din punct de
vedere istoric neîntemeiat, deoarece « Români » este atestat încă din secolul al XVI-lea, și deoarece
adjectivele « Germane » sau « Italiene » sunt folosite curent de aceiași istorici pentru a denumi statele și
populațiile din Imperiul Germanic sau din Italia dinaintea apariției statelor unitare german și italian în
1871.

Denumirea de „români” pentru vorbitorii limbii române, este timpuriu atestată atât în Transilvania, în
Țara Românească, Dobrogea, cât și în Moldova dintre Carpați, Nistru și Mare, nu numai de cronicari
moldoveni precum Miron Costin[43], Ion Neculce sau Grigore Ureche, ci de asemenea de umaniști
renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în
aceste ținuturi.

Origini
La sfârșitul secolului al VI-lea limba română și poporul român erau, în linii mari, formate astfel că venirea
slavilor din Nord-Europa la sud de Dunăre nu a făcut decât să nuanțeze oarecum caracteristicile limbii
române, prin contactul lor cu autohtonii români din spațiul carpato-dunărean. Ca urmare, limba română
este o limbă neolatină. După cucerirea romană din 106 în Dacia (dar și înainte de această dată în
Moesia) a luat naștere o populație daco-romană (respectiv traco-romană), care a fost mai târziu
influențată de popoarele slave în epoca migrațiilor, dar nu atât de mult încât să adopte limba slavă ca
limbă de circulație.

O parte din slavii, care s-au stabilit între secolele V-VIII în spațiul lingvistic românesc (îndeosebi în cazul
teritoriilor nord-dunărene, dar nu numai) au fost asimilați de populația românească carpato-dunăreană,
abia ieșită din etnogeneză. Un exemplu edificator: Toponimul Șchei (de la Brașov) provine tocmai de la
denumirea dată de protoromâni slavilor: șchiau „slav” (din Lat. sclavus „slav”[45]). Însă cea mai mare
parte a acestor slavi a continuat migrația către sud; aceștia au trecut Dunărea, au asimilat cea mai mare
parte din populația autohtonă romanizată iar restul populației romanice rămasă neasimilată s-a grupat
în zonele montane din sudul peninsulei. În acest fel, venirea slavilor i-a despărțit pe aceștia de străbunii
vorbitorilor dialectelor românești nordice (daco-romane). Dialectul daco-român este vorbit astăzi
preponderent la nord de Dunăre, dar și în unele areale sud-dunărene precum Timoc sau Dobrogea.
Dialectele sudice sunt aromâna și meglenoromâna, ambele vorbite în arealul central-sudic al peninsulei
Balcanice, iar cel vestic este istroromâna vorbită în Istria).

Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor și limbilor
neolatine, similară formării altor popoare latine, cu diferența că peste un element autohton (de exemplu
galii în Franța, celtiberii în Spania) venirea romanilor a fost urmată și de un al treilea ingredient care în
cazul popoarelor latine occidentale a fost de origine germanică (francii în Franța, vizigoții în Spania), pe
când la poporul român, acest al treilea element asimilat l-au constituit slavii, dar abia după secolul al VI-
lea (d.Hr).

Etnogeneza românilor transilvăneni este (înainte de Regatul lui Burebista) însă substanțial diferită, în
aceste ținuturi atât primele forme de stăpânire cât și primele urme arheologice care atestă existența
unei civilizații cu fundament etnic și cultural sunt de origine celtică, în acest sens nu putem afirma că
elementul etnogenetic primordial a fost cel dacic, deși este cert ca în momentul venirii celților ținutul
Transilvaniei trebuie să fi fost locuit. Un argument în acest sens este și conflictul ulterior din secolul I
î.Hr. dintre dacii carpato-dunăreni și celții panonici în timpul regelui dac Burebista. Este însă evident că
gradul de asimilare a culturii celtice a fost atât de înalt încât numeroasele elemente arheologice de pe
teritoriul Transilvaniei postceltice sunt complet diferite de cele dacice din regiunile extracarpatice și
întru totul atribuibile culturii La Tène (aparținând celților). Astfel elementul celtic este cel mai notabil
factor primordial în cadrul etnogenezei românilor transilvăneni.

Succesiv, odată cu cucerirea romană s-a adăugat elementul latin. Notabil este de asemenea faptul că
după retragerea aureliană pe teritoriul Transilvaniei a fost și o capitală a regatului gepizilor (populație de
origine germanică) panonici care au stăpânit o parte din Transilvania pentru mai bine de 200 de ani și au
lăsat multiple dovezi arheologice ale unei statornice civilizații germanice, mai importante fiind cele două
necropole nobile de la Apahida. Având în vedere acest ultim factor, este evident că în cazul românilor
transilvăneni cel de-al treilea element etnogenetic este vechi-germanic, ca și în cazul majorității
popoarelor neolatine.

Dacii, care probabil atinseseră un anumit grad de romanizare înainte de cucerirea traiană, au dăinuit sub
stăpânirea romană și s-au integrat în viața economică și socială a noii provincii, alcătuind totodată
suportul influenței pe care imperiul a exercitat-o în timp asupra teritoriilor din afara Daciei romane.
Elementele romane cu rol primordial în romanizarea dacilor au fost, în principal, soldații și coloniștii. Cei
mai mulți dintre ei au rămas să viețuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271),
reprezentând baza continuității procesului de romanizare.