În anul 1897, la Cologny, s-a descoperit un calendar celt, care coroborat cu
informaţiile din Irlanda intregesc cadrul festiv al societăţii celte constituit din 40 de sărbători, dar delimitat în două mari perioade de sărbătorile anotimpurilor mari ale iernii şi verii. Samain era sărbătoarea ce marca începutul iernii şi implicit a jumătăţii întunecate a anului, chiar Anul Nou. Numele semnifică reuniune şi provine de la credinţa că se reuneau familiile, vii şi morţi. În noaptea de 1 noiembrie exista un moment în care e posibil să se comunice cu cealaltă lume. Administratorii acestei sărbători erau druizii care oficiau un sacerdoţiu funebru cu scopul de a întâmpina şi mulţumii sufletele strămoşilor şi a le determina să se întoarcă în lumea umbrelor fără a dăuna cu ceva familiilor. La două săptămâni după Halloween începea carnavalul care dura toată iarna şi care încă se practică. Existenţa lui stă în relaţie cu sufletele strămoşilor. În povestirea Boala lui Cuchulainn1 se arată cum puteau fi afectaţi oamenii de zânele care luau chipuri de păsări sau de femei tinere. La o adunare anuală, de 1 noiembrie din Ulster, o femeie observă câteva păsări jucându-se pe lac, care o atrăgeau în mod deosebit. Atunci îl rugă pe Cuchulainn să i le prindă. Zis şi făcut, tânărul le prinse şi le împărţii între femei. La puţină vreme zăreşte el două păsări unite printr-un lanţ de aur roşu. Doi din însoţitorii săi îl avertizează că aceste păsări au puteri ascunse, dar el nu-i ascultă, ci aruncă cu o piatră din praştia sa şi cu o suliţă în ele, dar tot probabil nu le nimeri şi, supărat, se reazămă de un menhir. Pe dată îl cuprinse somnul şi văzu cum vin spre el două tinere femei. „ Una avea o mantie verde în jurul său, cealaltă o mantie purpurie îndoită de cinci ori. Femeia cu mantie verde merse spre el, îi zâmbi şi-i aplică o lovitură de crevaşă, cealaltă femeie veni la el, îi zâmbi şi îl lovi la fel. Ele fură astfel mult timp ocupate, şi anume să-l lovească, fiecare la rândul ei, şi puţin a lipsit să nu moară sub lovituri”. Cele două femei sunt cele două păsări zeiţe celte care aveau darul metamorfozării şi care aveau să devină, în Evul Mediu, două zâne. Ele, apropiindu-se râzând, îi prezentau o cerere de dragoste, iar el, refuzând, se alegea cu câte o lovitură de cravaşă la fiecare cerere. Cuchulainn va rezista cererii lor un an de zile, dar la anul se va întâlni cu una din ele lângă un menhir şi o va urma în Lumea Cealaltă. Lovitura de cravaşă, pe care i-o aplică în vis zeiţele aminteşte, crede Philippe Walter2, de cuvântul coşmar care, etimologic, vine de la cauque- mare, tropăitul calului, în engleză nightmare, iapa nopţii, de unde se poate deduce că eroul povestirii a fost afectat de blestemul coşmăresc, care-l transformă pentru un an într-un cadavru viu, după care-l duce în Cealaltă Lume. În Evul Mediu, vor fi victime ale unui astfel de blestem mulţi cavaleri care-şi vor odihni neputinţa rezemaţi de menhiri, cantr-un pridvor al morţii. Este mai lesne de înţeles legătura pe care o face Eliade Mircea între menhiri şi păsările corbi care erau sculptaţi în vârfurile lor. Mitologia legată de Medb arată alte implicări ale sărbătorii în destinele oamenilor. De această sărbătoare toţi bărbaţii sunt loviţi pentru o perioadă de cinci zile şi patru nopţi de durerile 1 C. Guyonvarc`h, La Maladie de Cuchulainn, Ogam, 10,1958, pp. 285-310. 2 Philippe Walter, Op. cit., p. 97. naşterii în urma unui blestem aruncat asupra lor odinioară de către Macha, soţia lui Crunnchu, un fermier, o femeie vrednică, care, aşteptând să nască, nu s-a dus la adunarea anuală a ulaţilor, la care toţi locuitorii din Ulster aveau obligaţia să fie prezenţi 3. Ea-l puse pe soţul său să promită că nu va aminti de ea în adunare. Sărbătoarea a fost în anul acela foarte reuşită. Poporul se desfăta cu defilări şi curse de care. Regele s-a dovedit cel mai vrednic competitor. Crunnchu, foarte îndrăgostit de soţia sa zeiţă nu s-a răbdat prea mult şi-a strigat: „Soţia mea, cu părul roşu ca focul, fuge mai repede!” Intrigat la culme, regele a poruncit să fie adusă soţia fermierului. Gărzile regale au găsit-o acasă pe punctul de a naşte. Ea le rugă să aştepte până va trece momentul naşterii, apoi o să-i urmeze, dar ei, după poruncă, au dus-o cu forţa, mai mult târând-o, până pe câmpul de curse. Regele, nepăsător la durerile facerii, ce-o cuprinse pe femeie, o ameninţă că dacă nu se ia la întrecere imediat, porunceşte să i se taie capul bărbatului ei. Macha se întoarse mânioasă către mulţimea bărbaţilor şi strigă: „Acest lucru este contrar legilor, ajutaţi-mă!” Dar nimeni nu mişcă nimic. Cine să-l înfrunte pe rege? „Foarte bine, voi fugi, dar voi veţi avea de regretat”. Se dădu startul. O femeie gata să nască ce urma să fugă cu picioarele, împotriva unui rege ce alerga într-un car tras de cai? Şi totuşi. Ea-şi săltă pântecul înainte şi o rupse la fugă. Regele se afla abia la jumătatea cursei, pe când Macha, care ajunsese de multă vreme, născuse doi frumoşi gemeni. Înfricoşătorul strigăt, pe care l-a scos în momentul naşterii, i-a vrăjit pe toţi bărbaţii prezenţi. Ei vor purta de acum, de sărbătoarea Samain, în fiecare an, cinci zile şi patru nopţii, durerile facerii şi nu vor fi vrednici de luptă.4
Beltane era sărbătoarea ce marca începutul verii şi inaugura, pe 1 mai, jumătatea
luminoasă a anului. Numele ei pare de provenienţă semită, pentru că include numele divinului Bel sau chiar El şi semnifica focul lui Bel (El). Ritualic, druizii aprindeau două mari focuri, printre care mânau turme de vite. Până astăzi vitele sunt scoase la păşune în ziua de 1 mai, iar în gospodării se aprind focuri de curăţire. Lugnasad sau festivitatea de 1 august ce marca adunarea lui Lug, zeul suprem care distribuia, societăţii celte, bogăţiile, prin urmare marca în acelaşi timp şi adunarea celţilor, fiind sărbătoare a regalităţii şi a comunităţii. Pe vremea lui Octavian Augustus i s-a asociat cultul împăratului, dar până în zilele noastre n-a ajuns decât înţelesul de festivitate a bogăţiilor, în luna august se aduc primele roade de toamnă ca prinoase şi în timpul acestei luni se organizează săptămâna recoltei. Imbloc era o sărbătoare a purificării, rânduită pe 1 februarie, dată care marca o schimbare în ciclul atmosferic şi-n comportamentul faunei. Romanii au preluat ideea purificării şi au numit întreagă luna februarie ca luna purificării. Pentru romani era timpul Lupercaliilor, apariţiei lupului. Principala acţiune festivă se petrecea lângă Palatin, în locul unde copii legendari Romulus şi Remus au fost alăptaţi de lupoaică. Lupercaliile conţineau trei ceremonii distincte: un sacrificiu de capre, unul de câini şi o cursă a lupilor, ca ospăţ 3 Femeia, în societatea celtă, era în multe privinţe egala bărbatului. Povestea Macha-ei este un exemplu. Ea avea acelaşi stat juridic cu bărbatul. Îşi putea asuma rolul de conducător. Putea să participe la consiliile guvernanţilor care hotărau războiul sau pacea. Femeia celtă putea îndeplini funcţii religioase. Aici e cheia pretenţiei ca în Bisericile Anglicane şi Protestante în general femeia să poată îndeplinii funcţia sacerdotală. 4 Michaele Mira Ponce, Op. cit., pp. 32-41. pentru oamenii-lup. Plutarh descrie sacrificiul caprelor: „Ei taie capul caprelor, apoi li se aduc doi tineri de familie nobilă: unii le ating fruntea cu un cuţit însângerat, iar alţii le şterg imediat frecând-o cu o lână îmbibată în lapte, după care băieţii încep să râdă.”5 Cei doi băieţi reiterează găsirea lor de către păstorul ce avea să-i crească până la maturitate, poate chiar ritualul pe care l-au împlinit împreună cu păstorul, ritual care marca maturitatea lor şi bucuria de a se putea reîntoarce în ducatul de Alba, la neamul lor. Desigur că în vremea romană acest ritual era unul de iniţiere. În perioada creştină a fost asimilată de Sfânta Brigitta, în apus, iar în răsărit de Întâmpinarea Domnului. De remarcat persistenţa carnavalului, a măştilor - o emanaţie a lumii morţilor, care debutează în ziua de 11 a lunii 11, noiembrie, şi ţine până în Marţea Mare, ce cade de regulă în luna februarie, rareori în luna martie.
5 Plutarh, Romulus, Paris, Les belles Lettres, 1957, t. I, cap. 21, pp. 87-88.