Societatea galo-celtă

Caesar, care cunoştea bine structura statală a celţilor, în capitolul VI, 11, sub titlul
Obiceiurile galilor, ne oferă date deosebit de importante în legătură cu societatea celtă, de la
nivelul familiei până la nivelul de stat. „În Galia, nu numai în toate cetăţile şi în toate satele
şi în toate cătunele, ci chiar în fiecare casă aproape, se află grupări sociale (potrivnice).
Căpeteniile acestor grupări sunt cei socotiţi a avea cea mai mare trecere; în puterea lor stă
judecarea şi cumpănirea tuturor treburilor şi a hotărârilor de seamă. Iar la temelia acestui
obicei se află, după câte se pare, un străvechi aşezământ: nici un om din norod să nu fie
lipsit de ocrotire împotriva unuia mai puternic; fiecare căpetenie păzeşte ca nu cumva
vreunul dintre ai lui să fie asuprit sau înşelat, iar, dacă face altminteri, nu mai are nici o
trecere printre ai lui. Această rânduială domneşte în toată Galia, pe tot întinsul ţării, căci
toate cetăţile sunt împărţite în două grupări”.1 Este vorba despre gruparea nobililor: druizi,
barzi, cavaleri şi despre gruparea poporului.
Ce n-a sesizat Caesar a fost împărţirea tripartită, după veliştea indoeuropeană. De
unde azi se poate spune că societatea celtă era divizată în trei caste cu puteri inegale: druizii
sau preoţii, cavalerii sau războinicii şi poporul de rând. Şi în cadrul unui strat social se pot
delimita substraturi. Cel mai uşor se poate face această delimitare în clasa sacerdoţilor şi apoi
a oamenilor liberi. Cu toată această stratificare, chiar dacă de la un ţinut la altul unele legende
şi denumiri de zei diferă, după cunoştinţele noastre de acum, părerea unanimă este că celţii au
împărtăşit aceleaşi tradiţii, iar modul de guvernare a fost cel aristocratic.2
Clasa sacerdotală
Clasa sacerdotală cuprinde în sine trei subgrupe, pe care, după informaţia pe care o
avem, este destul de greu să le delimităm cu rigiditate. Este vorba despre: druizi, barzi şi
wates-ghicitori, cum îi grupează şi Française Le Roux 3. Prin urmare, barzii sunt poeţii lirici,
autori de imne şi satire; druizii sunt filosofi şi teologi; iar wates sunt prooroci. Toţi, după
pregătirea lor filosofică, servesc drept mediatori între zei şi oameni, în special prin
intermediul sacrificiilor.
Druizii
Druizii formează o castă puternică.
Preoţi, ei prezidează ceremoniile religioase,
Dintre care unele compoartă sacrificii.
La solstiţiul de iarnă,
Ei culeg din stejarii sacrii

1
Gaius Iulius Caesar, Op. cit., p. 55.
2
Aristotel ne oferă o analiză a modurilor de guvernare posibile: monarhia în care un singur om este stăpân
absolut peste toţi; oligarhia în care autoritatea este exercitată de magistraţi aleşi după avere; aristocraţia în care
autoritatea este exercitată pe baza educaţiei şi democraţia în care magistraţii îşi împart magistraturile prin
mijlocirea sorţii (alegerilor). Cf. cu tratatul Retorica, I,8,1365b 22-1366a 16.
3
Francaise Le Roux, Le Dieu celtique. Les Druides, Rennes Ouest-France, 1995, pp. 265 şi următoarele.
 Ramuri de vâsc,
O plantă considerată ca un remediu universal.
Doi tauri sunt atunci sacrificaţi
La rădăcina copacului…
Iniţierea druizilor este foarte laborioasă.
Ea poate dura douăzeci de ani.
Transmiterea cunoştinţelor este numai orală
Pentru a se evita divulgarea lor în afara castei.
Viitorii druizi trebuiau să înveţe pe de rost miile de versuri
Care povesteau viaţa zeilor şi a eroilor
Şi să le înţeleagă semnificaţia, simbolismul
şi să le apere secretul.4

Ghicitorii
Ghicitorii sau proorocii sunt sacrificatori şi interpreţii ai naturii. Ei prezic viitorul prin
observarea cerului, a păsărilor şi jertfirea victimelor. Diodor din Sicilia ne dă câteva
informaţii în acest sens: „Urmează o datină foarte ciudată, aproape de necrezut, îndeosebi
când vor să afle ce se va întâmpla în legătură cu unele împrejurări de seamă. Atunci jertfesc
un om căruia îi înfig sabia în piept deasupra diafragmei, şi după felul cum se prăbuşeşte
victima, urmărind cu atenţie convulsiile membrelor şi scurgerea sângelui, proorocesc ce se
va întâmpla. În această privinţă, dau crezare unei vechi şi încercate tradiţii”.5

Barzii
Limbajul celt nu avea vreun cuvânt pentru a desemna special pe poet. Etimologia
cuvântului galez bard6 Bard(h)os a fost reconstituită prin comparaţie cu vechiul termen
irlandez bard, cu galicul bardd, cu bretonul barz, cu vechiul cornic barth. Cuvântul celt e
legat de aceeaşi rădăcină ca şi sanscritul grnati = el cântă, laudă pe cineva.7 Suntem astfel
într-un mediu ritualic, liturgic, ceremonial, sacru. Barzii îşi recitau cântecele în
acopaniamentul unui instrument asemănător cu lira.8

4
Michele Mira Pons, Op. cit. p. 45.
5
Diodor din Sicilia, Op. cit., p. 361.
6
E. Campanile, L`Etymologie du celtique BARD(H)OS, Ogam, 22, 1970-73, pp. 235-236, cf. Philippe Walter,
Op. cit. pp. 146-147.
7
În zona geografică sătmăreană, natală, de la noi, mai persistă ideea şi tradiţia de a „cânta” pe cel ce pleacă prin
moarte din mijlocul familiei. Cântatul este o laudă adusă persoanei şi personalităţii celui vizat.
8
Diodor din Sicilia, Op. cit., p. 361.
 Barzii9 aceşti poeţi posedă
şi stăpânesc arta cuvântului.
Ei compun versuri, bgate în sensuri,
pe care le cântă în public,
acompaniindu-se de un fel de liră.
Poemele lor proslăvesc eroii,
cântă curajul lor, tot atât de mult
pe cât îşi bat joc cu brutalitate
de alte personaje
dând o turnură cu totul neînsemnată
faptelor acestora.
Barzii pot să fie, în unele ţări celte
Şi prezicători, medici sau magicieni”.
Prin creştinarea celţilor, termenii care desemnau aceste categorii sacerdotale sucombă
în ştiinţa profană şi se transmit prin literă moartă, dar mai păstrează patina şi gustul tradiţiilor
celte.

Regii
Regii10
„Pentru celţi, regele era
Considerat ca fiinţă divină,
Dacă se bucura de privilegii, el era
Totuşi supus unor numeroase
Obligaţii şi interdicţii.
Ales, pentru că regalitatea nu era
Ereditară, el trebuia să dea
Socoteală: un război pierdut,
O recoltă distrusă, o boală
Care făcea ravagii în ţară erau
9
Michele Mira Ponce, Op. cit., p. 11.
10
Ibidem, p. 16.
 Tot atâtea motive care puteau
Să determine detronarea regelui
Sau chiar executarea lui.
Fiecare trib, fiecare clan avea
Un rge, şi toţi se aflau sub
Autoritatea unui şef pe care-l numeau Marele Rege.
În Irlanda, el era încoronat la Tara, capitala.
Acolo, el era supus unor diferite încercări:
Mantaua şi carul regal
Trebuiau să-l accepte;
Lia Fail, o piatră sacră,
trebuia să-l recunoască şi să strige
Când o atingea cu piciorul”.

Clasa războinicilor
Este formată din aristocraţie, marea masă a poporului fiind considerată vrednică doar
de munca câmpului, munca pastorală şi meşteşugărească.
Armele sunt de apărare şi de atac. Prin armele de apărare se înţeleg: scutul înalt, cât
un om, pictat după placul fiecăruia; coiful de metal cu mari proeminenţe, unele cu capete de
păsări, altele cu coarne de animale fixate pe creştet; zalele din fier ce acoperă pieptul sau
pieptar de zale.
Armele de atac sunt: trâmbiţa, suliţa-lance şi sabia. Trâmbiţa celtă scotea un sunet
barbar, aspru, potrivit cu învălmăşala unei lupte. Ea asigura galeria ce susţinea ostilităţile şi
da curaj luptătorilor. Pentru celtul obişnuit cu aceste sunete, trâmbiţa venea cu îmbărbătare,
iar pentru duşmanul străin de ele aducea fiori de spaimă.
Lancea era o armă cu vârful de aproximativ doi coţi, prins într-o parte lemnoasă şi
mai lungă. Vârful lanciei lat de aproape două lat de palme făcea din aceasta o armă veritabilă,
cu care se putea despica duşmanul.
Suliţa are vârful adesea mai lung decât o sabie în forma dreaptă sau răsucită spre a
răni mai grav duşmanul împuns.
Sabia destul de lungă, mult mai lungă decât cele romane, atârna de umăr printr-un lanţ
de fier sau aramă pe partea dreaptă a corpului.
 Erau unii dintre războinici care nu purtau zale, ci foloseau drept scut propriul piept,
dispreţuind moartea, convinşi că „sufletele lor, după un anumit număr de ani, ar intra într-
un alt trup şi ar începe o nouă viaţă. De aceea,zice Diodor din Sicilia, la înmormântări unii
aruncă pe ruguri scrisori pentru rudele răposate, ca şi cum morţii le-ar citi”.11
Ostilităţile
Cănd se află pe câmpul de luptă, mai înainte de lupta propriu-zisă, generalii ţin
cuvântări prin care justifică lupta şi chiar sacrificul şi cultivă curajul şi dârzenia. Publius
Cornelius Tacitus, ne pune la îndemă un astfel de discurs, ţinut în faţa oştirii la 7 ani de la
cucerirea Britaniei de către romani, când atât britanii cât şi cohorta usipienilor recrutată din
Germania şi trimisă să asigure pace în Britania, s-au răsculat.
Din acest discurs spicuim părţile mai interesante: „În aceste clipe Calgacus, care,
dintre toţi generalii, era cel mai presus, şi ca neam, şi ca destoinicie, cuvântă … astăzi
unirea voastră va fi începutul libertăţii întregii Britanii … marea însăşi … o bântuie flota
romană. Aşa se face că războiul şi armele, cinstea celor viteji, le sunt astăzi şi slăbănojilor
singurul lor adăpost … pe noi, ultimii oameni liberi de pe pământ, ne apăra … însuşi
adâncul de ţară în care ne aflam şi un fel de tainic renume, căci necunoscutul întotdeauna
smereşte; acum, însă, hotarele Britaniei sunt pustii, dincolo de noi nu mai e nici o suflare
omenească, doar talazuri şi stânci, iar îndârjirea romanilor creşte. În zadar ai încerca să le
îndupleci trufia cu ascultarea sau cu blândeţea: jefuitori ai lumii întregi, de lacomi ce sunt
nu-i mai încape pământul şi s-au apucat acum să scotocească şi apele mării. Hrăpăreţi cu
duşmanul bogat, semeţi cu săracul, nu-i mai satură tot Răsăritul şi Apusul; nimeni ca ei nu
râvneşte cu aceeaşi poftă la avuţiile sau la sărăcia tuturor. Să prade, să ucidă, să siluiască,
asta poartă la ei nume mincinos de ocârmuire şi, când au pârjolit totul în jurul lor, zic că au
pus pace … Robul născut în robie se vinde doar odată şi apoi stăpânul îi dă să mănânce;
numai Britania îşi plăteşte în fiecare zi stăpânul, în fiecare zi îl hrăneşte … n-avem ogoare,
nici mine, nici porturi în care să ne silească să muncim; avem în schimb vitejia şi dârzenia,
pe care un stăpân nu le rabdă de la slugile lui … gali, germani, britani îşi varsă sângele
pentru o stăpânire străină … o mână de ostaşi care tremură de frica necunoscutului, care
rotesc nişte ochi îngroziţi la întinsul mării, la codrii noştri, ba chiar la însăşi bolta cerească;
toate le sunt străine; zeii ni i-au dat în mână închişi, ca să zic aşa, ca într-o puşcărie, şi
ferecaţi în lanţuri. Să nu vă înspăimânte amăgitoarea lor înfăţişare, nici strălucirea aurului
şi a argintului, care nici nu apără, nici nu vatămă. În chiar rândurile duşmane vom găsi
braţe care sunt ale noastre. Britanii îşi vor recunoaşte propria lor cauză, galii îşi vor aminti
de libertatea pierdută … Viitorul e aici pe câmpul de luptă. Purcezând în luptă, gândiţi-vă,
aşadar, şi la strămoşii voştri, şi la strănepoţi”.12
„… obişnuiesc să iasă din rând şi să cheme la lupte în doi pe cei mai viteji dintre
duşmani. Ridică armele şi le agită în faţa lor, ca să-i sperie pe vrăjmaşi. Dacă cineva i-a
primit provocarea, ei preamăresc prin cânt vitejia strămoşilor şi se fălesc cu destoinicia lor;

11
Diodor din Sicilia, Op. cit., p. 360.
12
Tacitus Publius Cornelius, Op. cit, 27-34, pp. 273-276.
totodată zvârl ocări duşmanului, pentru a-l înjosi şi pentru a-l face să fie cuprins de
teamă”.13
Prin duşman sau vrăjmaş celtul înţelegea pe străinul care-i călca pământul cu gânduri
războinice, dar şi pe celtul care-i poftea averea sau îi căuta alte pricini de luptă.
Dacă lupta le permitea, duşmanilor căzuţi le tăiau capul şi le culegeau armele ca pe
nişte trofee de vânătoare. „Capetele celor mai de seamă vrăjmaşi le îmbălsămează cu ulei de
cedru şi le păstrează cu multă grijă, într-o ladă … îşi fac o mare fală – din aceste trofee,
adesea păstrate de generaţii şi considerate atât de scumpe – că nici pentru atâta aur cât
cântăreşte un cap, nu l-ar vinde”. Diodor din Sicilia, care relatează despre acestea, consideră
acest comportament expresie a „mândriei unui suflet de barbar”.14
Adesea, fiind învingători, celţii duceau tratative pentru stabilirea unui tribut, în
condiţiile în care o cetate dorea să plătească ca să scape de prădăciuni. Titus Livius redă
astfel de tratative în scopul discreditării galilor şi justificării măcelăririi lor ce a urmat
eşecului unui tratat. Tribunii militari (romani) şi căpetenia galilor Brennus avură o convorbire
şi se hotărî suma de o mie de livre de aur drept răscumpărare a poporului roman.
„Acestei învoieli, şi aşa destul de ruşinoasă, i se adăogă încă o înjosire: galii
aduseseră greutăţi false şi, când tribunul refuză, galul semeţ îşi aruncă şi sabia pe cântar,
făcându-i pe romani să audă aceste cuvinte de nesuferit: „Vai de cei învinşi”.15
La panică însă reacţionau dezorganizaţi. Acelaşi Titus Livius brodează un crâmpei din
lupta pe care acum romanii o porneau împotriva galilor nemulţumiţi şi mereu puşi pe ceartă
din pricina tributului negociat cu romanii:
„Buimăciţi de noua întorsătură, galii pun mâna pe arme şi se reped împotriva
romanilor mai mult cu mânie decât cu socoteală. Acum însă soarta se întorsese, acum priinţa
zeilor şi chibzuinţa oamenilor erau de partea romanilor. Aşa se făcu că, de la cea dintâi
ciocnire, galii fură spulberaţi într-o clipă, nu mai lungă decât cea în care biruiseră ei la
Alia. La a opta piatră de hotar de pe via Gabinia, unde se regrupaseră în fuga lor, iscându-
se a doua luptă, ceva mai închegată, conducerea şi norocul aceluiaşi Camillus îi birui din
nou. Acolo măcelul fu necruţător; tabăra fu cucerită şi nici măcar un vestitor nu scăpă din
nenorocire”.16
Clasa de jos
O formau oamenii liberi care asigurau traiul cotidian al întregii societăţi celte. Omul
liber putea ajunge meşteşugar destoinic, un maiestru în arta făuritului de podoabe şi unelte,
rareori de arme, războinicii preferând cel mai adesea să participe ei înşişi la confecţionarea
armelor lor, în acest fel personalizându-le din născare. Câţiva dintre oamenii liberi se bucurau
sezonier de privilegiul aristocratic, când erau luaţi ca însoţitori la vreme de război, ca să fie

13
Ibidem, p. 360.
14
Ibidem, p 360.
15
Titus Livius, Op. cit. V, 48-49, p. 155
16
Ibidem, p. 156.
vizitii sau purtători de scut. Am zice, prin deducţie, şi purtători de hrană şi pradă, când era
cazul.