Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comați
Articol principal: civilizația și cultura geto-dacilor.
Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere,
creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la
șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau
făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și
mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau
unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu
mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau
formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne
și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din
chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.
nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o
poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind
de asemena și sfătuitorul regelui.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și
magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele
din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și
chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri. [12]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte
zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură
arheologică.
Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba
Iulia și Potaissa. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și mulți daci
fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit
„Traian”, traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.
Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi
Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-
Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată
pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu
oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător,
în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe
reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite
teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian,
reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării
teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de
acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o
organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele,
trupele și impozitele.
romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a
existat sau nu, este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile
de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști”.
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117.
Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De
asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de
Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi
înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care
înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior.
Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă
organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în
anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile
barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția
politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create
Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul
Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a
Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei
Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată
cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova
de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în
privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123,
descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima
mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că
desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul
120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia
Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-
militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.
Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și,
probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al
împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia,
până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese
transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce
înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior
si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am
menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte
întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării
controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată
auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la
început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și
mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un
organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia
Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit „Constitutio Antoniniana” pe
locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald,
la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și
Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul
impărat roman care moare pe câmpul de luptă. În timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în
fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale
situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus „în timpul împăratului Gallienus, Dacia a
fost pierdută” și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă
dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți
ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a
celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își
proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și
alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana,
și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia
Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria)
și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea
Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul
IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni.
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit
creștinismul în randul slavilor [35] rămași printre vlahii/românii deja creștini: Jandov în Dacia (probabil
Transilvania) și Moznopan în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina)[36][37][38]
Secolul al X-lea:
Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiți Pecenegi. Acest lucru
înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români [39]
Secolul al XI-lea:
Românii/vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia participând
la război în vremea ducelui Cazimir [40]
Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea
de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel
distincție între daci și unguri.[41]
Ana Comnena descrie românii balcanici în Alexiada folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe
pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri), iar macedonenii pe pantele de
sud.”[42]
man presume to perpetrate against Romans and the subjects of Rome, because his forefathers
had been made liable to a like tax imposed by the victorious Trajan, as a penalty on the Dacians
for their frequent rebellions. After this, money was levied for each head, as if a price had been
paid for liberty to exist; yet full trust was not reposed on the same set of surveyors, but others and
others still were sent round to make further discoveries; and thus the tributes were redoubled, not
because the new surveyors made any fresh discoveries, but because they added at pleasure to
the former rates, lest they should seem to have been employed to no purpose. Meanwhile the
number of animals decreased, and men died; nevertheless taxes were paid even for the dead, so
that no one could either live or cease to live without being subject to impositions. There remained
mendicants alone, from whom nothing could be exacted, and whom their misery and
wretchedness secured from ill- treatment. But this pious man had compassion on them, and
determining that they should remain no longer in indigence, he caused them all to be assembled,
put on board vessels, and sunk in the sea. So merciful was he in making provision that under his
administration no man should want! And thus, while he took effectual measures that none, under
the reigned pretext of poverty, should elude the tax, he put to death a multitude of real wretches,
in violation of every law of humanity. [...] So the parts of Italy through which that pestilent band
took its course were wasted, all things pillaged, matrons forced, virgins violated, parents and
husbands compelled by torture to disclose where they had concealed their goods, and their wives
and daughters; flocks and herds of cattle were driven off like spoils taken from barbarians. And
thus did he, once a Roman emperor, but now the ravager of Italy, retire into his own territories,
after having afflicted all men indiscriminately with the calamities of war. Long ago, indeed, and at
the very time of his obtaining sovereign power, he had avowed himself the enemy of the Roman
name; and he proposed that the empire should be called, not the Roman, but the Dacian empire.
18. ^ Epiphanios In: Fontes Historiae Daco-Romanae (București 1970), 173-175173-175
19. ^ Gheorghe Postică, Spiritualitate medievală timpurie în spațiul pruto-nistrean, In: Tyragetia, s.n.,
vol. II [XVII], nr. 1, 2008, 131-154.
20. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XI
21. ^ Fontes Historiae Daco-Romanae, Institutul de Studii Sud-Est Europene, București 1970, p. 707
22. ^ Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor, Bucuresti, 1928, p.9
23. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, editia a II-a, Bucuresti, 1935, p.201
24. ^ Radu Vulpe, Historie ancienne de la Dobroudja, Bucarest, 1938, p.351
25. ^ H. Mihaescu, Ghe. Stefan, R. Hancu, V. Iliescu Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei.Bucuresti 1960 p.XII
26. ^ H. Mihaescu, Ghe. Stefan, R. Hancu, V. Iliescu Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei.Bucuresti 1960 p.XIII
27. ^ H. Mihaescu, Ghe. Stefan, R. Hancu, V. Iliescu, Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei, București 1960 p.XIX
28. ^ H. Mihaescu, Ghe. Stefan, R. Hancu, V. Iliescu, Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei, București 1960 p.XX
29. ^ H Mihaescu, Ghe Stefan, R Hancu, V Iliescu Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei.Bucuresti 1960 p.XIV
30. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.VII
31. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XVIII
32. ^ H. Mihaescu, Ghe. Stefan, R. Hancu, V. Iliescu, Fontes historiae Daco-Romanae, vol. II. Ed.
Academiei, București 1960 p.XIX
33. ^ Genesios,(l.Engleza) On the reign of emperors, Australian Association of Byzantine
Studies,Canberra, 1998, p.29
34. ^ Matila Ghyka. A Documented Chronology of Roumanian History: From Pre-historic Times to the
Present Day. Translated from the French by Fernand G. Renier and Anne Cliff, B. H. Blackwell,
1941, p.26
35. ^ Pandele Olteanu, Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie de Nord et le
Maramureș, «Romanoslavica», I, 1958, p. 169-197.
36. ^ Radu MÂRZA,Contribuția lui Chiril și Metodie ladezvoltarea culturii europene”Romanoslavica,
49, 2, 2013
37. ^ Józef Maksymilian Ossoliński, Samuel Bogumił Linde "Vincent Kadłubeck: E. Historisch-
kritischer Beytrag zur Slavischen Literatur" Biblioteca Bavareză de Stat, 1822, p 565
38. ^ Fruchtbarkeit des Wort Gottes, sowohl in den Anhören als Verkündigen derselben: Lobr. am
Feste der H. H. Cyrilli und Methudii, Wien, Bavarian State Library, 1740 (digitized 2010, Disponibil
pe Google Books)
39. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from
the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5. p. 94
40. ^ Vincentius Kadlubko, Martinus Gallus, Scriptores Historiae Polonae, Bibliothecae
Heilsbergensis, pag.14
41. ^ M. Guizot, Collection des Memoires relatifs a l'histoire de France. Chapitre: Histoire des
croisades par Foulcher de Chartres, Briere, Paris, 1825, p.33 si pag.16
42. ^ Anna Comnena, The Alexiad, English translation: Elisabeth Dawes, London, 1928, p.253
Sursa Wikipedia