REGATUL GETO-DAC

 Teritorii si izvoare istorice

Dacia era în Antichitate țara locuită de geto-daci. Ei ocupau
un teritoriul carpato danubiano pontic, cu granițele: râul Tisa (vest),
râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații Păduroși
(nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste
Nistru, „înaintând până spre Bug”, iar spre vest, „ajunseră până la
Dunărea panonică”.
Prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează
campania din 514–512 î.Hr. a lui Darius împotriva sciților la nord de
Marea Neagră. și arată că „înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi
pe geți care s-au crezut nemuritori”, iar despre faptul că au pierdut
lupta spune: „ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați
dintre traci”.
Strabon spune despre daci că locuiau în zona muntoasă, indică
râul Mureș, până în partea superioară a Dunării, denumită Danubius -
de la izvoare și până la Drobeta, iar geții stăpâneau partea de la
cataracte, astăzi Cazane, denumită Istru până la vărsarea acesteia în
Marea Neagră.
Istoricul grec Diodorus Siculus povestește despre victoria
regelui dac Dromihete în anul 300 î.Hr. împotriva regelui macedonean
al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o
învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți
captivi, geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu
tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic  Justinus ne relatează
că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca
femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

 Civilizatie si cultura
Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau bărboși,
cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, tarabostes (sau
pileati) fiind acoperiți pe cap cu o căciulă conică, iar în picioare aveau opinci. Femeile îmbrăcau o
cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte, conservată astăzi sub numele de ie.
Un pileat era un reprezentant al aristocrației în orânduirea socială a dacilor. Pileații sunt
cunoscuți și prin numele folosit de romani pentru a-i desemna, tarabostes (formă mai rar întâlnită).
Pileații constituie una dintre cele două clase sociale pentru daci, cealaltă fiind a oamenilor
simpli, comați (lat. comatus, comati). Numele de „pileați” se datorează căciulilor purtate de
aristocrați.
Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin,
miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă.
Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte
ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat
de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din
care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica
era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în
sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar
cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei
cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.
Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie),
creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar
caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comerț cu cetățile grecești
care, pe atunci, se aflau pe țărmul Mării Negre.
De asemenea, extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor
cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.

 Religie
Religia geto-dacilor a fost politeistă, eventual henoteistă, centrată în jurul zeului important
Zalmoxis. Herodot afirma că dacii erau monoteiști, dar opinia majoritară a istoricilor de azi este
că dacii nu erau monoteiști și că nu se poate avea prea multă încredere în afirmațiile lui Herodot.
Zalmoxis (numit de către unii dintre ei si Gebeleizis) era zeul suprem. El a fost numit de diferite
surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu. Grecii l-au numit
chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora. Întrucât Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora, potrivit
lui Herodotus, întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă.
Potrivit surselor din antichitate și Zalmoxis și Deceneu au călătorit în Egipt de unde au primit
învățăturile religioase. Pitagora a primit și el învățături de la preoții egipteni iar similaritatea
doctrinelor i-a făcut pe grecii antici să susțină o apropiere Zalmoxis-Pitagora.
Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii, apare foarte des în viața dacilor. Ei
foloseau capetele de lupi și șerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul alergării
amplificând rezonanța sonoră. (Un tip de stindard similar era răspândit la sarmați, de la care l-au
preluat diverse unități militare romane, de cavalerie, începând din secolul II d.Hr. sub denumirea
„draco” (dragon, balaur); purtătorul de stindard tip draco se chema „draconarius”.)
Zeități:
Gebeleizis – tunetului, ploii. Era
reprezentat ca un bărbat chipeș,
uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele
erau manifestările sale.
Zamolxis (Zamolxe) – zeul
suprem al geto-dacilor, zeul tărâmului
de dincolo, al morților și al viilor,
reprezentând lumea subterană și
viața de după moarte.
Bendis – zeiță a Lunii, a
pădurilor și a farmecelor, zeița
dragostei și a maternității.
Derzis (Derzelas) – zeul
sănătații.
Kotys (Cottyo) – zeița-mamă în mitologia traco-dacă.
  Regii geto-daci
 Sitalkes (431 – 424 î.Hr.) a fost unul dintre primii regi din Tracia. El a ajuns pe tron, în anul
431 î.Hr., extinzându-şi regatul prin războaiele purtate, teritoriul fiind cuprins între oraşul grec
Abdera, Dunăre, Marea Neagră şi izvoarele râului Struma. La începutul războiului peloponesiac,
Sitalkes s-a aliat cu atenienii, iar în anul 429 î.Hr. a invadat Macedonia cu o armată vastă ce cuprinde
150.000 de războinici. El a fost asasinat în anul 424 î.Hr. de membrii triburilor tracice.

 Seuthes (424 – 407 î.Hr.) a fost regele tracilor timp de 17 ani de zile, fiind nepotul lui Sitalkes.
Acesta a mărit tributul oraşelor elene de pe coasta de est, iar în anul 411 î.Hr. a condus o campanie
împotriva Atenei. Seuthes a murit în anul 407 î.Hr. după o boală gravă.

 Charnabon a fost rege al geţilor în secolul V î.Hr., fiind menţionat de piesa de teatru
Triptolem a dramaturgului Sofocles. În timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diferite părţi
ale lumii, Triptolem a venit în Tracia, fiind primit la început de către Charnabon. Regele get a fost
pedepsit de zeiţa agriculturii, Demeter, făcându-i viaţa insuportabilă.

 Rex Histrianorum: în anul 339, regele scit Ateas a primit o replică puternică în Dobrogea din
partea regelui Rex Historianorul, despre a cărui moarte nu sunt oferite foarte multe detalii. După
moartea acestuia, Ateas a avut cale liberă spre Filip al II-lea al Macedoniei.

 Moskon a fost un rege getic ce a condus în secolul III î.Hr., părţile de nord ale Dobrogei, fiind
şeful unui trib din zonă. El avea relaţii strânse cu coloniile greceşti de pe malul Mării Negre,
adoptând stilul grecesc de administraţie. Existenţa sa a fost dovedită în urma descoperirii unor
monede de argint în apropierea oraşului Tulcea.

 Dromihete a fost conducătorul geţilor de la nord de Dunăre în jurul anului 300 î.Hr.. Acesta a
reuşit să-l învingă pe Lisimah, generalul lui Alexandru Macedon, pe care reuşeşte să-l şi captureze.
După ce îl cinsteşte, oferindu-i cele mai bune mâncăruri şi dar şi mai multe daruri, iar apoi l-a
eliberat. Pacea dintre cele două părţi a fost încheiată ca urmare a căsătoriei dintre Dromihete şi fiica
lui Lisimah.

 Zalmodegikos a fost regele geţilor în perioada anului 200 î.Hr. El ar fi avut un trib în estul
Munteniei sau în sudul Moldovei, care era destul de puternic. Zalmodegikos ar fi ţinut ostatici
undeva în jur de 60 de histrieni şi a cerut tribut oraşelor greceşti din apropiere de Marea Neagră.
„Sfatul şi Poporul au găsit cu cale: Întrucât Diodoros al lui Thrasikles, Prokritos al lui Pherekles şi
Klearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegikos în privinţa ostatecilor, au călătorit prin ţară
duşmană şi – înfruntând primejdii de tot felul şi dând dovadă de cea mai deplină râvnă - au adus
înapoi ostatecii (fiind aceştia la număr peste şaizeci), convingându-l totodată pe Zalmodegikos să
restituie cetăţii veniturile, Sfatul şi Poporul să găsească cu cale ca aceştia şi urmaşii lor să fie înscrişi
printre binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ca şi urmaşii lor, la toate spectacolele de teatru, pentru
bărbăţia şi râvna faţă de Popor, pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscând că Poporul cinsteşte pe
bărbaţii vrednici, să se îndemne a sluji cetatea. Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să
fie săpat pe două lespezi, din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în preajma
altarului lui Zeus Polieus”, scria pe un decret dăltuit în piatră descoperit în anul 1959 pe raza
comunei Istria, judeţul Constanţa.

 Rhemaxos a fost un rege ce a condus triburile de la nord de Dunăre în secolul II î.Hr. şi care a
fost protectorul coloniilor greceşti din Dobrogea, primind tribut din partea acestora, în schimbul
protecţiei împotriva atacurilor externe. Rhemaxos ar fi condus un trib dacic din zona Câmpiei
Române.

 Oroles a fost regele Daciei în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. Acesta s-a opus cu
succes bastarneilor, blocând invazia lor în Transilvania. Istoricul roman Trogus Pompeius a scris
despre regele Oroles, că i-ar fi pedepsit pe soldaţi daci să doarmă la picioarele soţiilor lor şi să facă
treburile casnice, din cauza eşecului lor iniţial în înfrângerea invadatorilor. Ulterior, armata dacică o
oprit invazia şi regele Oroles, a ridicat toate „sancţiunile”.

 Rubobostes a fost un rege dac din Transilvania, în secolul al II-lea î.Hr. A fost menţionat de
istoricul roman Gnaeus Pompeius Trogus, care a scris că, în timpul domniei sale, puterea dacilor a
crescut, după ce i-au învins pe celţi, care au deţinut anterior puterea în regiune.

 Burebista (cca.80=44 î.e.n) Regele geto-dacilor. Conform spuselor lui Strabon, Burebista a

fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci: „Ajuns în fruntea
neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții,
abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus
geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.” Fiind un
desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul sfatului său
de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri
administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat
oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești
obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a introdus sistemul de
legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult. Prin acțiunile sale ofensive a reușit
îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și
cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est,
până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile
Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al puternicei Republici romane.

 Deceneu (44-? Î.e.n.) Mare Preot al geto-dacilor, care preia conducerea după moartea lui
Burebista.

 Cotiso (cca. 40-10 î.e.n.) Rege geto-dac inițial aliat al lui Octavianus Augustus, ulterior al lui
Marcus Antonius.

 Dicomes (în jurul anului 31 î.e.n.) Regele geto-dacilor, aliat al lui Marcus Antonius în
conflictul cu Octavianus Augustus.

 Rholes (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege al geto-dacilor din Dobrogea, aliat cu romanii, intrat în
conflict cu Dapyx și Zyraxes.

 Dapyx (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege geto-dac din Dobrogea.

 Zyraxes (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege geto-dac din Dobrogea.


T
hia
ma r
cos

(sec. I î.e.n.) Rege get din Muntenia (Oltenia), numele lui este menționat pe un vas ceramic.

 Scorillo (cca. 28-69 e.n.) Rege geto-dac  pe timpul când împăratul Octavian (27
î.Hr. - 14 d.Hr.) a început să conducă Imperiul Roman, și a domnit după spusele lui Iordanes, vreme
de 40 de ani. A fost predecesor, poate chiar frate al lui Duras-Diurpaneus. Se crede că era tatăl
lui Decebal. În timpul lui, dacii voiau să atace Imperiul Roman sfâșiat de războaiele civile de după
moartea împăratului Octavianus, dar Scorilo i-a oprit, convingându-i atât prin fapte cât și prin vorbe
că greșesc. În prezența poporului, el a pus doi câini, ce reprezentau cele două tabere romane aflate
în război civil, să se lupte, apoi le-a arătat un lup, care îi simboliza pe daci. Câinii au renunțat în a se
lupta între ei și l-au atacat pe lup. Astfel a reușit să demonstreze dacilor că dacă ei îi vor ataca pe
romani, aceștia vor înceta să se războiască între ei, și mai mult, se vor uni împotriva dușmanului din
afară

 Duras-Diurpaneus (69-86 e.n.) Rege geto-dac.

 Decebal (86-106 e.n.) Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai
restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) - cuprinzând Transilvania,
Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele
statului dac în timpul lui Burebista (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul
Euxin; în sud, munții Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în
acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în
jurul multor dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-
romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.
Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare
și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul
roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios:
Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca
pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu
dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un
potrivnic de temut al romanilor.
Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul "DECEBALVS PER
SCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiulLa un an de
la victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui Decebal,
pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu
victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale
în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace
avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său,
regat clientelar, primea meșteri mineri, instructori militari etc. În schimbul unor subvenții în bani și
ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace, să-și
consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este
echipată și instruită. Se inițiază un vast program
de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea
Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu
popoare și state inamice Romei.
Confruntările dintre daci și romani au reînceput în
timpul împăratului Traian. La începutul anului 101,
armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele
pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni
și alte unități auxiliare (în total circa 150.000 de soldați).
La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează
Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna
(Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius
menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor
îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un
mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor să
se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara
anului 101, iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie cu victoria
romană.
În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și
în Dobrogea la Adamclissi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare
pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să
renunțe la orice independență în politica externă.
Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță,
între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara
anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.
Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la
defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care
păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane
încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenței, cetatea este cucerită și distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva
căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să continue rezistența împotriva romanilor în
interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului,
Decebal s-a sinucis, ceea ce este atestat de stela funerară de la Filippi a lui Tiberius Claudius
Maximus, ofițerul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la
Ranisstorum.
O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul și Oltenia) a fost transformată în
vara anului 106 în provincie romană numita Dacia Felix, cu capitala situată la 40 de km de vechea
capitală (incendiată în războiul dac din 105-106), purtând numele de Ulpia Traiana Dacica Augusta
Sarmisegetusa. Muntenia si sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După
înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o festivitate mare și costisitoare, de 123 de zile. Zeci
de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia
Romană pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele și sângeroase au fost relatate de
istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui
Traian, construită în Roma de Apolodor din Damasc (în 113), precum și de pe monumentul triumfal
de la Adamclissi, din Dobrogea.
Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac și cu aurul extras din minele de aur de
la Roșia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, deși capitala provinciei
romane (coloniei) era Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oraș din teritoriu era Apullum
(Alba Iulia), oraș prin care trecea aproape întreaga cantitate de aur ce lua drumul vestic. Tot Dacia va
mai oferi Imperiului mai multe legiuni militare alcătuite exclusiv din daci care vor lupta în multe
colțuri ale Europei.
În vremea lui Domițian, conducător al Daciei a fost Diurpaneus, sau Dorpaneus. Orosius îl
descrie ca fiind „Rex Dacorum”. Acuratețea acestei afirmații nu este confirmată. Nu se știe
dacă Diurpaneus era rege al întregului stat dac sau numai al unei părți din el, care era fie o unitate
teritorială naturală tribală, fie un teritoriu secesionist, desprins din acesta, condus fiind de o facțiune
cu tendințe antiromane, care a condus la provocarea războiului. Atacul inițial a fost condus
de Diurpaneus, după care acesta a fost îndepărtat de mai bine cunoscutul Decebalus. Persistă o
anumită confuzie cu privire la nume și nu este clar dacă Diurpaneus este aceeași persoană
cu Duras care, conform lui Dio, a abdicat în favoarea lui Decebalus, deoarece acesta era un războinic
mai priceput.

Ștefan Irina-Ioana
Clasa a 9-a C