ZALMOXA - Mitologia traco-daca

Mitologia traco-daca

Poporul trac, era dupa cum spune Herodot "neamul cel mai numeros dupa inzi", si ocupa un
spatiu vast din centrul si estul continentulului european. Din marea familie a tracilor se
evidentiaza dacii, numiti, tot de Herodot, "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Mitologia
traco-daca este una matura, bine închegata, cu un panteon restrâns, zeii fiind putini, dar cu
responsabilitati bine definite. Dacii venerau un numar de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis,
Derzis, un zeu al razboiului, asemanator zeului grec Ares, caruia nu îi stim numele si
probabil înca un numar restrâns de zei minori. De la aparitia profetului Zamolxis în Dacia,
religia dacica devine monoteista, acest profet fiind divinizat dupa moarte si considerat zeul
suprem.
Obiceiuri si ritualuri

Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea fiind doar o trecere de la lumea materiala,
la cea spirituala, cea a mortilor, peste care guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea
unor razboaie, sau în timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz dintre tinerii daci, ca
sol la Zamolxes. Tânarul era ales în urma unor competitii. Istoricul Herodot povesteste
despre ritualul de trimitere al solului, astfel: "...câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu
vârful în sus trei sulite, iar altii, apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis,
îl leagana de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunca în sus peste vârfurile sulitelor.
Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca
nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe
el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viata." Se mai stie de
asemenea despre daci, ca atunci când este o furtuna si tuna si fulgera, ei trag cu sagetile
spre cer pentru a-si ameninta zeul.
Zei daci

Despre zeii daci se stiu destul de putine lucruri, datorita faptului ca înaintea cuceririi
romane, pentru grecii antici si latinii, cultura si chiar existenta poporului dac constituiau un
mister. Vitejia iesita din comun a daco-getilor, i-a facut pe unii greci sa elaboreze ipoteza ca
zeul elen al razboiului, Ares s-ar fi nascut în Dacia.

Zeii daci erau:

Gebeleizis (sau Nebeleizis)

Era zeul fulgerului si al orizontului la daci, probabil versiunea daca a zeului trac al furtunii, al
tunetelor si al fulgerelor, Zibeltiurdos. Era reprezentat ca un barbat chipes, uneori cu barba.
Fulgerele si tunetele erau manifestarile sale. În perioadele mai târzii ale existentei dacilor,
Gebeleizis pare sa fie confundat cu Zamolxis, ca zeu suprem.

Bendis (Béndis, Mendis)

Zeita sud-tracica, probabil o zeita a casatoriei care veghea asupra legaturilor Matrimoniale .
Numele ei este derivat din indo-europeanul *bhendh-, „legatura”.
Din secolul al V-lea a. C., Bendis era obiectul unui cult statal în Atena. În ceremonii numite
Bendideia aveau loc doua procesiuni, una formata din atenieni, alta din tracii bogati din
Pireu. Templul zeitei, Bendideion, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-
lea a. C., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe tarmul vestic al Hebrului.
Ulterior, alt templu este mentionat lânga Ptolemais, în Egipt. De asemenea, cultul ei este
atestat în Asia Mica, în Bithinia.

Pe reliefuri si statuete mici, Bendis este reprezentata purtând vesminte trace si cu un coif
ascutit (frigian). Adesea are o sulita în mâna stânga si o cupa sacrificiala în mâna dreapta.
Însa pe diverse monezi ea apare fie tinând doua sulite si un pumnal, fie purtând doua torte
sau o torta si o patera. A fost identificata cu Artemis sau cu Hecate. Cultul Dianei la soldatii
romani din Dacia si din sudul Dunarii nu are în mod necesar vreo legatura cu Bendis.

Derzis sau Derzelas (sec. V î.Hr. si în veacurile urmatoare)

Este zeul traco-dac al sanatatii, cu trasaturi grecesti. Numit si "Zeul cel Mare", el apare în
marturii epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria si Odessos (Varna).
În aceasta ultima colonie, dar si pe peretii de la Limanu (jud. Constanta), Derzelas este
reprezentat calare, asimilat cu Cavalerul trac.
Un templu dedicat acestuia a fost construit la Histria - o colonie greaca pe malul Marii Negre
în secolul III î.Hr. Derzelas a fost zeul dac principal în timpul vietii înaltului preot al lui
Burebista, Deceneu Sacerdot, care a devenit mai târziu rege. Derzelas si principalul zeu dac
Zalmoxis au fost asemanati în final într-un singur zeu.

Zamolxes

Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) este considerat de unii ca fiind zeul suprem
din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor
care ar fi facilitat convertirea acestora la crestinism, idee ce se afla în opozitie cu opinia
conform careia religia getilor ar fi fost una politeista, precum erau religiile celorlalte popoare
indo-europene. Altii îl considera doar patronul lumii subpamîntene, al împaratiei mortilor,
având, astfel, caracter htonic, iar altii l-au identificat cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii,
al trasnetelor si al fulgerelor. Pe lânga impresia vie pe care textul lui Herodot a produs-o în
lumea antica, Eliade observa si coerenta legendei relatate de Herodot:

„Grecii din Hellespont sau Herodot însusi integrasera tot ce aflasera despre Zalmoxis, despre
doctrina si cultul sau într-un orizont spiritual de structura pitagoriciana. Or aceasta însemna
ca cultul zeului geto-dac comporta credinta în imortalitatea sufletului si anumite rituri de tip
initiatic. Dincolo de rationalismul si evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor sai, se
ghiceste caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezita
sa dea amanunte (daca -ceea ce nu e însa sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le
spusesera cu adevarat): discretia sa ŕ propos de Mistere este bine cunoscuta. Dar Herodot
recunoaste ca el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora, si ca, dimpotriva, el e
convins de anterioritatea daimonului get, si acest detaliu este important.”

Cu privire la credinta getilor în nemurire mentionata de Herodot, Eliade, urmând studiile lui
Linforth, face o precizare esentiala în întelegerea cultului zalmoxian, anume ca áthanatizein
nu înseamna "a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor". Aceasta "imortalizare", dupa
termenul folosit de Eliade, "se dobândea prin intermediul unei initieri, ceea ce apropie cultul
instaurat de Zalmoxis de Misterele grecesti si eleniste". Desi ceremoniile propriu-zise nu au
fost transcrise de catre istorici, informatiile transmise de Herodot indica, potrivit interpretarii
lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al mortii (ocultare) si reîntoarcerii pe pamânt (epifanie).
Iar, cât priveste semnificatia magica a singurului ritual transcris de catre Herodot, sacrificiul,
Eliade îl interpreteaza drept menit pentru a "reactualiza raporturile dintre geti si zeul lor,
asa cum fusesera ele initial, când Zalmoxis se afla printre ei", constituind, astfel, o "repetitie
simbolica a întemeierii cultului", similara, doar din punct de vedere functional, cu
reactualizarea Caii Crucii în crestinism.
Caracterul htonic al zeului a fost evidentiat de anumiti autori antici, precum si de catre multi
savanti moderni, care l-au pus pe acesta în relatie, pe de o parte, cu Dionis si Orfeu, si, pe
de alta parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a caror trasatura principala era
fie o tehnica samanica, fie mantica, fie coborârile în Infern. Mircea Eliade, însa, vede în
relatarile lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de
Mistere. (Mircea Eliade-Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II)

O zeita a focului vetrei, a focului sacru, deci înzestrata cu atribute asemanatoare celor ale
Vestei la romani

Un zeu al razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), caruia- dupa marturia lui Iordanes -
getii îi jertfeau prizonierii prinsi în razboi, "socotind ca zeul razboaielor trebuie împacat prin
varsare de sânge omenesc"

Dabatopienos - zeul metalurgiei

Eitiosaros, despre care nu se stiu prea multe informatii;

Zeii traci

* Bendis, zeita a padurii, prezenta si la daci

* Kotys sau Cottyto - zeita-mama

* Heros - zeul lumii mortilor

* Zibelthiurdos - zeul furtunii

* Sabazios - reînnoitorul în ciclul anotimpurilor si stapânul ceresc al lumii, analog la greci cu

Dionis, zeul vinului

* Semele sau Zemelo - zeita a pamântului

Religia dacilor

Religia geto-dacilor pare să fi fost henoteistă [1] sau monoteistă, centrată in jurul zeului
suprem Zalmoxis[2]. Din cele 160 de nume sacre ale tracilor atestate de greci si latini,
numai unul este specific tracilor nordici (geto-dacii) [3]. Există și opinia că religia lor ar fi
fost politeistă fiindcă izvoarele se referă la mai multe nume de divinități (v. mai jos).
Zalmoxis / Zamolxis

Zalmoxis (numit de către unii dintre ei si Gebeleizis[4]) era zeul suprem. El a fost numit de
diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu
Grecii l-au numit chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora. Întrucât Zalmoxis a trăit cu mult
înaintea lui Pitagora, potrivit lui Herodotus [4], întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare să
fi fost posibilă.

Potrivit surselor din antichitate și Zalmoxis și Deceneu au călătorit in Egypt de unde au

primit învățăturile religioase [1]. Pitagora a primit și el învățături de la preoții egipteni iar
similaritatea doctrinelor i-a făcut pe grecii antici să susțină o apropiere Zalmoxis-Pitagora

Religia geto-dacilor se caracterizează prin urmatoarele[3]

credința in Zalmoxis[4]
aniconism (include si interdicția scrisului religios[3])
rolul important al muzicii[3]
resurectia ciclica a zeului suprem[3]
ritualuri privind "imortalizarea"[3]
initierea ([3]vezi si Eliade, Istoria Religiilor)

Chiar și ritualul de a trimite „mesageri” la Zalmoxis confirmă credința in viața de dincolo,

mesagerii urmând a-l intâlni pe Zalmoxis. Ritualul se presupune că se desfășura în incinta
sacra circulară din Sarmizegetusa, la fiecare patru ani. Sacrificații erau aruncati în trei sulițe
îndreptate cu vârful în sus, iar mesajele destinate lui Zalmoxis erau incredințate cât timp
mesagerul mai era in viață[4]

Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci in medicină. Discipolii săi sunt menționți de Platon care
relatează concepția zalmoxiana "nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet[5]
Invățăturile cuprindeau și cunoștințe profunde și complexe de psihologie, (astronomie,
matematică și medicină).

Iamblichus a spus ca Zalmoxis a lăsat invățături discipolilor, in formă scrisă. [6] Jordanes în
Getica afirmă și el existența legilor și a invățăturilor scrise la geto-daci, atribuindu-le lui
Deceneu [7]

Despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras intr-o peșteră (sub ceasul solar din ceramică
de la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă, apoi, în Peștera Pahomie, numită
și Peștera lui Zamolxis sau Peștera Polovragi) unde ar fi stat timp de patru ani ca sihastru.

Legendele din Valea Oltețului susțin că Peștera Polovragi, aflată in inima muntelui și a cărei
lungime depășește zece kilometri, ar fi făcut legatură cu Transilvania, în apropierea
sanctuarului de la Sarmizegetusa. În acele timpuri din antichitate existau oameni care își
trăiau viața izolați de ceilalți, în condiții aspre, într-o stare de meditație și curățenie morală.
De altfel și dacii se rugau în liniștea și întelepciunea munților suri, trecerea lor lăsând dovezi
vizibile și în zilele noastre (Ceahlău, Grădiștea Muncelui, Munții Apuseni). Retragerea în
sânul naturii poate fi interpretată ca perioadă de refacere psihică și fizică a lui Zamolxe,
după ce și-a dus misiunea la sfârșit, și nu metodă de a se face divinizat.
Sarmizegetusa

Sarmizegetusa, capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar, centru spiritual,

necropolă și altar al zeului suprem.
Simbolul lupului

Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii, apare foarte des în viața dacilor. Ei
foloseau capetele de lupi și șerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul
alergării amplificând rezonanța sonoră. (Un tip de stindard similar era răspândit la sarmați,
de la care l-au preluat diverse unități militare romane, de cavalerie, începând din secolul II
d.Hr. sub denumirea „draco” (dragon, balaur); purtătorul de stindard tip draco se chema
„draconarius”.)
Zeități
Gebeleizis – zeul fulgerului, tunetului, ploii. Era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu
barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale.
Zamolxis (Zamolxe) – zeul suprem al geto-dacilor, zeul tărâmului de dincolo, al morților și
al viilor, reprezentând lumea subterană și viața de după moarte.
Bendis – zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.
Derzis (Derzelas) – zeul sănătații.
Kotys (Cottyo) – zeița-mamă în mitologia traco-dacă.

Mărturii

Herodot ne-a lăsat informații ample despre religia strămoșilor noștri:

Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se
duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis. Tot în al
cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie
la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel:
câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de
mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt,
îl aruncă peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați
că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un
om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât
mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus,
spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor.
Note

^ a b Vasile Pârvan, Getica- o protoistorie a Daciei, Cvltvra națională, Bucvrești, 1926

^ The Oxford illustrated history of prehistoric Europe, de catre Barry Cunliffe, Oxford
University Press, 2001. ISBN:0192854410, 9780192854414
^ a b c d e f g La divinité suprême des Thraco-Daces by Ph D Historian Sorin Paliga Sorin
Paliga Dialogues d'histoire ancienne. 20.2, 1994, Paris : Diff. les Belles Lettres, ISBN
2251605452, 9782251605456
^ a b c d The history of Herodotus by Herodotus translated by George Rawlinson, Chicago,
Encyclopaedia Britannica 1955
^ Platon: Charmide, 156a. Opere complete I, pg. 71, Humanitas 2001
^ The Complete Pythagoras Edited by Patrick Rousell for the World Wide Web (A full-text,
public domain edition)
^ JORDANES THE ORIGIN AND DEEDS OF THE GOTHS translated by Charles C. Mierow

Bibliografie

Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal, Editura politică, București, 1980

Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982
Liviu Pandele, Transilvania - Terra Dacica, Editura Romprint
R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei RSR, 1987
Hadrian Daicoviciu, Dacii ,Editura pentru Literatură, 1968

Viata spirituala a geto-dacilor

Viata spirituala a geto-dacilor

Viata spirituala a geto-dacilor

Cunoasterea vietii spirituale a unui popor care a construit falnice cetati si sanctuare pe
varfuri de dealuri si munti, care a creat o originala cultura materiala cu performante in toate
mestesugurile de la ceramica la toreutica si a avut forta morala, credinta care a unit zeci de
uniuni tribale in lupta impotriva unor migratori sau succesiv a trei mari imperii a captat
adeseori atentia unor istorici, filozofi, poeti sau dramaturgi ai lumii antice ca si a celei
moderne.

Religia dacica, mai ales asa cum apare ea in sursele literare antice de la Herodot la
Iordanes, a constituit obiectul unor insemnate cercetari in multe centre ale Europei centrale
si apusene, astfel ca unele ipoteze emise in secolul al XVII-lea constituie inca obiectul unor
dispute. Confuzia de etnonime geti-goti si apoi daci-dani, intilnita in lucrari din antichitatea
tarzie si evul mediu timpuriu, a avut deasemeni urmari fericite imbogatind uneori si
informatiile asupra culturii spirituale dacice.

Investigarea din interior a culturii dacice a intarziat din cauza ca teoria purismului latin a
fost peste doua veacuri preponderenta in istoriografia noastra si ea poate fi intalnita de la
cei mai prestigiosi cronicari la Dimitrie Cantemir, cu exceptia oarecum partiala a stolnicului
Constantin Cantacuzino, la reprezentantii Scolii ardelene. Demonstrarea originii romane a
poporului roman, a obarsiei comune a romanilor din cele trei provincii istorice de pe
teritoriul tarii noastre aveau o insemnatate exceptionala, iar prezentarea procesului de
etnogeneza fara prima sa componenta se datora mai ales ideilor dominante in scolile in care
au dobandit instructia intr-o epoca in care vestigiile geto-dacice erau cvasi necunoscute.

Secolul al XIX-lea a fost prin intentii, metodologie si realizari, epoca in care s-au pus bazele
cercetarii stiintifice nationale a culturii materiale si spirituale geto-dacice.

Drumul cunoasterii inceput cu B.P.Hasdeu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu a cunoscut o prima
insemnata realizare prin lucrarea lui Gr. Tocilescu "Dacia inainte de romani", Bucuresti,
1880, a atins una din culmi prin "Getica" lui Vasile Parvan in anul 1926 si a continuat, s-a
largit prin contributii majore, publicate in volume separate, fiind datorate lui Constantin
Daicoviciu, Radu Vulpe, I.I.Russu, D.Berciu, Hadrian Daicoviciu, I.H.Crisan, N. Gostar, I.
Qlodariu.

Incercarile de definire a fizionomiei morale a poporului roman, de detectare si explicare a

sursei unor trasaturi particulare, au prilejuit unor oameni de cultura, filozofi, folcloristi,
istorici ai religiilor etc. sondarea unor perioade mai indepartate. Contributiile datorate lui
Lucian Blaga si Mircea Eliade se detaseaza prin viziune si nivel si sunt indispensabile oricarei
investigatii.

Daca lipseste deocamdata o sinteza documentata intitulata "Viata spirituala a geto-dacilor",

asa cum avem lucrari separate pentru ceramica dacica, feronerie, importuri romane in
mediu dacic, cercetarea in acest domeniu are un trecut de 4 secole cu importante realizari.

Intre factorii care au determinat o studiere inegala a stiintelor, artelor si religiei dacice se
cuvin a fi mentionati: directia externa de pornire a cercetarii spiritualitatii dacice, contributia
relativ tarzie si limitata a arheologiei in rezolvarea problemelor acestui domeniu, gradul
sporit de dificultate care-l prezinta adeseori unele aspecte ale spiritualitatii.

Religia dacica, infatisata ca o forma particulara de religie, cuprinde un ansamblu de

credinte, rituri si institutii care s-au format pe un spatiu mai intins al teritoriului carpato-
ponto-danubian, pastreaza unele radacini in epoci mai indepartate si dainuiri in religiile si
culturile care au succedat-o.

In urma cu peste trei decenii, lingvistul, epigrafistul si istoricul I. I. Russu a scris in paginile
unei reviste clujene prima sinteza stiintifica asupra religiei dacice. Bibliografia
impresionanta, desi selectiva, prezentata intr-o grupare tematica, analiza sistematica a
credintelor, practicilor, a naturii si substantei divinitatilor, incercarea de a da raspuns la
intrebarile privind numarul si originea zeilor, locul religiei getice in contextul celorlalte religii
ale popoarelor indoeuropene, incercarea de a clarifica esenta credintei getice despre
destinul oamenilor dincolo de hotarul vietii s. a. mentin lucrarea profesorului clujan intre
contributiile valoroase.

In lucrarea lui I. I. Russu aportul arheologiei la reconstituirea religiei dacice era apreciat
"foarte modest, daca nu chiar nul". Acelasi autor era de parere ca nu exista o arta
religioasa, temple si statui de zei. Se poate observa ca tanarul pe atunci I.I.Russu
impresionat de stilul si profunzimea studiilor poetului filozof Lucian Blaga - mai ales a celor
din revista "Saeculum" - citandu-l adeseori, se alatura aprecierilor sale ca "in temeiul
informatiilor de care dispunem nu putem aspira la reconstituirea continuturilor ca atare ale
mitologie si religiozitatii", ci a arata cel putin "locul pe care-l ocupa acea mitologie si
religiozitate getica in cadrul unei topografii stilistice are ar imbratisa toate ramurile ariene".

Caracteristicile mitologiei getice (orizont dezmarginit, afirmare defensiva, geometrism,

stilizare foarte abstracta, participare magic - activa la existenta, antropomorfism, implinire
in post existenta) si situarea ei intre mitologia celta si cea indica, intreaga topografie
stilistica propusa de Blaga cu o rara sagacitate si putere de esentializare a stimulat
cercetarea spiritualitatii dacice, unele ipoteze fiind confirmate de descoperirile actuale.
Asupra categoriilor stilistice care "se imprima.. tuturor plasmuirilor de cultura" Blaga a
revenit atat in Spatiul mioritic cat si in Fiinta istorica.

De sute de ani sunt analizate mai ales textele scrise in sec. V si I i.e.n., respectiv sec. VI
e.n., de Herodot, Strabon si Iordanes, texte care furnizeaza principalele date asupra religiei
dacice. Descrierea peregrinarilor lui Zalmoxis in Istoriile lui Herodot, cu adaugiri la Strabon
si apoi la Iordanes, porneau de la ideea imposibilitatii unei gandiri originale la un popor
"barbar" si atunci rationalismul grec trebuia sa stabileasca sursele, care nu puteau fi decat
filozofia greaca (Zalmoxis sclav al lui Pithagora in insula Samos) sau religia egipteana.

Evhemerismul cerea sa i se stabileasca itinerariul perioadei care a precedat transformarea

omului Zalmoxis in zeu. In acest spirit trebuie si uneori au fost interpretate cele scrise de
Herodot. Aceleasi cuvinte despre Zalmoxis si Gebeleizis au condus pe unii istorici moderni la
concluzia ca religia dacica este henoteista sau chiar monoteista, Zalmoxis fiind considerat
unicul zeu, iar Gebeleizis unul din epitetele sale, pe altii la concluzia ca ne aflam in situatia
unei religii dualiste de tipul celei iraniene in care Zalmoxis si Gebeleizis erau echivalati cu
Ormuzd (Ahura-Mazda) si Ahriman si, in sfarsit, ca e o religie politeista.

Henoteismul a fost sustinut pe baza unui fragment din cartea a IV-a din Istoriile lui Herodot
al carui text ramane echivoc si este considerat astfel de toti exegetii.

Politeismul, cunoscut si in alte religii indoeuropene, cu creatii corespunzatoare diferitelor

zeitati, fenomene, elemente si forte ale naturii: pamantul, cerul, fulgerul, lumina, focul, apa
etc, zeitati antropomorfizate, pare mai apropiat de situatia reala. In scrierile lui Vergilius si
Ovidius este mentionat cultul lui Mars (Ares) la daci, dupa cum ar putea fi amintit cultul
Hestiei si al zeitei Bendis-Diana.

Impotriva henoteismului preconizat de Vasile Parvan s-au pronuntat C. Daicoviciu, I.I.

Russu, L. Blaga s. a., iar caracterul politeist al religiei dacice este punctul de vedere
dominant exprimat in toate sintezele istoriografiei noastre postbelice. Prezentarea
argumentelor fiecareia din cele trei optiuni posibile depaseste limitele si intentiile acestor
insemnari. Pentru Mircea Eliade problema "monoteismului geto-dac" apartine istoriei ideilor
in Romania moderna si nu istoriei religiilor.

In ultimii 30 de ani progresele in cunoasterea vietii spirituale dacice se datoresc unor

ingenioase reinterpretari a izvoarelor literare antice, progreselor lingvisticii traco-dacice,
celor din istoria religiilor si mai ales aportului substantial al arheologiei.

Arheologia a dezvelit temple si sanctuare, a dezvaluit o arhitectura civila si religioasa in

echilibru armonios cu mediul, cunostinte de astronomie probate prin sanctuarul rotund sau
obiecte minore, cunostinte de medicina etc. Sanctuarele rotunde sau rectangulare din Muntii
Orastiei, de la Tilisca, Pecica, Barbosi sau Batca Doamnei se alatura culturii materiale
identice in dovedirea unitatii culturale a lumii geto-dacice.

Lipsa totala a sculpturii monumentale si a picturii murale este compensata de artele minore,
orfevrarie, argintarie, decoratia vaselor de ceramica si prin plastica. A fost remarcata
eleganta formelor si geometrismul. Preferinta pentru nonfigurativ explicata de unii prin cvasi
aniconismul religiei dacice devine tot mai relativa datorita noilor descoperiri. Pana vor fi
gasite ample inscriptii lapidare in Dacia preromana, datorita arheologiei se poate raspunde
in prezent pozitiv la intrebarea daca au cunoscut dacii scrisul.

Descoperirile cele mai insemnate provin de la cetatile dacice din Muntii Orastiei si din
cetatea dacica de la Ocnita (Ocnele Mari) - Ramnicu Valcea, unde este localizata antica
Buridava. La Sarmizegetusa Regia au fost gasite peste 80 blocuri de piatra pe care sunt
incizate una - trei litere grecesti. Asemenea blocuri au inceput sa fie descoperite din
deceniul al IV-lea al secolului trecut. Semnificatia lor continua sa fie disputata.

Principalele ipoteze sint urmatoarele:

a) album cu nume de regi si preoti, la unele grupuri lipsind vocalele.
b) cifre sub forma de litere, semnele arhitectilor greci.
c) calcule astronomice pentru construirea sanctuarelor mai ales a sanctuarului calendar.

Stampilei cu litere latine, scrisa retrograd Decebalus per Scorilo, aplicata pe un mare vas de
cult i s-au atribuit intelesuri diferite in functie de acceptia latina sau daca a cuvantului per,
cu sensul de puer sau ca perpor ca in multe antroponime traco-getice.

Descoperirile prof. D. Berciu de la Ocnita apartin ultimilor 3 ani. Cea mai insemnata
inscriptie este grafitata pe un vas de provizii si prin ea aflam de un "rege" necunoscut, cu
nume bine atestat in antroponimia traco-getica, si inscriptiile REB si BVR scrise cu caractere
latine. Epigrafe mai marunte cu scriere latina, greaca sau cu semne zise sarmatice au fost
gasite si in alte asezari din zona est carpatica.

Corespondenta diplomatica cu Domitian si inscriptia pe ciuperca din mesajul trimis

imparatului Traian se adauga stirilor literare "Dio Cassius" care atesta existenta scrisului la
daci.

Revenind la aspectele religiei dacice, se cuvine a mentiona ca studiilor asupra lui Zalmoxis
scrise de Q. Kazarow in 1906 si 1912, de J. Coman, I. I. Russu li s-a adaugat in anul 1970
lucrarea ampla a lui Mircea Eliade. Cercetarea lui Zalmoxis este cercetarea esentei religiei
dacice si in lucrarea savantului nostru sunt realizate stirile antice, este utilizat
comparatismul, folclorul, arheologia, nu este eludata vreuna din principalele aspecte
exprimate direct sau sugerate in textele referitoare la zeu. Intre numeroasele aspecte
analizate in cuprinsul celor 50 pagini dense se impune a fi relevate: sensul initiatic al
ocultatiei si epifaniei si evolutia religiei dacice.

Infatisarea frecventa a "mortii rituale" pe reliefurile culturale ale Cavalerilor danubieni

datind din secolele II-III e. n. isi are originile cele mai probabile in ocultatia si epifania lui
Zalmoxis.

Retragerea simbolica a lui Zalmoxis intr-o camera subterana - o katabasis, un descensus ad

inferos - isi gaseste analogii la Pitagora. In aceasta retragere unii au vazut un indiciu ca
Zalmoxis era o divinitate chtonica, unii naturista, la fel ca alti zei care mor si reinvie
periodic.

Dar Zalmoxis nu era zeul care moare precum Adonis, Atis sau Osiris, cu toate ca scena
mitico-rituala in sine a ocultatiei si epifaniei este regasita in lumea antica mediteraneana si
asiatica. In acelasi timp, daca am admite ca intr-o anumita etapa, Zalmoxis a avut ca
functie principala cea de zeu al pamantului, el nu este singurul intre numeroasele zeitati cu
aceste atribute. Egipteanul Geb si romanul Quirinus sunt zei htonici sau ai fecunditatii
terestre sau cumuleaza si functiile unor astfel de divinitati.

Grota putea fi, cum s-a observat, o imago mutidi. Dar reamintim ca mithraea, templele
zeului Soarelui neinvins - Mithras, aveau forma unor pesteri, puteau fi pesteri si ele se aflau
totdeauna sub nivelul solului de calcare. Pozitia subterana a constructiei nu poate fi deci
hotaratoare in stabilirea atributelor zeului.

La rigoare, vagi asemanari, interesante totusi pentru eventualul fond indoeuropean comun,
ar putea fi stabilite si cu mundus-ul roman, constructia subterana a ritului de fondare cladit
astfel incat sa simbolizeze lumea subpamanteana, terestra si cereasca.

De asemenea, in ritualul trimiterii mesagerului catre Zalmoxis se vede ca sufletul este cel
presupus a ajunge la zeu. Am remarca faptul, ca desi mesageri exista in foarte multe religii
monoteiste si politeiste, tipul si directia difera total in religia daca - ca este o indiscutabila
originalitate, distincta net de angelolatrie si adaugam imediat de sacrificiile umane
cunoscute in multe alte religii ale antichitatii. Mai ales prin aceasta apropiere om divinitate -
intermediarul fiind tot om. Avem credinta ca nu era doar un rit propitiatoriu - cu o precatio a
colectivitatii si un sacrificium.

Dar Zalmoxis si nemurirea dacica se lasa cu greu definite in putine randuri. S-a remarcat ca
Zalmoxis care reveleaza o doctrina eschatologica si fondeaza un cult initiatic isi face aparitia
in istoria religioasa propovaduind. Credinta in nemurire a continuat sa intrige pe grecii
secolului al V-lea. Post existenta fericita a sufletului nu era un dar general ci se obtinea prin
intermediul unei initieri, ceea ce apropie pe Zalmoxis de misterele grecesti si elenistice.

Arheologia, dovedind predominarea ritului incineratiei vreme de secole, in unele perioade ca

rit exclusiv pentru maturi, mormintele de inhumatie apartinand doar unor copii, a venit in
sprijinul conceptiei despre postexistenta sufletului. Tumulii funerari, mai rari si cu un
inventar mai bogat decat inmormantarile care alcatuiesc cimitire plane, dar existenti in
intreaga istorie a geto-dacilor, posibil sa fie si o imitare a locuintei subterane a lui Zalmoxis.
Celalalt principal zeu al panteonului dacic, ar fi Qebeleizis, echivalat de unii cu Zbelsurdos,
zeu al furtunii, Gheib, fiind tradus prin lumina, fulger. Oricum Gebeleizis, atunci cand nu e
considerat epitet al lui Zalmoxis este socotit a fi un zeu celest.

Textele antice contin marturii, despre raporturile intre zeu, rege si marele preot, pozitia
deosebita a marelui preot de la Deceneu la Vezina, in timpul epocilor de apogeu a civilizatiei
dacice; informatii utile despre secte si organizare sacerdotala. La theosebeis ("cei care
iubesc zeul") si "kapnobatai" (asceti si contemplativi), Strabon adauga pe uctai, iar
Josephus Flavius, in Antiquitates judaicae, ii numea pleistoi si-i compara cu esenienii.

Kogaionon - Muntele sacru mentionat doar de Strabon a fost localizat de un invatat francez
din secolul al XVIII-lea la Casin - Tg. Ocna. Intamplarea face sa fie in vecinatate cetatea
dacica de la Titelca-Tisesti sapata in urma cu mai bine de doua decenii. In prezent se admite
ca fiecare cetate avea o zona sacra dar Muntele Sfant putea fi numai in zona marilor
sanctuare din Muntii Orastiei.

Comparatismul, exegeza textelor a dus la relevarea unor elemente interesante, dar credinte
asemanatoare au generat adeseori rezultate diferite atat in conceptiile asupra vietii cat si in
pregatirea "vietii de apoi". Am reamintit de credinta in nemurire existenta la atatea
popoare. Cuvinte homo-hutnus si adam-adama "om-pamant" pot ele insele constitui
marturii indepartate despre similitudinea creatiei omului in viziunea a doua religii ce par atat
de indepartate.

Intre sursele care le consideram inca neexplorate suficient pentru reconstituirea religiei
dacice sunt: arta traco-getica si Columna lui Traian. Cunoscuti arheologi si istorici si-au
exprimat scepticismul in legatura cu valoarea elementelor furnizate de reprezentarile
infatisate pe tezaurele traco-getice. Se contesta, de asemenea, continuitatea ei din secolele
V-IV i.e.n. pina catre epoca clasica dacica.

Descoperirile de la Pecica si Cugir, unde au fost gasite piese de aur si in complexe datand
din secolele II i. e. n.- I e. n., se adauga piesele lucrate de argintarii daci, infirmand ceea ce
se opunea si logicei istorice si argumentand optimismul referitor la posibilitatea descoperirii
unor tezaure datand din perioada dacica clasica sau care completeaza verigile intermediare
secolelor IV i.e.n. in I e.n.

La fel ca cele mai multe produse antice ale artelor figurate si tezaurele traco-getice au avut
desigur intre principalele izvoare de inspiratie pentru scenele infatisate, conceptiile
religioase. Afirmatia aceasta poate fi sustinuta prin numeroase produse ale artei traco-gete.

Tezaurul de la Baiceni se inscrie printre cele mai. Interesante Produse ale orfevrariei traco-
getice din secolele V-IV i. e. n. datorita scenelor infatisate, a diversitatii pieselor. Pe un
obrazar, este infatisat un bucran - cap de taur - flancat de 2 serpi. Bucranul este simbol
solar bine cunoscut in numeroase religii antice, iar sarpele, cu multiple semnificatii - uneori
opuse in spatii diferite - tinerete vesnica, traiectoria soarelui, simbol malefic etc. - este in
general simbol htonic. Asocierea celor doua simboluri pe reliefurile cultuale ale Cavalerilor
danubieni sau alte reprezentari cunoscute in secolele ulterioare confectionarii tezaurului de
la Baiceni apartin divinitatilor care cumuleaza cele doua domenii htonic si uranic.
Reprezentarea ar putea ilustra asadar si un moment al sincretismului interior dacic, posibil
intre Zalmoxis si Gebeleizis, petrecut in acea perioada. Purtatorul coifului din acel tezaur era
probabil dupa scenele modelate "rege" si mare preot.
Statuete lucrate din diverse materiale reprezentand divinitati cu forme umane sau
zoomorfe, simboluri ale protectiei divinitatilor, a influentei tutelare a stramosilor asupra
descendentilor, simbol al unei puteri magice, aducatoare de ploi fertilizante etc. au fost
gasite in asezarile preistorice de pe diferite continente sau de pe teritoriul actual al patriei
noastre. Figurinele din secolele II i. e. n.-II e. n. continua asadar in spatiul carpato-
danubian traditiile unei plastici cu functii in general magico-cultuale si cu realizari artistice
remarcabile.

Utilizarea figurinelor ca amulete sau in practica magica a fost de mult postulata si

confirmata prin cateva descoperiri. Publicand plastica din asezarea dacica de secolele I-II e.
n. de la Dumbrava am avansat unele ipoteze in legatura cu alte posibile functii si
semnificatii ale unor tipuri de figurine antropomorfe. Sunt figurine cu reprezentarea
Cavalerului trac sau reprezentari partiale dar pars pro toto ale imaginii amintite. Sunt
figurine care pot fi considerate marturii ale unui cult phallic la daci, separat sau ca parte
componenta a credintelor care alcatuiesc cultele dionisiaco-sabaziace, eventual si a celor
metroace. Cultele tracice sau traco-frigiene n-au fost straine religiei dacice.

De asemenea, cercetarea tuturor pieselor dacice cu reprezentarea figurei umane, pe

monede, vase de argint, falere, fibule etc. au permis reliefarea cultului fetei si a capului la
daci, asa cum exista si la celti. Capul prin forma sa sferica a stimulat un simbolism al
Soarelui al divinitatii celeste etc. Dar multimea pieselor de acest tip, unele cu locas pentru a
fi infipte, ultima de la Ocnita (jud. Valcea) ne dau dreptul sa propunem reinterpretarea
scenei XXV, de pe Columna Traiana. Constructiile cu obeliscuri ar putea fi mici sanctuare in
aer liber (sacella), cu idoli betylici, situate in afara incintei fortificate, cum apar de obicei
sanctuarele cu tamburi de piatra si nu gropi impotriva lupilor cum presupunea C. Cichorius.
In preajma drapelului de lupta al dacilor si al sanctuarului de capete fixate pe pari aveau o
semnificatie integrata in ansamblul de cult.

Monumente care glorifica vitejia si sacrificiile Romei in luptele pentru cucerirea Daciei,
monumente si inscriptii votive sau funerare, produse ale toreuticii, ceramica pictata,
ceramica cu reliefuri sau medalioane si plastica stau la indemana celui care ar incerca sa
alcatuiasca o "zoologie istorica" sa efectueze o trecere in revista a animalelor care au existat
in Dacia sau a celor prezente in mitologia, magia sau imagistica cultuala a Daciei preromane
si romane.

Intr-un studiu intocmit recent am trecut in revista produse ale plasticii in forma de lup, taur,
mistret si berbec. Am reaminti cu acest prilej doar consideratiile finale referitoare la ultimul
din animalele mentionate. Berbecul este cunoscut ca simbol al fortei si fecunditatii,
generator al turmelor, este de asemenea prezent in imaginile cultuale sau ca emblema a
unor divinitati diverse: Agtii, Hermes, Apollo, Ammon. Berbecul a fost si in lumea dacica
animalul sacrificat focului domestic cum arata frecventa "cateilor de vatra" ornati cu
protome de berbec sau imaginea cu scena de sacrificiu de pe coiful de la Cotofenesti. Locul
detinut de berbec in cultele sabaziace, dionisiace, metroace si mai ales in cultul Cavalerilor
danubieni stau marturie pentru insemnatatea acestui animal in cultele si credintele dacice,
loc neegalat decat teoretic de alte animale. Posibil ca de la focul domestic, berbecul sa fi
ajuns ca si in alte zone ale lumii antice si zeu al marelui foc solar, dupa cum importanta sa
ar putea fi determinata de locul pastoritului intre ocupatiile populatiei dacice.

Cu toate ca, raritatea scrisului, vitregiile vremii, sincretismul, timpul, cunostintele noastre
incomplete despre imagine si simbol, fac adeseori dificile stabilirea dainuirilor dacice, prin
cercetari multidisciplinare reconstituirea spiritualitatii dacice originale si totodata receptiva la
valorile externe, va deveni treptat tot mai veridica.