HERODOT DIN HALICARNAS

(anii 420 a. C.)

ISTORIAI / HISTORIAE [ANCHETE / ISTORII]

4.93-96: „Înainte de a ajunge la Istru, [Darius1] îi supune mai întîi pe geţii2 care fac ne-
muritori (Gétaß toùß ˜qanatízontaß)3. Căci tracii care deţin Salmydessos4 şi cei care lo-
cuiesc mai sus de Apollonia şi de Mesambria5, numiţi Skyrmiadai şi Nipsaioi, i se
supuseră lui Darius fără luptă; pe cînd geţii, înclinaţi spre nechibzuinţă, fură de îndată
robiţi, fie ei cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. [94] Iată în ce fel geţii fac nemuritori
(˜qanatízousi): ei nu cred că mor, ci că cel care piere merge la Salmoxis (Sálmocin6, o
fiinţă divină7 (unii dintre geţi consideră această fiinţă divină ca fiind Beleizis
[Gebelé<zin). La fiecare 4 ani8 geţii trimit ca sol la Salmoxis (Sálmocin) pe unul tras la
sorţi dintre ei, poruncindu-i să ceară lui Salmoxis ceea ce doresc de fiecare dată. Şi iată
cum îl trimit: aceia dintre ei orînduiţi pentru aceasta ţin trei lănci, în timp ce alţii,
luîndu-l de mîini şi de picioare pe cel care e trimis la Salmoxis şi legănîndu-l, îl aruncă în
sus pentru a cădea în lănci; dacă moare străpuns, socotesc că zeul le e binevoitor, însă
dacă nu moare, îl fac responsabil pe sol, zicînd că e un om de nimic; acuzîndu-l pe acesta,
trimit pe un altul drept sol; îi dau poruncile solului cît timp acesta este încă în viaţă.
Aceiaşi traci, trăgînd în sus săgeţi spre cer împotriva tunetului şi fulgerului, îl ameninţă
pe zeu, socotind că nu mai există niciun alt zeu în afară de al lor. [95] Aşa cum m-am
informat pe lîngă grecii care locuiesc în Helespont şi în Pont, acest Salmoxis, muritor
fiind, a fost rob în Samos (şi anume i-a robit lui Pitagora fiul lui Mnesarchos); mai apoi,

1 Darius I, rege pers (522-486), care conducea în acel moment o expediţie de pedepsire a sciţilor;

data ei exactă este însă controversată (între 515-510).

2 Una din primele menţiuni ale acestor populaţii nord-tracice; geţii la care se referă Herodot sînt cei

din nord-estul Bulgariei şi din Dobrogea.

3 Şi mai exact ar suna „geţii care fac nemuritor”, de vreme ce acest epitet se referă la sacrificiul unui

singur membru al comunităţii; acesta pare sensul implicat de verb şi de relatarea lui Herodot, şi nu, cum se
traduce îndeobşte, „geţii care se fac nemuritori”, formulare care implică, pentru moderni, o credinţă în
nemurirea sufletului (ceea ce este abuziv).
4 Localitate de pe coasta occidentală a Mării Negre (azi Midye, în Turcia), sau mai degrabă întreaga

coastă dintre Bizanţ şi Apollonia, a cărei celebritate în literatura greacă era legată de actele de piraterie şi jaf
ale tracilor localnici.
5 Apollonia, colonie ioniană, azi Sozopol; Mesambria/Mesembria, colonie secundară megariană, azi

Nesebăr. Ambele sînt situate azi în Bulgaria.

6 Acesta este forma care apare în mss. cele mai fiabile. Pentru primul element onomastic, salmo-,

vezi numele Salmos (SEG XLVIII 959, dedicaţie din sec. I a. C. în apropiere de Bisanthe, în Tracia proponti-
că); şi mai ales numele unui dinast get pomenit într-un decret histrian din sec. III a. C., Zalmodegikos (ISM I
8).
7 Daimōn, „fiinţă divină”.
8 Iar nu la 5 ani (mulţi comentatori au fost induşi în eroare de formularea greacă); este exclusă orice

legătură cu cei 3 (şi nu 4) ani de „catabază” ai lui Salmoxis.

odată slobozit, a adunat multe bogăţii şi astfel înavuţit s-a întors acasă; cum tracii erau
oameni nevoiaşi şi foarte săraci cu duhul, Salmoxis acesta, de vreme ce deprinsese modul
de viaţă ionian şi anumite obiceiuri mai alese decît la traci – căci avusese de-a face cu
grecii şi îndeosebi cu Pitagora, nu tocmai cel din urmă înţelept printre greci –, pregăti un
loc de întrunire pentru bărbaţi, unde se purta precum un hangiu faţă de cei dintîi dintre
concetăţenii săi şi îi ospăta, învăţîndu-i la rîndul lui că nici el, nici comesenii lui, nici
urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci se vor duce într-un loc în care vor trăi de-a pururi şi
în care vor avea parte de toate bunurile. În timp ce făcea cele de mai sus şi spunea
acestea, îşi construia o încăpere subterană. Îndată ce încăperea fu gata, dispăru dintre
traci şi, coborînd în această încăpere subterană, petrecu acolo trei ani. Tracii sufereau şi
îl jeleau ca pe un mort; dar în al patrulea an, Salmoxis reapăru în mijlocul tracilor şi
astfel cele spuse de Salmoxis le părură demne de crezare. Iată ce se povesteşte că ar fi
făcut. [96] Cît despre mine, nici nu mă îndoiesc nici nu mă încred prea mult în cele
povestite despre încăperea subterană; sînt însă de părere că acest Salmoxis a trăit cu
mulţi ani înaintea lui Pitagora. Fie că acest Salmoxis a fost un om, fie că este vreun zeu
din ţinutul geţilor, să lăsăm asta. Aceştia (geţii) care au asemenea obiceiuri, după ce
încăpură în puterea perşilor, îi urmară împreună cu restul oastei.

Apud Izvoare privitoare la Zalmoxis şi alte pasaje referitoare la religiile tracilor, geţilor şi dacilor, Selecţia
textelor, introducere, text critic, traducere, note şi indici de Dan Dana, Editura Universităţii „Alexandra Ioan
Cuza” Iaşi, 2011, p. 67, 69, 71.
 Problematică

I. Importanţa textului lui Herodot (485/80-424 î.H.):

1. este o digresiune în naraţiunea conflictului dintre perşi şi sciţi, procedeu
obişnuit la Herodot (precum digresiunea tracică, digresiunea scitică), me-
nit să evidenţiază raportul dintre identitatea greacă şi alteritatea barbară,
dintre normalitatea greacă şi bizareria barbară; reflectă un punct de vede-
re exclusiv grecesc, nici un element al informaţiei neputând fi verificat
printr-o sursă getică – literară, epigrafică, iconografică sau arheologi-
că; prin urmare, textul lui Herodot nu oferă o imagine reală a religiei ge-
tice, ci una deformată, filtrată de mentalitatea greacă, de maniera specifi-
că în care aceasta, în funcţie de cunoştinţele şi prejudecăţile ei, percepea
spaţiul non-grec;
2. este singurul text care conţine informaţii despre Zalmoxis şi
cultul său; scrierile monografice sau Istoriile care înfăţişau istoria şi reli-
gia geţilor şi dacilor s-au pierdut ori ai supravieţuit doar fragmentar: Dion
Crisostomul, Getika (sfârşitul secolului I d.H.); Traian, Dacica (primele
decenii ale secolului II d.H.); Criton, Getika (înainte de 113); Apian, Da-
kike (secolul al II-lea d.H.); Rhomaike historia a lui Dio Cassius (prima
jumătate a secolului al III-lea d.H.);
3. scrierile posterioare Anchetelor sunt, fie compilaţii, fie amplificări, fie
simplificări, fie actualizări ale informaţiilor acestora, grevate de perspecti-
ve interpretative diverse (filosofice, ideologice, morale, religioase ş.a.),
specifice epocii în care au fost redactate; de aceea, ele trebuie analizate în
mod obligatoriu în funcţie de context, de tradiţiile literare, de filonul de
inspiraţie etc.;
4. secţiunile (părţile) digresiunii:
a) secţiunea în care descrie ritualurile specifice geţilor (a identităţii getice),
inspirat dintr-o sursă anonimă, compusă din:
- ritualul trimiterii solului la Zalmoxis sub forma unui sacrificiu uman săvâr-
şit o dată la 4 ani şi corolarul ei – ideea nemuririi;
- ritualul săgetării cerului pe timp de furtună, ritual bizar, anormal din per-
spectivă greacă, şi corolarul ei – ideea unicităţii divinităţii: „alt zeu” este zeul
grec (Zeus), nu zeul getic;
b) secţiunea în care descrie raporturile din Zalmoxis şi Pitagora (a identităţii
greceşti prin analogie), având ca sursă „folclorul grec” din Pont – aşadar, rod
al anchetei proprii a autorului –, descris într-o manieră ironică: Salmoxis –
sclav-discipol al lui Pitagora (prezentat ca nefiind ultimul dintre învăţaţi [so-
phistēs]), care-şi civilizează printr-un şiretlic compatrioţii slabi la minte şi
apoi devine zeu; concluzia: Zalmoxis este un „Pitagora get”
II. Istoriografia:
1. antică şi medievală: scrieri diverse – istoriografice, literare, retorice,
etnografice, geografice, mitografice, apologetice, lexicografice ş.a., născân-
du-se un adevărat „roman al lui Zalmoxis” (Zoe Petre), care a privilegiat
mai ales partea „morală”, „filosofică” din informaţia originară herodotiană
(Zalmoxis – înţelept „barbar”), înnobilând preistoria unor popoare – got,
spaniol, normand, danez, polonez, suedez
2. modernă şi contemporană: numeroasă; din cea românească:
- tradiţia căutării strămoşilor: Hasdeu – Pierit-au dacii (1860), Eminescu
(drama Decebal, poeziile Rugăciunea unui dac, Memento mori, Sarmis,
Gemenii) etc.
 - V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926: rădăcinile
specificului naţional („sufletul românesc”) – religiozitatea getică bazată pe
ideea de nemurire, puritate fizică şi morală, spirit de jertfă, misticism, ide-
alism; Zalmoxis – zeu al cerului, adorat în grote sau pe culmile solitare ale
munţilor înalţi; viziune criticată încă în epocă de Lucian Blaga (1944)
- I. I. Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, în Anu-
arul Institutului de Studii Clasice, Cluj, 5, 1944-1948, p. 61-139;
- M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre re-
ligiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Paris, 1970 [Bucureşti,
1980]: cult iniţiatic, de mistere, eshatologic, aristocratic;
- Z. Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referi-
toare la geţi, Iaşi, 2004;
- D. Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu
al pretextului; Iaşi, 2004; Izvoare privitoare la Zalmoxis şi alte pasaje
referitoare la religiile tracilor, geţilor şi dacilor, Iaşi, 2011;
- Istoriografia bulgară: spiritualitatea tracică excepţională, centrată în jurul
lui Orfeu (cultul solar) şi Zalmoxis (cultul htonian); transmisă prin inter-
mediul unei culturi orale aristocratice
III. Zalmoxis
1. numele:
a) forma cea mai veche este Salmoxis, amintită de Herodot (aprox. 420 î.H.),
dar la scurt timp, mai precis începând cu dialogul Charmides al lui Platon
(aprox. 399-390 î.H.), se impune grafia Zalmoxis, care va fi folosită de
scriitorii greci din epoca elenistică, apoi de cei din epoca imperială şi până
în epoca bizantină; ea apare în cele mai bune manuscrise ale operei lui
Herodot; autenticitatea acestei grafii este confirmată epigrafic: antroponi-
mul getic Zalmodegikos într-un decret de la Histria din sec. al III-lea î.H.;
antroponimul tracic Salmos într-o dedicaţie greacă din sec. I î.H. descope-
rită în Tracia propontidă;
b) mult mai târziu, după epoca imperială romană, se foloseşte forma corup-
tă, formată prin metateză, Zalmoxis, care devine predominantă în epoca
bizantină chiar şi pentru manuscrise ale scrierii lui Herodot sau ale altor
autori care mai înainte folosiseră grafia corectă Zalmoxis;
c) aşa cum arată chiar grafia herodotiană, deja în secolul al V-lea î.H. nu-
mele era corupt, contaminat de influenţa scitică, pentru că terminaţia –xis
este iraniană, cea getică trebuind să fie –zis; prin urmare, în limba getică,
numele divin trebuie să fi sunat Zalmozis;
2. statutul ontologic: deopotrivă, divin şi uman: zeu, daimon (interme-
diar, mediator între zei şi oameni, apoi între marele zeu şi rege), erou,
preot al zeităţii supreme divinizat, profet, rege, consilier regal, reformator
(legislator, nomotet) şi înţelept venerat mai târziu ca zeu, sclav; în scrie-
rile antice şi postantice, predomină imaginea de înţelept de factură pita-
goriciană sau barbară;
3. caracterul divinităţii a fost stabilit în funcţie de două criterii:
a) etimologia numelui:
- Zamolxis < zamol- (cf. sl. zemlja – „pământ”, lit. ziemlak – „pământ”, di-
vinităţile baltice ale pământului Zemeluks şi Zemininkos, gr. Semele –
„zeiţa pământului”, frig. Zemelo): zeu al pământului şi vegetaţiei, deci o
divinitatea htoniană, naturistă (I. I. Russu);
- zeu-urs, deci divinitate teriomorfă (după Porfir: zalmos – „piele de urs”);
 - rege al oamenilor [< zalmo- (cf. frig. zemelen – „om”) + scit. -xis („rege”)]
sau rege protector [< zalmos- – „piele” şi „protecţie” + -xis – „rege”];
- Zăul-Moş (dac. Zălmos) (sic!)
- „bătrân/moş/om strălucitor” [< Zal – „aur, soare, sclipire” + moxis –
„moş”]
b) practicile ritualice, teologia şi asimilarea cu alte divinităţi:
- M. Eliade: cult de misterii, iniţiatic, aristocratic, elitist: scopul credinţei
era cunoaşterea riturilor care asigurau dobândirea nemuririi [traducerea
şi semnificaţia expresiei hoi athanatizontes (< verbul athanatizō) – „care
se cred nemuritori”, „care se fac nemuritori”, „care cred în nemurire”,
„care practică (rituri) de nemurire”, „practică nemurirea”, „care (se) fac
nemuritori / divini”]: căile: a) ritualul trimiterii solului – aşadar, actul de
curaj; b) recluziunea în peşteră (descensus ad inferos); c) banchetul sacru
pentru cei „aleşi” (practica comensualităţii);
- cult al unei divinităţi cumularde: Zalmoxis identificat sau asociat cu Cro-
nos (prin sacrificiul uman), Hestia, Ares, Gebeleizis etc.
c) caracteristici ale lui Zalmoxis:
- trebuie să fi fost o divinitatea obişnuită, poate suverană, onorată ciclic
printr-un sacrificiu uman săvârşit o dată la patru ani, al cărui scop era de
a asigura bunăstarea comunităţii;
- profilul său mitologic şi cultual (domeniul de competenţă, raporturile cu
ceilalţi zei, oficianţi etc.) rămân necunoscute;
- supravieţuirea sa în epoca romană este posibilă, dar complet neatestată;
- aşa-zisă influenţă a moralei, teologiei şi practicilor cultului zalmoxian (cu-
raj, vitejie, spirit de justiţie, pietate, nemurirea sufletului, abstinenţă ali-
mentară şi sexuală, ascetism etc.) asupra creştinismului sunt aberaţii;
IV. Beleizis:
1. numele: forma corectă este Beleizis, pentru că se găseşte în cele mai si-
gure şi mai vechi manuscrise ale operei lui Herodot, dar apare şi Gebelei-
zis; savanţii au propus diverse emendări: *Zibeleizis, *Zemeleizis, *Zebe-
leizis, *Meleizis, *Nebeleizis;
2. caracterul a fost stabilit în funcţie de două criterii: a) etimologia nume-
lui şi b) ritual – săgetarea cerului (ouranos) pe timp de furtună: zeu ura-
nian, celest, al tunetului şi fulgerului (*Zibeleizis, *Zebeleizis < zibel-
[„fulger, lumină, a străluci”] + eizis [„cel care trimite”]), al furtunii, al no-
rilor (*Nebeleizis < gr. nephele, lat. nebula, ahd. nebul + -zis – „zeu”), al
pământului (*Zemeleizis), mâncătorul de miere (*Meleizis), eventual an-
terior lui Zalmoxis
3. raportul cu Zalmoxis: un alt nume al acestuia, nu o divinitate
aparte; Beleizis este un epitet sacru al lui lui Zalmoxis
V. Raportul Zalmoxis-Pitagora: este o perspectivă pur grecească: Zalmoxis – un
„Pitagora get”: ea se înscrie într-un topos al literaturii greceşti, anume cel al
„înţelepciunii barbare”, care aliniază figuri de origine străină, exemplare prin
comportamentul moral şi posesia unei spiritualităţi superioare, cel puţin si-
milare cei greceşti, precum Orfeu tracul, Abaris hiperboreanul, Anaharhis şi
Toxaris sciţii, Moise evreul, Zoroastru iranianul, druizii celţi, caldeenii, magii
perşi, brahmanii sau ghimnosofiştii inzi, preoţii egipteni, haruspicii etrusci
ş.a.
VI. Caracterul religiei geto-dacice:
- monoteism (premonoteism) (Pârvan, Ioan G. Coman);
- henoteist (Pârvan);
- dualism: Zalmoxis (principiul binelui) – Gebeleizis (principiul răului)
(Xenopol);
- religie trifuncţională de tip indo-european (Crişan, Glodariu, Zugravu
ş.a.), idee negată de Dan Dana;
- politeism