Daco-geţii – note de curs

Pr. Conf. univ. dr. Ştefan POMIAN

Daco-geţii fac parte, fără dubii, din marele neam al “tracilor”, care vieţuiau în perimetrul
carpato-danubiano-pontic. Deşi încă obişnuim să-i numim daco-geţi, ei erau unul şi acelaşi
popor, ramura cea mai aleasă în marea familie a tracilor, şi vorbeau o singură limbă 1, care are
afinităţi cu latina vulgară.2
Scriitorii antici au sugerat că etinomul etnonimului dacilor este de origine greacă-frigiană, de
la daos/lup. În acest etinom avem doi factori atestaţi: stindardul de război al dacilor
(asemănător cu cel al iranienilor), reprezentând un lup-dragon, şi practicarea lycantropiei.3

Herodot scria că : “geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. 4 Desigur că vorbea
despre geţii care locuiau în Nordul Dunării cu multă vreme înaintea sa. Geţii nord-dunăreni s-
au delimitat de marea masă a triburilor trace printr-o civilizaţie distinctă, pe la începutul
mileniului I, î. Hr.5 S-ar putea avansa ideea că această delimitare stă în legătură cu războiul
troian.

Ocupaţia lor de bază era, în prima fază, păstoritul; agricultura şi apicultura, iar mai târziu se
adaugă prelucrarea metalelor, comerţul cu coloniile elene de la Pontul Euxin6 şi astronomia.

Constituirea daco-geţilor într-un stat propriu i se atribuie regelui Burebista7 (70-44, î.

Hr.), al cărui caracter se creionează ca om de stat înzestrat cu emarcabile calităţii de
organizator, strateg militar şi diplomat. El a reuşit să unifice formaţiunile politico-militare

1
Strabon, Geografia, VII, 3, 13.
2
Cu latina vulgară aveau afinităţi mai multe limbi a grupurilor mici sau mai mari de popoare care locuiau
Peninsula Italică, Tracia şi insulele mărilor adiacente. De exemplu, limba etruscă care se folosea atât în Italia de
nord, cât şi în insula greacă Lemnos. Tableta recent descoperită la Crotona, în textul ei de 40 de rânduri, ce
conţine un contract comercial, o confirmă.
3
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ginghis-Han, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 11; Mihai Coman,
Izvoare mitice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pag. 147-175.
4
Herodot, Istorii, IV, 93: “înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), (Darius) îi supuse mai întâi pe geţii care se cred
nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salnydessos (...) i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de
împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a-l înfrunta), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt
cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
5
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, pag. 17.
6
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982; Istoria universală, Vol. II,
pag. 128.
7
Strabon, Geografia, VII, 3, 11.
daco-getice, din spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub autoritatea sa şi astfel să pună bazele
unui puternic stat cu centrul plitic în Podişul Transilvaniei, la Sarmisegetuza.

Credinţele religioase
Unul din zeii daco-geţi care a făcut carieră în culte de mistere este Dionysos-Sabazios zeu
care în mitologia daco-getică era similar lui Dionysos Zagreus din panteonul grec,8

Dar, cel mai important zeu daco-get este însă Zalmoxis pe care Herodot aproape că-l
confundă cu Gebeleizis: “credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la
Zalmoxis, o fiinţă divină unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis” (Istorii, IV, 94), în
traducerea lui Philippe E. Legrand; iar în traducerea românească de Felicia Vanţ - Ştef:
“credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis - divinitatea lor - pe
care unii îl cred acelaşi Gebeleizis” (...) “Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba
trag cu săgetile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu decât al
lor” (IV, 94).

Numele de Gebeleizis se aseamănă cu lituanianul giva şi lezis, dătătorul de linişte,9dar ar

putea veni de la meleizis, mâncător de miere.10Gebeleizis este prezentată de istorici ca
divinitate a cerului înnorat, stăpân al furtunii şi al fulgerelor, şi prin extensie al luminii.

Zalmolxis, potrivit cercetărilor efectuate de Gheorghe Muşu, Ioan I. Russu şi Mircea Eliade 11
îşi poate trage numele din trei grafii: Zamolxis, Zalmolxis şi Salmolxis. De la zamos = piele,
iar olxis = urs, aşa cum dă mărturie Porphyrios din Tir (c. 232- c. 305, filosof neoplatonic,
grec originar din străvechea metropolă feniciană Tyr), în “Viaţa lui Pythagoras”, 14. Altă
formă a numelui, Zalmoxis, vezi la M. Eliade.12

Atributele zeului Zalmixis

Chtonicitatea i-a fost atribuită datorită coborârii vremelnice în lumea subterană. Pornind de la
consemnările lui Herodot aflăm că Zalmolxis nu avea temple, dar că el a avut o iniţiativă
8
George Lăzărescu, Op. cit., pag. 312.
9
Pârvan, Vasile, Getica. O preistorie a Daciei, pag. 157.
10
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 111.
11
Gheorghe Muşu, Zei, eroi, personaje, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 91 şi următoarele.;
Ioan I. Russu, Religia geto-dacilor, zei, credinţe, practici religioase, în Anuarul Institutului de studii clasice, V,
Cluj-Napoca, 1944-1948, pag. 108; M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, pag. 53-56.
12
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, pag. 162-166.
proprie şi i-a sfătuit pe daci să-i sape o sală subterană, de primire a oaspeţilor de vază, cărora
să le transmită învăţătura sa despre nemurire. (Herodot, Istorii, IV, 95-96).
Peştera se află pe Valea Olteţului, o vale presărată cu peşteri: Peştera cu apă; Peştera cu
sare de salpetru, din care se poate obţine un explosibil; Peştera cu oase, considerate dacice;
Peştera roşie; Peştera lui Jianu; Peştera muierilor; Peştera liliecilor; Peştera rândunelelor
şi Peştera popii Sebăreanu; Peştera lui Zalmolxis sau a lui Pahomie a cărei lungime
depăşeşte, se spune, 10 km. şi se crede că străpunge munţii: Parângului şi ai Căpăţânii şi iese
la suprafaţă în Sarmisegetusa.
Strabon (Geografia, VII, 3-10) crede că Zalmolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă
celorlalţi, chiar şi dregătorilor. Strabon crede că regele îl susţinea pentru că poporul era mai
supus şi credea că poruncile regelui sunt după povaţa zeului. “Obiceiul acesta, ca regele să
aibe un sfetnic, care era aproape zeificat, s-a păstrat la geţi până în sec. II, d. Hr. Iar când
peste geţi a domnit Burebista, împotriva căruia se pornise să facă război divinul Caesar,
funcţia această înaltă o ocupa Deceneu. Aşa sau altminteri obiceiul pitagoreic de abţinere de
la folosirea animalelor ca hrană, introdus de Zalmolxis

Atributele uranice ale lui Zalmolxis rezidă în definirea zeului ca divinitate a cerului. De acest
aspect se leagă credinţa daco-geţilor în nemurire. Clement Alexandrinul, (Stromatele, IV, 8,
57, 2) crede că “geţii, un neam barbar, nu necunoscător al filosofiei, aleg în fiecare an un
delegat pentru eroul lor Zalmolxis. (...) Cel care a fost ales ca fiind cel mai vrednic să sufere
mucenicia, este ucis; ceilalţi, care au fost insufleţiţi de aceeaşi filosofie, dar n-au fost aleşi,
sunt amărâţi că au fost îndepărtaţi de la această slujire fericită”.13
Celsus, un adversar notoriu al creştinismului, comparase, în Discurs adevărat, sacrificiul
solului trimis la Zamolxis cu sacrificiul Domnului Iisus Hristos. Origen, (Contra lui Cels, III,
34) îl i-a în derâdere zicând: “Celsus socoteşte că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat
morţii sau pe câte un prizonier de război, cum fac geţii, care cinstesc pe Zalmolxis”.14

Atributele profetice ale zeului Zalmolxis sunte ţesute pe informaţiile cele mai pertinente şi
preţioase totodată care sunt oferite de Herodot. După “cele ce aflase de la grecii din
Helespont şi de la Marea Neagră, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora: “eliberat,
el ar fi adunat multe bogăţii şi, imbogăţit, s-ar fi întors în ţara lui. Cum tracii trăiau în sărăcie

13
Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a doua, în P. S. B. 5 / 1982, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
14
Origen, Contra lui Cels, Scrieri, Partea a patra, în P. S. B. nr. 9 / 1984, pag. 193.
şi erau mai degrabă fără învăţătură”, Zalmolxis a pornit să-i civilizeze. El “a făcut să i se
clădească o sală de primire în care îi primea în găzduire pe cei mai de vază dintre concetăţenii
săi; în cursul ospăţului îi învăţă că nici el, nici comesenii săi, nici urmaşii lor nu vor muri, ci
vor ajunge într-un loc în care vor trăi deapururi şi se vor bucura de o fericire desăvârşită”.
Între timp “el a pus să i se facă o locuinţă subpământeană”, în care “a coborât şi a trăit vreme
de trei ani. Tracii îl regretau şi îl plângeau ca pe un mort. În al patrulea an a apărut înaintea
lor: şi astfel cele ce spunea Zalmolxis au devenit de crezut (...). În ce mă priveşte, adaugă
Herodot, eu nu refuz să cred cele ce se povestesc despre locuinţa subterană, şi nici nu le cred
prea mult; dar cred că acest Zalmolxis este cu mult anterior anilor în care a trăit Pitagora. Că
a fost un om sau a fost o fiinţă divină a ţării geţilor, să lăsăm asta”(Istorii, IV, 95-95; în
traducerea lui Legrand).15
Iordanes aminteşte cum Deceneu “a ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai
înţelepţi pe care i-a învăţat teologia. (Getica, XI, 71)
Herodot, ca de altfel şi grecii din Helespont îl încadrau pe Zalmoxis şi învăţătura sa într-un
orizont spiritual de structură pitagorică. De unde şi doctrina dacică în imortalitatea sufletului
precum şi anumite elemente de cult de tip “mister” sau iniţiatic, ceea ce apropie cultul lui
Zalmolxis de cultele de mistere dionisiace şi eleusine.

Sacerdoţii
Sacerdoţii daco-geţi (ctise, capnobate, plisti) sunt constituiţi într-o tagmă sacră. Marele preot,
după modelul dat de Zalmolxis, prezida într-o peşteră situată în Muntele Kogaion. Anual, la
echinoxuri şi solstiţii aristocraţia militară făcea procesiuni pe culmile munţilor.
Pe lângă clerul superior, cum este şi firesc, exista pătura clerului inferior. Aceştia făceau de
fapt instrucţia poporului, după ce la rându-le erau instruiţi.16
Iordanes aminteşte cum Deceneu “a ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai
înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţii şi sanctuare,
făcându-i preoţi, şi le-a dat numele de pileati, fiindcă după cum cred, având capetele
acoperite cu o tiară, pe care o numim cu alt nume pileus, ei făceau sacrificii”. (Iordanes,
Getica, XI, 71)
Scriitorul iudeu, naturalizat la Roma, Josephus Flavius, îi asemăna esenienilor (Antichităţi
iudaice, XVIII, I, 5, 22). “Flavius, zice Pârvan, îi aseamănă cu aceea sectă din Palestina pe
care o cunoaştem sub numele de esenieni şi care aveau ca şi asceţii geto-daci o organizare
15
Mircea Eliade, Op. cit. pag. 163.
16
Ioan Coman, Deceneu, în Gândirea, XX, nr. 8 / 1941, pag. 550-553.
strictă şi austeră, dându-şi ca rost al vieţii ajutorarea celor nenorociţi şi săraci cu duhul şi
purificarea prin ascetism, simplitate şi renunţare la orice bun pământesc, pentru dobândirea
nemuririi sufletului; având totul în comun şi întreţinându-se din munca câmpului”.17
Părerea lui Ovidiu Drâmbă este că: ”clasa sacerdotală se bucura de cea mai înaltă
consideraţie, atât prin prestigiul funcţiei religioase, cât şi prin ştiinţa şi înţelepciunea probată.
Nu cunoaştem organizarea lor ierarhică, nici categoria în care erau împărţiţi în vederea
administrării diferitelor acte de cult, dar din relatările autorilor antici se ştie că exista o
categorie de asceţi contemplativi, abstinenţi şi celibatari care trăiau în singurătate ducând o
viaţă monahală sau de sihăstrie (...) fiind veneraţi de popor 18. Mircea Eliade consideră că
realităţile religioase autohtone dacice au suprevieţuit, mai mult sau mai puţin transformate, nu
numai procesului romanizării, ci şi procesului încreştinării şi-l dă ca posibil urmaş al vechilor
sacerdoţi geto-daci pe Daniil Sihastru.19

Ritualuri
Mărturia antică cea mai veche despre riturile funerare la geto-daci este dată de Herodot (V,
8): ”Înmormântările celor cu stare se fac astfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi după
ce jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întâi, apoi îl îmnormântează
arzându-l sau îngropându-l în pământ. Iar după ce înalţă mormântul rânduiesc întreceri de tot
felul, în care cele mai mari răsplăţi sunt rânduite pentru câştigătorii luptelor corp la corp”.
După ospăţul funerar se spărgeau deasupra mormântului vasele folosite şi se îngropau în
groapa de ofrande, alăturat mormântului. Conducătorii militari erau înhumaţi în morminte
tumulare, cu inventare deosebit de bogate.20 Aceste rituri au elemente caracteristice religiilor
de mistere: credinţa în nemurirea sufletului, în reînvierea, după modelul lui Zalmolxis, şi
banchetul funerar.

Cronică:
6.000–3.000 î. Hr., în perimetrul carpato-danubiano-pontic locuiesc populaţii de crescători de
vite şi agricultori.
2.500–1.800 î. Hr., pătrund din stepele nord-pontice triburi indo-europene de păstori şi impun
limba indo-europeană.

17
Vasile Pârvan, Op. cit., pag. 162.
18
Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii şi a civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag.
805.
19
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, pag. 79.
20
D. Protase, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
1.800–1.200 î. Hr., se poate vorbi, din punct de vedere etnic şi lingvistic, de marele grup al
tracilor.
1.200–450 î. Hr., se produce separarea grupului nord-tracic al daco-geţilor.
513 î. Hr., se consemnează pentru prima dată numele latin de daci.
341 î. Hr., regele macedonean Filip al II-lea cucereşte regatul triburilor daco-geţilor odrişi,
obligând reconturarea regatului daco-get în partea nord dunăreană.
70–44 î. Hr., pe scena istoriei se consemnează existenţa statului daco-get condus de
Burebista, cu centrul în Podişul Transilvania.
44 î. Hr. – 87 d. Hr., izvoarele literare, epigrafice şi numismatice dovedesc existenţa a 5 regi
daco-geţi: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Este perioada în care
pătrunde în ţinuturile daco-geţilor creştinismul.
87–106 d. Hr., se consemnează domnial regelui Decebal.
106-271 d. Hr., cea mai mare parte a spaţiului daco-get este transformat în provincia romană
Dacia.
271–1.000 d. Hr., daco-geţii îşi păstrează fiinţa etnică cu toate că în spaţiul lor se perindă
populaţiile migratoare: slavi, goţi, huni, gepizi, avari, unguri, etc.
1.000–1. 400 d. Hr., se constituie voievodate româneşti.

Baia Mare, 11.03.2021

Cronica Galo-Celtă

392 – asediul urbei Veii de către generalul roman Marcus Funus Camillus, dictator al Romei
care conduce un război de 10 ani cu etruscii, încheiat prin cucerirea oraşului Veii. Se remarcă
apariţia galilor la graniţele Etruriei.
385 – înfrângerea romanilor pe râul Allia, afluent al Tibrului, în apropiere de Roma, la
aproximativ 15 km, şi cucerirea Romei. După cronologia tradiţională a lui Varro este anul
390.
369-368 – se consemnează prezenţa mercenarilor gali în slujba lui Dionis din Siracuza,
pentru luptele din Grecia.
365-364 – galii coboară pe Tibru şi în regiunea Apulia. Camillus îi înfrânge.
335 – În timpul campaniei de pe Dunăre, Alexandru cel Mare primeşte ambasadori celţi şi se
desfăşoară negocieri privind aportul celt în armata lui Alexandru.
324 – îi găseşte pe celţi în Babilon, la curtea lui Alexandru cel Mare.
307 – Agatocle din Siracuza este însoţit în Africa de mercenari celţi.
298 – are loc o expediţie a celţilor în Tracia. Casandru, general macedonean, unul dintre
diadohi care se proclamă în 305 rege al Macedoniei, îi stăvileşte şi-i alungă.
295 – galii sunt învinşi de romani la Sentium.
285 – romanii sunt înfrânţi de gali la Arretium.
283 – se consemnează victoria definitivă a romanilor asupra senonilor, pe Sena, unde se
întemeiază provincia Senigallia.
280 – celţii invadează din nou Macedonia şi reuşesc s-o ocupe după moartea lui Ptolomeu
Keraunos, zis şi fulgerul, rege al Macedoniei elenistice între anii 281-279.
279 – este anul în care un grup de celţi sub conducerea lui Brennos coboară până la oraşul
sacru Delphi.
278 – o parte din corpurile de armată celte, coborâte la Delphi, trec în Asia Mică.
277 – celţii sunt învinşi în apropierea Peninsulei Gallipoli de Antigonos Gonatas, rege al
Macedoniei elenistice care a consolidat statul macedonean după slăbirea lui prin războaiele
civile şi restabileşte hegemonia în Grecia..
277-276 – se consemnează revolta mercenarilor celţi din armata lui Ptolomei al II-lea
Philadelphos, suveran al Egiptului în timpul căruia s-a încheiat construcţia Farului din
Alexandria, una din cele 7 minuni ale lumii antice, şi a Bibliotecii din Alexandria, fapte care
transformă oraşul în principalul centru ştiinţific al lumii elenistice.
275 – Antioh I al Siriei obţine o victorie asupra galilor, dar le şi atribuie un teritoriu în Asia
Mică care va deveni Galatia.
274 celţii luptă ca mercenari în armata lui Antigonos Gonatas, în confruntarea cu regele
Egiptului, Pirus, de care sunt înfrânţi, iar Egiptul se lansează spre apogeul puterii sale
elenistice.
270 – dinnou o victorie a lui Antioh asupra galaţilor.
268 – se întemeiază oraşul Ariminium (Rimini), ca poartă către Galia Cisalpină.
265 – revolta mercenarilor celţi la Megara.
241 – înfrângerea galaţilor, la izvoarele râului Caicos, de către Attalos I al Pergamului.
238 – se consemnează o instabilitate administrativă între grupul boilor cisalpini, după o
solicitare de ajutor din partea celor transalpini.
232 – boii apelează din nou la transalpini. Lex Flaminia este pusă să împartă teritoriul senon.
225 – celţii cisalpini şi cei transalpini sunt învinşi la Telamon.
224 – romanii pornesc campanie militară împotriva cel1ţilor boi şi lingoni.
222 – are loc lupta de la Clastidium, încheiată cu victoria romanilor asupra celţilor insubiri.
În anii următori, Galia cisalpină – Câmpia Padului – a fost cucerită de consului Claudius
Marcelus. Romanii cuceresc Milanul. Are loc un tratat de pace. Se întemeiază oraşele
Placentia şi Cremona.
221 – Hanibal îi învinge pe celtiberi. În Cartagina nu este bine văzută înaintarea romană în
Galia Cisalpină şi în Liguria, teritorii de unde veneau mulţi mercenari cartaginezi.
218 – Aisagi, celţi din Tracia, trec în Asia Mică la invitaţia lui Attalos I al Pergamului.
217 – Are loc lupta de la Trasimene, în care grupe de gali luptă alături de Hanibal.
216 – Aisagii se răzvrătes şi se stabilesc pe malul asiatic al Helespontului.
213 – Se carede că în acest an a dispărut regatul celt al Tylisului din Tracia.
207 – În lupta de la Metapont, Hasdrubal şi aliaţii săi gali sunt învinşi de romani.
201 – Celţii cenomani cisalpini cuceresc Piacenţia şi Cremona.
200 – Cenomanii sunt înfrânţi de romani în faţa Cremonei.
197 - Cenomanii sunt subjugaţi de romani.
194 - Celţii boi şi insubri sunt înfrânţi la Milano.
191 – Celţii boi sunt subjugaţi, iar o parte din ei trec înapoi Alpii.
189 – La Bolognia se întemeiază o colonie latină.
186-185 – Un corp de gali participă alături de lagizi la asediul cetăţii Abydos.
183 – se întemeiază colonii romane la Modena şi Parma pe Via Aemilia.
179 – Se consemnează ultima coborâre a celţilor transalpini în Italia.
178-177 – Romanii cuceresc Istria.
171 – Romanii intră în Iliria.
154 – Lusitanii şi celtiberii se revoltă înpotriva romanilor.
125 – A doua campanie a romanilor împotriva salienilor. Se întemeiază regiunea Provincia
(Narbonnaise).
124 – Căderea oraşului Entremont şi înfrângerea salienilor. Se întemeiază localitatea Aquae
Sextiae (Aix-en-Provence).
120 – Începe migraţia cimbrilor. Boii apără Europa Centrală.
109 – Teutonii şi helveţii trec Rinul.
107 – Tigurinii şi volcii tectosagi îi înving pe romani la nord de Toulouse.
106 – Romanii înving pe volcii din ţinutul Toulouse.
105 – Teutonii şi cimbrii, ambronii şi helveţii coboară în Valea Ronului şi îi înfrâng pe
romani lângă Orange.
102 – Teutonii sunt înfrânţi lângă Aix-en-Provence.
89 – Lex Pompeia – dreptul roman – poate fi folosit şi de insubri şi cenomi.
70 Profitând de conflictul dintre sequani şi edueni, Ariovist îşi face apariţia în estul Galiei.
61 – Conspiraţia lui Orgetorix, se fac primele pregătiri pentru migraţia helvetă.
60-59 – Boii, care asediaseră Noreia, se alăturămigraţiei helveţilor.
58 – Helveţii şi boii intră în Galia. Caesar Iulius Caius intervine şi înfrânge pe helveţi lângă
Bibracte, iar pe Ariovist în câmpia alsaciană.
57 – Caius Iulius Caesarus porneşte campania împotriva belgilor.
56 – Romanii comportă o victorie navală asupra veneţilor.
55 – Caius Iulius Caesarus trece Marea Mânecii şi desfăşoară prima expediţie în Britania.
53 - Are loc a doua expediţie peste Rin.
52 – Consemnăm revolta generală a galilor sub conducerea lui Vercingetorix.
51 – Pacificarea definitivă a Galiei.
50 – Burebista învinge pe boi în Panonia şi opreşte înaintarea lor spre Est.
49 –Lex Iulia – cetăţenia romană este acordată popoarelor indigene din regiunea cisalpină.
42 – Anexarea Galiei Cisalpine la Italia.
35 – Campania lui Octavian în Iliria. Graniţa romană ajunge la Dunăre.
27-25 – Pacificarea triburilor alpine.
25 – Galatia devine provincie romană.
12 – Panonia este cucerită de romani.
09 – Armata romană ocupă Noricum şi ajunge până la Dunărea mijlocie.
09-06 – Marcomanii germani conduşi de Marbod ocupă Boemia şi cvazii ocupă Moravia.
43 d. Hr. – Consemnăm expediţia lui Claudius în Britania şi ocuparea părţii ei sudice.
78-86 – Consemnăm campania lui Agricola în Britania şi cucerirea unei părţi a insulei.

Introducere în istoria si religia galilor/celtilor

Venceslas Kruta - după ce trece în revistă teoriile deja impuse, adică : a) populaţiile celte,
aparţinând ramurilor occidentale ale indoeuropenilor, au pătruns în cursul celui de-al treilea
mileniu înainte de Hristos în Europa Centrală, aducând cu ele calul, carul şi ritualul
mormintelor individuale acoperite cu un tumul ; b) populaţiile celte venite din Asia Mică, au
răspândit în Europa Centrală şi Occidentală, începând din mileniul al V-lea înainte de
Hristos, agricultura - elaborează propria sa teorie anume că: « populaţiile celtofone au
constituit unul din principalii factori etnici ai Europei protoistorice încă din epoca
bronzului, adică de la sfârşitul celui de-al III-lea mileniu î. Hr. ... Nu ne putem îndoi de
prezenţa celţilor printre populaţiile aparţinând aşa-zisei civilizaţii a câmpurilor de urne,
care, cu siguranţă, includea şi alte grupuri etnice. »21
O lucrare recentă, de tip enciclopedic, prezintă aproximativ aceeaşi părere şi delimitează
civilizaţia celtă în două Hallstattiană şi La Tenne, arătând că celţii târzii - care « erau pentru
autorii greci galaţii care locuiau în Anatolia ; pentru romani, celţii, erau locuitorii din Galia
cisalpină, iar galii ocupanţii Galiei transalpine, dar gali erau pentru romani şi aceia care
sub comanda lui Brennus au ocupat Roma în anul 309 î. Hr., călăuziţi de Bellovesus »22 - s-
au constituit din mai multe triburi diferite, dar care aveau toate limba şi modul de viaţă
asemănătoare. Acest mod de viaţă a apărut şi s-a dezvoltat într-un loc numit Hallstatt, în
Austria, până prin anul 800 î. Hr. 23, iar după această dată tip reper centru bază a civilizaţiei
celte devine localitatea elveţiană La Tène. Războinicii hllstattieni, au ocupat cel puţin
teritoriul dintre Burgundia şi Boemia şi sunt consideraţi strămoşii direcţi ai celţilor latenieni.
Ca urmare a unor invazii, dintre care mai importante sunt cele din secolele VIII şi III î. Hr.,
celţii s-au răspândit de-a lungul celei mai mari părţi a Europei, stabilindu-se în locurile pe
care le cucereau, ca exemplu : Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Anglia, Galia, până în nordul
Spaniei şi al Italiei, într-o mare parte a Europei de Est, iar un grup de celţi s-a stabilit chiar în
Asia Mică, azi Turcia.24
Peste tot unde se stabileau, celţii întemeiau ferme şi mici sate. Casele lor erau făcute din lemn
sau piatră şi aveau o cameră mare în interior, unde familia gătea, mânca şi dormea. Acest
mod de stabilire era posibil, întrucât contingentele de războinici erau urmate îndeaproape de
grupuri de femei şi copii, aparţinând familiei lor. Aşa se şi explică extinderea perimetrului lor
vital fără mari mişcări armate, prin grupuri mici şi medii.
Celţii erau foarte pricepuţi la prelucrarea metalelor. Ei foloseau fierul din care îşi făceau arme
şi unelete solide, trainice, şi făureau minunate obiecte din bronz, argint şi aur.
Cât priveşte starea lor socială, ea poate fi rezultatul, pe de o parte, impunerii celţilor ca şi
clasă dominantă asupra unor populaţii de etnie diferită pe care i-au cucerit, iar pe de altă parte
21
Venceslas Kruta, Celţii, Editura, Corint, Bucureşti, 2001, pp. 70-72.
22
XXX, Religiile lumii antice. Celţii şi germanii, p. 79
23
The Usborne Internet-linked Encyclopedia of History, London, ECIN 8RT, Anglia, 2000, în româneşte de
Dacian Velimirovici, Bucureşti, 2004, Editura Aquila `93, Celţii: c. 800 î. Hr. – 50 d. Hr., pp.182-183.
24
Michele Mira Pons, Mitologia Celtică, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2003, p. 7, traducere de Rodica
Chiriacescu.
s-au stratificat în clase prin evoluţia internă a propriei lor societăţi. Celţii au fost prinţii primei
perioade a Epocii Fierului.
Celţii erau luptători de temut. Triburile lor se luptau adesea între ele. Drept urmare, au
construit mari forturi pe culmile dealurilor, pentru a-şi apăra femeile, copii şi animalele de
atacurile duşmanilor, dinlăuntru şi dinafară.
Pentru a sărbători victoriile în lupte, războinicii dădeau mari petreceri, la care se bea băutura
tradiţională, şi când se putea, vinul de import.
Poeţii-muzicieni, numiţi barzi, îi încântau pe petrecăreţi, recitând poeme despre faptele
eroilor celţi.
Celţii erau credincioşi zeilor despre care credeau că trăiesc în cer, în ape, în stânci sau în
copaci. De unde obiceiul ca preoţii, numiţi druizi, să arunce obiecte preţioase în râuri şi
lacuri, ca daruri pentru zei. Uneori, ei sacrificau animale sau oameni.
Pe măsură ce Imperiul Roman s-a extins, celţii au început să lupte pentru a-şi apăra
pământurile, însă erau inferiori puternicei armate romane, mai ales ca tactică de luptă, precum
arată Publius Cornelius Tacitus despre supunera britanilor : « britanii socoteau că au fost
biruiţi nu de vitejia ostaşilor, ci de întâmplare şi de dibăcia generalului »25 şi, în cele din
urmă, majoritatea celţilor au fost cuceriţi.
Modul de viaţă celtic a supravieţuit doar în Irlanda şi în părţile îndepărtate din Scoţia şi Ţara
galilor.
Date mai importante se pot considera următoarele:
800 î. Hr. apare civilizaţia celtă ;
390 î. Hr. celţii distrug o parte a Romei ;
279 î. Hr. celţii atacă şi jefuisc templul grecesc din Delfi ;
278 î. Hr. un segment celt se stabileşte în Asia Mică ;
58-57 î. Hr. generalul roman Caius Iulius Caesar îi cucereşte pe celţii din Galia, Franţa ;
43 d. Hr. Romanii invadează Britania.
Nu-i de lepădat mărturia lui Caius Iulius Caesar despre credinţa celţilor în reincarnare:
„Punctul esenţial al învăţăturii lor este că sufletele nu pier, ci după moarte ele trec dintr-un
trup în altul; ei cred că această credinţă este cel mai bun stimulent al curajului, pentru că
nu-ţi mai este frică de moarte”26

25
Publius Cornelius Tacitus, Viaţa şi purtările lui Iulius Agricola, 27-34, în Clasicii literaturii universale. Proza
istorică latină. Traducerea de Radu Albala, ediţia a II-a, Bucureşti, 1965, p. 271.
26
Philippe Walter, Merlin, Editura Aramis, Bucureşti 2004, p. 86, cf. Iulius Caesar, Războiul galilor, Cartea 6,
cap. 14. Traducere de Rodica Caragea. Această credinţă pare a fi izvorul traducianismului.
File din istoriografia antica greco-latina despre gali/celti
Nu avem izvoare scrise de catre autori gali sau celti.
Avem însă posibilitatea de a vorbi despre celţii antici, după izvoarele greceşti şi latine, după
monede, graffiti, inscripţii şi artefactele din nenumăratele situri, precum şi prin conexiunile
popoarelor limitrofe. Un cercetător obiectiv nu va respinge nici o informaţie, chiar dacă ea va
părea îndoielnică sau părtinitoare.
Hecateu din Milet (548-475) vorbeşte despre plasarea oraşului Marssalia din Liguria, lângă
Celtica, mai precis aproape de oraşul celt Nurax.
Herodot27 (480-425) în istoriile sale vorbeşte despre fluviul Istru care izvoreşte din ţara
celţilor, de lângă oraşul Pirene, şi traversează Europa despicând-o în două. Celţii ar fi avut în
partea lor occidentală poporul kynesioi: „Istrul, cel mai mare dintre toate fluviile pe care le
cunoaştem, curge şi vara şi iarna mereu deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile şciţiei cel
dintâi dinspre apus. Pricina că Istrul a ajuns cel mai mare fluviu este faptul că şi alte râuri
se varsă în el. Iată râurile care îi sporesc apele: … Porata (Prutul)…, Tiarantos (Siretul),
Araros (Buzăul), Naparis (Ialomiţa), Ordessos (Argeşul)…, venind de la agatirşi (popor din
podişul Transilvaniei), fluviul Maris (Mureşul) îşi uneşte de asemenea undele cu ale Istrului.
Din creştetul Munţilor Haemus (Balcani), îndreptându-şi cursul spre miazănoapte, se varsă
în Istru şi alte trei râuri mari: Atlas (Oltul), Auras şi Tibisis (Timiş). Athrys, Noes şi Artanes
trecând prin Tracia şi pe la tracii crobyzi (geţii de lângă Tomis), se varsă şi ele tot în Istru.
De la peonieni şi din muntele Rhodope, râul Skios, despicând în două lanţul munţilor
Haemus, se aruncă în acelaşi fluviu. Râul Angros (Morava), săpându-şi albia din Illyria spre
miazănoapte, se varsă pe câmpia Triballică în râul Brongos, iar Brongosul în Istru; astfel,
Istrul înghite deodată aceste două râuri mari. Din ţinutul de mai sus de ombrii (locuiau în
Italia centrală), un râu Carpis (Herodot confundă aici munţii Carpaţi cu un fluviu, la fel cum
face cu Alpii, din lipsă de documentare) şi altul Alpis, curgând şi acestea spre vântul de
miazănoapte, se varsă şi ele în Istru. Căci Istrul, începând de la celţi – cei mai îndepărtaţi
locuitori din Europa spre asfinţitul soarelui după kyneţi (kynesii sau kyneţii nu sunt alţii
decât Cynetes din Algarve, în sud-vestul Peninsulei Iberice) – străbate întreaga Europă.
După ce a trecut prin toată Europa, se aruncă în coasta Sciţiei.”28

27
Herodot, Istorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, traducere de Felicia Vanţ-Ştef
28
Herodot, Istorii, Editura bilingvă, vol. IV, Colecţia „Scriitori greci şi romani”, Bucureşti, 1999, p. 57,
traducere de Felicia Ştef.
Xenofon (430-355), în Elenicele, consemnează prezenţa mercenarilor gali în slujba lui Dionis
din Siracuza: „corpul de mercenari pe care-l comanda Herippidas, cei proveniţi din oraşele
eline ale Asiei şi o parte din cei pe care îi luase cu el în trecere prin Europa”.29
Platon (428-347) îi menţionează pe celţi între popoarele războinice care obişnuiesc să se
îmbete.
Aristotel (384-322) sub titlul „Geografie şi determinism”, justifică avântul şi inteligenţa
neamului grecilor prin aria geografică pe care aceştia o ocupă şi care este determinantă în
ceea ce priveşte personalitatea individului încadrat social, prin urmare, determină şi modul de
viaţă a poporului ca întreg ce cuprinde în sine individul. Pentru a fi vrednic de crezare,
compară neamul grecilor cu neamurile din Asia şi cu cele din Europa centrală şi
septentrională, care pe vremea sa reprezenta lumea celţilor. Iată textul sucint, dar
semnificativ: „Neamurile care trăiesc pe meleaguri reci, precum cele din Europa sunt pline
de avânt, dar sunt mai sărace în inteligenţă şi în pricepere tehnică. Din acest motiv, ele
trăiesc mai degrabă în libertate, dar nu se constituie în cetăţi şi nu pot stăpâni vecinii”.30
Eudemos din Rodos (sec. IV î. Hr.) laudă vitejia adesea inconştientă a celţilor care înfruntă
curajoşi apele mărilor.
Sclylax (sec. IV î. Hr.) în Periplul din Mediterana, menţionează invazia celţilor în Golful
Adriatic.
Pytheas din Massalia (sec. IV î. Hr.), în Despre Ocean, introduce denumirea de Celtica. Îl
cunoaştem pentru că a fost folosit ca izvor literar principal de către Strabon, pentru a-şi
documenta „Geografia”. Acest cercetător, Pytheas, deşi de condiţie modestă, a uimit lumea
vremii sale prin extraordinarele lui explorări în lumea nord-vestică unde doar se bănuia, pe
atunci, că ar mai putea fi întâlniţi oameni. Până la expediţia lui Pytheas, din a doua parte a
secolului IV, î. Hr., capătul lumii populate spre soare apune era considerat ţărmul iberic şi
galic al Europei, iar spre nord-vest se credea că pe la jumătatea Germaniei începe hotarul
lumii dinspre miazănoapte, iar spre răsărit nu depăşea latitudinea Carpaţilor nordici sau
graniţa sciţilor. Despre Britania existau doar ecouri vagi, pentru că rareori se încumeta vreun
navigator să treacă dincolo de Coloanele lui Heracles, măcar că fenicienii transportaseră cu
secole înainte enorme cantităţi de minereu neferos din sudul Britaniei. Mânat de curiozitate:
„Pyteas, ieşind, prin Coloanele lui Heracles în largul ocean, urca pe lângă ţărmurile Iberiei
în direcţia Polului Nord. El a înaintat astfel de la Gadeira (o insulă în faţa Coloanelor lui
Heracles, în Atlantic) de-a lungul Iberiei şi apoi al Celţiei, a trecut de capul celtic Cabaion,
29
Xenofon, Helenicele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 161, traducere de N. I. Ştefănescu.
30
Aristotel, Politica, VII,7,1327 b 18-36, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, traducere de Raluca Grigoroiu; vezi
şi în Filosofia politică a lui Aristotel, Antologie de texte, Editura Polirom, Iaşi, 2202, p. 39.
populat de ostimnieni (IV,4,1) şi de aici, după trei zile de navigaţie a ajuns în Insula
Uxisama (azi Queesant), cea mai nordică insulă a Galiei, după informaţia lui Pytheas (I, 4,
5).31
Eratosthenes este fiul lui Aglaos, născut în Cyrene prin anul 284, î. Hr. Cu studii la Athena,
ca discipol al lui Zenon din Kition şi al lui Ariston din Chios, ajunge profesor la Alexandria
Egiptului pentru aproape patru decenii, din 230 până în 193, şi şeful bibliotecii, după moartea
lui Apollonios din Rodhos. Va avea ca discipol, la rândul lui, pe Aristofan din Bizanţ. Va
muri, prin propria sa vrere, de inaniţie la vârsta de 80 de ani, disperat că şi-a pierdut vederea.
Lucrarea sa Geografia, în trei cărţi, azi pierdută, prezenta noile date geografice, aducând
corecturile necesare vechilor geografi şi vechilor hărţi. În cartea a treia descria zona
(sfragida) în care locuiau şi celţii. Informaţiile sale au fost folosite de Polybios şi
Poseidonios, iar mai târziu de către Strabon32, prin intermediul căruia am întrezărit doar
contribuţia lui Eratosthene la cunoaşterea lumii celte.
Hipparchos din Rodos (190-125 î. Hr.) a fost un astronom şi un matematician de elită care
s-a ocupat doar tangenţial de probleme geografice, fiind tributar lui Eratosthene şi Pytheas.
Pe vremea sa Alexandria era răvăşită de tulburări politice interne aşa că Rodosul a devenit
centrul de moment al lumii cultivate. Oameni politici, militari, atleti, oratori şi filosofi se
adunaseră în Rodos, insulă plasată ideal la paralela 30, cu o climă plăcută. Se bănuie că a
locuit şi în Alexandria Egiptului. Ptolomeu îl semnalizează şi în Bithynia. Din lucrările sale s-
a păstrat doar un „Comentariu la Fenomenele lui Aratos”, iar în preluare de Strabon şi câteva
fragmente din lucrarea geografică „Impotriva lui Eratosthenes”. Strabon acceptă multe din
observaţiile lui Hipparchos, dar pe unele din ele le respinge considerându-le prea riguroase,
în contextul în care Hipparchos se mulţumeşte adesea să semnaleze erorile lui Eratosthene,
fără să aducă el însuşi corecturile de cuviinţă: „Hipparchos… trece cu vederea peste unele
greşeli, pe altele nu le corectează, ci le critică numai zicând că au fost redate greşit sau
contradictoriu”.33
Polybios (200-118), o mare personalitate a antichităţii, a abordat doar ocazional probleme de
geografie, de exemplu, în Istoria universală, cartea a II-a, descrie Italia şi Galia Cisalpină,
pentru că enumeră invaziile celţilor în Italia; iar în cartea a XXXIV descrie Galia transalpină,
pentru că această carte o consacră Europei şi popoarelor ei. Strabon, în critica pe care o face
predecesorilor săi, spre a-şi argumenta opera, are faţă de Polybios un ton amical. Polybios

31
Cf. Strabon, Geografia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, Studiu introductiv realizat de d-na Felicia Vanţ-
Ştef, care asigură şi traducerea şi notele bibliografice şi indicele, pp. 95-96.
32
Ibidem, pp. 107-108.
33
Ibidem, p. 274.
descriind regiunile Europei, face referire la datele furnizate de către Dicaiarchos,
Eratosthenes şi Pytheas, pe acesta din urmă certându-l că a indus în eroare lumea cu datele
sale despre Britania. El consideră că este : „de necrezut cum a putut un simplu particular, şi
încă sărac, să parcurgă pe mare şi pe uscat distanţe atât de uriaşe … Pytheas pretinde că a
văzut în întregime regiunea de miazănoapte a Europei până la capătul lumii, ceea ce n-ai
crede chiar de ţi-ar spune-o însuşi Hermes.”34
Poseidonios a fost discipolul lui Panaitios din Athena, s-a născut în 137 în Apameia Siriei, va
ajunge la vârsta de 80 de ani, trăind o viaţă de ilustru profesor al antichităţii în insula Rodos.
Mai înainte de a se stabili în Rodos, cam prin anul 105, î. Hr., Poseidonios a făcut mai multe
călătorii de studii în Hispania, Galia Meridională, Italia şi Sicilia. În insula Gadeira, din
apropierea Coloanelor lui Hercule, în ocean, Poseidonios a zăbovit treizeci de zile, cu scopul
de a studia mareele. Din interesul său viu şi neobosit s-a născut lucrarea „Despre Ocean” din
care citează Strabon în cartea a II-a, 2,1-3 şi în cartea a IV, 1, 2-11.35
Diodor din Sicilia (98-20) în lucrarea Biblioteca istorică dă detalii despre insulele Britania şi
Irlanda, apreciind la dublu circumferinţa lor la treizeci şi două de mii de stadii, după calculele
vremii; menţionează folosirea carelor de luptă: „carul tras de doi cai. Pe car, în afară de
vizitiu, se mai află un luptător. Dacă în cursul luptei se întâlnesc cu vreun călăreţ, îi aruncă
mai întâi suliţa, iar apoi sar jos şi încing lupta cu sabia”; aspectul locuinţelor, „foarte
sărăcăcioase, construite de obicei din trestie sau lemn”; caracteristicile climei, „deoarece
Galia este în mare parte aşezată sub constelaţia Ursei, iarna este aici foarte lungă şi rece. În
zilele mohorâte ale iernii, nu plouă, ci cade multă zăpadă; iar, când cerul este senin,
pretutindeni se întinde polei şi se lasă un ger năpraznic, aşa încât, odată îngheţate, râurile
devin adevărate poduri. Pe gheaţă păşesc nu numai câţiva drumeţi răzleţi, ci oşti întregi, de
zeci de mii de oameni, şi o străbat fără nici o grijă, cu tot calabalâcul lor din carele pline cu
poveri”; legăturile negustoreşti cu centrul şi nordul Europei, bazate pe exportul cositorului.36
Capitolele XXIV-XXXIII, din cartea a cincea, din lucrarea Biblioteca istorică sunt dedicate
celţilor-gali. Din prezentarea acestora aflăm amplasarea central-europeană a celţilor, poate
chiar confundarea celţilor nordici cu germanii; statura lor înaltă; culoarea albă a pielii şi
blondă a părului; vorba lor încâlcită; aspectul bărbos sau îngrijit al feţei; îmbrăcămintea şi
stofa ei: „galii poartă veşminte care te uluiesc. Au tunici colorate în fel şi chip şi pantaloni

34
Ibidem, pp. 290-298, cartea a II-a, cap. 4, 1-8.
35
Ibidem, pp. 277-279 şi 411- 424.
36
Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981, pp. 355-356, traducere Radu
Hâncu şi Vladimir Iliescu.
largi, cărora le spun „bracae” 37. Pe deasupra poartă mantale scurte, în dungi, prinse cu o
fibulă; pentru iarnă, ele sunt făcute dintr-o stofă groasă, iar pentru vară dintr-una subţire,
cu pătrăţele multicolore”38; podoabele felurite, de la brăţări la platoşe din aur; băuturile
autohtone obţinute din fermentarea orzului, adică berea, numită zythos şi din fermentarea apei
cu faguri de miere; dar şi plăcerea de a bea vin din import, pentru care plătesc cu mult peste
preţul real şi pe care-l transportă pe ape şi cu carele pe uscat; armele şi comportamentul în
luptă; credinţa şi sacrificiile: „unii filosofi care cunosc cele privitoare la zei poartă numele
de druizi…Nu se poate aduce nici o jertfă fără ca mai înainte să fi fost întrebat un filosof.
Căci galii cred că zeilor trebuie să li se aducă prinoase de către bărbaţii care înţeleg felul de
a vorbi al zeilor; iar ei sunt încredinţaţi că prin mijlocirea acelora trebuie cerute
binefacerile zeieşti. Nu numai în timp de pace, dar şi la vreme de război, galii urmează
sfaturile proorocilor, precum şi îndemnurile poeţilor lirici; şi lucrul acesta îl fac şi prietenii
şi duşmanii”39; existenţa claselor sociale.40
Strabon (64-21), în lucrarea Geografia, cartea a IV o închină Galiei pe care o împarte în
două: Galia Cisalpină şi Transalpină, folosind ca element de delimitare lanţul Munţilor Alpi.
Galia Cisalpină se înscrie în perimetrul : Pirinei, ţărmul Mediteranei, Alpi, Rin şi litoralul
oceanului Atlantic, iar Galia Transalpină cuprinzând valea Padului, închisă înspre nord de
Alpi, care descriu în jurul ei un semicerc de la vest la est, de Apenini şi de hotarele Umbriei,
înspre sud: „Celtica despre care vorbim are ca fruntarii spre asfinţit Munţii Pirinei, care
ating, în ambele lor capete, Marea, de o parte, Interioară, de cealaltă, Exterioară. În
răsărit o mărgineşte Rinul, care curge paralel cu Pirineii; părţile ei dinspre miazănoapte şi
dinspre miazăzi le conturează, în prima parte, oceanul, începând de la extremităţile nordice
ale Pirineilor până la gurile Rinului, iar în cealaltă, marea din preajma Marsiliei şi a
Narbonei începând de la promontoriile sudice ale Pirineilor până la gura râului Var, care
desparte Galia Narbonensis de Italia…Prin urmare, această ţară este brăzdată în întregime
de râuri, unele ce coboară din Alpi, altele din Kemmenos şi din Pirinei, vărsându-se, o parte,
în ocean, alta, în marea noastră. Regiunile prin care trec ele sunt în mare parte câmpii sau
pământuri cu coline brăzdate de văi navigabile. Albiile râurilor sunt atât de bine distribuite
de la natură unele faţă de altele, încât pe ele se face transportul de la o mare la alta, şi astfel
mărfurile numai puţină cale sunt cărate pe uscat, şi atunci doar prin câmpii uşor de

37
De la acest tip de pantalon a rămas în limbajul popular regional sătmărean termenul de brăcinari.
38
Ibidem, p. 360.
39
Ibidem, pp. 361-362
40
Ibidem, pp. 357-363.
străbătut; cel mai des, aşadar, ele se transportă pe căile fluviale, pe unele, la urcare, pe
altele, la coborâre.
În această privinţă, Ronul prezintă avantaje mai mari; întradevăr, el primeşte afluenţi din
mai multe părţi şi ajunge până la marea noastră, care prezintă mai mult interes decât marea
exterioară; de asemenea, el parcurge regiunea cea mai prosperă din Celtica. Într-adevăr,
regiunea Narbonei, în întregimea ei, produce aceleaşi roade ca Italia. Dacă înaintezi însă
spre miazănoapte şi spre Muntele Kemmenos, culturile de măslini şi smochini lipsesc, doar
celelalte plante mai cresc. Iar dacă mergi şi mai departe, via nu dă uşor rodul în pârg.
Restul Celticei, în întregime, produce grâu din belşug, la fel şi mei şi ghindă; ea mai are
animale domestice de tot soiul, dar pământ necultivat de loc, în afară doar de cel care nu
este prielnic pentru culturi din pricina heleşteielor sau a pădurilor; totuşi şi în acele locuri
sunt aşezări omeneşti, datorită populaţiei numeroase mai degrabă decât unei griji deosebite.
Într-adevăr, femeile lor sunt prolifice şi bune doici, iar bărbaţii, mai mult războinici decât
agricultori; în prezent ei sunt siliţi să cultive pământul, deoarece au depus armele. Aceste le
spunem îndeobşte despre întreaga Celtică Transalpină”. 41 Iar în cartea a VII-a menţionează
că: „ţinuturile din vecinătatea Rinului, începând de la izvoarele lui până la gurile de vărsare
… sunt aproape numai şesuri brăzdate de o reţea de apă. Unele seminţii din aceste locuri au
fost alipite de romani la Celtica”.42 Tot el consemnează incursiunea regelui get Burebista în
ţinuturile celte sau limitrofe celţilor: : ”trecea neînfricat Istrul şi … a pustiit astfel pe celţii
care se amestecau cu tracii şi cu ilirii, iar pe boiii, care se aflau sub ascultarea lui
Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului”.43
Iulius Caezar Gaius (100-44), în De Bello Gallico, dă informaţii despre situaţia Celicei
Occidentale din mijlocul sec. I î. Hr. şi despre obiceiurile galilor, clasele sociale, cavalerii,
dreptul familial, religia şi ceremoniile funerare.44
Pausanias, în Călătorie în Grecia, la consens cu Strabon, arată că: : ”din ţinutul celţilor
partea pe care romanii o consideră nefolositoare datorită frigului excesiv şi pământului
neroditor a fost părăsită de romani de bună voie, iar partea care merită stăpânită o
stăpânesc”.45

41
Strabon, Op. cit., cartea a IV-a, cap. I, 1-2, pp. 411-413.
42
Ibidem, cartea a VII-a, p. 155.
43
Ibidem, p. 174
44
Gaius Iulius Caesar, Obiceiurile galilor şi ale germanilor, VI, 11-28, în Clasicii literaturii universale. Proză
istorică latină, Editura pentru literature universală, Bucureşti, 1965, pp. 55-144, traducere de Radu Albala.
45
Pausanias, Călătorie în Grecia, cartea I, 9, 6, p. 49, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, traducere de Maria
Marinescu-Himu.
Tot de la el aflăm despre existenţa mercenarilor gali în armata egipteană a lui Ptolomaios,
folosiţi pentru pedepsirea fratelui său Magas, rege în Cyrena: „Ptolomaios … când se
pregătea să respingă pe Magas, care venea asupra lui, aducea cu el pe lângă mercenari şi
alte trupe şi aproape patru mii de galli. Dându-şi seama că aceştia doreau să pună mâna pe
Egipt, i-a condus prin mijlocul râului într-o insulă pustie. Aceştia au pierit aici atât din
pricina ciocnirilor iscate între ei cât şi din pricina unei molimi”.46
În contextul în care descrie podoabele unui templu, înălţat în cinstea „Mamei zeilor”
(Cybele), se opreşte asupra picturii care-l redă pe Kalippos, cel care i-a condus pe atenieni la
Thermophile pentru a opri pătrunderea galilor în Grecia, Pausanias vorbeşte despre gali, ţara
lor şi modul în care au ajuns o parte din gali în Asia Mică: „Aceşti gali stăpânesc regiunile
îndepărtate ale Europei situate înspre Marea cea Mare; la extremitatea care nu mai este
navigabilă, unde se produce fluxul şi refluxul şi unde vieţuiesc animale care nu se aseamănă
de loc cu cele ce vieţuiesc în restul mării. Prin ţara galilor curge râul Eridanos – nume dat
râului Infernului ce se pierde în lumea ceţurilor în careHeliadele l-au pierdut pe Phaëton,
fratele lor, şi au vărsat lacrimi care, îngheţând, s-au transformat în chihlimbar sau ambră, de
unde şi confuzia pe care o face Pausanias cu râul Padus sau Po pe lângă care se întindea calea
ambrei la vremea aceea – în care, după credinţa răspândită, fiicele lui Helios jeleau
nenorocirea întâmplată fratelui lor Phaëton. Târziu au ajuns ei să poarte numele de gali,
căci în vremea de demult şi printre ei şi printre alţii erau cunoscuţi sub numele de celţi…Cei
mai muli dintre gali, - este vorba despre galii care au fost opriţi să înainteze în Grecia -
trecând cu corăbiile în Asia, prădară oraşele aflate la ţărm. Mai târziu stăpânitorii
Pergamului izgoniră de aici pe galii de la mare şi astfel aceştia puseră stăpânire pe ţărmul
de dincolo de Sangarios – în Bithynia, cuceriră oraşul frigienilor Ankyra”47 –azi Ankara.

Titus Livius (59-17), în Istoria romană, vol. V, descrie invazia galilor în Italia, cucerirea
Romei prin înfrângerea de la Veii, panica cetăţii, rolul pontifexului maxim, al flaminilor şi
vestalelor şi comportamentul acestora în vreme de război, încercarea ocupării Capitoliului şi
salvarea lui de către gâştile sacre ale Iunonei, aruncarea pâinilor în taberele celte pentru a-i
dezinforma cu privire la resursele magaziilor romane, reorganizarea cetăţii de către tribunul
Quintus Sulpicius, tratativele cu galii conduşi de Brennus, înfrângerea şi masacrarea galilor.48

46
Ibidem, I, 7, 2, pp. 45-46.
47
Ibidem, Cartea I, 4, pp. 39-40.
48
Titus Livius, Istoria romană, vol. V, 39-42, De la întemeierea Romei, pp. 113-206, în Clasicii literaturii
universale. Proză istorică latină, Editura pentru literature universală, Bucureşti, 1965
Gaius Suetonius Tranquillus (70/75-140 d. Hr.), în Viaţa celor doisprezece cezari, prezintă
caracterul imoral şi hrăpăreţ al lui Caesar, argumentând părerile sale cu exemple luate din
relaţiile imorale ale lui Caesar cu galii. De asemenea, Suetoniu crede că atacurile împotriva
Britaniei şi a Galiei au avut pretexte născocite, adevăratul motiv fiind imoralitatea şi lăcomia
lui Caesar: „Se zice că Britania a atacat-o în nădejdea de a găsi mărgăritare şi că, pentru a
le cunoaşte greutatea, le cântărea el însuşi câteodată în palmă; că a adunat mereu şi cu
patimă nestemate, vase preţioase, statui, tablouri de meşteri vechi; că-şi cumpăra sclavi
deosebit de frumoşi şi de stilaţi, cu preţuri atât de uriaşe încât îi era lui însuşi ruşine de ele şi
interzicea să fie trecute în socoteli”.49
În urma victoriei din războiul cu galii, în timp ce trecea în triumf, un grup de ostaşi cântau
obişnuitele cântece de slavă. Printre acestea strecurau şi stihuri satirice la adresa caesarului,
stihuri care erau deja o obişnuinţă în popor, aidoma bancurilor din zilele noastre:
„Caesar pe gali i-a supus,
Nicomede pe Caesar.
Iată, azi Caesar triumfă,
cel care-i supuse pe gali,
Şi nu Nicomede triumfă
– cel care pe Caesar supuse”…
„Romani, păziţi-vă soaţele:
- aducem pe chelul curvar
Aurul tot, de-aici-mprumutat,
la gale-ntre pulpi îl vârâşi”50
Aurul despre care se aminteşte în stihuri era, se pare, tot din Galia. Galii obişnuiau să ofere
templelor cantităţi mari de aur. Grămezi de aur se adunau la templele zeilor. După mărturia
oamenilor de cultură romani ai vremii, între care Cicero, Gaius Oppius, Helvius Cinna,
Marcus Cato, Caesar nu era un beţiv, ca toţi aceea care au dorit răsturnarea republicii, nici nu
era lacom la mâncăruri, dar era un lacom de bani, mereu dator, din pricina desfrâului. Aşa se
face că pe când era consul în Spania a pretins de la aliaţi bani şi a prădat oraşele din Lusitania
cu toate că aceste oraşe au plătit tributul cerut spre a fi lăsate în pace şi, încrezătoare, l-au
primit cu porţile deschise. Iar „în Galia a jefuit locurile sfinte şi templele zeilor cele pline de
prinoase; oraşele le-a dărâmat mai adesea pentru pradă decât pentru represalii; aşa se face

49
Gaius Suetonius Tranquillus, Viaţa celor doisprezece caesari. Caesar, 46-49, p. 429, în Clasicii literaturii
universale. Proză istorică latină, Editura pentru literature universală, Bucureşti, 1965.
50
Ibidem, pp. 431-432.
că s-a umplut de aur şi că a trebuit să-l vândă în toată Italia şi în provincii cu trei mii de
sestreţi livra”51
Publius Cornelius Tacitus (54/51-120 d. Hr.) în lucrarea Viaţa şi purtările lui Iulius
Agricola prezintă înfrângerea unei răzvrătiri a mercenarilor folosiţi de romani la cucerirea
Britaniei şi o răscoală a britanicilor. Înaintea luptei propriu-zise, redă discursurile de
îmbărbătare a celor doi generali: britanicul Calgacus de Caledonia şi Agricola din Roma.
Conţinuturile acestor discursuri oferă portretele uşor părtinitoare ale britanilor şi romanilor.
Timpul roman este cel de sub Flavius Domitianus (81-96), un împărat urât şi urâcios cu
caracterul lui Irod Idumeul. Accentul pus de Tacitus este pe ultima parte a vieţii generalului
Agricola căruia îi subliniază nu numai vitejia şi curajul, ci şi înţelepciunea şi pe care-l
slăveşte în panegiricul întocmit la patru ani de la moartea acestuia, din pricină că era
îndepărtat şi cu părere de rău că n-a fost de faţă la înmormântare.52
Pompeius Trogus (născut aprox. în anul 50 î. Hr.), în Istorii (cunoscute într-un rezumat făcut
de Iustinus) descrie invaziile celţilor în Italia, Balcani şi Asia Mică.
Pliniu cel Bătrân (aprox. anul 98 d. Hr.) în lucrarea Naturalis Historia relatează despre
„întreg glob pământesc (care) se împarte în Europa Asia şi Africa.” 53 Aflăm detalii despre :
Oceanul Galic; Galia Narborensis, scăldată de Marea Mediterană; Galia din partea Ronului;
Galia Belgică, Lugduneză, Aquitanică; Britania, o insulă vestită datorită povestirilor grecilor;
Galatia din Asia Mică; şi Celtiberia.54
Claudius Ptolomeu, (sec. al II-lea d. Hr.) în Geografia, vorbeşte despre toponime celtice din
Europa Centrală.
1. Izvoare medievale
Mircea Eliade remarcă lipsa textelor religioase redactate de autohtonii celţi. Dar tot domnia
sa consideră autentice informaţiile religioase transmise de „celţii insulari, concentraţi în
Scoţia, în Ţara Galilor, şi mai ales în Irlanda, care, au produs o abundentă literatură epică.
În ciuda faptului că această literatură a fost compusă după convertirea la creştinism, ea
prelungeşte în mare parte tradiţia mitologică precreştină.55
Aşa se face că dacă te laşi orientat după Evul Mediu timpuriu irlandez, poţi spune că celţii
continentali au avut o literatură orală consistentă a cărei conţinuturi erau felurite, precum se

51
Ibidem, pp. 433-434.
52
Publius Cornelius Tacitus, Viaţa şi purtările lui Iulius Agricola, 27-34; 40-46, pp. 269-286, în Clasicii
literaturii universale. Proză istorică latină, Editura pentru literature universală, Bucureşti, 1965.
53
Plinius, Naturalis Historia, Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, vol. I Cosmologia – Geografia, pag.
84, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, traducere de Ioana Costa şi Tudor Dinu.
54
Ibidem, cartea a treia, pp. 90-99 ; cartea a patra, pp. 136-141
55
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, vol. II, p. 139.
purtau la oricare mare şi civilizat popor. Aceste conţinuturi erau povestiri istorice, liste de
regi, relatări de fapte eroice, legende şi mitologii. Ceea ce a ajuns din toată această literatură
până la noi şi se consideră ca izvor palpabil, este literatura celţilor insulari. Şi precum se
crede că religia celţilor este numai una, comună continentalilor, insularilor şi celţilor asiatici,
se poate crede că şi literatura ajunsă până la noi îi reprezintă pe toţi, chiar dacă nu reprezintă
toată literatura celtă. Ea se regăseşte, în fragmentele mai importante, cuprinsă în cele ce
urmează.

Societatea şi religia popoarelor germanice precre ştine

Germanii
Astăzi sub numele de germanii precreştini cuprindem popoare, precum: - angli, iuţi, cimleri,
danezi, vikingi - în Anglia, Dania şi Suedia; islanzi, normanzi, alemani, turingi, saxoni, frizi
şi bavarezi, vizigoţi, ostrogoţi, suebi - în Islanda, Norvegia, Germania; batavi, franci - în
Olanda, Galia, Bretania, Normandia.
Popoarele gremanice precreştine locuiau un imens teritoriu nord-vestic european. În Nord de
la Marea Baltică ; în Sud până la graniţele romane ; în Răsărit de la ţinuturile slave, şi la Apus
până în Islanda. Din Nord, cu precădere, au penetrat Europa Centrală, Sudică şi Vestică, prin
migraţii majoritatea acestora. De exemplu, vizigoţii lui Alaric şi ostrogoţii lui Teodoric au
ajuns în nordul Italiei şi în Spania; francii în Galia; vandalii în Africa; saxonii în Anglia;
vikingii în America de Nord şi ţinutul Novgorodului, etc.
De statură înaltă, pielea de un alb-roz, părul roşcat sau blond, rezistenţi la frig, purtând iarna
haine din piele de ren, iar vara umblând aproape goi, ocupându-se îndeosebi cu vânătoarea şi
meşteşugul armelor, păstoritul şi cultivarea plantelor şi locuind în case mici risipite, căci nu
aveau oraşe ; în viaţa de familie monogami, cu unele excepţii la conducători de trib ; făcând o
plăcere din a bea “hidromel” (vin făcut din miere) şi bere ; în luptă viteji, dar şi calculaţi şi
precauţi, preferând retragerea decât lupta până la ultimul, aşa par în ochii contemporanilor
aceste popoare.
Referinţe bibliografice :
Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1975, p. 342.
Ioan Mihălcescu, Istoria religiilor lumii, Editura Cugetarea - Georgescu Delafros S. H.,
Bucureşti, p. 261
Caius Iulius Caesar, Fragmentele * Opera Apocrifă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, trad.
de Elisabeta Poghirc.
C. Horea Matei, Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Editura Danubius, Bucureşti, 1991,
pp.53-54.
Publius Cornelius Tacitus, De origine et situ germanorum - Despre originea şi ţara
germanilor, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, traducere de Teodor A. Naum.
(Ammianus Marcellinus şi Procopie din Cezareea în sec. IV mai oferă câteva date).

Erau împărţiţi în cel puţin 60 de triburi care, la anumite sărbători şi în caz de război sau de
invazii, se adunau formând o vremelnică uniune superioară.
Caesar Gaius Iulius (100 - 44 î. Hr.), guvernator al Galliei Cisalpine şi al Galliei
Transalpine, învingător al răsculaţilor gali conduşi de Vercingetorix în anul 52, scrie
“Commentarii de bello Gallico” (Însemnări despre războiul galic), în care dă detalii despre o
parte din divinităţile germanilor pe care le compară cu cele ale celţilor.
Tacitus Publius Cornelius (55 - 120 d. Hr.) în lucrările sale: «Annales» (I,51), o istorie sine
ira et studio (fără mânie şi prejudecăţi) a Imperiului Roman, de la moartea lui Augustus şi
până la Nero (anii 14-20; 31-37; 47-66) ; «Historiae» (a evenimentelor de la 1 ianuarie 69 şi
până la moartea lui Domiţian -96) oferă informaţii mai ample asupra religiei germanilor ;
«De origine et situ germanorum» este o monografie etnografică a regiunii de dincolo de Rin
şi Dunăre, din care majoritatea istoricilor îşi iau suportul de date. O facem şi noi, redând
câteva
fragmente mai importante, care ne oferă o înţelegere de ansamblu a spiritualităţii popoarelor
germanice.
Societatea popoarelor germanice porneşte de la premise vechi, cuprinzătoare, valabile
pentru întreaga Europă. Cele cu sfera de cuprindere mai largă sunt de natură socială pentru că
existenţa istorică este permanent legată de comunitate. Fiecare aparţine comunităţii, cu alte
cuvinte, unei familii, unui popor, unei culturi, unei stări sociale. În perioada de începuturi,
comunităţile restrânse sunt mai bine organizate.
Printre cele mai timpurii forme de organizare a societăţii germanice se estimează ca tip ideal
ginta agnatică formată dintr-un grup izvorât dintr-un strămoş comun, pe spiţă bărbătească,
bazată pe descendenţă, care se modifică numai prin naştere sau moarte.
Opusă acestei tip de gintă mai este cunoscută cea numită ginta cognatică în care intră
totalitatea rudelor de sânge ale unei persoane, inclusiv femeile. Ea se modifică odată cu
fiecare căsătorie, prin urmare este deschisă, grupul este în continuă schimbare şi reorganizare.
Existenţa acestor tipuri de ginţi este susţinută lingvistic de numirile lor ca : stirp, genealogia,
generatio, parentela, propinquitas, sibba (în germana de azi sippe), care pot fi şi denumiri a
unei singure forme de gintă.
Modelul acesta îl foloseşte şi Sfântul Evanghelist Matei în primul capitol al evangheliei sale.
O formă de organizare a vieţii care nu cuprinde numai persoane înrudite, ci şi variate relaţii
de dependenţă este casa, nucleul oricărei stăpâniri. Casa şi stăpânul sunt două realităţi
inseparabile. Casa poartă numele stăpânului şi este punctul central a sferei sale de dominaţie,
în scop de pace. Context în care se pot aminti coduri juridice nescrise care prevedeau că cei
aflaţi în conflict nu au voie să-şi atace duşmanul în propria casă.
Nimeni nu avea voie să treacă pragul unei case fără permisiunea stăpânului, casa având un
caracter sacru. Trecerea pragului fără a fi poftit însemna o încălcare a păcii unei case, o
fărădelege ce trebuia pedepsită. Pentru a evita un posibil conflict, bărbatul care intră într-o
casă străină trebuie să-şi lase armele la uşă, unde înceta orice putere străină şi începea sfera
păcii casnice, de unde rezulta şi obligaţia stăpânului casei de a extinde protecţia sa asupra
tuturor membrilor casei, mai precis asupra soţiei, copiilor şi servitorilor.
O formă de asociere în jurul casei, pentru a fi protejat, dar şi pentru a-i întări poziţia era suita
care are o largă arie de cuprindere şi se baza pe relaţii de fidelitate, chiar jurământ de
credinţă, ce lega stăpânul de oamenii săi şi pe aceştia între ei. Stăpânul casei acorda protecţie
şi întreţinere suitei, iar oamenii stăpânului îi acordau sfat şi ajutor. Suita presupunea oamni
liberi deasupra cărora se ridica stăpânul casei.
Un termen creat recent şi care desemnează o formă de organizare ca unitate etnică este tribul.
Aceste unităţi entice apar în istorie cu numele lor, de exemplu: suebi, alamani, franci,
saxones şi cu denumirile lor generice ca : gens Sueborum, gentes Germaniae, de unde rezultă
că gens este folosit şi pentru triburi mici şi pentru triburi mari şi pentru uniuni de triburi.
Acelaşi concept pentru conţinuturi uşor diferite.
Stăpânul casei, al suitei, putea fi stăpânul tribului, cu înţeles de rege, la dimensiunea formei
sau acestor forme de organizare socială. Francii demonstrează existenţa elementelor
indoeuropene prin care regalitatea era considerată de drept divin şi că, dintr-una de mici
dimensiuni, ea se poate transforma, sub protecţie divină, în una de dimensiuni mari. Dinastia
Merovingiană pune în aplicare acest mandat divin. Adâncuri de mituri sunt scoase la lumina
istoriei. Strămoşul dinastiei era Merowec, rege legendar, prin care neamul francilor salieni
avea pretenţia că descinde din zei. Regalitatea merovingiană se legitimează ca tipic sacră. Cel
mai reprezentativ rege merovingian este Chlodowech care în anul 486 alungă din Galia
ultima formă de stăpânire romană şi uneşte sub singurul său sceptru toate triburile francilor,
alamanilor şi vizigoţilor, extinzându-şi stăpânirea de la Rin până la Garonne.
După relatările lui Grigore de Tours, religia regelui Chlodowech era în esenţa ei o credinţă
în miracole ce rezidă în ascensiunea sa pe plan social şi politic. Nu se pot exclude motivele
politice la încreştinarea sa. Ele sunt vizibil arătate, pe de o parte, de obiceiurile străvechi care
au fost îmbrăcate în formă creştină ca : magia sângelui transformată în frăţietatea de cruce ;
ordaliile, judecăţi divine exprimate prin rezultatul luptei dintre doi combatanţi ; proba apei,
prin atingerea ei cu un fier înroşit, iar pe de ală parte, prin lipsa efectului moral din religia
creştină prezentată de Grigore de Tours, ceea ce înseamnă că la poporul franc creştinismul nu
a ajuns în punctul în care putea influenţa viaţa sub aspect moral. Creştinismul era încă al
casei regale şi al abaţiilor. Ibidem, p. 48; Iordanes, Getica, IV, 25 şi XVII, 94.

Grupuri etnice germane :

Goţii, după Casiodor şi Iordanes aflăm că ar izvorî din insula Scandza, peninsula Scandinavia
şi că ar fi poposit o vreme pe litoralul Balticii poloneze.
Vandalii, două popoare : silingii şi hasdingii, care prin anul 405 d. Hr. au trecut în Galia,
apoi năpustindu-se spre Mediterana au invadat Spania prin 409, apoi au trecut în Africa unde
au debarcat în mai 429, ocupând, cu acordul Romei, printr-un foedus, nordul Numibiei,
Mauritania, Annaba şi Guelma, iar în 439 ş-au întins ocupaţia asupra Cartagenei şi tot restul
Africii de Nord până la Tripolitania, iar în 440 au ocupat Sicilia. Erau ca o armată divizată în
grupuri de aproximativ o mie de oameni în care intrau şi femeiile şi copiii. Prin 455 au atacat
şi jefuit Corsica, Sardinia, Baleare, Roma. Migraţia lor s-a oprit în 477. Împăratul Justinian
le-a venit de hac. Între 533 şi 540 istoria vandalilor sfârşeşte.
Suevii, şi-a făcut intrarea în istorie prin anul 72 î. Hr., pe Rinul Mijlociu. Prin 406-407 au
trecut Rinul şi-i găsim în Spania unde ocupă partea meridională a Galiciei şi apoi, prin
plecarea hasdingilor vandali, şi cea septentrională, constituindu-se într-un regat care primeşte
prin 464 recunoaşterea curţii de la Toulouse. Se încreştinează în 448 la catolicism, ca să
treacă în 465 la arianism, apoi iar la catolicism. O viaţă agitată care face ca prin secolul VI să
fie deja asimilaţi printre goţi.
Burgunzii, după limba vorbită sunt din Scandinavia, din zona Vistulei de unde pornesc spre
vest în sec. III. După anul 260 ajung la Ron lîn Suabia Centrală. Mişcările din 406 îi aruncă la
vest de Rin, în Germania Secunda, în aval de Koblenz. În 413 au încheiat un foedus cu Roma
obţinând o parte din Galia în apropierea Rinului, urmând ca printr-un alt foedus, din 443,
burgunzii să se fixeze în Elveţia romandă şi la sud de Masivul francez Jura, în jurul Genevei.
Aici s-au comportat ca federaţi model al Romei. În 457 au ocupat Lyonul, regiunea
rodaniană,
ca prin 495 regatul lor să se întindă din ţinutul Champagne la Durance şi la Alpii Maritimi.
Spiritualitatea burgundă începe să se stingă în cadrul Galiei merovingiene. Limba burgundă a
supravieţuit până în secolul VII, sentimentul naţional până în secolul IX, iar legea burgundă a
fost cel din urmă element de spiritualitate dispărut în faţa dreptului franc.
Francii, apar târziu între popoarele germanice, prin secolul III, d. Hr., au avut un rol
impresionant asupra istoriei Europei Occidentale, tot probabil din cauza personalităţii lor
îndrăjneţe, de unde ar putea să li se tragă şi numele, după interpretarea lui Izidor de Sevilia,
din sec. VI, în dialect nordic frekkr = îndrăzneţ, curajos ; ori după numele armei folosite,
nordic frakka = suliţă, lance. Mai intră în discuţie adjectivul francus = liber, care sigur
provine de la popor şi nu poporul de la el. În fine, după Roger Grand francii ar fi din
Scandinavia. Până în anul 508, francii au fost conduşi de grupuri de regi, nu de un suveran
unic. Francii se ridică când Clovis (Chlodovechus, Hludovicus, Louis), 481-511, fiul lui
Childeric şi al thuringienei Basina ajunge pe tron în 481 urmând ca în al cinsprezecilea an al
domniei sale să fie rege unic al francilor, cu reşedinţa la Paris, consacrând regatul
merovingian ca pe o sinteză novatoare între elementele romane şi elementele germanice.
Roger Grand, Recherche sur l’origin des Francs, Paris, 1965.
Alamanii, o grupare a unor triburi dispersate, de unde şi termenul de alamani = toţi oamenii.
Sunt amintiţi pentru prima dată în 213 între Dunărea de Sus şi Rinul Mijlociu. Rămân în
teritoriul din jurul râului Neckar, până la Rinul alsacian, lacul Konstanz şi la Iller. Din sec. VI
numele de alamani va desemna în franceză pe toţi germanii de pe continent, dar ei între ei
continuă să folosească numele de suevi, în memoria neamului primar din care se trag.
Bavarezi, Sunt citaţi pentru prima oră de către Iordanes, în 551, pe teritoriul actual pe care nu
l-au părăsit niciodată – caz unic. La sfârşitul secolului VII au obţinut autonomia faţă de statul
franc, s-au încreştinat prin activitatea misionarilor creştini veniţi de peste tot, au devenit o
atracţie pentru germanii care doreau să scape de sub puterea carolingiană, aşa că, în 788
Carol cel Mare îi încorporează din nou în regatul franc.
Longobarzii, se trag din Scandinavia, ajung pe Elba unde în anul 5 î. Hr. sunt învinşi de
Tiberiu, şi unde-i găseşte şi Tacitus. În 167 coboară în Panonia romană, apoi din nou tăcere.
În 489 invadează sudul Austriei, ţinutul rugilor, dar la începutul secolului VI sunt în Panonia
ca nomazi. Prinţesele longobarde ajung regine merovingiene. Chemaţi în ajutor de Narses, în
Italia, în Câmpia Padului, în 552, mai mulţi duci cu 2500 de războinici şi 3000 de auxiliari au
revelaţia expansiunii în teritorii bogate şi civilizate. Iată motivul pentru care, sub conducerea
lui Alboin, părăsesc Panonia în favoarea avarilor. Ca motiv secund s-ar putea aminti o
înţelegere încheiată cu avarii, prin care le împrumută pentru o vreme teritoriul, cu menţiunea
de a se putea reîntoarce în răstimp de 200 de ani. N-a mai fost însă cazul. Toată populaţia a
fost dirijată spre vest în anul 568 şi s-a stabilit în nordul Italiei, formând un stat, ce le-a purtat
numele, cu capitala la Pavia.
Avarii, au sosit în Panonia din Asia septentrională, mai precis, din nordul Mării Caspice, de
unde-i angrenează, în rotiţele ei, istoria migraţiilor prin sec. VI d. Hr. intră în componenta
germană, loviţii de soartă din toate părţile. Mai întâi, puţin după jumătatea sec. VI, rătăcesc
un deceniu prin România, ca prin 574 Tiberiu al II-lea să le acorde ţinutul Sirmium. La vest
ei nu
vor depăşi Austria de Nord, cu toate că atacă repetat Bavaria. Francii încep să-i pună la
respect de prin 791 şi până în 811. Carol cel Mare visa să-i convertească la creştinism şi să-i
menţină ca vasali, dar poporul învins s-a dezagregat foarte repede înaintea intervenţiei
misionarismului franc. După anul 822 nu se mai găseşte nici o menţiune despre avari, îi
asimilaseră neamurile germane.
Saxonii, la jumătatea secolului III sunt stăpânii Saxoniei Inferioare, de la Holstein la Weser.
Împreună cu frizonii, anglii şi iuţii vor migra în Britania ca popoare germanice. Prima apariţie
a saxonilor este prin 286 când romanii le simt prezenţa pe mare. De atunci, mai bine de patru
secole au tot migrat în Britania.
Anglii provin din ţinutul Angel, pe coasta orientală a Schleswigului. Sunt înrudiţi cu saxonii.
Iuţii, un popor din nord cu o migraţie mai puţin numeroasă şi o fracţiune suprapusă cu franci
se mişcă în istorie cam pe la 525-560.
Denumirea de germani
În secolul I î. Hr. istoricul grec Poseidonius a introdus în limba literară termenul de germani.
Comentariile lui Caezar l-a popularizat. Dacă la început termenul se referea la populaţiile
germane celtizate de pe malul stâng al Rinului, cu timpul termenul a definit populaţiile
autentic germanice şi cele germanizate, şi astfel se poate vorbi despre adevărata unitate
germanică din punct de vedere lingvistic şi religios. Aşa se face că putem avea grupurile
lingvistice nordice, răsăritene şi vestice. Grupurile nordice se referă la : scandinava veche şi
limbile moderne derivate din ea ; grupurile răsăritene se referă la : grupul gotic, burgund,
vandal, rug, bastarn, şi altele, toate de mult apuse ; grupurile vestice formate din : franci,
alamani, bavarezi, longobarzi, angli, saxoni, fizoni, la care se formează limbile : germană,
neerlandeză şi engleza modernă. Ibidem, p. 93. Ibidem, p. 98.
Desigur că aceste grupuri lingvistice se diversifică pe măsura amplificării elementului
migrator şi spre secolul V, d. Hr., se poate spune că limbile germanice sunt deja diversificate
pentru a nu se mai permite înţelegerea între ele.
S-a ajuns astfel la dispariţia coerenţei lingvistice şi din lipsa unor surse pertinente, de la
Tacitus şi până în perioada misionarismului creştin, ne rămâne, pentru o prezentare cât de cât
pertinentă a spiritualităţii germanice, versiunea scandinavă a poemului Edda în versuri,
comentată de Edda în proză a islandezului Snorri Sturluson, din sec. al XIII-lea. În ele
desluşim posibila unitate amintită mai sus, prin marile figuri divine comune majorităţii
germanilor.

Edda, colecţie de poeme ale skalzilor islandezi, norvegienii refugiaţi în Islanda, este înrudită
fonetic cu scrierea indiană Veda şi cu cea iraniană Avesta, având acelaşi înţeles omonim de «
facere a lumii ». Conţinuturile Eddei redau amintiri din epoci străvechi, iar fixarea ei în scris
aparţine secolelor XI-XIII. Edda, aşa cum se arată în cântul despre facerea lumii Voluspa, a
luat naştere din păgânismul nordic sau mai precis din cel norvegian şi este ultima şi cea mai
pură încheiere a unei concepţii despre lume, ale cărei idei fundamentale le recunoaştem şi în
antichitatea germanică, iar după Elard Hugo Meyer, care anulează orice formă de originalitate
a Eddei, provine în totalitate din literatura nordică a skalzilor şi redă limbii materne a
skalzilor doctrina mântuirii creştine, ale cărei idei de bază au fost necunoscute de păgânismul
german. T. L. Studach, unul din clasicii cercetării miturilor, azi un mare uitat, consideră Edda
deosebit de importantă, pentru că ea conţine străvechea înţelepciune a misterelor tradiţionale
şi recunoaşte în Edda calea de transmitere a misterelor germane, recomandând cercetarea
cânturilor ce poartă în ele o bogăţie de documente. A şi publicat, prin 1829, mai multe cânturi
ale Eddei.
Am folosit cu precădere traduceri realizate de T. L. Studach, după Ernst Uehli, Op. cit.
Valholl = sala celor căzuţi. De unde Walkyriile = cele care îi aleg pe căzuţii în luptă şi-i
ocrotesc.
Edda cea veche. sau Saemundar-Edda, care este rodul muncii episcopului islandez
Saemundar (1056-1133), care a adunat cu pasiune legendele despre zei şi semizei; Edda cea
nouă, alcătuită de Snorri Sturleson (1178-1224), care, în parte, repetă cântecele din Edda
veche, dar şi completează cu noi cântece cuprinsul celei vechi.
Zeii Aseni
Odhin-Wodan un zeu războinic. Numele lui derivă de la termenul wut = furie (furie agresivă
şi năpraznică, specifică tinerilor, similară fiarei de pradă). Odhin, care se află în cercul cel
mai de sus al asenilor, are o mulţime de nume, specific unui zeu suprem. În cântul
Grimnismal sunt amintite 42 de nume nearbitrare şi neocazionale. Cel mai deosebit este
Valfodr cu înţelesul de « zeu suprem », părinte al zeilor şi al poporului german, spirit al
poporului, al fiilor lui Heimdall. În cântul Wafthrudnismal este numit Gangradr, un nume de
mistere care-l leagă pe Odhin de facerea lumii. Toate numele sunt într-un raport precis cu
numele bază, Odhin. Zeu al războiului, Odhin era implicit şi zeu al eroilor morţi în lupte. Pe
aceştia el îi conducea în palatul ceresc “Walhalla”34. Aici ei îşi petreceau timpul în lupte de
pregătire pentru lupta cea mare a “ragnarokului”. Odhin este mai ales stăpânul înţelepciunii şi
al magiei. Arborele cosmic “Yggdrasill” (Irmisul), frasinul sacru, este în fapt avatarul lui
Odhin. “Ygg” = un apelativ al zeului, iar “drasill” = cal, purtător, vehicul. Apostolul anglo-
saxon, care a adus creştinismul roman triburilor germanice, a tăiat frasinul sfânt. Asesta a fost
un gest cu semnificaţie istorică prin care spiritului german i s-au distru misterele lui Odhin.
Tyr (Tiwaz, Ziu) Are un nume înrudit cu numele indoeuropene: Dyaus, Zeus, Jupiter. Tyr a
fost la începuturi un zeu suprem, dar odată cu apariţia războaielor cedează supremaţia lui
Odhin, vocaţia sa rămânând cea de “zeu juridic”. În această calitate el este apropiat, prin
nume, de “thing” = adunările poporului din vreme de pace.
Thorr (Donar) Numele lui înseamnă “tunet”. Arma sa este ciocanul “Mjollnir” =
măcinătorul. Era stăpân al furtunilor şi, deşi nu era un zeu agrar, asigura fertilitatea ogoarelor,
binecuvânta căsătoriile şi ocrotea satele de demoni.
Baldr După descrierea din Edda în proză, este fiul lui Odhin şi al Friggăi, simbol al bunătăţii,
cu o înfăţişare frumoasă şi plăcută încât făptura sa răspândea lumină, cel mai bun şi lăudat de
toţi. Figura lui frumoasă, strălucitoare emana o aură. “Este cel mai înţelept dintre Aseni, cel
mai vrednic în vorbire şi cel mai milostiv”. (Gylfaginning”, cap. II) Avea calităţi deosebite,
şi nimeni nu se îndoia de spusele sale. În locuinţa lui nu era permisă nici o impuritate.
Mimir Este păstrătorul runelor, fiul lui Bolthorn. Din izvorul lui Mimir ia naştere
înţelepciunea runelor. Ele izvorăsc din cornul (abundenţei sale) său. Una din cele trei rădăcini
ale copacului Yggdrasil ajunge până la izvorul înţelepciunii lui Mimir, este rădăcina
limbajului. Limba iniţială a luat naştere din fântâna lui Mimir. Tradiţia ni-l înfăţişează pe
Mimir numai ca purtător al înţelepciunii. El se trage, pe linia strămoşilor, din neamul
asenilor. După sânge se trage din facerea Muspelheim, iar după nume din facerea Nivelheim.
Zeii Vani
Vanii sunt divinităţi ancestrale, mai timpurii decât asenii.. Ernst Uehli crede că ei reprezintă
lumea divină a celţilor. Precum celţii sunt anteriori germanilor, tot aşa şi vanii sunt anteriori
asenilor. Unii celţi au acceptat germanizarea, precum unii vani au trecut la aseni, de exemplu
Njordhr. Totul s-a petrecut în urma unui conflict nedecis care s-a încheiat cu o pace
condiţionată: asenul Honir să treacă la Vani, iar vanul Njordhr să treacă la Aseni.
Njordhr Reprezintă probabil cerul, este cel mai bătrân dintre zeii Vani. El avea de soţie pe
sora sa Nerthus, Mama-Pământ, cu care a avut doi fii, pe: Freyer şi pe Freyja. Nerthus
poate fi considerată şi ca aspectul feminin a lui Njordhr, încă o dovadă că aparţin moştenirii
celte. Poate pentru aceasta, germani aveau oroare pentru incest, iar Njordhr şi Nerthus aveau
cultul într-o pădure sacră dintr-o insulă a Oceanului.
Freyer Avea o imagine falică, aşa cum s-a aflat în templul de la Upsala. Tot probabil ca în
cultul lui să fi fost elemente orgiastice. Este cert că i se aduceau sacrificii umane.
Freyja (Fria) Era singura divinitate încă adorată în popor pe vremea lui Snorri. Rolul ei era
de a comunica cu lumea de dincolo. Era reprezentată în chip de pasăre. Tot probabil ca ea să
fi fost cinstită de pre-europenii megalitici, şi să reprezinte pasărea de pe “menhiri”. Freya este
zeiţa iubirii. Ea reglementează raportul dintre sexe. Este zeiţa neamurilor, a reproducerii.
Cultul ei este de iniţiere.
Cântul Fiolsvinnsmal arată cum o iniţiere Freya aduce în mod firesc şi o coborâre în propria
lume sufletească, în propriul interior, nu o ieşire în macrocosmos, cum este cazul misterelor
naturii. Cea dintâi experienţă este trecerea prin vâlvătaia dragostei ce încinge ţinutul Freyei.
A doua experienţă se realizează prin coborârea în propria fiinţă sufletească, urmată de
coborâre în lumea de dincolo, pe la rădăcinile frasinului sacru şi trecerea prin probe ( stări
încercate în timpul coborârii) prin porţile păzite, care, de este o reuşită, eliberează calea spre
Menglada-Freya (Menglada este o perifrază şi înseamnă iubitoare de podoabe. Podoabele pot
fi luate numai de cea ce deţine cea mai preţioasă bijuterie şi aceasta este Freya). Personajul
care reuşeşte iniţierea este eroul Windkaldr, care, la încheierea ciclului, când se căsătoreşte cu
Freya, va primi numele de Svipdagr, adică ziua care începe şi luminează.
Loki Un nume şi un zeu enigmatic şi ambigu, zice Mircea Eliade,35cu o etimologie nesigură,
fără cult, fără temple, cu o purtare derutantă, când alături de zeii aseni, când împotriva lor
(este Mircea Eliade, Op. cit. p. 155. autorul moral al omorului lui Baldr). Specialiştii sacrului
au făcut din Loki, din sec. XI încoace, când zeu al focului, când zeu al furtunii, al tunetului, al
morţii, sau chiar un analog diavolului, şi mai mult un erou comparabil cu Prometeu.

Eshatologia
În ultima perioadă a păgânismului popoarele germanice erau deosebit de preocupate de
eshatologie. Era un sentiment firesc care prevestea un sfârşit adevărat, sfârşitul păgânismului
german. Spre deosebire de religia altor popoare, eshatologia germană făcea parte integrantă
din cosmologie. S-a văzut acest lucru deja în relatările cosmologice. Semnele eshatologice
sunt cele obişnuite: moravurile decad şi se pierd, oamenii se ucid între ei, cutremurele sunt tot
mai frecvente, soarele se întunecă, stele se prăbuşesc, şarpele cel mare provoacă inundaţii
catastrofale, demonii invadează pământul, confruntarea acestora cu zeii este inevitabilă.
Astfel, într-o câmpie întinsă se dă bătălia hotărâtoare. Fiecare zeu are ca adversar un demon.
Se observă cu uşurinţă, de cei avizaţi, amestecul de elemente eshatologice; iranniene
(moştenirea indo-europeană), creştine şi proto-europene (elementele de tip gigant).
Avem de-a face cu un sincretism eshatologic este demonstrat şi de existenţa unei descrieri a
“ragnarokului” pe o cruce din piatră care mai poate fi găsită în localitatea Gosfort
(Cumberland), pe care, pe o parte este dăltuită crucificarea Domnului Iisus, iar pe cealaltă
parte este gravat scenariul eshatologic german.
De fapt de un sfârşit adevărat nici nu este vorba, ci de sfârşitul unei anume fel de lume. Un
nou pământ răsare, verde, frumos, îmbelşugat, cum n-a fost nicicând, purificat de orice
suferinţă. Fiii zeilor defuncţi vor reveni în Aşgard, Baldr şi Hodhr vor ieşi din Infern,
reîmpăcaţi. Un nou soare, mai strălucitor decât cel dinaintea sa, îşi va relua mersul pe cer.
Iar perechea de oameni ocrotită de Yggdrasill va deveni sorgintea unei noi umanităţii”.36
Ibidem, pp. 156-157. Emilian Vasilescu, Op. cit., p. 342. Earle G. Cairns, Creştinismul de-a
lungul secolelor. O istorie a Bisericii Crştine, Editura Dogmatica lui Dumnezeu în acţiune,
Chişinău.

Încreştinarea popoarelor germanice s-a făcut treptat. Cei dintâi încreştinaţi au fost
vizigoţii, care au primit creştinismul pe Dunărea inferioară la sfârşitul sec. al IV-lea. Au
urmat ostrogoţii, vandalii, alanii, longobarzii, burgunzii pe la anul 400, urmaţi de franci pe la
anul 500, apoi anglo-saxonii din insulele britanice, în sec. al VIII-lea.37 Celelalte popoare
germanice au fost încreştinate cu forţa.