PLANUL PREDICII

1. FORMULA DE ÎNCHINARE
În deschiderea oricărei cuvântări bisericeşti perotul trebuie să-şi facă semnul Sfintei
Cruci, cu credinţă.
Formula de închinare trebuie să fie ortodoxă şi corectă din punct de gramatical:
- „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...”
- „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...”
Amin-ul nu se rosteşte acum întrucât este rezervat pentru finalul predicii.

2. TEXTUL BIBLIC (MOTTO)

Orice cuvântare bisericească trebuie să înceapă cu un text biblic care atrage atenţia că
predica este cuvânt dumnezeiesc şi îl legitimează pe predicator ca pe un chemat al lui Dumnezeu să
vorbească în numele Lui.
Reguli pentru folosirea textului:
- Textul ales trebuie să fie potrivit cu tema care se va trata în predică.
- Textul citat trebuie să fie clar şi înţeles de la prima vedere. Să se folosească texte biblice
care au înţeles literar, nu mistic sau alegoric.
- Textul trebuie citat în întregime, nu trunchiat.
- Pot fi folosite şi texte din Vechiul Testament, din operele Sfinţilor Părinţi sau din cărţile
de cult, însă este recomandat să fie folosite texte nou-testamentare.
- Nu este recomandată folosirea, în deschiderea predicii, a unor texte din literatura laică.
Acestea pot fi folosite în cuprinsul predicii, însă niciodată în deschiderea acesteia.

2. FORMULA DE ADRESARE
Este expresia specifică rostită de predicator către ascultători. Modul de adresare trebuie
să fie bisericesc, tradiţional iar nu laic. Întâi sunt amintite feţele bisericeşti, în ordine ierarhică, iar
apoi oficialităţile laice, tot în ordine ierarhică.
Formula de adresare mai poate fi repetată în cursul predicii când se trece de la o idee la
alta, însă fără să se abuzeze de ea.
Dintre cele mai folosite formule de adresare amintim:
- „Iubiţi credincioşi...”
- „Dreptmăritori creştini...”
- „Iubiţi fraţi creştini...”
- „Fraţilor...”
- „Fiilor...” etc.

3. INTRODUCEREA
Este prima parte a oricărei cuvântări, strâns legată de tratarea temei şi are menirea de a
înlesni credincioşilor înţelegerea învăţăturilor ce urmează a le fi prezentate.
Introducerea trebuie să fie potrivită numai pentru cuvântarea în fruntea căreia se aşază şi
să nu depăşească o pătrime din lungimea întregii predici.
 4. ANUNŢAREA TEMEI
Tema este propriu-zis subiectul predicii sau tema predicii. Aceasta trebuie precizată cu
claritate pentru a se înlătura orice confuzie din mintea credincioşilor. Este recomandat ca tema
predicii să cuprindă o singură învăţătură.
!!! Tema sau subiectul oricărei cuvântări bisericeşti trebuie să aibă în vedere mântuirea
credincioşilor.

5. ÎMPĂRŢIREA TEMEI
Aceasta nu este neapărat necesară. Acolo unde este cazul împărţirea temei trebuie făcută
cu oportunitate şi pe înţelesul ascultătorilor. Odată anunţată împărţirea temei, aceasta trebuie
respectată.

6. TRATAREA
Este corpul propriu-zis al cuvântării şi de regulă cuprinde următoarele momente logico-
psihologice:
-Explicaţia (lămurirea unei idei dogmatice sau morale)
-Istorisirea sau naraţiunea (este expunerea faptelor biblice, istorice etc.)
-Argumentarea (prin aceasta se susţine şi întăreşte tema tratată)
Urmează apoi raportarea celor prezentate la viaţa ascultătorilor iar în acest scop sunt
binevenite digresiunile sau ilustraţiile (pilde moralizatoare, exemple din pateric etc). Acestea în
aparenţă se abat de la subiectul tratat dar în realitate ele au scopul de a lămuri mai bine tema.

7. RECAPITULAREA
Este un rezumat într-o formă nouă a învăţăturilor pe care predicatorul le-a dezvoltat în
tratare în scopul ca ascultătorii să înţeleagă mai bine şi să aibă o privire de ansamblu asupra predicii.

8. APLICAREA
Aplicarea trebuie să aibă în vedere trecerea în viaţa creştină practică a învăţăturilor
evanghelice. Preotul trebuie să dea toată atenţia aplicării la viaţa credincioşilor a învăţăturilor
despre care a vorbit în tratare pentru ca aceştia să le poată pune în practică.
Aplicarea este rezervată pentru finalul predicii însă nu trebuie concentrată doar acolo
deoarece propovăduirea urmăreşte scopuri practice care trebuie amintite în tot cuprinsul predicii.

9. ÎNCHEIEREA
Încheierea sau concluzia este indispensabilă oricărei cuvântări bisericeşti. Despre aceasta
oratorii latini clasici spuneau: „Finis coronat opus” („Sfârşitul încununează lucrarea”)
Concluzia trebuie să fie în legătură cu subiectul tratat şi nu se vor introduce în nici un caz
idei noi care nu au apărut în decursul tratării.
În încheiere predicatorul trebuie să prezinte mai ales modalităţile de a transpune în fapte
fizice sau morale învăţăturile expuse în predică. Încheierea poate începe cu o introducere: „Aşadar,
iubiţi credincioşi...”, deoarece Amin-ul final nu trebuie rostit pe neaşteptate.