COLEGIUL TEHNIC ,,ANGHEL SALIGNY”

ROSIORI DE VEDE
TELEORMAN

PROIECT LA INFORMATICA

Tema : Regatul dacic

Coordonator :
Prof. ing. : Ionescu Sorin Marian

Elev : Dinca Ion Florentin

Clasa : a-XII-a A

2010
 Cuprins :

1. Regatul dacic..................................................................pag. 2
2. Sarmizegetusa.................................................................pag. 6
3. Entităţi politice...............................................................pag. 8
4. Statul dac........................................................................pag. 10
5. Retragerea romană.........................................................pag. 18
6. Bibliografie.....................................................................pag. 20

1
 1. Regatul dacic

Dracones

Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi

într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul
Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii
Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste
Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea
panonică".
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui
Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est,
Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii
Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud.
Capitala regatului era oraşul Argedava.

Geto-dacii

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona

muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării
(denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau
partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea
Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au
socotit pe geţi de neam tracic". Şi Dio Cassius după ce spune că regele get
Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că
Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi
daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. În concluzie se
poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru
unul şi acelaşi popor".

2
 Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind
despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva sciţilor din
nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai
întâi pe geţi, care se cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta
spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria strălucită
din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva lui Lisimahos, dar şi de
generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui macedonean, pe care l-a
invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne
relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni,
că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus
iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi
din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile
greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre. Trogus Pompeius (sec.I
î.Ch.-sec.I d.Ch) în "Prologul" cărţii a XXXII-a menţionează despre
"creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac,
în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.),
relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât
de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani. O inscripţie grecească din
Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai
mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu
neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare
întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat
şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului,
bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci". Dacă la început
capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.
Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice
Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch.,
împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp
după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi".
După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus
Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei.
Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune
că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica
acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre
regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman.
Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea

3
peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe
moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam
tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea
lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra
bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e
bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să
atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de
istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când
erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia
dintre ei, câinii s-au aruncat".
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat
conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras
care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui
Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la
înfăptuirea lor"

Înfăţişarea caracteristică dacilor

Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la glezne,

tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi pe cap cu o căciulă conică. Femeile
îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte.

Cultura şi civilizaţia dacică

Civilizaţia şi cultura dacilor a avut o mare dezvoltare timp de câteva

sute de ani şi a atins nivelul cel mai înalt în sec. I î.Hr (î.e.n.) - I d.Hr.
În arheologie termenul de cultură se referă atât la aspectele vieţii
materiale, cât şi la cele spirituale, în totalitatea lor, studiind: aşezările,
locuinţele, uneltele, armele, ceramica, podoabele, riturile funerare, ritualurile
religioase, manifestările artistice. Scriitorul antic Dio Chrysostom spunea:
"geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai, asemenea grecilor.

 Religia dacilor
 Religia dacilor
 Zalmoxis / Zamolxis

Religia geto-dacilor pare să fi fost henoteistă sau monoteistă, centrată

in jurul zeului suprem Zalmoxis. Din cele 160 de nume sacre ale tracilor
atestate de greci si latini, numai unul este specific tracilor nordici (geto-

4
dacii). Există şi opinia că religia lor ar fi fost politeistă fiindcă izvoarele se
referă la mai multe nume de divinităţi (v. mai jos).
Zalmoxis (numit de către unii dintre ei si Gebeleizis) era zeul suprem.
El a fost numit de diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic,
profet, mare pontif, rege, medic, zeu Grecii l-au numit chiar şi „şarlatan”,
sclav al lui Pitagora. Întrucât Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora,
potrivit lui Herodotus , întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare să fi fost
posibilă.
Potrivit surselor din antichitate şi Zalmoxis şi Deceneu au călătorit in
Egypt de unde au primit învăţăturile religioase . Pitagora a primit şi el
învăţături de la preoţii egipteni iar similaritatea doctrinelor i-a făcut pe grecii
antici să susţină o apropiere Zalmoxis-Pitagora
Religia geto-dacilor se caracterizează prin urmatoarele :

 credinţa in Zalmoxis
 aniconism (include si interdicţia scrisului religios)
 rolul important al muzicii
 resurectia ciclica a zeului suprem
 ritualuri privind "imortalizarea"
 initierea (vezi si Eliade, Istoria Religiilor)

Chiar şi ritualul de a trimite „mesageri” la Zalmoxis confirmă credinţa

in viaţa de dincolo, mesagerii urmând a-l intâlni pe Zalmoxis. Ritualul se
presupune că se desfăşura în incinta sacra circulară din Sarmizegetusa, la
fiecare patru ani. Sacrificaţii erau aruncati în trei suliţe îndreptate cu vârful
în sus, iar mesajele destinate lui Zalmoxis erau incredinţate cât timp
mesagerul mai era in viaţă
Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci in medicină. Discipolii săi sunt
menţionţi de Platon care relatează concepţia zalmoxiana "nu poţi să vindeci
trupul fără a ţine seama de suflet Invăţăturile cuprindeau şi cunoştiinţe
profunde şi complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină).
Iamblichus a spus ca Zalmoxis a lăsat invăţături discipolilor, in formă
scrisă. Jordanes în Getica afirmă şi el existenţa legilor şi a invăţăturilor
scrise la geto-daci, atribuindu-le lui Deceneu
Despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras intr-o peşteră (sub ceasul
solar din ceramică de la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă,
apoi, în Peştera Pahomie, numită şi Peştera lui Zamolxis sau Peştera
Polovragi) unde ar fi stat timp de patru ani ca sihastru.

5
 Legendele din Valea Olteţului susţin că Peştera Polovragi, aflată in
inima muntelui şi a cărei lungime depăşeşte zece kilometri, ar fi făcut
legatură cu Transilvania, în apropierea sanctuarului de la Sarmizegetusa. În
acele timpuri din antichitate existau oameni care îşi trăiau viaţa izolaţi de
ceilalţi, în condiţii aspre, într-o stare de meditaţie şi curăţenie morală. De
altfel şi dacii se rugau în liniştea şi întelepciunea munţilor suri, trecerea lor
lăsând dovezi vizibile şi în zilele noastre (Ceahlău, Grădiştea Muncelui,
Munţii Apuseni). Retragerea în sânul naturii poate fi interpretată ca perioadă
de refacere psihică şi fizică a lui Zamolxe, după ce şi-a dus misiunea la
sfârşit, şi nu metodă de a se face divinizat.

2. Sarmizegetusa

Sarmizegetusa, capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar,

centru spiritual, necropolă şi altar al zeului suprem.

Simbolul lupului

Lupul, simbol al inteligenţei, dreptăţii şi nesupunerii, apare foarte des

în viaţa dacilor. Ei foloseau capetele de lupi şi şerpi pentru steagurile de
luptă, sunetul produs în timpul alergării amplificând rezonanţa sonoră. (Un
tip de stindard similar era răspândit la sarmaţi, de la care l-au preluat diverse
unităţi militare romane, de cavalerie, începând din secolul II d.Hr. sub

6
denumirea „draco” (dragon, balaur); purtătorul de stindard tip draco se
chema „draconarius”

Societate

Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia, numită pileaţi

(pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comaţii (comati); un număr mic
de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor. Primii, care aveau
dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată.
Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau
părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".

Economie

Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi

fructiferi şi viţă-de-vie), creşterea vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii
erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi
faima de a fi foarte buni în război.

De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi

aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare
de monede greceşti si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi
imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare,
Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la
Jiblea (judeţul Vâlcea), Dumbrăveni (judeţul Vrancea), monedele geto-dace
şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii
ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman
(denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea
d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia
moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa
Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi
explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între
lumea dacică şi cea greco-romană.
Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte
meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi
obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de
multă măiestrie.

7
 Monezi dacice de tip Koson

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând limbilor tracice şi

fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convenţional în
grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor
locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-
persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.

8
 3. Entităţi politice

Antichitatea

Apariţia proprietăţii private a determinat diferenţierea socială după

avere care a condus la stratificarea societăţii dacice şi la apariţia claselor
sociale Tarabostes (Pileati) si Comati. Primii reprezentau aristocraţia
militară şi sacerdotală, iar ceilalţi producătorii liberi, marea masă a
populaţiei (agricultori, meşteşugari). Stratificarea socială a fost însoţită de
apariţia primelor triburi şi uniuni de triburi, conduse de şefi militari, Regi.
Principalele triburi daco-getice sunt:
 apulii în zona Alba Iulia;
 burii pe malurile Oltului;
 carpii în Moldova Centrală;
 costobocii în nordul Moldovei şi în Maramureş;
 crobyzii şi tryzii în Dobrogea.

Fiecare trib stăpânea un teritoriu cu o aşezare mare, fortificată numită

"dava", având rol de centru administrativ. Dovezile arheologice, precum şi
izvoarele narative, atestă existenţa unor puternice uniuni de triburi conduse
de "basilei" (regi) pe întreaga durată istorică a Antichităţii. Astfel, in sec. al
IV-lea î. Hr. este atestată uniunea de triburi condusă de "rex Histrianorum",
care se opune sciţilor. Mai târziu, Alexandru Macedon înfrânge o uniune de
triburi din nordul Dunării la 335 î. Hr. Între 300 î. Hr. şi 292 î. Hr. se
desfăşoară confruntările dintre uniunea de triburi din centrul Munteniei
condusă de Dromichaites, cu reşedinţa la Helis, şi aceea condusă de
Lisimach, care este luat prizonier. Tot în sec. III î. Hr. este menţionată, intr-o
inscripţie de la Histria o uniune de triburi din sudul Moldovei condusă de
Zalmodegikos. Între secolele III şi II î. Hr., Histria este atacată de tracii
sudici, conduşi de Zoltes. O inscripţie a cetăţii aminteşte pe Rhemaxos şi pe
fiul acestuia, conducători dobrogeni, care ajută cetatea. La începutul sec. II Î.
Hr., în estul Transilvaniei, uniunea de triburi condusă de Oroles se luptă cu
bastarnii, fiind succedată în menţiunile istorice de uniunea condusă de
Rubobostes, pe acelaşi teritoriu.

9
 4. Statul dac

În sec. I î. Hr., societatea geto-dacă trece printr-un proces amplu de

modernizare, care a condus la apariţia statului dac centralizat, care era o
monarhie militară. Primul rege dac a fost Burebista (82-44 î. Hr.). Acesta a
unit triburile geto-dace,prin diplomatie si lupte, cu ajutorul lui Deceneu
(preot) şi a creat un stat puternic, cu centrul la Sarmizegetusa Regia, în
Munţii Orăştie. Sub Burebista, statul dac a atins cea mai mare întindere,
limitele sale situându-se, potrivit lui Strabon, la N, în Carpaţii Păduroşi, la
V, la Dunărea Mijlocie şi actuala Slovacie, la S în Munţii Haemus (Balcani)
iar la E la gurile Bugului şi la Marea Neagră. În anul 48 î. Hr. întreprinde o
campanie la sudul Dunării, în Pen. Balcanică. Asigurându-şi graniţele,
Burebista s-a implicat în războiul civil dintre Caesar şi Pompei, ajutându-l
pe Pompei. Caesar, învingător, a organizat o expediţie de pedepsire a lui
Burebista, care însă a fost întreruptă prin moartea lui Caesar în 44 î. Hr.,
urmată la scurt timp de moartea lui Burebista.

Urmaşii lui Burebista

O dată cu moartea lui Burebista, statul dac, slab centralizat, s-a

dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice. În inima statului
lui Burebista, în zona Munţilor Orăştie, Deceneu, mare preot în timpul lui
Burebista, a preluat puterea. El a fost succedat de Comosicus, de Scorilo, si
apoi de Diurpaneus. Acesta a făcut o incursiune în provincia Moesia în iarna
85-86 d. Hr., împotriva romanilor, care îl înfrâng.
În celelalte provincii, sunt atestaţi Coson, rege în nordul Munteniei,
amestecat în războiul civil roman din perioada lui Octavian Augustus;
Cotiso, rege în Banat, care face incursiuni la sudul Dunării; Dicomes, rege în
centrul şi sudul Moldovei, care susţine pe Marc Antoniu în lupta de la
Actium; şi Roles, rege în Dobrogea, care se aliază cu romanii împotriva lui
Dapix şi Zyraxes, în iarna 28-29 d. Hr.
În acest context vine la putere Decebal (87-106 d. Hr.). Acesta reface
unitatea statului dac, pe un teritoriu mai mic decât statul lui Burebista, însă
mai centralizat şi mai puternic. Încă din 87, trebuie să respingă atacurile
romanilor, mai întâi la Turnu Roşu, unde înfrânge o armată romană condusă
de Cornelius Fuscus, la Tapae. În 88, o armată romană sub Tettius Iulianus
atacă din nou prin Banat, Decebal încheind o pace cu Domiţian în 89, care îl
transforma în client al Romei. Confruntarea decisivă a avut loc în 101-102
când armata romană, condusă de împăratul Traian, după ample pregătiri, a
atacat Dacia, Decebal fiind silit să încheie o pace zdrobitoare. De aici şi până

10
la înfrângerea din 105-106 mai era doar un pas, facilitat de construirea
podului peste Dunăre de la Drobeta de către Apolodor din Damasc Statul
dac fiind ocupat, triburile dacice de la nord (Dacii liberi) au rămas cu o
organizare gentilică, aliindu-se uneori cu carpii pentru a prăda în provincia
romană Dacia.

Dacia în timpul lui Burebista

Cucerirea romană

Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub
conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de
situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj,
dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către
Marcomani(trib germanic). Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar
Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine
Imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor
necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului
Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace,
Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic
(105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia,
regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. Dupa
înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai
costisitoare Festivitate, care a durat ~123 de zile, cantitatea de aur şi argint
prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca

11
fabuloasă. Zeci de mii de Daci au fost duşi in sclavie la Roma, alte zeci de
mii de Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun
comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi

provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.

Stăpânirea romană

Dacia Felix, provincie a Imperiului roman, sec. I

12
 Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul
Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei
Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina
şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în
castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au
fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei
au revenit.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale,
în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în
Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.
Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana
Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), Apulum (azi
Alba-Iulia, judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judeţul Cluj) şi Potaissa
(azi Turda, judeţul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De
asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 -
271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu
oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua
franca, procesul fiind asemănător, în anumite privinţe, cu colonizarea
europeană a Statelor Unite şi a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman,
teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că
a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii.
Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului
Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al
crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de
Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte
însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie
romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o
organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de
organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.

13
 Harta provinciei romane Dacia

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman,

teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că
a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii.
Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului
Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al
crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de
Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte
însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie
romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o
organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de
organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt
cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei şi sud-estul
Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor

14
face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102
să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus şi
cuprinzând Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. În anul 106 se
formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul
şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie
imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului.
Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul
senatorial şi care îndeplinise în prealabil funcţia de consul. Odată stabilită
organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede,
lucru dovedit şi de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia
Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul
Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron
Hadrian, despre viaţa căruia principalele informaţii provin din controversata
serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viaţa lui
Hadrian aparţine primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de
informaţii reale şi credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian
este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiţii vitrege. Astfel, el este
nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian şi care nu fuseseră
pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune faţă de
o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre
principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din
Eutropius vorbeşte despre faptul că în acest context al abandonării
provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige şi roxolane asupra Daciei,
Hadrian ar fi avut ideea de a abandona şi această provincie, idee la care a
renunţat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulţi cetăţeni romani
ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că
această intenţie a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius,
şi anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea
o organizare avansată şi un număr mare de colonişti” .
Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se
deplasează la Dunăre in anul 117. Acolo le ofera roxolanilor subsidii,
reusind astfel sa oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există
posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă
de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în
aceste zone . Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi
acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrănsese răscoale în
Egipt şi Cirenaica , o comandă excepţională asupra Daciei şi Pannoniei
Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident
faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care sa o faca mai

15
uşor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată
cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunţase la planul abandonării complete a provinciei şi că
respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă
necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepţia politică a
lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că
iniţial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparţineau Moesiei
Inferior: estul Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei, şi Dacia Superior
cuprinzănd Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Prima menţiune a Daciei
Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică şi
existenţa Daciei Inferior. Este de presupus, totuşi, că această organizare s-a
realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în
jurul anilor 118-119. După cum am mai menţionat, Muntenia si Moldova de
sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele
mai mari probleme în privinţa reorganizării sunt puse de provincia Dacia
Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla,
este dată pentru trei unităţi auxiliare din această provincie . Aceasta este
prima menţiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente.
I.Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a facut între anii
120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două
diplome militare descoperite la Porolissum şi Căşeiu vorbesc de Dacia
Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar
fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian şi a
guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte,
M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia
Superior şi Inferior şi, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei
înscriindu-se perfect in demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi
fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia,
până la Arieş şi Mureşul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-
a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o
singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul
provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Iniţial, Dacia
Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nici o legiune vor fi conduse de un
procurator Augusti. După cum am menţionat, scopul creării celor trei
provincii a fost facilitarea apărării acestei graniţe a Imperiului, foarte întinsă
de altfel. Dupa cum afirmă I.Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a
intensificării controlului roman în această zonă şi a necesităţii întăririi
apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

16
 Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării
Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum
menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai
târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va
transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o
în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia
Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul
numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături
de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate
în Britania la Birdoswald, la Deva şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani,
în Cappadocia şi alte provincii romane.

Bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului,

considerat de E. Panaitescu ca fiind însuşi Decebal

17
 5. Retragerea romană

Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici

susţinând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte
cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conştient de
dificultatea menţinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a
făcut să renunţe la acest gând a fost siguranţa coloniştilor romani din acea
regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei.
Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus
Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie
continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de
propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de
raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind
orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e
primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus
romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia
unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei
în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul
împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor
şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea
administraţiei romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine
Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista
si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor
două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se
separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu
devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari,
Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta
provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în
Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în
Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în
Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala
Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate
primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut
parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre
vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin

18
iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de
Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de
Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului
"dac" aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul
numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.

19
 Bibliografie

 Bărbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria României,

editura Corint, Bucureşti, 2004

 Bejean, A., Organizarea administrativă a Daciei Romane

 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor

din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975

 Liviu Mărghitan, Civilizaţia geto-dacilor, 1981

 Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la

Burebista la regatul lui Decebal

 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969

 Ruscu, Dan, Provincia Dacia în istoriografia antică, editura

Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003

 Russu, I., Dacia si Pannonia Inferior în lumina diplomei

militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste
România,Bucureşti,1973

20