Daco-geţii – note de curs

Pr. Conf. univ. dr. Ştefan POMIAN

Daco-geţii fac parte, fără dubii, din marele neam al “tracilor”, care vieţuiau în perimetrul
carpato-danubiano-pontic. Deşi încă obişnuim să-i numim daco-geţi, ei erau unul şi acelaşi
popor, ramura cea mai aleasă în marea familie a tracilor, şi vorbeau o singură limbă 1, care are
afinităţi cu latina vulgară. 2
Scriitorii antici au sugerat că etinomul etnonimului dacilor este de origine greacă-frigiană, de
la daos/lup. În acest etinom avem doi factori atestaţi: stindardul de război al dacilor
(asemănător cu cel al iranienilor), reprezentând un lup-dragon, şi practicarea lycantropiei. 3

Herodot scria că : “geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.4 Desigur că vorbea
despre geţii care locuiau în Nordul Dunării cu multă vreme înaintea sa. Geţii nord-dunăreni s-
au delimitat de marea masă a triburilor trace printr-o civilizaţie distinctă, pe la începutul
mileniului I, î. Hr.5 S-ar putea avansa ideea că această delimitare stă în legătură cu războiul
troian.

Ocupaţia lor de bază era, în prima fază, păstoritul; agricultura şi apicultura, iar mai târziu se
adaugă prelucrarea metalelor, comerţul cu coloniile elene de la Pontul Euxin 6 şi astronomia.

Constituirea daco-geţilor într-un stat propriu i se atribuie regelui Burebista7 (70-44, î. Hr.),
al cărui caracter se creionează ca om de stat înzestrat cu emarcabile calităţii de organizator,
strateg militar şi diplomat. El a reuşit să unifice formaţiunile politico-militare daco-getice, din

1 Strabon, Geografia, VII, 3, 13.

2 Cu latina vulgară aveau afinităţi mai multe limbi a grupurilor mici sau mai mari de popoare care locuiau
Peninsula Italică, Tracia şi insulele mărilor adiacente. De exemplu, limba etruscă care se folosea atât în Italia de
nord, cât şi în insula greacă Lemnos. Tableta recent descoperită la Crotona, în textul ei de 40 de rânduri, ce conţine
un contract comercial, o confirmă.
3 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ginghis-Han, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 11; Mihai Coman,
Izvoare mitice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pag. 147-175.
4 Herodot, Istorii, IV, 93: “înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), (Darius) îi supuse mai întâi pe geţii care se cred
nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salnydessos (...) i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de
împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a-l înfrunta), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt
cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
5 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, pag. 17.
6 Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982; Istoria universală, Vol. II,
pag. 128.
7 Strabon, Geografia, VII, 3, 11.
spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub autoritatea sa şi astfel să pună bazele unui puternic stat
cu centrul plitic în Podişul Transilvaniei, la Sarmisegetuza.

Credinţele religioase
Unul din zeii daco-geţi care a făcut carieră în culte de mistere este Dionysos-Sabazios zeu care
în mitologia daco-getică era similar lui Dionysos Zagreus din panteonul grec, 8

Dar, cel mai important zeu daco-get este însă Zalmoxis pe care Herodot aproape că-l confundă
cu Gebeleizis: “credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă
divină unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis” (Istorii, IV, 94), în traducerea lui Philippe
E. Legrand; iar în traducerea românească de Felicia Vanţ - Ştef: “credinţa lor este că ei nu mor,
ci că cel care piere se duce la Zalmoxis - divinitatea lor - pe care unii îl cred acelaşi Gebeleizis”
(...) “Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgetile în sus, spre cer, şi îşi
ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor” (IV, 94).

Numele de Gebeleizis se aseamănă cu lituanianul giva şi lezis, dătătorul de linişte,9dar ar putea

veni de la meleizis, mâncător de miere. 10Gebeleizis este prezentată de istorici ca divinitate a
cerului înnorat, stăpân al furtunii şi al fulgerelor, şi prin extensie al luminii.

Zalmolxis, potrivit cercetărilor efectuate de Gheorghe Muşu, Ioan I. Russu şi Mircea Eliade 11
îşi poate trage numele din trei grafii: Zamolxis, Zalmolxis şi Salmolxis. De la zamos = piele,
iar olxis = urs, aşa cum dă mărturie Porphyrios din Tir (c. 232- c. 305, filosof neoplatonic, grec
originar din străvechea metropolă feniciană Tyr), în “Viaţa lui Pythagoras”, 14. Altă formă a
numelui, Zalmoxis, vezi la M. Eliade.12

Atributele zeului Zalmixis

Chtonicitatea i-a fost atribuită datorită coborârii vremelnice în lumea subterană. Pornind de la
consemnările lui Herodot aflăm că Zalmolxis nu avea temple, dar că el a avut o iniţiativă

8 George Lăzărescu, Op. cit., pag. 312.

9 Pârvan, Vasile, Getica. O preistorie a Daciei, pag. 157.
10 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 111.
11 Gheorghe Muşu, Zei, eroi, personaje, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 91 şi următoarele.;
Ioan I. Russu, Religia geto-dacilor, zei, credinţe, practici religioase, în Anuarul Institutului de studii clasice, V,
Cluj-Napoca, 1944-1948, pag. 108; M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, pag. 53-56.
12 M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, pag. 162-166.
proprie şi i-a sfătuit pe daci să-i sape o sală subterană, de primire a oaspeţilor de vază, cărora
să le transmită învăţătura sa despre nemurire. (Herodot, Istorii, IV, 95-96).
Peştera se află pe Valea Olteţului, o vale presărată cu peşteri: Peştera cu apă; Peştera cu sare
de salpetru, din care se poate obţine un explosibil; Peştera cu oase, considerate dacice; Peştera
roşie; Peştera lui Jianu; Peştera muierilor; Peştera liliecilor; Peştera rândunelelor şi Peştera
popii Sebăreanu; Peştera lui Zalmolxis sau a lui Pahomie a cărei lungime depăşeşte, se spune,
10 km. şi se crede că străpunge munţii: Parângului şi ai Căpăţânii şi iese la suprafaţă în
Sarmisegetusa.
Strabon (Geografia, VII, 3-10) crede că Zalmolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă
celorlalţi, chiar şi dregătorilor. Strabon crede că regele îl susţinea pentru că poporul era mai
supus şi credea că poruncile regelui sunt după povaţa zeului. “Obiceiul acesta, ca regele să aibe
un sfetnic, care era aproape zeificat, s-a păstrat la geţi până în sec. II, d. Hr. Iar când peste geţi
a domnit Burebista, împotriva căruia se pornise să facă război divinul Caesar, funcţia această
înaltă o ocupa Deceneu. Aşa sau altminteri obiceiul pitagoreic de abţinere de la folosirea
animalelor ca hrană, introdus de Zalmolxis

Atributele uranice ale lui Zalmolxis rezidă în definirea zeului ca divinitate a cerului. De acest
aspect se leagă credinţa daco-geţilor în nemurire. Clement Alexandrinul, (Stromatele, IV, 8,
57, 2) crede că “geţii, un neam barbar, nu necunoscător al filosofiei, aleg în fiecare an un
delegat pentru eroul lor Zalmolxis. (...) Cel care a fost ales ca fiind cel mai vrednic să sufere
mucenicia, este ucis; ceilalţi, care au fost insufleţiţi de aceeaşi filosofie, dar n-au fost aleşi, sunt
amărâţi că au fost îndepărtaţi de la această slujire fericită”. 13
Celsus, un adversar notoriu al creştinismului, comparase, în Discurs adevărat, sacrificiul
solului trimis la Zamolxis cu sacrificiul Domnului Iisus Hristos. Origen, (Contra lui Cels, III,
34) îl i-a în derâdere zicând: “Celsus socoteşte că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat
morţii sau pe câte un prizonier de război, cum fac geţii, care cinstesc pe Zalmolxis”. 14

Atributele profetice ale zeului Zalmolxis sunte ţesute pe informaţiile cele mai pertinente şi
preţioase totodată care sunt oferite de Herodot. După “cele ce aflase de la grecii din Helespont
şi de la Marea Neagră, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora: “eliberat, el ar fi
adunat multe bogăţii şi, imbogăţit, s-ar fi întors în ţara lui. Cum tracii trăiau în sărăcie şi erau

13 Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a doua, în P. S. B. 5 / 1982, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
14 Origen, Contra lui Cels, Scrieri, Partea a patra, în P. S. B. nr. 9 / 1984, pag. 193.
mai degrabă fără învăţătură”, Zalmolxis a pornit să-i civilizeze. El “a făcut să i se clădească o
sală de primire în care îi primea în găzduire pe cei mai de vază dintre concetăţenii săi; în cursul
ospăţului îi învăţă că nici el, nici comesenii săi, nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor ajunge într-
un loc în care vor trăi deapururi şi se vor bucura de o fericire desăvârşită”. Între timp “el a pus
să i se facă o locuinţă subpământeană”, în care “a coborât şi a trăit vreme de trei ani. Tracii îl
regretau şi îl plângeau ca pe un mort. În al patrulea an a apărut înaintea lor: şi astfel cele ce
spunea Zalmolxis au devenit de crezut (...). În ce mă priveşte, adaugă Herodot, eu nu refuz să
cred cele ce se povestesc despre locuinţa subterană, şi nici nu le cred prea mult; dar cred că
acest Zalmolxis este cu mult anterior anilor în care a trăit Pitagora. Că a fost un om sau a fost
o fiinţă divină a ţării geţilor, să lăsăm asta”(Istorii, IV, 95-95; în traducerea lui Legrand).15
Iordanes aminteşte cum Deceneu “a ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai
înţelepţi pe care i-a învăţat teologia. (Getica, XI, 71)
Herodot, ca de altfel şi grecii din Helespont îl încadrau pe Zalmoxis şi învăţătura sa într-un
orizont spiritual de structură pitagorică. De unde şi doctrina dacică în imortalitatea sufletului
precum şi anumite elemente de cult de tip “mister” sau iniţiatic, ceea ce apropie cultul lui
Zalmolxis de cultele de mistere dionisiace şi eleusine.

Sacerdoţii
Sacerdoţii daco-geţi (ctise, capnobate, plisti) sunt constituiţi într-o tagmă sacră. Marele preot,
după modelul dat de Zalmolxis, prezida într-o peşteră situată în Muntele Kogaion. Anual, la
echinoxuri şi solstiţii aristocraţia militară făcea procesiuni pe culmile munţilor.
Pe lângă clerul superior, cum este şi firesc, exista pătura clerului inferior. Aceştia făceau de
fapt instrucţia poporului, după ce la rându-le erau instruiţi.16
Iordanes aminteşte cum Deceneu “a ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai
înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţii şi sanctuare,
făcându-i preoţi, şi le-a dat numele de pileati, fiindcă după cum cred, având capetele acoperite
cu o tiară, pe care o numim cu alt nume pileus, ei făceau sacrificii”. (Iordanes, Getica, XI, 71)
Scriitorul iudeu, naturalizat la Roma, Josephus Flavius, îi asemăna esenienilor (Antichităţi
iudaice, XVIII, I, 5, 22). “Flavius, zice Pârvan, îi aseamănă cu aceea sectă din Palestina pe
care o cunoaştem sub numele de esenieni şi care aveau ca şi asceţii geto-daci o organizare
strictă şi austeră, dându-şi ca rost al vieţii ajutorarea celor nenorociţi şi săraci cu duhul şi

15 Mircea Eliade, Op. cit. pag. 163.

16 Ioan Coman, Deceneu, în Gândirea, XX, nr. 8 / 1941, pag. 550-553.
purificarea prin ascetism, simplitate şi renunţare la orice bun pământesc, pentru dobândirea
nemuririi sufletului; având totul în comun şi întreţinându-se din munca câmpului”. 17
Părerea lui Ovidiu Drâmbă este că: ”clasa sacerdotală se bucura de cea mai înaltă consideraţie,
atât prin prestigiul funcţiei religioase, cât şi prin ştiinţa şi înţelepciunea probată. Nu cunoaştem
organizarea lor ierarhică, nici categoria în care erau împărţiţi în vederea administrării diferitelor
acte de cult, dar din relatările autorilor antici se ştie că exista o categorie de asceţi
contemplativi, abstinenţi şi celibatari care trăiau în singurătate ducând o viaţă monahală sau de
sihăstrie (...) fiind veneraţi de popor18. Mircea Eliade consideră că realităţile religioase
autohtone dacice au suprevieţuit, mai mult sau mai puţin transformate, nu numai procesului
romanizării, ci şi procesului încreştinării şi-l dă ca posibil urmaş al vechilor sacerdoţi geto-daci
pe Daniil Sihastru.19

Ritualuri
Mărturia antică cea mai veche despre riturile funerare la geto-daci este dată de Herodot (V, 8):
”Înmormântările celor cu stare se fac astfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi după ce
jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întâi, apoi îl îmnormântează arzându-
l sau îngropându-l în pământ. Iar după ce înalţă mormântul rânduiesc întreceri de tot felul, în
care cele mai mari răsplăţi sunt rânduite pentru câştigătorii luptelor corp la corp”. După ospăţul
funerar se spărgeau deasupra mormântului vasele folosite şi se îngropau în groapa de ofrande,
alăturat mormântului. Conducătorii militari erau înhumaţi în morminte tumulare, cu inventare
deosebit de bogate.20 Aceste rituri au elemente caracteristice religiilor de mistere: credinţa în
nemurirea sufletului, în reînvierea, după modelul lui Zalmolxis, şi banchetul funerar.

Cronică:
6.000–3.000 î. Hr., în perimetrul carpato-danubiano-pontic locuiesc populaţii de crescători de
vite şi agricultori.
2.500–1.800 î. Hr., pătrund din stepele nord-pontice triburi indo-europene de păstori şi impun
limba indo-europeană.
1.800–1.200 î. Hr., se poate vorbi, din punct de vedere etnic şi lingvistic, de marele grup al
tracilor.

17 Vasile Pârvan, Op. cit., pag. 162.

18 Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii şi a civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 805.
19 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, pag. 79.
20 D. Protase, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
1.200–450 î. Hr., se produce separarea grupului nord-tracic al daco-geţilor.
513 î. Hr., se consemnează pentru prima dată numele latin de daci.
341 î. Hr., regele macedonean Filip al II-lea cucereşte regatul triburilor daco-geţilor odrişi,
obligând reconturarea regatului daco-get în partea nord dunăreană.
70–44 î. Hr., pe scena istoriei se consemnează existenţa statului daco-get condus de Burebista,
cu centrul în Podişul Transilvania.
44 î. Hr. – 87 d. Hr., izvoarele literare, epigrafice şi numismatice dovedesc existenţa a 5 regi
daco-geţi: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Este perioada în care
pătrunde în ţinuturile daco-geţilor creştinismul.
87–106 d. Hr., se consemnează domnial regelui Decebal.
106-271 d. Hr., cea mai mare parte a spaţiului daco-get este transformat în provincia romană
Dacia.
271–1.000 d. Hr., daco-geţii îşi păstrează fiinţa etnică cu toate că în spaţiul lor se perindă
populaţiile migratoare: slavi, goţi, huni, gepizi, avari, unguri, etc.
1.000–1. 400 d. Hr., se constituie voievodate româneşti.

Baia Mare, 11.03.2021