Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor a fost politeistă, centrată în jurul zeului important Zalmoxis. Herodot
afirma că dacii erau monoteiști, dar opinia majoritară a istoricilor de azi este că dacii nu erau
monoteiști și că nu se poate avea prea multă încredere în afirmațiile lui Herodot.

Zalmoxis / Zamolxis
Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi sunt Zalmoxis, Zamolxis
sau Salmoxis. Originea numelui este incertă, dar mulți cercetători fac apropierea cu cuvântul zemel
(pământ), termen de origine indo-europeană. Zalmoxis (numit de către unii dintre ei si Gebeleizis)
era zeul suprem. El a fost numit de diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare
pontif, rege, medic, zeu. Grecii l-au numit chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora.
Religia geto-dacilor se caracterizează prin următoarele
1. credința in Zalmoxis
2. aniconism (include si interdicția scrisului religios)
3. rolul important al muzicii
4. resurecția ciclica a zeului suprem[
5. ritualuri privind "imortalizarea"
6. inițierea
Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon care
relatează concepția zalmoxiana "nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet .[ Învățăturile
cuprindeau și cunoștințe profunde și complexe de psihologie, (astronomie, matematică și medicină).
Despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras într-o peșteră (sub ceasul solar din ceramică de
la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă, apoi, în Peștera Pahomie, numită și Peștera lui
Zamolxis sau Peștera Polovragi) unde ar fi stat timp de patru ani ca sihastru. Legendele din Valea
Oltețului susțin că Peștera Polovragi, aflată în inima muntelui și a cărei lungime depășește zece
kilometri, ar fi făcut legătură cu Transilvania, în apropierea sanctuarului de la Sarmizegetusa.
Zalmoxis este considerat de unii istorici ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic,
de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea
acestora la creștinism, idee ce se află în opoziție cu opinia conform căreia religia geților ar fi fost una
politeistă, precum erau religiile celorlalte popoare indo-europene. Alți istorici îl consideră doar
patronul lumii subpămîntene, al împărăției morților, având, astfel, caracter htonic, dar a fost
identificat și cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, trăsnetelor și al fulgerelor.

Mitul lui Zamolxis

Mitul lui Zamolxis este redat diferit în numeroasele relatări antice, dar posibil ca varianta
lui Herodot să fie cea mai apropiată de varianta reală, datorită faptului că este varianta cea mai
detaliată și pentru că părintele istoriei s-a inspirat din medii culturale apropiate de societatea getică,
și anume a cules date din coloniile grecești pontice pe care le-a vizitat.
Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenția de a explica credința în nemurire
a geților, și anume după moarte ei merg la Zalmoxis. Sunt descrise și ritualurile de trimitere a solilor
la Zalmoxis (aruncarea în suliți) ca și alte rituri (tragerea de săgeți către cer). Sarmizegetusa-
capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar, centru spiritual, necropolă și altar al zeului
suprem.

Simbolul lupului
Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii, apare foarte des în viața dacilor. Ei foloseau
capetele de lupi și șerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul alergării amplificând
rezonanța sonoră.
Zeități
 Gebeleizis – zeul fulgerului, tunetului, ploii. Era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu
barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale.
 Zamolxis (Zamolxe) – zeul suprem al geto-dacilor, zeul tărâmului de dincolo, al morților și al
viilor, reprezentând lumea subterană și viața de după moarte.
 Bendis – zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.
 Derzis (Derzelas) – zeul sănătații.
 Kotys (Cottyo) – zeița-mamă în mitologia traco-dacă.

Mărturii
Doar Herodot a lăsat câteva informații despre religia dacilor:
Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la
Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă
sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i
de fiecare dată toate nevoile lor. Trimitere solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând,
țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl
leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul
moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe
sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi
spun solului cât mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în
sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu in afară de al lor.

Cultura si religia dacilor

Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns
la un consens asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). In ceea ce priveste alte
zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinitatile feminine
Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a
doua – zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a femeii.
. Un alt element al religiei geto-dacice il constituie credința în nemurire. Este posibil ca în
vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârșit o adevarata reforma religioasa, ca element
de unitate politica a geto-dacilor.
Strans legata de viata lor religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile
si riturile geto-dacilor.
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre
care stim ceva. Despre riturile geto-dacilor, istoricii ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe Traci
(subliniem traci) la nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu
vedeau in viata pamanteasca decat prilej de suferinte si greutati.
Cât priveste ritul de înmormântare, în epoca clasica a civilizației lor geto-dacii practicau
cu preponderenta incinerația; înhumația se întâlnește mai rar. De cele mai multe ori resturile funerare
sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in unele cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Cu
prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe, se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea
avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La moartea celor bogați se faceau
și ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite.

Zeităţile religiei geto-dacice

Un alt nume de zeitate geto-dacă, întâlnit în scrierile antice este cel de
Gebeleizis (Nebeleizis, Gebelexis). Ca şi în cazul lui Zalmoxis cercetătorii nu au ajuns la un consens
acceptat, iar principala sursă istorică despre această zeitate rămâne acelaşi controversat text al lui
Herodot . Acesta era zeul fulgerelor, tunetelor şi ploii, mulţi istorici considerând că acesta a fost
primul zeu al geţilor ce a fost asimilat sau înlocuit de preotul Zalmoxe.
Alături de cele doua zeităţi, istoricii „au mai identificat” vestigii aparţinând altor zeităţi:
 Bendis– considerată a fi zeiţă a lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.
Aceasta nu era o zeitate specifică doar dacilor, aceasta fiind împrumutată de către traci.
 Derzelas este zeul traco-dac al sănătății.
 Kotys-este zeița mamă, în mitologia traco-dacă, fiind o personificare a fertilității.

Geto-dacii cunoşteau o religie monoteistă, o religie primită de la Zamolxis, probabil un dac

învăţat ce a colindat foarte mult în lumea cunoscută, înainte de a releva dacilor învăţăturile sale. Este
important de stabilit de ce Zamolxis alege să stea trei ani în locuinţa sa subterană, un număr regăsit şi
în creştinism, Iisus stând 3 zile, în „locuinţa morţilor”, înainte de a învia, de ce acesta alege un loc
special pentru ospeţele sale, alături de concetăţenii săi, pe care îi învaţă că vor vieţui într-un loc
veşnic, bucurându-se, probabil alături de „învăţătorul lor”, de toate cele bune. Un posibil răspuns la
aceste întrebări ar fi faptul că, prin peregrinările sale, învăţatul dac, intră în contact cu reprezentanţi ai
religiei mozaice, iar prin intermediul acestora află despre profeţiile mesianice şi despre învăţăturile
despre un singur Dumnezeu, învăţături pe care le transmite mai departe concetăţenilor săi, într-o
formă primară – omul nu moare definitiv, ci continuă să trăiască veşnic, alături de Dumnezeul unic,
dacă se dovedeşte a fi vrednic de „a sta alături de acesta”.

Deceneu
Deceneu a fost un filosof, astronom, sfătuitor al lui Burebista (70 î.e.n. - 44 î.e.n.), rege dac între 44
î.e.n. - 27 î.e.n. Înaintea lui, în cadrul oficiului de mare preot, înțelept și sfătuitor, fusese Zeuta, iar,
după el, Zamolxis.
Deceneu ar fi fost un înțelept al neamului dacilor, care trăia retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns,
unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Fusese sacerdot al zeului Zalmoxis, iar în
momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista era Mare preot. Sfetnic și colaborator
apropiat a lui Burebista, cel mai important personaj după rege în statul dac, Deceneu l-a ajutat
considerabil pe monarh în opera de unificare și organizare a triburilor geto-dace.
Deceneu a devenit rege al geților în anul 44 î.e.n, după moartea lui Burebista. A stabilit locuința
preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon). A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau
Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultura.
A construit altare noi și edificii sacre. E posibil să fi urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde
trăise), precum și din Orient.
O informație indică venirea lui Deceneu la putere, inițial, ca vicerege, Burebista acordându-i o putere
aproape regală. Deceneu a înlăturat cultul bahic sau dionisiac asociat cu cultura viței de vie și cu
orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine. De aceea nu este
întâmplător că a determinat autoritatea regală să dispună distrugerea viței de vie — planta sacră a lui
Dyonisos — și că toată preoțimea dacică l-a sprijinit în acest act extraordinar. Ca mare preot și
vicerege, apoi el însuși rege, Deceneu a dispus de o dublă autoritate, morală (stârpind viciul beției) și
politică (organizând triburile și casta sacerdotală).
Deceneu înfăptuit o profundă reformă socială și religioasă a poporului geto-dac, celebră în lumea
antică. A impus sobrietatea și cumpătarea, a cerut poporului ascultarea de porunci ca efect al
educației prin dreptate, geții fiind recunoscuți, după Herodot, ca fiind cei mai drepți dintre traci.