Preot Prof. Univ. Dr.

NICOLAE ACHIMESCU

ISTORIA ȘI FILOSOFIA RELIGIILOR.

RELIGII ALE LUMII ANTICE

Volum tipărit cu binecuvântarea

Preafericitului Părinte
DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

BASILICA
Bucureşti – 2015
CURS 3
RELIGIA GETO-DACILOR (I)

1. Scurt istoric

Ramură a marelui popor indo-european al tracilor, geţii şi dacii erau unul şi acelaşi
popor, vorbind aceeaşi limbă. Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale
tracilor, triburile geţilor şi dacilor erau cele mai mari şi mai puternice. Erau răspândite în
spaţiul cuprins între Munţii Balcani (Haemus) şi Munţii Slovaciei, între litoralul apusean al
Mării Negre şi partea vestică a bazinului Tisei. Triburile denumite „dacice” locuiau pe
teritoriul actualei Transilvanii şi în Banat, iar ale „geţilor” în Câmpia Dunării - inclusiv în
partea sudică a fluviului, în Moldova şi Dobrogea de astăzi. În general, geto-dacii apar
consemnaţi în operele scriitorilor greci antici cu numele de „geţi”, iar la autorii romani cu
denumirea de „daci”.
Începuturile individualizării civilizaţiei geto-dacice ca civilizaţie distinctă de marea masă
a populaţiilor tracice datează de prin prima jumătate a mileniului I î.d.Hr. Astfel, Herodot
(484 - 425 î.d.Hr.) aminteşte de expediţia regelui persan Darius (514 î.d.Hr.) împotriva
sciţilor din nordul Mării Negre, prilej cu care a trecut prin Dobrogea, unde s-a lovit de o
rezistenţă înverşunată din partea geţilor. Regele persan i-a învins pe aceştia, „cu toate că geţii
sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Istorii IV, 93). În anul 339 î.d.Hr., geţii
dobrogeni i-au înfruntat pe sciţi, iar în 326 î.d.Hr. l-au biruit pe Zopyrion, generalul lui
Alexandru Macedon, care în timpul retragerii dintr-o expediţie împotriva sciţilor avea să fie
atacat de către geţi, el însuşi căzând pe câmpul de luptă împreună cu vreo 30.000 de ostaşi ai
săi. De altfel, şirul luptelor dintre geţi şi macedoneni nu s-a sfârşit aici. În jurul anului 300
î.d.Hr., după moartea lui Alexandru Macedon, generalul macedonean Lisimach, devenit rege
al Traciei, avea să fie şi el înfrânt în două rânduri de către regele geţilor, Dromihete.
Procesul acesta de individualizare, prin rezistenţa împotriva unor invadatori străini, este
evident şi în părţile Transilvaniei de astăzi, unde dacii s-au confruntat cu celţii, care
pătrunseseră aici în jurul anului 350 î.d.Hr. Confruntările au sfârşit, însă, printr-o conviețuire
pașnică a celor două populaţii vreme de vreo două secole, timp în care celţii au fost asimilaţi
de către dacii autohtoni.
Geţii din Moldova n-au fost scutiţi nici ei de asemenea probleme, trebuind să facă faţă,
între altele, atacurilor venite din partea bastarnilor, o populaţie de origine germanică, în
decursul secolului al III-lea î.d.Hr.
 Centralizarea şi organizarea statului geto-dac s-a făcut în anul 70 î.d.Hr. de către regele
Burebista (82 - 44 î.d.Hr.). În vârstă de aproape 30 de ani, Burebista ajunge conducătorul
unei puternice uniuni de triburi, obţinând numeroase victorii împotriva altor triburi
invadatoare şi unind, în fine, pe toţi geto-dacii într-un stat mare şi puternic, cu capitala la
Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului). Într-un decret din cetatea grecească Dionysopolis,
Burebista era numit: „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”. Deşi pare puţin exagerat,
vechi documente amintesc că armata sa număra vreo 200.000 de soldaţi.

Burebista n-a fost, însă, doar un mare militar, rege şi strateg, ci şi un bun diplomat şi un
mare legislator. El a ştiut să profite de conflictul grav declanşat între Cezar şi Pompei, între
anii 48 - 44 î.d.Hr. Pe acesta din urmă Burebista l-a sprijinit chiar cu un corp de oaste în urma
unor tratative şi înţelegeri, care satisfăceau ambele părţi. Din păcate, în lupta de la Pharsalos,
armata lui Pompei a fost învinsă de cea a lui Cezar; Pompei se refugiază în Egipt, unde va fi
asasinat. Cezar însuşi, deşi ajunsese stăpânul Romei, a fost asasinat în anul 44 î.d.Hr., an în
care este asasinat şi marele rege al geto-dacilor, în urma unui complot pus la cale de către un
grup de nobili, adversari ai autorităţii statale centralizate.
După moartea lui Burebista, unitatea statului geto-dac este destrămată. Cetăţile greceşti de
pe ţărmul nord-vestic al Pontului Euxin, supuse de acesta, nu-i mai recunosc autoritatea; tot la
fel, triburile dintre cursul superior al Tisei şi Dunăre, dar cu precădere cele celtice, îşi
proclamă independenţa. Vechile căpetenii împart stăpânirea din vremea lui Burebista în patru
şi apoi în cinci regate devenind mai slabe din punct de vedere militar.
Cu toate acestea, aşa cum subliniază Pliniu cel Bătrân şi alţi contemporani ai săi, în
pofida condiţiilor de fărâmiţare politică, se menţine pe mai departe unitatea etnico-lingvistică
şi spirituală a geto-dacilor, corespunzând acelei entităţi istorico- geografice denumite Dacia.
Urmaşul lui Burebista este Deceneu, care îndeplinea funcţia de rege, judecător suprem şi
Mare Preot. În timpul său, Muntele Sfânt, Cogaionon, devine reşedinţă regală, deşi nici astăzi
nu s-a putut clar identifica locul exact al acestuia; cu probabilitate, ar putea fi Dealul
Grădiştei din Munţii Orăştiei.
Alţi mari regi geto-daci au mai fost: Comosicus, Coryllos (Scorilo), Thiamarcos,
Dicomes, Cotiso, Roles, Duras şi, în fine, Diurpaneus, care datorită faptului că era prea
bătrân, iar pregătirile romanilor pentru a ataca Dacia nu conteneau, avea să cedeze tronul
nepotului său, Decebal.
Unitatea statului geto-dac avea să fie refăcută temporar abia pe timpul domniei acestui
mare bărbat de stat, care a fost Decebal (87 - 106). Din nefericire, el este înfrânt în timpul
luptelor cu romanii din anii 101 - 102, fiind obligat să ceară pace. Încercările sale de a birui
pe romani se vor solda cu o înfrângere definitivă în urma celui de-al doilea război daco-
roman (105-106), când trupele romane conduse de însuşi împăratul Traian (98-117) cuceresc,
devastează şi incendiază cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Retrăgându-se în munţi împreună
cu un grup de războinici pentru a nu cădea prizonier, Decebal se sinucide, iar Dacia ajunge
provincie romană. Simbolic vorbind, era într-adevăr un sfârşit, dar şi premisă pentru un nou
început. Sacrificiul marelui Decebal avea să aibă peste veacuri o dublă semnificaţie: moarte
şi înviere. Moartea sa s-a dovedit o moarte necesară: prin moartea sa şi prin transformarea
Daciei în Dacia Traiana avea să se nască peste câteva secole poporul român.
Spaţiul geto-dacic a fost marcat în istoria sa, însă, şi de un alt moment, la fel de
semnificativ, pentru speciful și identitatea sa: pătrunderea creştinismului. Începuturile
acestuia sunt legate, în primul rând, de activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei, care
a predicat Evanghelia lui Hristos în Dacia fie între anii 33 - 60 d.Hr., fie între 33 - 87 d.Hr. În
urma înrăutăţirii relaţiilor daco-romane, Sfântul Apostol Andrei s-a retras în anul 87 d.Hr. în
sudul Dunării, iar în cele din urmă a murit martirizat în Grecia, la Patras (30 noiembrie 87
d.Hr.). Tradiţia creştină dobrogeană ne aminteşte despre minunile pe care le-a făcut cu toiagul
său, iar folclorul din aceeaşi zonă îl prezintă ca pe un păstor bun, cu barbă, păstorind oile sale.
De asemenea, o serie de toponime şi hidronime, cum ar fi: „Peşterea Sfântului Andrei”,
„Pârâul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului”, atestă şi ele din plin urme creştine ale activităţii
misionare a Sfântului Andrei pe tărâmurile dobrogene.
În plus, după cucerirea Daciei de către romani, negustorii, sclavii, coloniştii şi soldaţii
romani aduşi în Dacia de către împăratul Traian, prin căsătoria lor cu femei dace, au pus
bazele primelor familii creştine din acest spaţiu, constituind în secolele II-VI d.Hr. principalii
factori de răspândire a creştinismului aici.
Izvoarele vremii confirmă din plin acest lucru. Astfel, apologetul şi filosoful creştin
Tertulian (160 - 240 d.Hr.) scria: „Hristos stăpâneşte în ţinuturile sarmaţilor, dacilor şi
sciţilor”. De asemenea, şi Sfântul Justin Martirul şi Filosoful (101 - 165 d.Hr.) şi Origen (185
- 260 d.Hr.) amintesc, în operele lor, despre procesul de răspândire a creştinismului în Dacia,
între secolele II - III d.Hr.
Mai mult decât atât, foarte numeroasele descoperiri arheologice demonstrează atât
vechimea creştinismului românesc, cât şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe
aceste meleaguri. Pe le anii 600 - 602 d.Hr., odată cu etnogeneza poporului român, cele două
procese de romanizare şi de încreştinare a geto-dacilor erau încheiate. Se „năştea” un popor
nou, respectiv poporul român, legat de Roma prin limba latină (vorbită popular) - o adevărată
oază latină în mijlocul unei lumi slave, şi de Bizanț prin credința sa creştină ortodoxă.

2. Izvoare
Informaţiile scrise despre religia geto-dacilor sunt foarte sărace şi confuze. Din păcate, nu
posedăm mărturii scrise moştenite de la geto-dacii înşişi, iar descoperirile arheologice făcute
până acum, deşi semnificative, nu oferă suficiente elemente pentru reconstituirea acestei
religii în ansamblul său.
Cele mai multe izvoare provin de la scriitorii greci şi latini din Antichitate, dar cele mai
importante şi mai extinse s-au pierdut de-a lungul timpului. De pildă, s-au pierdut
Comentariile lui Traian legate de războaiele duse de el în Dacia şi Getica medicului grec
Criton, care l-a însoţit pe împăratul roman în aceste războaie, surse care ne-ar fi oferit foarte
importante elemente mitico- religioase geto-dacice. De asemenea, s-au pierdut operele
retorului roman Dion Chrysostomos (cca. 40-120 d.Hr.), care prezenta multe date despre geţi.
Cu toate acestea, s-au mai păstrat încă până astăzi anumite informaţii, din păcate lacunare,
oferite sporadic de diferiţi scriitori greci şi latini, după cum spuneam.
Între aceştia, cel mai important rămâne părintele istoriei, Herodot din Halicarnas (484-
425 î.d.Hr.), care în timpul multelor sale călătorii a luat contact şi cu religia vechilor geto-
daci. Deşi sumar, Istoriile sale, scrise în nouă cărţi, oferă câteva date şi despre geto-daci.
Dintre acestea, primele patru cărţi sunt consacrate cuceririlor persane, iar cărţile V-IX
războaielor greco-persane. Relatând campania regelui Darius din 514 î.d.Hr. împotriva
sciţilor de la nordul Mării Negre, în cartea a IV-a Herodot face un excurs (cap. 93-96) despre
geţi, scoţând în relief câteva caracteristici ale spiritualităţii şi religiei acestora.
 Desigur, unele informaţii sunt discutabile, dar, în principiu, ele sunt foarte importante,
mai ales cele legate de caracterul geţilor, de credinţa lor în nemurire, de divinităţile lor. De
remarcat, că aceste informaţii despre geţi au fost culese de Herodot, după cum el însuși o
afirmă, de la grecii care locuiau în Hellespont (Dardanele) şi de la cei din Pont.
Alte date ne sunt oferite de către Hellanicos din Mitilene, contemporan în parte cu
Herodot, în lucrarea sa Obiceiuri barbare. În general, însă, acesta reproduce spusele lui
Herodot, adăugând că aceeaşi credinţă în nemurire poate fi întâlnită şi la triburile terizilor şi
crobizilor de pe teritoriul de azi al Dobrogei. Autorul considera, însă, că Zalmoxis ar fi fost
grec, învăţându-i pe geţi ritul iniţierii religioase.
Filosoful grec Platon, în dialogul său intitulat Charmides (156d-157c), îl înfăţişează pe
Zalmoxis ca zeu, rege şi medic, care vindecă bolile printr-o metodă specială.
În afară de Herodot, cele mai multe date despre credinţele geto-dacilor ne sunt oferite de
către Strabon în lucrarea sa Geografia. Acesta ne relatează despre Zalmoxis, pe care îl
considera sclav şi discipol al lui Pitagora, despre Burebista, Deceneu, Marele Preot, şi despre
sacerdoţii geto-daci.
Alte informaţii mai consistente descoperim în opera Getica a istoricului got Iordanes.
Deşi dense, multe dintre acestea sunt false, pură imaginaţie. Astfel, el afirma că Zalmoxis ar
fi fost rege al goţilor şi filosof; în continuare, aminteşte despre regele geto-dac Zeuta, despre
Burebista şi Deceneu, căruia Burebista i-a conferit „o putere aproape regală”, despre
Comossicus, „considerat” de către geto- daci „ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător”.
Cu mici excepţii, aceleaşi date, dar într-o formă mai succintă, reapar şi în alte texte
aparţinând unor altor autori decât cei amintiţi până aici, cum ar fi: Ovidiu, Lucian de
Samosata, Clement Alexandrinul, Porphyrios, Iamblichos, Enea din Gaza, Hesychios din
Alexandria, Suidas etc.

3. Divinităţi şi semnificaţii

În urma cercetărilor mai noi, s-a constatat că geto-dacii credeau într-o divinitate supremă,
într-un Mare Zeu. Acesta era reprezentat printr-o fiinţă bărbătească, având uneori barbă,
alteori nu. În unele reprezentări, zeul apare aşezat pe tron, iar în altele în chip de călăreţ,
având în mâna stângă un arc. Spre capul calului coboară un şarpe. Uneori apare însoţit şi de
un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte, iar în gheare un iepure.
Atributul principal al zeului este cerul reprezentat de vultur. Marele Zeu este un zeu al
cerului prin excelenţă, zeul părinte, creatorul cosmosului şi al lumii, aşa cum apare la toate
popoarele indo-europene încă din prima lor fază. Este un zeu similar lui Zeus de la greci,
Jupiter de la romani, Varuna de la indieni, Odin Wodan de la vechile populaţii germanice etc.
Se pune, desigur, întrebarea care era numele acestei divinităţi supreme a geto- dacilor.
Singurul text care ne stă la îndemână este cel al lui Herodot, în care se aminteşte de
Gebeleizis sau Nebeleizis, indentificat cu Zalmoxis. Cu toate acestea, textul în sine prezintă
multe neclarităţi. De la acelaşi autor aflăm că geto-dacii, atunci când tuna şi fulgera, trăgeau
cu arcul spre cer, de unde s-a tras concluzia că ar fi vorba despre o divinitate a furtunii şi
fulgerelor.
Potrivit etimologiei numelui său, Nebeleizis ar li fost „zeul cerului (furtunos)”, făcând
parte din categoria divinităţilor urano-solare, indo-europene, aşa cum era la greci Zeus, la
romani Jupiter (în latina populară - Diu - piter), în sanscrită Dyaus Pitar, zeul cerului la celţi,
ori zeul fulgerelor Perun - Perkunas la balto-slavi etc.
Mircea Eliade consideră că Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul zeu uranian al geto-dacilor,
patronul aristocraţiei militare. Legat de evoluţia sa, acelaşi autor lansează două ipoteze:
potrivit primeia, este posibil ca divinitatea să fi cunoscut procesul obişnuit ca din zeu uranian,
de tip Dyaus, să fi devenit ulterior zeu al furtunii şi al fertilităţii, asemenea lui Zeus sau Baal
din Orientul Apropiat; potrivit celei de-a doua ipoteze, se presupune că, începând cu o anume
perioadă, s-ar fi produs un anume sincretism, încurajat de Marele Preot şi de către preoţi în
general, care va sfârşi prin a-l confunda pe Nebeleizis - Gebeleizis cu Zalmoxis.
Când anume şi dacă, într-adevăr, Marele Zeu s-a transformat în zeu al furtunii, nu se poate
spune cu precizie. Este evident doar că această divinitate supremă avea funcţii uraniene şi
htoniene. Funcţiile htoniene ale Marelui Zeu al geto-dacilor sunt confirmate de prezenţa în
reprezentări a şarpelui ori a altui animal, care simbolizează pământul. Divinitatea stăpânea
atât cerul, cât şi pământul.
 Ceea ce este foarte sigur, însă, este faptul că totdeauna Marele Zeu era însoţit de o
divinitate femininã, asemenea altor zei de acest fel de la alte popoare indo- europene: Hera
era soţia lui Zeus, Junona era soţia lui Jupiter etc.
Reprezentările vechi descoperite în ultima vreme ne-o înfăţişează pe Marea Zeiþã sub
chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit
în două cosiţe ori împărţit în două bucle mari ce-i încadrau faţa. În multe ipostaze, zeiţa apare
încadrată de două animale sacre, cervidee, sau de un cerb şi un şarpe. În alte situaţii, ea este
reprezentată în poziţie de invocare cu mâinile ridicate până la nivelul umerilor, ţinând în
dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stânga un vas cu două torţi, având
forma unei mici amfore. De asemenea, uneori mai apare încadrată şi de două păsări
(porumbei).
Marea Zeiţă a geto-dacilor, al cărei nume nu-l cunoaşem, îşi găseşte analogii nu doar în
lumea tracilor sud-dunăreni, ci şi la germani, unde zeiţa Nerthus era considerată Mama
pământului, divinitatea protectoare a recoltelor şi belşugului. Tot la fel, la greci, la romani şi
încă la multe alte popoare indo-europene întâlnim o zeiţă feminină similară.
Mai târziu, în Dacia Romană, cultul Marei Zeiţe geto-dacice nu va sucomba, ci se va
perpetua sub numele de Diana Libera Mater, Terra Mater, alături de cel al lui Liber Pater
(Marelui Zeu). Va dispare însă cultul lui Zalmoxis.
În ciuda tuturor controverselor, Zalmoxis este considerat de către marea majoritate a
cercetătorilor drept zeitate supremă a geto-dacilor, dacă nu unica.
Istoricul Herodot îl considera, după cum am văzut, pe Zalmoxis fostul sclav eliberat al
filosofului Pitagora din Samos (582 - 500 î.d.Hr.); odată eliberat, acesta s-ar fi reîntors în
Dacia, pe la anii 510-500 î.d.Hr. Această ipoteză este, însă, greu de acceptat. Cercetările
istorice mai recente au demonstrat că Zalmoxis a trăit aproximativ în perioada anilor 1000 -
940 î.d.Hr., deci cu mult timp înainte de Pitagora (sec. al VI-lea î.d.Hr.).
Pornind de la faptul că textul herodotian, în primul rând, dar şi alte texte literare ajunse
până la noi, îl prezintă pe Zalmoxis ca pe o personalitate istorică, un preot - reformator, un
legiuitor, numeroşi specialişti îl consideră pe acesta un profet divinizat. Astfel, C. Cless, N.
Iorga, I.G. Coman, E. L. Minar, I. H. Crişan, ca să amintim doar câteva nume, îl consideră pe
marele Zalmoxis Mare Preot şi profet, devenit apoi zeu şi rege. Există, însă, şi voci care îl
încadrează în acelaşi tip cu Orfeu, un şaman mitic sau prototipul şamanului.
În concluzie, se poate spune că Zalmoxis n-a fost zeul suprem şi unic al geto-dacilor, ci un
preot, un profet-fondator, care a sfârşit prin a fi el însuşi divinizat. Aşa s-a întâmplat şi cu alţi
mari preoţi ai geto-dacilor, cum a fost Deceneu, după cum arată Strabon. Al cărui zeu era
preot Zalmoxis? Răspunsul ni-l oferă, probabil, tot Herodot: „unii dintre ei (dintre geţi)
socotesc că acesta este Nebeleizis”. Prin urmare, este vorba despre Marele Zeu al cărui nume
exact, aşa cum am spus, rămâne necunoscut sau, cel puţin, discutabil.
Cu certitudine, din panteonul geto-dacilor facea parte şi un zeu al războiului, care
corespundea lui Ares - Marte din mitologia greco-romană, însă, din păcate, nu-i cunoaştem
numele sub care aceştia îl adorau.
De asemenea, Diodor din Sicilia afirmă că Zalmoxis susţinea „că a intrat în legătură cu
zeiţa Hestia” (Biblioteca istoricã, I, 94, 2). Prin urmare, este de presupus că geto-dacii
cinsteau și o divinitate asemănătoare cu Hestia-Vesta. De altfel, multe dintre descoperirile
arheologice confirmă că la geto-daci a existat un cult al vetrei; totuşi, nu se poate preciza
dacă a fost vorba de cinstirea unei zeiţe ori a unor protectori ai casei şi animalelor. Oricum,
este posibil ca în panteonul geto-dac să fi existat o divinitate femininã în atribuþiile cãreia
intra vatra ºi focul, similară zeiţei Hestia-Vesta din panteonul greco-roman. Numele ei
rămâne necunoscut, ca şi în cazul altor divinităţi.
În cadrul tuturor culturilor aparţinând epocii bronzului, specifice spaţiului geto-dacic,
întâlnim dovezi clare ale existenţei unui cult al Soarelui. Simbolurile solare sunt prezente pe
ceramică, pe obiecte de aur ori de bronz. Este vorba de cercuri, cercuri cu cruce (roată
solară), spirale, spirale continue etc.
Multe sanctuare din epoca bronzului, dar şi de mai târziu, au fost consacrate Soarelui. De
pildă, sanctuarul de la Sărata Monteoru, înconjurat cu pietre, cu diametrul de 20 m, era
orientat spre apusul soarelui, având mici „altare” de lut şi ofrande constând din cereale şi
carne de animale.
Cultul zeului Soarelui avea să se menţină la geto-daci cel puţin până în secolele II-III
d.Hr. Este posibil ca la început să nu fi existat o diferenţiere între Marele Zeu şi zeul Soarelui,
în atribuţiile celui dintâi, în calitate de divinitate uraniană, să fi intrat şi soarele, iar apariţia
unei divinităţi speciale a Soarelui şi a luminii, poate fiu al Marelui Zeu, să fi apărut mai
târziu.
În întreg spaţiul tracic, divinitatea care cunoaşte cel mai mare număr de reprezentări este
cea a Cavalerului trac, Héros sau Héron. Practic, este vorba despre un tânăr călăreţ tuns
scurt, fără barbă şi mustăţi, o reprezentare grecească din Asia Mică, unde avea ca scop
eroizarea defunctului, exprimată prin imaginea călăreţului.
Cavalerul trac poate fi echivalent cu Esculap, Silvanus, Sabasios, Mithra, Ares, Apollo,
Zeus etc., dovedindu-se a fi un zeu universal. Reprezentările sale se întâlnesc şi în lumea
geto-dacică, atât în Moesia, cât şi în Dacia romană.
În afară de acesta, în provinciile dunărene şi în Dacia, apare reprezentată destul de
frecvent şi imaginea aşa-numiţilor Cavaleri danubieni. Reprezentarea apare pe tăbliţe de
marmură ori de plumb, pe care este înfăşurată o figură feminină flancată de doi călăreţi, iar în
colţuri având Soarele şi Luna. Este posibil ca aceşti cavaleri să fi fost divinităţi ecvestre de
origine dacică, cu nume necunoscut, care erau adorate ca forţe uraniene, terestre şi
subterestre, iar cultul lor să fi avut un caracter misteric şi iniţiatic.

4 . Cultul
Referindu-se la relaţia dintre Zalmoxis şi Pitagora, Herodot ni-l prezintă pe marele profet
şi rege geto-dac construindu-şi o cameră de primire pentru cetăţenii de frunte, cărora le
vorbea despre nemurire, apoi stând ascuns într-o cameră subterană vreme de trei ani şi în al
patrulea an apărând iarăşi printre oameni. De aici, Mircea Eliade a tras concluzia privind
caracterul „misteric” al cultului lui Zalmoxis, cult care presupunea diferite rituri iniţiatice,
similare celor din religiile de mistere greceşti. Este cert că cel puţin „fruntaşii” geto-dacilor,
elita ţării, participau la asemenea iniţieri, în genul celor pitagoreice sau orfice. Lucrul acesta
se poate justifica nu neapărat pe relaţia dintre Zalmoxis şi Pitagora, la care face aluzie
Herodot, pentru că aşa cum am văzut, Zalmoxis a trăit cu mult timp înainte de filosoful grec,
cât pe relaţiile geto-dacilor cu grecii de pe ţărmul apusean al Mării Negre şi chiar cu aceia din
Grecia.

4.1. Locurile de cult

 Izvoarele scrise nu amintesc aproape nimic despre locurile de cult ale geto- dacilor. Doar
Strabon afirmă că Marele Preot al acestora, devenit mai târziu zeu, îşi avea reşedinţa pe
muntele sfânt Cogaionon, munte care ar putea fi identificat probabil astăzi cu Dealul
Grădiştei din Munţii Orăştiei. Cu toate acestea, săpăturile arheologice mai recente confirmă
existenţa unor locuri de cult consacrate.
Între acestea, amintim în primul rând renumitele gropi de cult, prezente pe parcursul
tuturor perioadelor istoriei geto-dacilor. Asemenea gropi rituale au fost descoperite, aproape
fără excepţie, în toate aşezările situate în diverse forme de relief, dar mai cu seamă în zonele
de câmpie. Ele sunt de dimensiuni şi forme diferite, cele mai numeroase fiind cilindrice.
Unele se îngustează spre gură, căpătând astfel aspectul de pară, iar altele pe cel al unei pâlnii.
În general, acestea au diametrul în jur de 1 m, iar adâncimea de 1,20-1,50 m. Au fost
descoperite, însă, şi gropi mai mari, cu un diametru de până la 2,10 - 2,50 m. Aspectul lor
dovedeşte că erau lucrate cu multă grijă, multe dintre ele având fundul şi pereţii arşi. De
regulă, ele conţin multă cenuşă, oase de animale, fragmente ceramice şi alte obiecte, ceea ce
dovedeşte caracterul lor ritual.
Astfel de gropi rituale de cult sunt foarte numeroase în epoca fierului şi vor continua să
existe şi după ocupaţia romană. Este foarte dificil de precizat, însă, căror divinităţi ale
panteonului geto-dacic erau consacrate ritualurile ce se săvârşeau în ele. Probabil, ele aveau
funcţia de a spori recoltele ori de a mulţumi zeilor pentru cele obţinute. De asemenea, nu este
exclus ca unele ritualuri să fi fost adresate unor protectori ai familiei sau comunităţii.
De altfel, aceste gropi rituale de cult nu reprezintă o particularitate a geto- dacilor. Ele
sunt prezente şi în religia altor popoare, cum ar fi, de pildă, celţii. La aceştia, însă, ele au un
alt caracter. Celţii depuneau în gropi săpate în pământ diverse ofrande conţinute în vase, la
care se adaugă diferite obiecte de aur sau argint. Aceste gropi rituale aveau menirea de a
asigura comunicarea cu divinităţile lumii subterestre.
Totuşi, locurile de cult geto-dacice nu se rezumă doar la aceste gropi rituale. Astfel,
altarele de piatră sau de lut sunt prezente şi ele ca locuri de cult încă din epoca bronzului.
Vetrele cultuale patrulatere, rotunde sau ovale amplasate înlăuntrul unor edificii sau locuințe
ori, pur şi simplu, în aer liber sunt bine cunoscute în cadrul aşezărilor geto-dacice. Acestea
au suprafaţa bine netezită cu lut, în straturi succesive, suprafaţă care datorită arderilor
repetate se prezintă sub forma unor cruste pronunţate. Unele asemenea vetre-altare au fost
construite pe o platformă de pietre, iar altele au la margine un gărduleţ format din bolovani
de râu.
La Grãdiºtea Muncelului, de pildă, au fost descoperite două asemenea vetre rituale. Una
dintre acestea avea suprafaţa împodobită cu două cercuri concentrice adâncite şi în jurul ei s-
au găsit fragmentele vasului cu celebra inscripţie „Decebalus per Scorilo”. Atât vasul, cât şi
vatra au avut, probabil, un rol cultual.
În genere, pe altarele din interiorul locuinţelor se puteau aduce sacrificii zeilor protectori
ai casei şi familiei, pe când pe altarele - vetre din pieţele publice se oficiau, cu probabilitate,
diferite ritualuri consacrate diverselor divinităţi.
Celebrul altar descoperit în incinta sacră de la Grãdiºtea Muncelului este unic în felul
său, până acum, în întreg spaţiul geto-dacic. Este plasat pe terasa a XI-a, în apropierea
zidului cu diametrul de 7,10 m şi 0,30 m grosime. Pentru construcţia lui a fost săpată o
groapă cu 0,40 - 0,50 m mai largă decât diametrul pavajului, al cărui fund a fost umplut cu
lut bine bătătorit din două rânduri de blocuri de calcar. În centrul edificiului este plasat un
pătrat construit din patru blocuri masive din calcar, pe care se sprijinea nucleul central,
rotund, al pavajului şi marile dale care-l alcătuiesc, măsurând 2,80 m lungime.
Mai trebuie menţionat că altarul era prevăzut şi cu un jgheab, iar la mijlocul acestuia a fost
descoperit un bloc de calcar săpat în formă de lighean cu un orificiu (astupat cu un dop din
calcar), îndreptat spre canal. Se presupune, astfel, că în acest canal se scurgea un anume
lichid. Este foarte probabil ca pe marele disc de andezit să se fi executat sacrificiile unor
animale, al căror sânge se scurgea prin ligheanul amintit în jgheab. Dar, tot la fel de bine, este
posibil să fi fost vorba de diverse ritualuri care comportau utilizarea apei.
Există, de asemenea, şi vase-altare portative încă din epoca mijlocie a bronzului,
constând din discuri mari din lut ars, uneori cu suprafaţa ornamentată, pe care se aduceau
diferite jertfe în cinstea unor divinităţi.

Bibliografie

Bălașa, Dumitru, Dacii de-a lungul mileniilor, București, 2000;

Bănăţeanu, T., Tânjaua - persistenţa unor străvechi rituri agrare în cultura populară
românească, Baia Mare, 1969;
Bărbulescu M., Funeraria daco-romană. Arheologia funerară a Daciei romane, Cluj-Napoca,
2003;
Idem, Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 2003;
Bejan, Adrian/Măruia, Liviu, Civilizația geto-dacilor. Spiritualitatea, Timișoara, 2008;
Benea, D. (ed.), Daci şi romani la începutul secolului al II-lea d. Hr. la nordul Dunării,
Timişoara, 2000;
Berciu, D., Arta traco-getică, Bucureşti, 1969;
Idem, De la Burebista la Decebal, Bucureşti, 1980;
Bugajewski, Diana, Sub semnul lui Zamolxis, București, 2010;
Buhociu, O., Folclorul de iarnă, zorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979;
Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti,
2009;
Caraman, P., Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931;
Crişan, I.H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975;
Idem, Ceramica geto-dacă, Bucureşti, 1968;
Idem, Dacia, de la Burebista la cucerirea romană, Cluj,1972;
Idem, Origini, Bucureşti, 1977;
Idem, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986;
Idem, Statul geto-dac, Bucureşti, 1977;
Idem, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I-II, Bucureşti, 2008;
Idem, Medicina în Dacia, Bucureşti, 2007;
Daicoviciu C./Daicoviciu, H., Sarmizegetusa. Cetăţile şi așezările dacice din Munţii
Orăştiei, Bucureşti, 1962;
Daicoviciu, C., Dacica, Cluj, 1970;
Daicoviciu, H., Dacii, Bucureşti, 1972;
Dana, Dan, Zalmoxis: de la Herodot la Mircea Eliade, Iași, 2008;
Daniel, Constantin, Misteriile lui Zamolxis, București, 2011;
Densuşianu, N., Dacia Preistorică, Bucureşti, 1986;
Dumitrescu, Vladimir/Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, București, 1988;
Dunăre, N., Civilizaţia tradiţională româneasca in curbura carpatică nordică, Bucureşti,
1984;
Fochi, A., Datini şi eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Răspunsuri la
chestionarul lui N. Densușianu, București, 1976;
Idem, Mioriţa: tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, 1964;
Fochi, Adrian/Datcu, Iordan, Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, vol.
II (1892-1904), Bucureşti, 2002;
Fochi, Adrian/Pop, Mihai, Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, vol. I
(1800-1891), Bucureşti, 1968;
Fotino, Dionisie, Istoria Daciei, București, 2008;
Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, 2007;
Giurescu, C.C., Formarea poporului român, Craiova, 1973;
Godea, Ioan, Dicţionar etnologic român, Bucureşti, 2007;
Gramatopol, M., Dacia antiqua, Bucureşti, 1982;
Grec, Ioan Marius, Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor, Iași, 2009;
Herodot din Halicarnas, Istorii, trad. rom., Bucureşti, 1980;
Herseni, T., Forme străvechi de cultură populară românească, Cluj Napoca, 1977;
Husar, A., Dacia preromană (între Orient şi Occident), Cluj-Napoca, 2000;
Ioniță, Gheorghe L., Reconsiderarea istoriei: geto-dacii, București, 2010;
Iorga, N., Istoria românilor pentru poporul român, Chişinău, 1992;
Mackendrik, P., Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978;
Macrea, M., De la Burebista la Dacia pre-romană. Repere pentru o permanenţă istorică,
Cluj- Napoca, 1978;
Idem, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969;
Miclea, I., Florescu, R., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă, 1980;
Muşat, M., Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român, Bucureşti, 1980;
Muşu, Gh., Din mitologia tracilor, Bucureşti, 1982;
Nicolaescu-Plopşor/D., Wolski, W., Elemente de demografie şi ritual funerar la populaţiile
vechi din România, Bucureşti, 1975;
Nour, A., Cultul lui Zamolxis. Credințe, rituri și superstiții geto-dace, Antet XX Press, f.a.;
Oltean, Dan, Burebista și Sarmizegetusa, Bucureşti, 2007;
Idem, Regii dacilor și războaiele cu romanii, Deva, 2012;
Idem, Religia dacilor, Bucureşti, 2002;
Oprişan, I.(ed.), Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc (1956-1964), Bu-
cureşti, 2004;
Idem ed.), Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc (1965-1969), Bucureşti,
2005;
Papadopol-Calimah, Al., Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia, Bucureşti, 2007;
Pârvan, V., Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Bucureşti, 1972;
Idem, Getica, Bucureşti, 1982;
Petolescu, C.C., Les cultes orientaux dans la Dacie méridionale, Leiden, 1976;
Idem, Dacia, București, 2010;
Petrescu-Dîmboviţa, M., Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978;
Pippidi, D. M., Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967;
Pop-Curșeu, Ioan, Magie și vrăjitorie în cultura română, Iași, 2013;
Popescu, Al., Rumänische Erntebräuche, Bonn, 1974;
Preda, F., Geto-dacii în izvoarele antice, Bucureşti, 1978;
Protase, D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971;
Rogoz, Viorel, Familia în credinţe, rituri, obiceiuri, Satu Mare, 2002;
Russu, I.I., Etnologia românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică, Bucureşti, 1981;
Idem, Limba traco-dacilor, Bucureşti 1967;
Idem, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, Cluj-Napoca, 2009;
Șăineanu, Lazăr, Ielele sau zânele rele. Studii folclorice, Bucureşti, 2013;
Sanie, S., Cultele syriene şi palmyriene în Dacia romană, teză de doctorat, Bucureşti, 1976;
Idem, Din istoria culturii și religiei geto-dace, Iași, 1995;
Sanie, S./Tudor, D., Enciclopedia civilizaţiei române, Bucureşti, 1982;
Strabon, Geografia, vol. II, trad. rom., Bucureşti, 1974;
Tudor, D., Scurtă istorie a Daciei, Bucureşti, 1979;
Turcu, M., Geto-dacii în Câmpia Munteniei, Bucureşti, 1979;
Vuia, R., Studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1975;
Idem, Căluşarii, dans vindecător, Bucureşti, 1924;
Vulcănescu, R., Măştile populare, Bucureşti, 1970;
Idem, Mitologie română, Bucureşti, 1987;
Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, Bucureşti, 1985.