Olimpiadă clasa VIII Teme

Etapa judeţeană/municipiul Bucureşti:

 Burebista și Decebal, cucerirea Daciei de către romani;
 Dacia romană. Romanizare. Creștinism;
 Așezarea slavilor la sudul Dunării. Romanitatea orientală;
 Poporul român, popor romanic;
 Primele forme de organizare statală;
 Statele medievale în spațiul românesc: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Dobrogea;
 Spațiul românesc și politica de cruciadă târzie de la Mircea cel Bătrân la Mihai Viteazul; Constantin
Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir;
 Secolul fanariot;
 Românii între Orient și Occident. Conservatorism și modernizare;
 Studii de caz: Tudor Vladimirescu;
 Generația pașoptistă: programe și consecințe ale revoluției.

Tema I Burebista și Decebal, cucerirea Daciei de către romani;

Geto-dacii
reprezintă ramura nordică a tracior care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură
distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și
spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând
cu sec. VI î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. I î. Hr. de cele romane cu
numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată
Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor.
Trăiau în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un
șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava,
Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat
în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul
societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati-purtători
de căciulă) și oamenii liberi de rând (comati sau capillati-„pletoşii”).
Ocupațiile de bază erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei
economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite
meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. Geto-dacii
făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin,
untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale,
animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. III î. Hr. au
emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale geto-
dacilor au încetat în primele decenii ale sec. I î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de
schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa
Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani.
Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare
popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Ei practicau cu
precădere ritul funerar al incinerației. Pe terasele amenajate artificial la Sarmisegetuza au fost
zece construcţii ce s-a presupus a fi sanctuare, dintre care opt rectangulare şi două circulare
(spaţiul sacru era delimitat de pilaştrii de piatră). Cel mai mare sanctuar patrulater de la
Sarmisegetuza avea 60 de coloane de andezit (material care s-a folosit numai în timpul lui
Decebal). Cele două sanctuare circulare erau delimitate prin stâlpi de andezit, cel mai mare avea
diametrul exterior de 30 m. Alături se afla „Soarele de andezit” (un disc central în jurul căruia erau
dispuse lespezi în formă de raze). La cucerirea Sarmisegetuzei romanii pătrund în incinta sacră şi
retează toţi stâlpii sanctuarelor dacilor. Mulţimea construcţiilor religioase de la Sarmisegetuza îi
conferă locului calitatea de „Munte Sfânt”. (Kogaionon). În alte 19 aşezări s-au descoperit în total
23 sanctuare.
Buerbista (82 – 44 î.Hr)

1
 La sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului I î.Hr se petrec importante evenimente în spaţiul
dacic.
Potrivit lui Strabon, ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul
Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât
în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine
ajungând să fie temut chiar şi de romani.
În impunerea autorităţii sale şi a unor reforme, Burebista (82 – 44 î.Hr) are concursul lui Deceneu
care vine la conducătorul dac, potrivit lui Iordanes, în anul 82. Deceneu era mare preot, Burebista
dându-i „o putere aproape regală” (Iordanes – „Getica”).
Pe calea armelor sau prin mijloace paşnice el reuşeşte să aducă la ascultarea sa neamul geto-dac,
într-o acţiune de unificare. Nucleul noului stat se află în Munţii Orăştiei, cu reşedinţa la
Sarmisegetuza, unde era şi centrul religios al dacilor cu Muntele Sfânt (Kogaionon), reşedinţa fiind
protejată de un şir de cetăţi întărite: Costeşti (posibila reşedinţă regală la un moment dat) Blidaru,
Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna etc.
Burebista îşi îndreaptă forţele în anul 60 î.Hr în vest şi înfrânge pe boii conduşi de Critasiros şi pe
taurisci. După rezolvarea situaţiei în vest Burebista se îndreaptă spre pontul Euxin şi începând cu
anul 55 î.Hr cucereşte toate cetăţile vest-pontice „Olbia (la gura Bugului), Tyras (la vărsarea
Nistrului) Histria, Tomis, Callatis, Dionisopolis, Odessos, Mesembria şi Apolonia". Cea mai mare
parte dintre cetăţi se supun de bunăvoie, altele ca Olbia şi Mesembria se opun şi sunt distruse. În
urma cuceririlor teritoriale regatul lui Burebista poate fi delimitat în vest de confluenţa râului
Marus (Morava) cu Dunărea Mijlocie iar la est de gura Bugului, la nord de Carpaţii Păduroşi şi la
sud de Haemus (Munţii Balcani). „Cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia” potrivit
inscripţiei de la Dianysopolis devine „stăpânitor(ul) tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de
Dunăre”, după acelaşi izvor.
La Roma în 48 î.Hr izbucneşte războiul civil. Când balanţa înclină spre Pompei, prin intermediul lui
Acornion din Dionysopolis, Burebista îşi oferă sprijinul, probabil în schimbul recunoaşterii de către
Pompei a posesiunilor sale pontice. Solul său îl întâlneşte pe Pompei lângă Heracleea Lyncestis în
Macedonia, îi câştigă bunăvoinţa dar îşi atrage duşmănia lui Caesar care va ieşi învingător la
Pharsalos. Numai asasinarea lui Caesar în 44 î.Hr. a împiedicat o campanie de pedepsire a dacilor.
În acelaşi an va fi ucis şi Burebista într-o răscoală, statul său dezmembrându-se în 4 apoi 5 state
mai mici. Astfel Pliniu cel Bătrân aminteşte un stat condus de Deceneu (mare preot în timpul lui
Burebista). Nucleul statal de la Sarmisegetuza se va menţine şi în timpul urmaşilor săi: Comosicus,
Coryllos (Scorilo) şi Duras care va preda puterea lui Diurpaneus. Alți regi geto-daci menționați de
izvoare sunt Dicomes, Cotiso în Munţii Banatului, Roles, Dapyx şi Zyraxes în Dobrogea
Decebal
Mai mic ca întindere decât regatul lui Burebista, statul lui Decebal avea sub autoritatea sa
Transilvania (zonele nord-vestice) Banatul, Moldova până la Siret, Oltenia şi o parte a Munteniei.
Însuşirile personale ale lui Decebal sunt sugestiv descrise de Dio Cassius „priceput în ale războiului
şi iscusit la fapte” ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp;
„meşter în a întinde curse, ager în lupte ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă cu bine
dintr-o înfrângere; drept pentru care multă vreme a fost pentru romani un adversar de temut”.
În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc și expansiunea romană la Dunărea de Jos, primul
teritoriu intrat sub stăpânirea romană fiind Dobrogea care va face parte din provincia Moesia
apoi din Moesia Inferior.Conflictele cu Imperiul roman încep în perioada domniei lui Duras. Dacii
ataca si prada Moesia (in iarna 85-86 d.Hr.), însuși Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei fiind
ucis. În acest context împăratul Domițian pregătește o campanie militară împotriva dacilor.
Batranul rege Duras cedeaza tronul lui Decebal. Noul rege dac - "era foarte priceput in planurile de
razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga momentul cand sa atace pe dusman si cand sa
se retraga la timp" - scrie Dio Cassius. "Era dibaci in a intinde curse, luptator viteaz, stia sa
foloseasca o victorie si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina a fost multa vreme
un adversar de temut pentru romani".
În primăvara anului 87 d.Hr. armata romană condusă de generalul Fuscus trece Dunărea pe un
pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe
neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând
în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma.
2
 În anul următor 88 d.Hr., romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost
consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la
Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe
câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea.
Prins în luptele cu popoarele germanice (cvazii şi marcomanii) în Pannonia, Domitian nu a
valorificat această victorie, solicitând el însuşi încheierea unui tratat de pace care se va dovedi
avantajos pentru daci, cum ne informează acelaşi Cassius Dio, care arată că împăratul „dădu lui
Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare
în timp de pace şi de război”. Decebal devenea astfel ”client al Romei”.
Războaiele din timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.)
Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare,
majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului. Cea mai importantă sursă
documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), Columna lui Traian, monument
ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului
Apollodor din Damasc și care Pentru Dacia reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a
transformării în provincie romană, Complexul de monumente de la Adamclisi - Tropaeum Traiani,
monument triumfal înalt de 40 m, cu o circumferinţă de 100 m, formând un uriaş cilindru din
blocuri de piatră, acoperit de un trunchi de con încununat de un soclu prismatic pe care se află o
enormă statuie – Tropaeum – simbolul victoriilor romane. Iniţial avea 52 metope din piatră,
decorate cu sculpturi în relief dintre care cele mai multe reprezintă câte un personaj sau două în
ţinută de luptă sau captivitate.
Cauzele războaielor daco-romane
Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de
Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană.
Cauzele acestor războaie au fost diverse:
- Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice:
regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară
între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani.
- Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei
Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către
barbari.
- Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării
ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului.
- Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma
tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu.
- Ambiţiile militare personale ale lui Traian.
Primul război dacic din anul 101/102
În anul 97 Marcus Ulpius Traianus este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-
117.
Conform lui Dio Cassius la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de
operaţiuni militare din Moesia Superior Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de
aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi
traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la
Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum
(Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-
a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-
a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la
expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că
atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge
ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis.

În iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune:
invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin
surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să
3
 nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile
de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte
din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se
îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci. În
urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.

După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercăril or de
tratative ale lui Decebal. Traian atacă din mai multe părţi.Cu prilejul luptelor au fost cucerite
câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi
maşinile de război pierdute de Fuscus. În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care
Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102.

Lui Decebal i se impune o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de
la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi)
romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în
cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil
partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă
independentă.

După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile
dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia,
Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.

Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre,
între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va
reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.

La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns
continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă
independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-
vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit.

În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian
va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană.

Al doilea război dacic (105-106)

La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator
al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Traian trece Dunărea
pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai
multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la
Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de
cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste
cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor
Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi
dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.

Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa
acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a
organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a
sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, luându-și viața.
După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for. Moartea lui
Decebal pune practic capăt războiului.

4
 Tema II Dacia romană. Romanizare. Creștinism;

O diplomă militară din 11 august 106 descoperită la Parolissum confirmă că la aceea dată Dacia
era provincie romană. Dacia devine „Dacia Felix” aşa cum era numită pe monede.
Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai
mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul.
Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând
ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacia Sarmisegetuza. – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul
Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în
sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei
romane, fiind locuite de dacii liberi.
Datorită importanţei strategice Dacia s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea administraţiei
imperiale, fiind organizată în trei rânduri sub Traian, Hadrian (117-138) şi Marc Aureliu (161-180).
Împăratul Hadrian a decis împărţirea Daciei în două provincii Dacia Inferior (Oltenia şi sud-estul
Transilvaniei apărată de Munţii Carpaţi şi limesul Alutanus întărit cu tabere fortificate – castre) şi
Dacia Superior ce cuprindea Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei.
Probabil în 167-168 teritoriul celor două Dacii a fost divizat în provinciile: Dacia Malvensis
(Oltenia) cu capitala la Malva; Dacia Apulensis (Banatul şi sudul Transilvaniei) cu capitala la
Apulum şi Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei) cu reşedinţa la Porolissum. Organizarea Daciei
sub Marcus Aurelius a avut drept scop refacerea din punct de vedere administrativ, militar şi
juridic a provinciei (numită şi tres Daciae) pusă sub conducerea unui legatus Augusti pro praetore
Daciarum trium.
În apărarea Daciei, provincie de graniță, un rol important a revenit legiunilor şi trupelor auxiliare.
Cât timp Dacia a făcut parte din Imperiu, Legiunea a XIII-a Gemina a staţionat la Apulum. Sub
Traian este adusă şi Legiunea a IV-a Flavia Felix stabilită iniţial într-un castru pe locul viitoarei
Ulpia Traiana Sarmizegetuza şi apoi la Berzobis. După 168-169 şi până la sfârşitul stăpânirii
romane în Dacia, Legiunea a V-a Macedonica era staționară la Potaissa. În provincia nord-
danubiană staţionau şi numeroase trupe auxiliare, în total 16 alae (unităţi de cavalerie), 50
cohortes (unităţi de pedestraşi), 15 numeri (unităţi auxiliare etnice) şi formaţiunile de singulares
(garda guvernatorului). Totalizând se ajunge la concluzia că după perioada lui Marc Aureliu în
Dacia se aflau 50 – 55 000 militari (din legiuni şi trupe auxiliare). Castre ( unde staționau trupele)
importante pentru sistemul defensiv erau cele de la Ulpia Traiana Sarmizegetuza, Berzabis,
Apulum şi Potaissa.
Romanizarea geto-dacilor
În procesul etnogenezei din spaţiul carpato-danubiano-pontic (proces început odată cu
conturarea grupului etnic al tracilor), fenomenul esenţial este romanizarea, însuşirea culturii şi
civilizaţiei romane, îndeosebi a limbii latine de către autohtoni.
Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la bază un şir de premise favorabile: originea comună,
indo- europeană, a traco-geto-dacilor şi a romanilor, contactele anterioare, superioritatea
civilizaţiei romane.
Procesul de romanizare:
 presupune anumite conditii;
 cunoaşte mai multe etape;
 se realizează prin intermediul unor factori
Procesul romanizării s-a desfăşurat în trei etape:
a) etapa preliminară sau etapa ante-rioară cuceririi romane, secolul II î.Hr.- 106 d.Hr.;
Stăpânirea romană a fost precedată, aproximativ două sute de ani, de legăturile dacilor cu lumea
romană. Cucerirea Peninsulei Balcanice de către romani (secolele II î.Hr. - I d.Hr.) i-a pus pe daci
intr-un strâns contact cu civilizaţia romană. Influențele romane s-au manifestat în domeniul:
 culturii materiale romane: au fost descoperite pe teritoriul fostei Dacii vase de bronz, unelte de
iier, arhitectură, armament, ceramică, instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc.

5
  vieţii Spirituale: folosirea alfabetului latin, preluarea imaginilor unor divinităţi romane pentru a
reprezenta divinităţi dacice etc.
 vieţii politice: implicarea lui Burebista în războiul civil de la Roma, intre Cezar şi Pompei şi
sprijinirea lui Pompei; cucerirea Dobrogei de către romani in 28 Î.Hr. şi organizarea teritoriului
prin includerea sa în provincia Moesia, in anul 46 d.Hr.
b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106—271/275;
Stăpânirea romană a durat în Dacia circa 165 de ani, deci vreo cinci generatii. Acest răstimp
reprezintă etapa decisivă în sinteza daco-romană.
Romanizarea s-a realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilarea relativ rapidă a
traco-geto-dacilor: limba latină, colonizarea romană, armata romană, instituţia cetăţeniei romane,
dreptul roman, sistemul administratiei romane, cultele religioase romane, religia creştină,
căsătoriile mixte daco- romane, educaţia de tip roman, valorile culturale şi morale romane,
urbanizarea, aşezările rurale romane, relaţiile economico-comerciale etc. Factorii hotărători ai
romanizării au fost limba latină şi creştinismul.
c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275—602
In anul 271/275, împăratul Aurelianus retrage administratia şi armata romană din Dacia
(Retragerea aureliană). O parte a populației (armată şi civili legaţi prin interese de imperiu)
părăseşte Dacia din liberă iniţiativă. Cea mai mare parte a populaţiei romanizată continuă să
trăiască la nord de Dunăre (descoperirile arheologice din secolul IV-lea demonstrează aceasta).
Consecintele retragerii aureliene:
 decăderea vieţii urbane în fosta provincie Dacia;
 parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrage spre tinuturile rurale din cauza migratorilor şi
întemeiază noi aşezări;
 procesul de romanizare a dacilor liberi (zonele necucerite de romani) se intensifică; o parte a
acestora se stabilesc pe teritoriul fostei provincii romane Dacia;
 contactele cu romanitatea sud-dunăreană sunt intense.
Romanizarea continuă şi după retragerea aureliană din Dacia, în special datorită Dobrogei, care
rămâne sub stăpânirea romană până in 602 şi joacă un rol important in Întărirea romanitătii nord
—dunărene.
FACTORII ROMANIZARII
1. Colonizarea provinciilor dunărene
Colonizarea provinciilor dunărene (Dacia şi Dobrogea) a reprezentat un factor esenţial al
romanizării geto—dacilor şi s-a realizat pe două căi de bază:
 colonizarea oficială (organizată de statul roman);
 colonizarea populară (spontană).
Procesul colonizării masive şi organizate a Daciei a fost declanşat de către împăratul Traian şi
continuat de urmaşii săi. Datorită importanței pe care o avea Dacia pentru Imperiul Roman, numai
sub impăratul Traian au fost aduşi în Dacia circa 40.000 de colonişti „ex toto orbe Romanum
(istoricul roman Eutropius, secolul IV d.Hr.) pentru „a; popula oraşe şi a cultiva ogoare”.
Colonizarea oficială se realizează prin două metode:
 întemeierea de noi colonii (această metodă se foloseşte doar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa);
 atribuirea de pământ unor grupuri de cetăţeni romani
Dupä cucerire, tot pământul Daciei a fost distribuit coloniştilor şi veteranilor (soldati lăsaţi la
vatră). Coloniştii proprietari de pământ şi-au ridicat în diferitele părţi ale Daciei câte o villa rustica,
imprejurul căreia se forma cu vremea o aşezare (canabae, vicus şi pegas), până ce villa ajungea un
sat, care purta de multe ori numele întemeietorului (de exemplu, vicas Casianus, azi localitatea
Casian). Lucrătorii daci de pe proprietăţile acestor colonişti au trebuit să înveţe latineşte; la fel şi
locuitorii sutelor de sate pentru a se intelege cu autorităţile, cu toţi reprezentanţii statului roman.
Colonizarea cuprinde atât centrele urbane, cât şi regiunile rurale ale Daciei. Inscriptiile şi
informatiile scrise atestă prezenta în Dacia a unor colonişti veniţi din provinciile vecine (Moesia,
Pannonia) şi regiuni mai îndepărtate (Italia, Grecia, Asia Mică, Siria). Inscriptiile relevă că 74% din
numele mentionate sunt nume romane, ceea ce atestă că, indiferent de zona de provenienţă,
majoritatea coloniştilor sunt latinofoni (vorbitori de limba latină), purtători ai culturii materiale şi
spirituale romane.

6
 Coloniştii romani au creat în Dacia centre economice şi religioase, au adus aici limba latină şi
spiritualitatea romană, au creat familii mixte daco-romane, au contribuit direct la atragerea geto-
dacilor în sistemul de valori romane si, in final, la romanizarea lor.
2. Armata
Pentru a proteja Dacia, care era o provincie de graniţă, romanii au mentinut aici o armată
numeroasă, de aproximativ 55.000 de soldaţi organizati in:
 legiuni (formate din soldati care aveau cetăţenie romană);
 trupe auxiliare (formate din soldaţi care nu aveau cetăţenie romană).
Trupele staţionau în tabere militare romane, numite castre, care erau răspândite pe întregul
teritoriu din Dacia si Dobrogea. În jurul castrelor s-au creat aşezări civile numite canabae, unde
locuiau familiile soldatilor, meşteri, ţărani daci. Ambele tipuri de aşezări au reprezentat un nucleu
important al romanizarii.
După 25 de ani de serviciu militar obligatoriu, soldaţii care îşi terminau stagiul militar şi erau lăsaţi
la vatră obtineau anumite recompense, drepturi. Ei se numeau veterani. Veteranii din legiuni
primeau bani şi ocupau diferite funcții. Veteranii din trupele auxiliare primeau: cetăţenie romană,
pământ în proprietate, dreptul de a se căsători în provincia apărată. Astfel, numeroşi veterani s-au
stabilit fie în oraşe, unde primeau functii administrative, fie în sate, unde au înfiinţat ferme
agricole, numite villa rustica. Veteranii erau latinofoni. Ei devin aşadar un important factor al
romanizării.
3. Urbanizarea
Dacă în Dobrogea existau oraşe şi înainte de cucerirea romană datorită coloniilor întemeiate aici
de greci, în secolele Vll-VI i.Hr.: Histria, Callatis (azi Mangalia) şi Tomis (azi Constanţa), în Dacia
urbanizarea se datorează romanilor.
Oraşele aveau statut de:
 colonia (au rang superior): Ulpia Traiana, Napoca, Apulum;
 municipiu: Potaisa.
Oraşele Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia), Napoca (Cluj), Potaissa (Turda), Drobeta
(Turnu Severin), Dierna (Orşova) erau nuclee de iradiere a romanizării. În oraşele romane erau
concentrate majoritatea instituţiilor purtătoare ale modelului de viaţă roman, care erau factori
fundamentali ai romanizării: administrația, instanţele judecătoreşti, marile centre religioase,
teatre, şcoli etc.
4. Limba latină
Unul din factorii romanizării lingvistice constă în organizarea politice-administrativă a spatiului
cucerit.
Funcțiile administrative erau detinute in aceste teritorii de cetăţeni romani, care vorbeau limba
oficială —— latina m, contribuind astfel la procesul de romanizare.
Folosirea intensivă a limbii latine este atestată prin cele peste 8000 inscriptii latine, față de numai
35 greceşti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 8500 de inscriptii au fost descoperite în Moesia.
Geto—dacii adoptă credinţele şi obiceiurile romane: divinităţile romane Jupiter, lunona, Venus,
Diana, Silvanus sau continuă să practice cultul divinitătilor locale sub nume romane.
Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii preiau limba latină şi o folosesc în locul limbii lor
autohtone, işi însuşesc nume romane, işi ridică monumente funerare cu inscripţii latine.
Latina vorbită —— latina populară (sau vulgară) a reprezentat principalul factor al romanizării.
Răspândirea rapida a limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de
comunicare în administraţie, in instante judiciare, în castre, in relatiile comerciale, în educaţie.
5. Religia
Religia ilustrează sinteza Spirituală daco-romană şi este un factor determinant in romanizare. În
etapa stăpânirii romane, principalele caracteristici ale vieţii spirituale in provinciile dacice cucerite
sunt:
 varietatea divinitătilor/ zeitătilor: greceşti (predominant în Dobrogea), orientale (egiptene,
persane, siriene) şi romane;
 predomină adorarea divinitătilor romane;
 apare fenomenul interpretatio romeno (adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane,
adică dacice);

7
  sincretismul religios (tendinta de a se contopi într-o figură divină atribute şi caracteristici
apartinând mai multor divinităţi întrucâtva înrudite);
 se practică ambele rituri de înmormântare: incineratia (arderea) şi înhumaţia (îngroparea).
Cel mai important factor al romanizării dacilor in perioada ulterioară retragerii aureliene a fost
religia creştină, care pătrunde în mod sporadic încă în perioada stăpânirii romane, dar se
răspândeşte pe o scară mai largă in prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr. După ce împăratul
Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milano din 313, garantează toleranța religioasă în Imperiul
Roman şi acordă libertate de cult crestinismului, in anul 391 d.Hr., impăratul Theodosius interzice
cultele pagâne, fapt care a determinat organizarea unor episcopate in zona Dunării (la Tomis,
Durostorum etc.). Creştinarea masivă a daco-romanilor a sporit, în secolele lV—V, prin activitatea
unor misionari (Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic).
Descoperirile arheologice au scos la lumină numeroase dovezi ale răspândirii creştinismului în
Dacia postromană:
 donariul (ofrandă religioasă) găsit la Biertan (iud. Sibiu), un candelabru de bronz cu inscripţia Ego
Zenovius votam posui (Eu, Zenovius, am pus acest dar), care contine simboluri creştine
(monograma lui Hristos);
 opaițe paleocreştine (lampă mică, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient
umplut cu seu, ulei sau untură), folosite de crestini;
 cruci şi fundaţii ale unor basilici (biserici) creştine: Porolissum, Sucidava.
Din limba latină au pătruns în limba română principalii termeni creştini: Dumnezeu (Domnie
Deus), creştin (Christianas), cruce (Crux), Duminică (Dies Dominica), păcat (pecatum), rugăciune
(rogotio). Creştinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane, ca urmare,
procesul de romanizare a căpătat un caracter mai accelerat şi profund, devenind ireversibil.

Tema III Așezarea slavilor la sudul Dunării. Romanitatea orientală;

Întregul continent european a cunoscut un proces de migrație a popoarelor în perioada de

decădere a Imperiului roman, precum și în primele secole de după dispariția acestuia. În câteva
veacuri, au avut loc importante schimbări în structura etnică a continentului european.
Unii dintre migratori au stăpânit pentru o perioadă Dacia, după retragerea ordonată de împăratul
Aurelian.
Între aceștia au fost goții și gepizii, care au trecut prin spațiul românesc în secol ele III-V. Au mai
venit și triburi originare din Asia, precum hunii și avarii. Cel mai important popor care a migrat pe
teritoriul actual al României a fost cel slav. El a jucat în ținuturile dunărene rolul pe care l-au jucat
în apus popoarele germanice, în formarea de noi popoare europene.
Migraţia slavă a găsit în spaţiul dacic o populaţie romanică denumită de specialişti protoromâni
(cei dintâi români pentru a fi deosebiţi de românii de mai târziu). Slavii se instalează în secolul VI
în regiunile extracarpatice, iar un secol mai târziu în Transilvania.
Slavii au năvălit în secolul al VI-lea în teritoriul locuit de strămoșii noștri la nord de Dunăre, venind
dinspre nord și est. Se ocupau cu creșterea vitelor, pescuitul, vânătoarea, agricultura. Există
numeroase dovezi care atestă conviețuirea strămoșilor noștri cu triburile slavilor.
Împărații bizantini (urmașii împăraților romani) au întreprins mai multe expediții împotriva
slavilor, fără a putea să oprească înaintarea acestora. Mai mult, profitând de un război între doi
pretendenți la tronul Imperiului Bizantin, începând cu anul 602, slavii trec Dunărea, așezându-se
în număr din ce în ce mai mare în Peninsula Balcanică unde vor modifica fizionomia etnică și vor
deveni element majoritar, populaţia romanică de la sud de Dunăre va fi treptat asimilată de masa
slavilor. La nordul Dunării însă vor convieţui cu populaţia locală sfârşind prin a fi asimilaţi.
Influenţa slavă se exercită în organizarea social-politică. Aşa se explică spre exemplu termenul de
„voievod” şi „cneaz”.
Romanitatea orientală
În urma cuceririi romane, un teritoriu vast al Europei cunoscuse procesul de romanizare,
populația cucerită învățând limba latină. A luat astfel naștere romanitatea occidentală în partea
apuseană a Imperiului Roman și romanitatea orientală în partea răsăriteană.

8
 Romanitatea orientală cuprindea o zonă întinsă între Austria de astăzi și Marea Neagră, trecând
prin nordul Peninsulei Balcanice și incluzând și teritoriul actual al țării noastre. În ciuda
numeroaselor invazii și războaie, populația din această zonă și-a continuat existența.
Pătrunderea slavilor la sud de Dunăre a avut consecințe importante:
1. Romanitatea orientală a fost izolată de romanitatea occidentală, fiind redusă la Peninsula
Balcanică și devenind romanitatea balcanică.
2. Populația romanică din Peninsula Balcanică a fost divizată în mai multe grupuri, ai căror urmași
sunt ramurile poporului român de la nord și de la sud de Dunăre.
3. Mulți locuitori romanici de lângă Dunăre au fost împinși mult spre sud, ajungând până în Grecia
de astăzi.
În teritoriul locuit de strămoșii noștri de la nord de Dunăre, slavii au fost asimilați în decurs de
câteva secole. În schimb, la miazăzi de fluviu, populația romanică s-a topit în masa slavilor. În
consecință, aici a început procesul de formare a popoarelor slave din Peninsula Balcanică (bulgari,
sârbi, croați, sloveni).

Tema IV Poporul român, popor romanic;

Poporul român este un popor romanic. Asta înseamnă că românii au origine romană și vorbesc o
limbă ce derivă din limba latină . Este vorba de limba folosită de oamenii obișnuiți (latina
populară) și nu de limba utilizată de marii scriitori romani. Alte popoare romanice sunt italienii,
francezii, spaniolii și portughezii.
Etnogeneza românească
Formarea poporului român a început după cucerirea romană a nordului Peninsulei Balcanice și a
Daciei. Prin analogie cu apariția altor popoare romanice, se consideră că procesul de formare a
poporului român s-a încheiat, în linii mari, până în secolele VII-VIII.
Poporul român s-a format pe ambele maluri ale Dunării, în aria romanității orientale. În procesul
de formare a poporului român, Dunărea nu a reprezentat un obstacol în calea legăturilor dintre
populația de la nord și de la sud de fluviu.
În urma ordinului de retragere dat de împăratul Aurelian, populația din Dacia a rămas pe loc. Au
plecat doar administrația, armata și o mică parte a locuitorilor. Așadar, regiunea de la nord de
Dunăre constituie una dintre zonele de formare a poporului român.
Spațiul fostei provincii romane Dacia a fost un nucleu al etnogenezei românești. Una dintre cele
mai puternice dovezi este faptul că un mare număr de râuri din România și-au păstrat vechile
denumiri moștenite de la daci: Dunăre (Dona ris), Olt (Alutus), Mureș (Maris) etc. La această
dovadă se adaugă multe altele oferite de arheologie sau de alte științe.
Elemente care au constituit baza formării poporului român sunt:
a. Substratul traco-dacic (sursele 2, 3). Este vorba de populația cucerită de romani în decurs de
mai multe secole și care ocupa nordul Peninsulei Balcanice și Dacia. În urma procesului de
romanizare, treptat, autohtonii își foloseau tot mai rar limba și o învățau pe cea latină. Încă se
păstrează cuvinte din limba pe care o vorbeau înainte de cucerirea romană.
b. Stratul roman (latin). La toate popoarele romanice elementul latin a fost cea mai importantă
componentă. Limbile romanice sunt urmașele limbii latine. În limba română, cea mai mare parte
a vocabularului provine din limba latină (circa 60% din fondul principal de cuvinte). Încet-încet,
limba latină vorbită de populația romanică de pe ambele maluri ale Dunării s-a modificat, dând
naștere unei limbi diferite de latina vorbită inițial.
Din acest motiv, învățații consideră că, în secolul al VI-lea, latina se transformase atât de mult,
încât devenise „limba romanică balcanică” sau străromâna. S-a păstrat și o expresie din această
limbă: „Torna, torna, fratre!”
(„Întoarce-te, întoarce-te frate!”).
c. Adstratul slav. În formarea poporului român, slavii au jucat rolul pe care germanii l-au avut în
formarea celorlalte popoare romanice. De exemplu, în cazul francezilor, adstratul a fost constituit
din mai multe triburi germanice, cum ar fi francii (care au dat numele lor poporului francez). La
nord de Dunăre, slavii au fost asimilați în câteva sute de ani de populația locală. Ei au avut însă o
influență importantă în formarea poporului român și a limbii române. Limba română s-a îmbogățit
cu un număr mare de cuvinte din limba slavă (circa 20% din vocabular).
9
 Spre sfârșitul mileniului I etnogeneza românească era încheiată. Astfel a luat naștere poporul
român, un popor romanic. Există mai multe ramuri ale poporului român, la nord și la sud de
Dunăre:
1. Dacoromânii trăiesc în principal în România, dar și în Republica Moldova, Ucraina, Serbia etc.
Dialectul daco-român al limbii române a devenit limba română literară.
2. La sud de Dunăre populația romanică s-a slavizat.
Totuși, românii au supraviețuit sub forma unor „insule” alcătuite din aromâni, meglenoromâni și
istroromâni. Aceștia viețuiesc în statele din Peninsula Balcanică (Grecia, Macedonia, Bulgaria,
Albania, Croația).
Primele menţiuni despre români în izvoarele medievale datează din secolul al VIII-lea, numele cu
care românii sunt consemnaţi fiind cel de valah, voloh, vlah sau olah, termen ce desemna o
populaţie romanizată. Urmașii geto-dacilor s-au numit pe ei înșiși români sau rumâni (din
latinescul Romanus), iar limba, românească sau rumânească.

Romanitatea românilor a fost pusă la îndoială, mai ales atunci când românii din Transilvania,
aflată sub stăpânire habsburgică și mai apoi austro-ungară, și-au cerut drepturile naționale.
În această atmosferă sunt lansate ideile imigrationiste, care contestă romanitatea romănilor,
susţinând că Dacia ar fi devenit o „terra descria”, un teritoriu rămas nelocuit după retragerea
aureliană (271/ 275), că poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar, de aici,
românii ar fi pătruns, către mijlocul secolului al XIII-lea, în Transilvania, unde i-au găsit stabiliţi pe
unguri şi pe saşi.
Aceste idei vor găsi, din diverse motive, susţinători, ajungăndu—se la apariţia teoriei
imigraţioniste (a imigra = a veni într-o ţară străină pentru a se stabili aici). Printre contestatarii
romanității românilor sunt și Franz Sulzer și Robert Roesler.
Ideile și argumentele teoriei imigraţioniste au fost publicate, in 1871, la Leipzig, de către Roesler,
in cartea sa Romanische Studien (Studii româneşti).
Teoria roesleriană contestă romanitatea românilor şi susţine că românii nu au origine latină.
Principalele idei:
1. dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii, cauză care ar fi contribuit
şi la dispariţia vechilor toponimii (nume de locuri) dacice; Roesler se bazează pe o informaţie care
apare la Eutropius (istoric roman din secolul al IV -lea): „Dacia... viris fuel—at exhausto” (Dacia... a
fost secătuită de bărbaţi);
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar cei 165 de ani de stăpânire romană efectivă;
3. toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia in timpul retragerii aureliene;
4. poporul român s—ar fi format la sudul Dunării, unde a primit influenţa slavă şi a devenit
ortodox;
5. vocabularul comun române-albanez se datorează unei convietuiri timpurii intre protoromâni şi
albanezi;
6. n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul
al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.
Netemeinicia ideilor teoriei imigraţioniste a secolului al XVIII-lea a fost reliefată de reprezentanţii
Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), dar şi de alţi
cărturari.
Se naşte astfel, teoria autohtoniei sau continuităţii, care susţine romanitatea românilor cu
următoarele argumente:
1. continuitatea dacică (persistenţa neintreruptă a populaţiei dacice sub stăpânire romană) este
confirmată de numeroase dovezi:
 dovezi logice: afirmaţia lui Eutropius se referă la pierderile de luptători gi nu poate fi interpretată
ca exterminarea p0pulaţiei dacice de către Traian. Niciun izvor narativ nu vorbeşte despre
distrugerea dacilor, doar despre înfrângerea şi supunerea lor, despre distrugerea puterii lor
militare. Mai multe scene de pe Columna lui Traian arată reintoarcerea dacilor acasă;
 dovezi epigrafice (inscripţii): existau in Dacia romană mai multe unităţi militare formate din daci in
vremea lui Traian și a urmaşilor săi;
 toponimia (nume de locuri): aproape toate oraşele romane poartă nume vechi dacice: Apullum,
Napoca, Drobeta, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Buridava, Piroboridava etc.;
10
  hidronimia (nume de ape): marile râuri au nume dacice (Maris, Alutus, Samus, Crisius etc.);
 dovezi lingvistice: menţinerea unor cuvinte de origine dacică în limba română;
 dovezi arheologice: aşezări şi morminte dacice s—au descoperit în circa 100 de puncte de pe
teritoriul fostei Dacii romane, la Lechinta de Mureş, Caşolţ, Locușteni etc.;
 romanizarea nu s-a produs doar in etapa stăpânirii romane efective, ci și prin contactele dintre
daci şi romani anterioare cuceririi şi contactele dintre daci şi romani ulterioare retragerii
aureliene;
 Aurelian a retras din Dacia armata şi administraţia romană. Dacia a fost părăsită din considerente
de ordin strategic. Niciun izvor antic nu confirmă evacuarea totală a provinciei romane.
 nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor în sudul Dunării inainte de secolul al
XIII—lea;
 asemănarea dintre limba română şi limba albaneză se datorează fondului comun tracic.
 Dacă românii şi albanezii ar fi avut o patrie comună, în Balcani, ar fi trebuit să ia naştere o limbă
comună, nu două limbi total diferite una de cealaltă;
 românii sunt menţionaţi ca popor distinct în aria romanităţii orientale în izvoarele istorice
medievale timpurii.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bogdan Petriceicu Haşdeu (filolog şi istoric) devine
susţinătorul cel mai
înflăcărat al continuităţii dacice, aducând argumente lingvistice în lucrarea Pierit-au dacii? (1860)
La fel A.D. Xenopol, foloseşte argumente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate teoria lui
Roesler. Ideile esenţiale, prezentate in lucrarea Teoria lui Roesler. În perioada interbelică (1918—
1939) apar şi primele argumente arheologice privind continuitatea dacică, descoperite de
arheologul Constantin Daicoviciu.
Vasile Parvan, istoric român, a organizat () serie de săpături arheologice sistematice, în baza
cărora a scris Getica (1926). Nicolae Iorga, istoric român, afirmă sinteza daco—romană în cadrul
romanităţii orientale.
Gheorghe Brătianu, istoric român, în lucrarea ”O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”,
analizează şi respinge, cu argumente de natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică şi
arheologică, teoria imigrationistă.

11