TEMA 1.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. GETO-DACII

Epoca fierului

A fost împărţită în două vârste:

- prima vârstă a fierului – Hallstatt (1200 – 450 î. Hr.);
- a doua vârstă sau La Tene (450 î.Hr. – 106 d.Hr.).
Creatorii culturilor epocii fierului în spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt tracii nordici sau geto-
dacii. Alături de ei pătrund şi alte populaţii: ilirii, sciţii, celţii şi bastarnii. Cea mai răspândită cultură
din perioada hallstattiană este cultura Basarabi. În aria acestei culturi s-au descoperit aşezări
permanente (centre agricole şi meşteşugăreşti) şi sezoniere (cu caracter pastoral); ceramică variată,
produse metalurgice, obiecte de cult, podoabe din bronz, fier şi aur.
Geto-dacii – populaţie de origine indo-europeană, reprezenta ramura nordică a tracilor cristalizată
în epoca hallstattiană. Numiţi geţi în izvoarele greceşti şi daci în cele latine, ei alcătuiau un singur
popor. De altfel, istoricul şi geograful antic Strabon preciza în lucrarea „Geographia”, că dacii şi geţii
vorbesc aceeaşi limbă. Prima menţiune despre geţi apare în lucrarea „Istoria” a lui Herodot (sec. V
î.Hr.). Referindu-se la expediţiile organizate de regele persan Darius I în 514 î.Hr. împotriva sciţilor
din stepele nord-pontice, istoricul arată că geţii, care s-au opus armatei persane, au fost învinşi,
„măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Organizarea socială

Geto-dacii trăiau organizaţi în triburi . Între acestea se cunosc: burii, carpii, costobocii,
albocensii, ş.a. Aceste triburi erau conduse de un şef militar (rege sau basileu) şi îşi aveau centrul
într-o aşezare fortificată, numită „dava”: Argedava, Buridava, Tamasidava, ş.a. Alte aşezări:
Apulum, Drobeta. Napoca, Sarmizegetusa ş.a.
Societatea geto-dacă de împărţea în două mari categorii: aristocraţia militară şi sacerdotală
(tarabostes sau pileati), care forma clasa dominantă şi categoria oamenilor liberi ( comati sau
capillati).

Cultura materială

Geto-dacii au creat o înfloritoare civilizaţie a fierului, ilustrată de numeroase unelte din fier,
ceramică variată, între care ceaşca dacică (căţui) şi chiupurile (vase mari pentru păstrarea
proviziilor), obiecte de uz casnic, arme, podoabe din argint şi aur.

Cultura spirituală

Religia geto-dacilor a fost politeistă. Zeul suprem era Zalmoxis, despre care Herodot afirma că
era un fost sclav al lui Pitagora. Revenit printre daci, el propaga ideea nemuririi – zeu al pământului
şi al naturii. Autoritatea lui era disputată de Gebeleizis – zeu al cerului şi luminii. Alţii: Gradivus,
zeu agrar, un zeu al războiului asemanator lui Marte, Bendis – zeiţa Lunii şi a pădurilor.
Ceremoniile religioase se desfăşurau în sanctuare de formă patrulateră sau circulară, renumite
fiind cele de la Parţa (Banat) sau Sarmizegetusa.
Preoţii aveau un rol important în societatea geto-dacă. Ei cunoşteau scrierea şi aveau cunoştinţe
de matematică, astronomie, medicină, botanică, filozofie, etc. Totodată, marele preot era şi
principalul colaborator al regelui.
 Contactele cu alte civilizaţii

Geto-dacii au intrat de timpuriu în contact cu alte civilizaţii, influenţându-se reciproc în domeniul

culturii materiale şi spirituale. Descoperirile făcute la Agighiol (Tulcea) sau Coţofeneşti (Prahova)
atestă influenţe persane şi scitice în prelucrarea metalelor preţioase.
Sub influenţa celţilor, s-au perfecţionat metalurgia fierului şi utilizarea roţii olarului ,dupa cum
atesta descoperirile de la Ciumeşti (Satu-Mare). Cele mai importate influenţe le-au exercitat asupra
dacilor coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre şi mai târziu civilizaţia romană.
Cele mai importante colonii greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre au fost Histria (sec. VII
î.Hr.), Tomis şi Callatis (sec. VI î. Hr.). Acestea au devenit importante centre economice şi culturale.
Relaţiile coloniştilor greci cu autohtonii au fost în general paşnice. După ce, în 514 î.Hr. grecii i-au
sprijinit pe perşi, ulterior, cetăţile greceşti atacate de sciţi, bastarni şi de traci, se pun sub protecţia
unor căpetenii locale gete. Acestea au fost Zalmodegikos (sec. III î.Hr.), Rhemaxos (sec. II î. Hr.),
„rex Histrianorum” (sec. II î. Hr.). In jurul anilor 72-71 î. Hr., cetăţile greceşti au acceptat dominaţia
romană. Prin mijlocirea grecilor, geto-dacii au preluat tehnici perfecţionate de metalurgie a fierului şi
roata olarului. Influenţele greceşti au pătruns în arhitectură şi vestimentaţie, cum ar fi căciula dacică
(pilleus), preluată de aristocraţi.
În scriere, geto-dacii au preluat mai întâi alfabetul grec, apoi pe cel latin.

Statul dac

Organizarea politică a geto-dacilor a evoluat de la uniuni tribale la regat.

Unificarea triburilor geto-dace într-un singur stat a fost grăbită de pericolul expansiunii romane.
Burebista, conducătorul unei puternice uniuni tribale, ajutat de marele preot Deceneu, a reuşit,
aproximativ în anul 82 î.Hr. să unifice triburile geto-dace, folosind atât mijloace politice cât şi
militare. Bazându-se pe o importantă forţă militară, Burebista (82 – 44 î.Hr.) a dus o politică externă
activă. El a cucerit teritorii locuite de bastarni (în jurul Prutului), sciţi (stepele nord-pontice), triburile
celţilor (din zona Nistrului dar şi din nord-vestul şi sud-vestul Daciei) şi cetăţile greceşti de pe litoral,
de la Olbia la Apollonia. Astfel, în câţiva ani, el crează un stat puternic, fiind recunoscut, conform
unei inscripţii descoperite în Dionysopolis – „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia” – anul
48 î.Hr.
Hotarele lui se întindeau la vest până la Dunărea mijlocie şi râul Marus (Slovacia), la est până la
gurile Bugului, la nord până la Carpaţii Păduroşi şi la sud până la muntii Haemus (Balcani). Ca
reşedinţă a statului a fost propusă cetatea Costeşti (munţii Orăştiei), în apropierea centrului religios al
dacilor. Acesta era situat pe dealul Grădiştei, numit de Strabon, Cogaionon (muntele Sfânt).
Pe plan intern, sprijinit de Deceneu, Burebista a luat măsuri de consolidare a statului: şi-a
disciplinat supuşii, impunându-le respectarea anumitor norme morale, a reorganizat administraţia, a
consolidat armata care număra în jur de 200.000 de oameni, a iniţiat construirea unui puternic sistem
de cetăţi în munţii Şureanu.
Către sfârşitul domniei, Burebista s-a implicat în războiul civil dintre Caesar şi Pompei,
desfăşurat în Peninsula Balcanică în 49-48 î.Hr. Burebista a trimis ajutor şi solie lui Pompei, dispus
să recunoască stăpânirea regelui dac. Învingător, Caesar a pregătit o expediţie de pedepsire a lui
Burebista. Aceasta nu a mai avut loc pentru că Caesar a fost asasinat la 15 martie 44 î. Hr. La căteva
zile, Burebista a murit şi el în urma unui complot.
După moartea lui Burebista statul dac s-a destrămat în 4 şi apoi 5 formaţiuni politice. Cea mai
importantă a rămas cea din zona munţilor Şureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Regia. De aici a
condus ca rege şi mare preot, Deceneu. El a fost urmat de Comosicus, Coryllus, Duras. Divizarea
geto-dacilor în regate mai mici le-a slăbit capacitatea de apărare. Romanii au cucerit teritoriul getic
dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea), anexat în 46 d.Hr.de imparatul Claudius provinciei
romane Moesia, organizată în sudul Dunării.
Conştienţi de ameninţarea romană, dacii de la nordul Dunării au organizat mai multe campanii
împotriva Moesiei romane. Astfel, atacul dacilor conduşi de Duras, în iarna anului 85/86 a fost
respins de împăratul Domitian care s-a pregătit să invadeze Dacia.
 În anul 87, legiuni romane conduse de generalul Cornelius Fuscus, au pătruns în Dacia. Romanii
au fost învinşi la Tapae, de Diurpaneus( tarabostes din sud-vestul Daciei). Această victorie i-a adus
lui Diurpaneus supranumele de Decebal (cel puternic, cel viteaz) şi l-a determinat pe Duras să-i
cedeze tronul. În anul 87, Decebal a fost recunoscut rege de către toţi geto-dacii liberi. (87-106).
În anul 88, o nouă armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus l-a învins pe Decebal la
Tapae. Cu toate acestea, în 89, Decebal reuşeşte să încheie o pace avantajoasă cu împăratul
Domitianus. Decebal se recunoştea „client al Romei”, primind în schimb ajutoare băneşti, meşteri şi
instructori militari.
Deşi mai redus teritorial decât statul lui Burebista, statul condus de Decebal s-a consolidat după
pacea cu Domitian. Decebal a întărit administraţia şi armata, a acţionat pentru dezvoltarea vieţii
economice şi a finalizat sistemul de cetăţi din Munţii Orăştiei. Acesta cuprindea cetăţile Costeşti,
Blidaru, Baniţa, Capâlna, Piatra Roşie, care asigurau apărarea Sarmizegetusei.
Conflictul dintre daci şi romani s-a redeschis după ocuparea tronului de la Roma de către
împăratul Traian (97-117). El a luat forma celor două războaie din 101-102 şi 105-106.
Cauze:
- dorinţa lui Traian de a crea în răsărit o zonă de „latinitate puternică”;
- bogatele resurse economice ale Daciei, în special aurul său;
- pacea ruşinoasă din 89, şi dispreţul lui Decebal faţă de romani;
- creşterea puterii dacilor.
Izvoare: Columna Traiană (din Forul lui Traian de la Roma), fragmentele din podul de la Drobeta
(construit de Apollodor din Damasc), monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani), „Istoria
romană” a lui Cassius Dio, inscripţii, etc.
Primul război dacic a început la 25 martie 101, cănd Traian a părăsit Roma. În vara lui 101,
legiunile romane au debarcat la Lederata şi au înaintat ocupând întregul Banat. Lupta s-a desfăşurat
la Tapae, romanii obţinând o victorie moderată. Cu toate acestea, Traian amână atacarea
Sarmizegetusei şi se retrage spre Dunăre, lăsând în Dacia numeroase trupe.
În iarna lui 101/102, Decebal organizează „diversiunea moesiană” pentru a-l determina pe Traian
să-şi retragă trupele din Dacia. Dacii, împreună cu aliaţii lor (burii, bastarnii, roxolanii) au trecut
Dunărea pe gheaţă şi au atacat garnizoanele romane din Moesia. Ei au fost înfrânţi de Traian în
cursul a trei bătălii, ultima, cea de la Adamclisi, unde, în anul 109, a fost ridicat monumentul în
cinstea acestei victorii - Tropaeum Traiani.
În primăvara anului 102, romanii reiau ofensiva , cuceresc treptat cetăţile din Munţii Orăştiei,
ajungând în apropierea Sarmizegetusei. Decebal a fost obligat să accepte o pace foarte grea: ceda
romanilor numeroase teritorii (Banatul estic, Oltenia rasariteana, campia munteana, sudul Moldovei),
restituia armele şi maşinile de luptă romane, extrăda dezertorii romani şi îi restituia pe specialişti,
renunţa la independenţă în politica externă. Atât Decebal cât şi Traian, conştienţi că pacea nu va
dura, s-au pregătit pentru reluarea luptei.
În iulie 105, Traian trecea Dunărea pe la Drobeta pe podul construit de Apollodor din Damasc
(103-104). Armata romană, (aproximativ 200.000 de oameni), s-a îndreptat spre Sarmizegetusa, pe
mai multe coloane. Bătălia pentru cucerirea Sarmizegetusei a început în vara lui 106. Supuşi unui
lung asediu, apărătorii daci au incendiat cetatea şi s-au retras. Romanii au distrus aşezarea civilă şi
întreaga fortificaţie, salutându-l pe Traian „imperator”. Decebal a încercat să se refugieze spre
Carpaţii Orientali pentru a continua lupta. Ajuns din urmă de un detaşament de călăreţi romani,
regele dac s-a sinucis.
Urmări:
- sinuciderea lui Decebal;
- stramutarea populatiei in zonele de campie, pentru a fi mai usor supravegheata;
- transformarea Daciei în provincie imperială romană (Dacia Felix);
- începutul romanizării oficiale care a dus la formarea poporului român şi a limbii române.
 B. ROMANIZAREA SPAŢIULUI DACO-MOESIAN

Romanizarea este un proces istoric complex prin care civilizaţia romana pătrunde în toate
compartimentele vieţii unei provincii, ducând la adoptarea culturii materiale și spirituale romane și la
înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Aşadar componenta esenţială a romanizării
este cea lingvistică.
Romanizarea populaţiei geto-dace sta la baza formării poporului român.
Conceptul de romanizare include două laturi fundamentale:
- colonizarea teritoriului geto-dac cu populaţie romanizată latinofonă venita din toate părţile
Imperiului Roman (informaţie venită de la Eutropius) – romanizare prin colonizare;
- asimilarea autohtonilor geto-daci in măsura în care ei au adoptat limba latină, şi-au însuşit
modul de viaţă roman, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană- schimbarea
mentalităţii si chiar a fiinţei etnice.
Procesul de romanizare cunoaşte mai multe etape, presupune anumite condiţii si se realizează
prin intermediul unor factori.

Etapele romanizarii in Dacia

I Etapă: mijlocul sec al II-lea – 46/106 i.Hr. – etapa precedentă cuceririi romane, se
caracterizează prin pătrunderea unor aspecte ale culturii materiale romane pe cale paşnică, prin
schimbul de produse. Alte obiecte romane sunt preluate în urma incursiunilor de pradă organizate de
daci la sudul Dunării.
După anul 44 î.Hr. între daci si romani se stabilesc relaţii paşnice, de cooperare economică dar si
relaţii politice si miltare.
Paşnice: 43 – 42 î.Hr. Cotiso colaborează cu Brutus;
Iarna 29/28 î.Hr. Rholes se aliază cu Octavianus care îl declară „aliatul şi prietenul
poporului roman”.
Violente: Capeteniile gete Dapyx, Dicomes, Zyraxes sunt atacate de romani în timpul lui
Octavianus.
II Etapă: 46/106 – 271-274 Are loc romanizarea organizată, rapidă şi ireversibilă a spaţiului
daco-moesian.
III Etapa postromană: După ”retragerea aureliană” din 271-274, romanizarea continuă în
condiţiile marilor migraţii şi încetării autorităţii imperiale romane. Moesia rămâne sub autoritate
romană până la „marea migrație slavă” din anul 602.

Condiţiile esenţiale ale romanizării:

- ocuparea teritoriului unui popor antic;
- integrarea acestui teritoriu in statul roman pentru mai multe generaţii;
- existenţa unei populaţii neromane numeroase asupra căreia se exercită romanizarea;
- asigurarea de către statul roman a evoluţiei paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi
spirituale.

Factorii romanizării

a. Administraţia:
Moesia – a fost organizată aproximativ în anul 15 d.Hr., în dreapta Dunării inferioare. În 46,
în timpul împăratului Claudius, i-a fost anexat teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. În 86,
Domitianus a împărţit provincia în Moesia Superioară şi Moesia Inferioară, aceasta incluzând şi
Dobrogea.
Dacia romană cuprindea: Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din vestul Munteniei,
având iniţial capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ea a fost reorganizată de succesorii lui Traian.
În timpul lui Marcus Aurelius (161-180), existau trei provincii: Dacia Apulensis, cu reşedinţa
la Apulum, Dacia Malvensis, cu reşedinţa la Malva şi Dacia Porolissensis, cu reşedinţa la
Porolissum. Toate cele trei Dacii erau conduse de un împuternicit imperial, „legatus Augusti pro
praetore”. Acesta era ajutat de funcţionari provinciali şi locali. Toţi vorbeau latina oficială, limba
administraţiei romane.
 b. Armata:
Apăra cele două provincii şi era formată din legiuni (cetăţeni romani) şi trupe auxiliare
(provinciali necetăţeni). Trupele auxiliare erau de două tipuri: cohorte (infanterie) şi alae (cavalerie).
Aceste trupe staţionau în castre (Apulum, Potaissa, Micia). În faţa castrelor se afla o linie de apărare
cu turnuri şi valuri de pământ numita limes. Prezenţa trupelor romane şi recrutarea dacilor în armata
romană, au contribuit la intensificarea romanizării autohtonilor.
c. Veteranii:
Au fost un alt factor important care a contribuit direct la romanizarea dacilor. După
încheierea serviciului militar ei obţineau cetăţenia romană, primeau o recompensă bănească, erau
împroprietăriţi cu pământ şi se puteau căsători în provincia pe care o apăraseră. Veteranii s-au impus
prin ştiinţa de carte, spiritul de disciplină şi ordine. Ei s-au stabilit în orașe, unde ocupau funcții
administrative, dar și în zonele rurale unde au întemeiat ferme agricole (villa rustica).
d. Coloniştii:
Au fost aduşi din diferite provincii romane şi folosiţi în agricultură, minerit şi meşteşuguri.
Toţi erau latinofoni, vorbind latina populară atât între ei cât şi în relaţiile cu autohtonii, cu care au
convieţuit activ. Coloniştii au întemeiat noi aşezări de tip roman: canabae, pagus (întemeiate pe lângă
castre), vicus (aşezări rurale) .
Urbanizarea:
Este o caracteristică specifică modului superior de organizare în teritoriile incluse în sistemul
administrativ al Romei.
În Moesia, tradiţia urbană exista şi înainte de cucerirea romană, datorită cetăţilor greceşti, pe
când în Dacia, urbanizarea s-a datorat cuceritorilor.
Oraşele din Moesia şi Dacia aveau o organizare tipic romană, fiind împărţite în 2 categorii:
- coloniile – erau organizate după modelul Romei, erau locuite de cetăţeni romani, care se
bucurau de toate drepturile: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Romula.
- municipiile – oraşe de rang inferior, ele aveau autonomie, însă locuitorii lor aveau doar
drepturi civile nu şi politice: Dierna (Orşova), Drobeta, Porolissum, Tibiscum, ş.a.
Continuitatea autohtonilor şi prezenţa lor în oraşele romane sunt atestate de inscripţii, vestigii
ceramice, păstrarea unor toponime dace. În oraşele Daciei romane activitatea edilitară era
intensă, fiind ridicate clădiri care ilustrează geniul ingineresc roman: forul, amfiteatrul,
apeductele, termele etc.
e. Viaţa economică:
Cele două provincii participau la viaţa economică a Imperiului Roman. Pe lângă agricultură şi
creşterea animalelor se practicau mineritul şi meşteşugurile. Statul roman a acordat o mare atenţie
extragerii bogăţiilor subsolului: aur, aramă, fier, sare, etc. Meşteşugarii au creat asociaţii de
întrajutorare numite colegii (collegia). Acestea întruneau persoanele care aveau aceeaşi meserie,
acelaşi loc de origine sau aceeaşi religie.
f. Viaţa religioasă:
Ilustrează sinteza spirituală daco-romană.
Spaţiul daco-moesic s-a caracterizat printr-o mare diversitate. A predominat adorarea zeilor
romani: Jupiter, Junona, Liber si Libera. Mai erau divinizaţi zei greci, zei orientali (Mithra), traco-
daci. Totodată, au apărut fenomene religioase noi: interpretatio romana (adorarea unor zei neromani
sub nume romane) şi sincretismul (contopirea unor divinităţi de origini diferite, dar asemanatoare,
într-una singură).
g. Dreptul:
Autohtonii au preluat principiile de drept introduse de administraţia romană. Acestea
consacrau „buna credinţă”, echitatea”, interpretarea legii în spiritul şi finalitatea ei. Aceste principii
se regăsesc în comportamentul daco-romanilor şi mai târziu, în dreptul românesc.
În anul 212 împăratul Caracalla a emis Edictul (Consitutio Antoniniana) care acorda cetățenia
romană locuitorilor ImperiuluiRoman.
h. Viaţa culturală:
A contribuit decisiv la învăţarea limbii latine. Inscripţiile descoperite la Sarmizegetusa,
Geoagiu, Zam, atestă existenţa unor şcoli elementare unde se scria pe tăbliţe cerate.
 Sub acţiunea factorilor romanizării, geto-dacii au învăţat treptat limba latină, care a fost
factorul esenţial al romanizării. Ea era limba oficială a statului roman, vorbită în administraţie,
armată, şcoli, comerţ, etc.
Stăpânirea romană în Dacia a încetat în timpul lui Aurelianus (270-275). Încă din sec.II,
frontiera romană de la Dunăre era ameninţată de atacurile dacilor liberi, (carpii, costobocii). Mai
târziu, situaţia s-a înrăutăţit, din cauza atacurilor goţilor. În această situaţie, împăratul a hotărât că
este necesar un hotar mai scurt şi mai uşor de apărat. Ca urmare, în anii 27-274 Aurelianus a retras
armata şi administraţia romană din Dacia. După retragerea aureliană a rămas la nord de Dunăre o
populaţie romanizată ireversibil. Continuitatea daco-romană este atestată de dovezi
arheologice,lingvistice, inscripţii, monede, raspandirea creştinismului în limba latină.
Dobrogea a rămas sub stăpânire romană până la marea migraţie a slavilor din 602.

C. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Etnogeneza românească se înscrie în procesul formării popoarelor romanice europene

(francezii, italienii, spaniolii portughezii, românii), petrecut în a doua jumătate a mileniului I.
Românii sunt unicul popor care mai reprezintă, la ora actuală, ramura răsăriteană a latinităţii.
Poporul român este rezultatul unei duble sinteze:
- prima sinteză, care a reprezentat baza etnogenezei, a avut loc între autohtonii geto-daci şi
coloniştii romani; în cursul acesteia autohtonii au asimilat cultura romană şi s-au romanizat;
- a doua sinteză a constat în asimilarea migratorilor (slavi, germani etc), de către populaţia
romanică.
O condiţie esenţială a formării poporului român a fost continuitatea dacilor sub stăpânire
romană, după anul 106 şi continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană din 271. Romanii
nu au nimicit populaţia dacă, după cum nu au nimicit niciuna din populaţiile cucerite. Astfel,
dăinuirea dacilor după 106 este demonstrată de dovezi arheologice, inscripţii, de hidronime şi
toponime.
În 271-274, împăratul Aurelian (270-275) a abandonat provincia Dacia sub presiunea popoarelor
migratoare (germanice). Părăsirea provinciei de către armata şi administraţia romană a atras după
sine:
- decăderea rapidă a vieţii urbane (ruralizare) şi, implicit, declinul activităţilor economice
(revenirea la economia naturală);
- retragerea populaţiei în aşezările rurale.
După retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu, prin populaţia daco-
romană latinofonă. Existenţa acestei populaţii romanizate ireversibil la nord de Dunăre, este
demonstrată de izvoare arheologice, numismatice, epigrafice, lingvistice, de răspândirea
creştinismului în limba latină, ca şi de păstrarea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană.

Dovezi arheologice

Cercetările arheologice efectuate la Sarmizegetusa au evidenţiat ziduri construite în secolul al

IV-lea. Tot atunci porţile amfiteatrului au fost blocate, întreaga construcţie fiind transformată într-o
fortăreaţa. La Apulum şi Porolissum au fost identificate morminte de înhumaţie, din secolul al IV-
lea, printre ruinele unor clădiri din epoca romană.
Vechi centre urbane (Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, Dierna), cunosc o locuire
neîntreruptă. Cu toate acestea, viaţa urbană se restrânge considerabil, după retragerea aureliană.
Majoritatea populaţiei s-a retras spre regiunile rurale, mai ferite de atacurile migratorilor. Asemenea
aşezări rurale – Biertan, Bratei, Laslea (Podişul Târnavelor), Ţaga, Soporu de Câmpie (jud. Cluj),
Iernut, Moreşti (jud. Mureş) ş.a. – atestă o vieţuire neîntreruptă a daco-romanilor.
 Dovezi numismatice

Circulaţia monetară nu s-a întrerupt, după retragerea aureliană. Din secolele III-V datează
tezaure monetare ca acelea descoperite la Dierna, Hunedoara, Sarmizegetusa ş.a. Frecvenţa marea a
monedelor din bronz, în condiţiile în care migratorii le preferau pe cel din aur şi argint, constituie un
alt argument al continuităţii daco-romanilor.

Dovezi epigrafice

Inscripţiile din secolul al IV-lea demonstrează că limba latină a continuat să fie vorbită la
nordul Dunării după anul 271. La Biertan s-a descoperit un donariu din bronz cu inscripţia „EGO
ZENOVIVS VOTVM POSVI” (Eu, Zenoviu, am pus darul). La Micia s-a găsit unu inel din argint cu
inscripţia „QVARTINE VIVAS” (Să trăieşti, Qvartine!).

Dovezi lingvistice

Lingvistica oferă, la rândul ei, dovezi convingătoare cu privire la continuitate. Hidronimele,

de origine traco-dacă, s-au transmis într-o formă uşor schimbată în limba româna: Alutus (Olt),
Maris (Mureş), Crisius (Criş), Pyretus (Prut) ş.a. Toponimele s-au păstrat în mai mică măsură din
cauza ruralizării civilizaţiei în perioada migraţiilor, când oraşele erau principalele ţinte ale
migratorilor.
Limba română a moştenit din limba latină termenii de bază ai religiei creştine: biserică (din
basilica), Dumnzeu (din Domine Deus), cruce (din crux), înger (din Angelus) etc.

După 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Îndeosebi
cetăţile şi oraşele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenţia împăraţilor Diocletian (284-305),
Constantin cel Mare(306-337), Justinian (527-565). Din această perspectivă, opera de romanizare a
fost continuată de soldaţii şi negustorii romani, dar şi de misionarii creştini toţi veniţi din Imperiu.

Creştinarea daco-romanilor

Creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia în timpul stăpânirii romane, datorită activităţii

misionarilor veniţi din sudul Dunării. Răspândirea acestei credinţe a fost impulsionată în anul 313,
când, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin cel Mare a acordat creştinilor libertate
religioasă. Creştinismul a contribuit la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-
dunăreană şi la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene.
Prezenţa creştinismului printre daco-romanii de la nordul Dunării, în secolele IV-VI, este
dovedită de numeroase descoperiri cu caracter creştin: opaiţe cu semnul crucii, basilici cum sunt cele
de la Sucidava, din secolul VI, Tomis (sec IV-VI) etc. Totodată, progresele creştinismului la Dunărea
de Jos au dus la apariţia unor episcopate în această regiune: Justiniana Prima, Tomis ş.a.
Originea latină a creştinismului românesc este dovedită şi de faptul ca termenii creştini de
bază provin din limba latină.

Raporturile daco-romanilor cu migratorii

În perioada migraţiilor, populaţiei romanice din spaţiul daco-moesic i s-au adăugat populaţii
straine (goţi, huni, gepizi, avari, slavi). Dintre aceste populaţii, slavii au avut rolul cel mai important
in etnogeneza românească. Ei au fost atestaţi începând cu secolul al VI-lea în Moldova şi Muntenia
şi cu secolul al VII-lea, în Transilvania. Slavii au determinat impunerea unor toponime, hidronime
dar şi anumite modificări fonetice şi de vocabular. Aceste influenţe nu au modificat caracterul
fundamental romanic al limbii române, demonstrat de fondul principal de cuvinte şi de structura
gramaticală.
Migratorii au exercitat o dominaţie vremelnică asupra autohtonilor. Cei mai mulţi au părăsit
spaţiul românesc , iar cei rămaşi pe loc au fost asimilaţi de români.
 În anul 602 s-a produs „marea migraţiune a slavilor”, care a dus la prăbuşirea frontierei
romane la Dunărea de Jos. Slavii s-au stabilit masiv în Imperiul Roman de Răsărit şi au contribuit,
alături de bulgari, la divizarea romanităţii carpato-balcanice. La nordul Dunării, populaţia romanică,
mai numeroasă, a asimilat elementele slave rămase. În schimb, în sudul fluviului, majoritatea
populaţiei romanice a fost slavizată. Totuşi, enclave romanice s-au retras în regiunile muntoase,
vorbind o limbă românească arhaică („vlahii” sau „aromânii”).
După anul 602, limba româna s-a împărţit în două dialecte: nord-dunărean sau daco-român şi
sud-dunărean sau aromân.

Limba română este o limbă neolatină

În secolele al VII-lea – al VIII-lea, latina populară vorbită de populaţia romanizată din Dacia
şi Moesia s-a transformat într-o limbă nouă, limba română.
La formarea limbii române au contribuit trei elemente:
- substratul traco-dacic;
- stratul latin;
- adstratul slav.
Substratul însumează 160-170 de cuvinte din limba traco-dacă şi derivatele lor şi reprezintă
10% din cuvintele de bază ale limbii române. Cuvinte de origine traco-dacă se referă la: corpul
omenesc (ceafă, buză), familie (copil, moş, prunc), locuinţă (cătun, vatră), plante (brad, mazăre),
animale (barză, mânz, mistreţ) ş.a.
Stratul latin deţine 60% din fondul lexical al limbii române şi cuprinde termeni legaţi de
viaţă, religie, mediu, ocupaţii etc. Romanic este şi numele poporului român, derivat din latinescul
„Romanus”.
Cu numele de „romani” şi mai apoi „vlahi” sunt menţionaţi românii în primele izvoare
medievale.
Adstratul slav este prezent în proporţie de 20% în limba română. Influenţele slave nu au putut
schimba caracterul fundamental romanic al limbii române.

Politizarea ideii romanităţii românilor

Din considerente politice, pentru a servi interesele dominatorilor străini, unii pseudo-istorici
au contestat cu false argumente, latinitatea şi autohtonia românilor în spaţiul carpato-danubiano-
pontic.
Sec XVII Ioan Lucius, in Cronica sa apărută în 1666, a consacrat ultimul capitol discutării
originii poporului român. Exprimând anumite îndoieli cu privire la romanitatea românilor, el nu a
negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că acesta a sporit printr-o
imigrare provocată de bulgari, de la sud la nord de Dunăre.
Teoriile care negau originea romanică şi continuitatea românilor s-au înmulţit din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea. Ele erau folosite drept arme ideologice pentru a combate
revendicările politice al românilor din Transilvania.
Istoricul austriac I.Chr. Engel a reluat teoria lui Lucius, pe care a falsificat-o însa, în bună
măsură, eliminând afirmaţiile despre stăruinţa elementului romanic în Dacia post-aureliană . El
afirmă ca după retragerea aureliană, locuitorii de origine romană revin la nord de Dunăre, implicit în
Transilvania, în sec IX.
La rândul său, sasul F.J.Sulzer, ofiţer de justiţie în armata austriacă, susţinea în lucrarea
Istoria Daciei Transalpine, că românii nu descindeau din coloniştii romani şi că poporul român s-ar
fi format în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat în secolul al XIII-lea.
Sec XIX Teoria imigraţionistă a fost sistematizată, după înfăptuirea dualismului austro-
ungar, în 1867, de austriacul Robert Roesler, fiind numită, de aceea şi teoria roesleriană. Acesta este
autorul lucrării „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”, apărută la Leipzig, în
1871. Aşa-zisele argumente prin care Roesler combate continuitatea daco-roamanilor sunt:
- dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în urma războaielor cu romanii;
- romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani de stăpânire romană;
- toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;
 - poporul român s-ar fi format la sudul Dunării unde ar fi primit influenţe slave şi ar fi adoptat
credinţa creştin – ortodoxă;
- n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de
secolul al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiar în Transilvania.
Netemeinicia teoriei imigraţioniste este demonstrată de varietatea izvoarelor istorice care
atestă continuitatea daco-românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, teoria
imigraţionistă a fost combătută în mod viguros de istoricii români, începând cu cei din „Şcoala
Ardeleană” şi până azi, precum şi de o serie de istorici străini, precum E.Gibbon, Th. Momsen, etc.
Edward Gibbon, cărturar englez din sec XVIII, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, ramâne
o parte importantă a locuitorilor, care mai mare groază aveau de emigrare decât de stăpînitorul got.
Lucrarea lui Roesler a fost combătută mai întâi de istoricul român A.D.Xenopol (sec. XIX-
XX) în lucrarea „Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”. Xenopol a sistematizat
dovezile continuităţii românilor la nordul Dunării, folosind argumente istorice, lingvistice şi logice.
El afirmă că poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav; elementul roman este
predominant şi fundamental şi „dă poporului nostru caracterul unei naţionalităţi romanice”.

D. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR STRĂINI

Prin romanitatea românilor se înţelege în primul rând ideea privind descendenţa latină a
românilor. Acesteia i se subsumează alte idei asemănătoare, precum:
- stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană;
- unitatea de neam a românilor;
- latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri populare;
- conştiinţa românilor despre originea lor romană.

D.1. Românii văzuţi de Orientali

Prima atestare documentară a elementului romanic la nordul Dunării apare într-un tratat
militar bizantin din secolul al VII-lea – Strategikon- în care populaţia este menţionată cu termenul
„romani”.
Sec X În scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, din anul 980,
românii sunt desemnaţi cu termenul „vlahi”. Termenul „vlah” (de provenienţă germană şi preluat
apoi de slavi), desemnează un popor neslav, de origine romanică.
Tot din Imperiul Bizantin provin şi primele scrieri care afirmă în mod clar originea romanică
a poporului şi a limbii române.
În secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea
Despre administrarea imperiului, afirma despre populaţia romanică: „…aceştia se mai numesc şi
romani pentru că au venit de la Roma…”, în timp ce bizantinii se denumesc „romei”.
În Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos, din secolul al XI-lea, sunt amintiţi „românii”,
care trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava.
Istoricul bizantin Ioan Kynnamos, care în secolul al XII-lea străbătea ţinuturile românilor
nord-dunăreni, afirma că aceştia „sunt veniţi demult din Italia”.

D.2. Românii văzuţi de Occidentali

În corespondenţa dintre papa Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă cel Frumos ( sfârşitul secolului al
XII-lea – începutul secolului al XIII-lea), ideea romanităţii românilor apare ca un adevărat leit -
motiv.
Izvoarele maghiare de la începutul evului mediu admit prezenţa românilor în Transilvania şi
Pannonia. Anonymus arăta în cronica Gesta Hungarorum (sec XII) că, la venirea lor în Pannonia,
ungurii i-au întâlnit pe „vlahi, păstorii romanilor”. Cronicarul Simon de Keza , în cronica Gesta
Hunorum et Hungarorum, scrisă în secolul al XIII-lea, susţinea că românii sunt în Pannonia încă
din vremea hunilor (secolul al V-lea). Aceeaşi cronică arăta că secuii locuiesc în munţii de la
margine împreună cu românii, de la care au învăţat scrierea acestora.
 Autorii umanişti din secolele al XIV-lea – al XV-lea susţin autohtonia românilor şi latinitatea
limbii române: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (devenit papă sub
numele de Pius al II-lea), Johannes Leunclavius, Antonio Bonfinius. Interesul umaniștilor față de
români se explică prin: preocuparea occidentalilor de a opri ofensiva otomană în Europa; interesul
umaniștilor pentru Antichitatea clasică și pentru vestigiile acesteia – urme materiale sau urme vii,
reprezentate de popoare și limbi romanice.
Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului
românşi argumentează latinitatea limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc de
cunoscători ai limbii latine.
Enea Silvio Piccolomini afirma că Transilvania a fost „…locuită odinioară de daci…” iar ”…
românii sunt de neam italic…”.
Afirmaţiile lui Bonfinius privind originea românilor, au un element comun: românii sunt
urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia, adevăr dovedit de limba lor romană. Ca
argumente, el invocă ruinele şi inscripţiile romane, toponimele, Corvineştii si numele poporului
român.

E. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN SPAŢIUL

ROMÂNESC

E.1.Cronicarii medievali

Argumente solide în sprijinul autohtoniei şi latinităţii românilor aduc şi cărturarul umanist

Nicolaus Olahus, cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, savantul orientalist Dimitrie
Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Sec XVI Nicolaus Olahus : Românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt
urmaşii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină.
Sec. XVII Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, evidenţiază originea comună a
românilor: „cu toţii de la Rîm (Roma) se trag”.
Miron Costin este autorul lucrării De neamul moldovenilor, care reprezintă un primul tratat
savant consacrat analizei originii neamului. El se referă la cucerirea Daciei de către Traian şi la
continuitatea elementului romanic la nord de Dunăre, după retragerea aureliană. Romanitatea
românilor este dovedită, în opinia cronicarului de numele pe care şi l-au dat ei înşişi dar şi străinii, de
urmele lăsate de romani în fosta Dacie, de latinitatea limbii române, din care reproducea o listă
impresionantă de cuvinte.
Sec XVII-XVII Dimitrie Cantemir încearcă sa fixeze locul românilor în istoria universală, în
Hronicul vechimiei a romano-moldo-vlahilor. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir
despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană, stăruinţa neintreruptă şi unitatea romano-
moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean.
Ţara Românească a avut, la rândul ei, în epoca brâncovenească, o producţie istoriografică de
calitate. Figura dominantă a istoriografiei muntene este stolnicul Constantin Cantacuzino. În lucrarea
Istoria Ţării Româneşti, afirmă că românii de consideră urmaşii romanilor, descendenţă glorioasă cu
care se mândresc.
În Transilvania, istoricul sas Martin Schmeitzel a contribuit considerabil la răspândirea, în
afara mediului românesc, a teoriei privind originea latină a poporului român. El a predat un curs
despre istoria Transilvaniei la Universitatea din Halle şi a difuzat opiniile despre romanitatea
românilor prin lucrările tipărite în străinătate.
 E.2. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană

În epoca modernă, ideea romanităţii românilor a fost folosită ca armă politică în revendicările
naţionale.
În Transilvania, perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea aduce contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii românilor. Continuând
ideile lui D. Cantemir, reprezentanţii acestui curent nu acceptă de cât originea pur latină a românilor,
invocând exterminarea şi alungarea dacilor din Dacia Traiană, inexistenţa căsătoriilor mixte etc.
Recursul la originea romană, fără niciun amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru
emanciparea naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Inochentie Micu.
Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, în sec XIX, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii
cheie în sistemul cultural de aici. Cel mai important exponent al acesteia a fost August Treboniu
Laurian care considera că istoria românilor începe de la fundarea Romei. El a elaborat Dicţionarul
limbii române, din care a scos elementele nelatine . Tentativa de a crea o limba artificială a
discreditat definitiv şcoala latinistă.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu
impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a
început să fie considerată o eroare. În studiul Pierit-au dacii?, publicat în 1860, B.P.Haşdeu a
evidenţiat exagerările Şcolii Ardelene şi a arătat că procesul colonizării nu a însemnat o infuzie de
romani puri, ci de cele mai diverse origini. Ulterior, printr-o serie de lucrări bine documentate, a
demonstrat că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat.
Haşdeu a formulat şi teoria circulaţie cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată
de numărul brut al cuvintelor, ci de circulaţia acestora.
Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor rămânea pe susţinerea faptului că dacii au
avut o pondere limitată în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu,
A.D.Xenopol, Nicolae Iorga.
Sec XX Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost
arheologul Vasile Pârvan. In lucrarea Începuturile vieții romane la gurile Dunării, prin temeinicia
informaţiei, atât literară cât şi arheologică, a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci
şi romani.
Gh Brătianu, în lucrarea O enigma și un miracol istoric:poporul român evidențiază faptul ca
romanitatea și continitatea românilor sunt fapte istorice reale și nu miracole.
Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate, în care Dacia, în perioada
anterioară cuceririi romane, ar fi fost centrul unei mari civilizaţii. Pe această linie se înscrie Nicolae
Densuşianu, cu lucrarea Dacia preistorică.
În etapa prosovietică a comunismului în România, romanitatea românilor nu a fost negată,
însă influenţa slavilor a fost exagerată. Mihail Roller, istoricul de casă al perioadei staliniste, a
accentuat rolul statului kievean în formarea statelor medievale româneşti.
Istoriografia de după 1989, a readus echilibrul în problema romanităţii românilor. Importante
sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996, au evidenţiat, cu argumente solide, romanitatea
românilor. O analiză pertinentă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea „Istorie şi mit în
conştiinţa românească”. Acesta susţine că „singura raportare incontestabilă la origini este oferită
până la urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină
într-un sens balanţa spre romani.”