DACII şi civilizaţia lor

La sfârşitul secolului I î. Ch., în nordul Dunării inferioare se formase regatul dacilor cu centrul
politico-religios la Sarmizegetusa Regia, în munţii Carpaţi (în munţii Orăştiei, jud. Hunedoara).
După expansiunea Imperiului Roman până la Dunăre, în secolul I d. Ch., Dacia devenise un
duşman de temut pentru Roma, datorită diverselor incursiuni la sud de Dunăre (Danubius). In acelaşi
timp, datorită bogăţiilor Daciei (aur, argint, grâne, animale, miere de albine etc.) împăraţii romani au
încercat în mai multe rânduri să cucerească acest stat.
După aproape un secol de războaie, la începutul secolului II d. Ch. Roma a învins şi a cucerit
Dacia, cuceritorul fiind împăratul roman Traian. Regele dacilor Decebal s-a sinucis. Capitala Daciei
Sarmizegetusa a fost incendiată, iar noua capitală a Daciei devenită provincie romană a fost
reconstruită cu cca. 50 km mai la sud şi a fost numită Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Ruinele acesteia
pot fi astăzi vizitate în comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara. Ruinele vechii capitale,
Sarmizegetusa Regia au fost descoperite la mijlocul secolului al XIX lea în munţii Orăştiei, jud.
Hunedoara. Impresionante sunt atât fortificaţiile capitalei propriu-zise, cetăţile din jurul capitalei, cât
mai ales complexul de construcţii religioase, în cadrul cărora se remarcă discul solar şi calendarul.
Aceste două structuri au făcut şi fac obiectul unor aprinse dezbateri ale oamenilor de ştiinţă –
arheologi, istorici, fizicieni, matematicieni.
DACII. ETIMOLOGIA NUMELUI LOR.
Dacii şi geţii reprezintă o ramură a marelui popor indo-european al tracilor, fiind un popor
fabulos, viteaz, înţelept şi cu spirit de dreptate. Teritoriul ocupat de traci, în antichitate se întindea de la
Marea Egee până în regiunea Boemiei, şi din zona Iugoslaviei până la gurile Bugului. Din cele peste
100 formaţiuni tribale ale tracilor, geţii şi dacii erau cei mai numeroşi şi mai puternici. Ocupau
teritoriul cuprins între M-ţii Balcani (Haemus) şi M-ţii Slovaciei, de la litoralul apusean al Mării Negre
până dincolo de bazinul Tisei. Triburile “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al
Banatului, iar cele ale “geţilor” în câmpia Dunării, inclusiv la sudul fluviului, cât şi în Moldova şi
Dobrogea de azi. În prima jumătate a sec. II î.Ch. aceste formaţiuni constituiau 4 uniuni puternice,
fiecare emiţând monedă proprie.
De numirea de “daci” poate să provină de la cuvântul daca care înseamnă cuţit sau pumnal, şi
care era arma caracteristică populaţiilor geto-dacice. De asemenea dáos în lb. frigiană (înrudită cu cea
tracică) înseamnă lup – animal totemic – care reprezenta stindardul dacilor (dracones).
Daco-geţii au început să-şi contureze un profil de civilizaţie distinctă, pe la începutul mileniului
I î.Ch. În sec. I î.Ch. se constituie primul stat daco-get puternic cu centrul în M-ţii Orăştiei. Făuritorul
acestui stat a fost Burebista, care a devenit căpetenia uniunilor tribale în anul 82 î.Ch. În politica sa
internă Burebista,,cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei” a fost ajutat, după cu relatează Strabon,
de marele preot Deceneu. În decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se întindea de la Bazinul
Dunării de Mijloc şi M-ţii Slovaciei, până la gurile Bugului şi ţărmul apusean al Mării Negre, iar la sud
până în zona Munţilor Balcani.
In anul 48 î.Ch., Burebista intervine în treburile interne ale statului roman, în conflictul dintre
Pompeius şi Caesar, de partea lui Pompeius, care însă va fi înfrânt. Ajuns stăpânul Romei, Caesar a
pregătit o expediţie de pedepsire a lui Burebista, dar în 44 î.Ch. Caesar este asasinat, şi în acelaşi an
Burebista este şi el ucis în urma unei revolte a unui grup de nobili, advesari ai autorităţii statale
centralizate.
Statul făurit de el se dezmembrează în 4, apoi 5 formaţiuni politice separate, urmând ca uniunea
să fie stabilită în secolul următor, sub autoritatea lui Decebal.
În perioada de după Burebista, până în anul 85 d. Ch. şi în timpul domniei lui Duras-Durpaneus
(87 – 89), geto- dacii se grupează în jurul statului dac transilvănean cu centrul în M-ţii Orăştiei. Pentru
a preîntâmpina ofensiva romanilor, Duras-Durpaneus atacă Moesia (85 – 86 d. Ch.) ofensiva fiind
condusă probabil de nepotul său Decebal. Impăratul Domiţian vine pe frontul dunărean pentru a
conduce operaţiunile. Bătrânul rege Duras-Durpaneus cedează tronul lui Decebal (87 – 106), luptător
viteaz care era foartre priceput în planuri de război şi un duşman de temut pentru romani. Decebal
recurge la diplomaţie şi cere pace, dar Domiţian refuză. Armata romană trece Dunărea (87 d. Ch.), dar
este învinsă la Turnu Roşu. In anul următor o altă armată pătrunde prin Banat, obţine victoria, dar nu
mai înaintează spre Sarmizegetusa. Se încheie o pace de compromis considerată ruşinoasă pentru
Roma.
Ofensiva romană ulterioară pregătită de Traian (98 – 117) a necesitat pregătiri minuţioase şi un
efectiv de 150.000 de soldaţi comasaţi la frontiera Daciei. După mai multe înfrângeri (101, 102)
Decebal cere pacea, care i-a fost acordată sub nişte condiţii deosebit de grele. Impăratul Traian, care
intenţiona să transforme Dacia în provincie romană, îşi menţine trupele concentrate la Dunăre.
Arhitectul Apolodor din Damasc construieşte la Drobeta Turnu Severin cel mai lung pod de piatră
(peste 1100 m) din Imperiul roman. Decebal nu respectă toate condiţiile păcii şi astfel în vara anului
105 Traian porneşte contra dacilor cu o armată şi mai numeroasă, cetăţile din munţii Orăştiei fiind
cucerite, devastate şi incendiate. După asedierea şi capitularea capitalei Sarmizegetusa în 106, Decebal
se retrage cu un grup de războinici în munţi, este urmărit şi pentru a nu fi prins se sinucide; capul îi
este dus ca trofeu la Roma. Traian şi-a sărbătorit triumful prin serbări şi jocuri timp de 123 de zile şi
punând să se construiască Columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi. Epopeea dacică s-a
încheiat cu luarea a 50.000 de prizonieri, dar fără exterminare sau deportare. Procesul de romanizare
a populaţiei a dus la etnogeneza poporului român, în a cărui limbă, port, obiceiuri, credinţe s-au păstrat
moşteniri ale civilizaţiei şi culturii daco-getice.
CETĂŢI ŞI PUNCTE FORTIFICATE
Crearea, menţinerea şi prestigiul statului dac s-au fondat în mare măsură pe o bună organizare
militară, ofensivă şi defensivă. În epoca lui Decebal exista o armată permanentă care se instruia mereu;
peste tot la daco-geţi se puteau vedea săbii, platoşe, lănci, cai, oameni înarmaţi. Getul dobrogean era ,,
c-o mână pe armă, cu cealaltă pe plug” (Tristia). Armata era compusă din pedestrime şi corpul de
cavalerie. Conform tratatului de pace încheiat de Decebal cu Domiţian şi conform condiţiilor capitulării
impuse de Traian, armata dacilor a fost instruită şi dotată urmând modelul armatei romane.
Cetăţile şi aşezările fortificate, unele datând din perioada lui Burebista, constituie dovezi
privind şi tehnica de inginerie militară a construcţiilor, cu totul ieşită din comun. În regiunea Moldovei
s-au descoperit peste 20 de astfel de cetăţi din sec. VI –III î.Ch. (de exemplu, Stânceşti – jud.
Botoşani, Bîtca Doamnei – jud. Neamţ).
Centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului politic şi administrativ, era constituit din
sisteme de cetăţi şi puncte fortificate – cetăţi, fortăreţe, turnuri izolate de apărare sau supraveghere –
din M-ţii Orăştiei ,,un sistem ce nu-şi are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei” (I.H.
Crişan). Cele circa 40 de cetăţi de aici, mai ales Blidaru, Costeşti, Grădiştea Muncelului, dau o imagine
despre concepţia şi tehnica construcţiilor lor. La construirea lor au participat şi arhitecţi şi meşteri
greci. În general grosimea zidurilor complexului defensiv din Munţii Orăştiei varia între 2 – 4 m.
Cetatea de la Grădiştea, situată la o altitudine de 1200 m, închidea între zidurile ei o suprafaţă de 3 ha.
Aici este localizată Sarmizegetusa, reşedinţa regilor daci. Zidul de piatră al incintei militare cu mai
multe turnuri de apărare, atingea înălţimi mai mari decât cele ce se văd astăzi; unul dintre turnurile de
apărare, trebuie să fi avut 15 m !
AŞEZĂRI DE TIP PROTOURBAN
În Munţii Orăştiei existau circa 100 aşezări omeneşti. În unele centre (Costeşti) s-au
descoperit şi clădiri masive de locuit, turnuri – locuinţă cu un etaj deservit de o scară de lemn interioară
şi una exterioară cu zidul de temelie din piatră ecarisată iar cel superior din cărămidă arsă, cu grosimea
de 3 m. Ptolemeu vorbeşte (sec II d.Ch.) de ,,cele mai însemnate oraşe din Dacia”. Locuinţele geto-
dacice construite din lemn, piatră, argilă erau de formă rotundă, ovală sau patrulater. Cei săraci locuiau
în colibe din nuiele, lipite cu lut şi cu tencuială deasupra, iar cei bogaţi în case din bârne aşezate
orizontal, cu stâlpi verticali de susţinere, înfipţi în pământ, pe o temelie de blocuri de piatră tăiate, cu
mai multe încăperi, având în curte hambare de lemn şi puţuri. Apa era adusă în cetăţi prin conducte,
tuburi de lut ars, în cisterne sau era adusă într-un butoi de decantare, iar apoi prin ţevi de plumb sau
conducte de teracotă ajungea în locuinţe.
STATUL. SOCIETATEA
Statul lui Burebista era o monarhie cu un marcat caracter militar, societatea daco-getică fiind
împărţită în clase şi categorii sociale
1. Nobilii – erau acei tarabostes sau pileati (Pileum – boneta de lână de tip frigian - fiind însemn
nobiliar) din rândurile cărora se alegeau regii şi sacerdoţii, întâi marele preot, alegătorii cu atribuţii
militare, politice, cu strângerea dărilor şi supravegherea lucrărilor publice.
Preoţimea juca un rol deosebit de important în stat. Preoţii se ocupau cu activităţile de ordin
ştiinţific şi religios: astronomie, medicină, interpretarea semnelor cereşti, probleme tehnologice şi
morale; exercitau şi funcţii judecătoreşti. Marele preot era sfătuitorul regelui. Deceneu a devenit
basileu al statului dac, după moartea lui Burebista.
Sacerdoţii se bucurau de cea mai înaltă consideraţie, prin prestigiul funcţiei lor religioase, dar şi
pentru ştiinţa şi înţelepciunea lor. In cadrul acestora exista o categorie de asceţi contemplativi,
abstinenţi şi vegetarieni, celibatari care trăiau în singurătate, ducând o viaţă monahală sau de
sihăstrie. Aceşti anahoreţi – ktistai sau polistai – erau veneraţi de popor pentru viaţa morală pe
care o duceau.
In succesiunea lor cronologică probabilă regii daco-geţi cunoscuţi nominal sunt: Burebista,
Deceneu, Comosicus, Corylus, Scorilo, Duras-Durpaneus, Decebal; iar la sud de Dunăre – Roles,
Dapyx, Ziraxes (H. Daicoviciu).
2. Oamenii de rând
Aceştia erau denumiţi comati sau capillati şi erau oameni liberi, producători de bunuri materiale
(ţărani, păstori, meşteşugari, negustori) obligaţi să plătească dări şi să efectueze serviciul militar.
3. Sclavii
Până la cucerirea Daciei de către romani, sclavii deţineau un rol neînsemnat în societatea
dacică. Sclavajul era de tip patriarhal, sclavii făcând parte din familia stăpânului.
ECONOMIA
Istoricul got Iordanes spunea “Geţii au fost totdeauna superiori apropape tuturor barbarilor şi
aproape egali cu grecii”.
Daco-geţii erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, grâu. Foloseau plugul cu brăzdar
şi cuţit de fier încă din secolul III î. Ch. şi aveau şi alte unelte agricole cum ar fi: coase lungi de tip
celtic, seceri, sape, săpăligi, cosoare, târnăcoape, greble cu 6 colţi. Cultivau intens viţa de vie, practicau
albinăritul şi pescuitul, creşteau vite şi cai; foloseau păcura găsită la suprafaţă, făceau comerţ cu sare
gemă.
Meşterii daco-geţi prelucrau fierul şi arama, argintul şi aurul, obţineau bronzul reducând
minereul de cupru la 1085oC şi amestecându-l cu cositorul. Aliajul era folosit pentru confecţionarea de
unelte şi podoabe. In timpul lui Decebal, la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari
ateliere de metalurgie din întreg teritoriul Europei rămas în afara Imperiului Roman. Aici se
confecţionau unelte cum ar fi nicovale, ciocane, pile, cleşti, dălţi ferăstraie, cuie şi piroane, topoare,
scoabe, burghie, tesle, zăvoare şi balamale pentru uşi. Se mai fabricau arme: lănci, suliţe, săbii drepte şi
curbate, pumnale, scuturi, vârfuri de suliţe, precum şi alte articole : lanţuri, compase, cârlige de undiţă,
foarfeci, lame de brici, etc.; podoabe: catarame, paftale, nasturi, brăţări, coliere, inele, broşe, mai ales
din argint.
Pe întreg teritoriul geto-dacic exista o artă dacică a argintului, încă din secolul III î. Ch.,
practicându-se totodată şi tehnica suflării cu aur. Obiectele din aur descoperite sunt însă foarte
puţine, probabil datorită faptului că regii daci aveau monopol regal asupra aurului.
 Impresionantă este cantitatea şi calitatea ceramicii daco-geţilor, roata olarului fiind folosită de
meşterii daci încă din secolele VI – V î. Ch. Epoca de aur a ceramicii dacice este atinsă în perioada
100 î. Ch. – 106 d. Ch., vasele geto-dacice fiind în majoritatea lor originale (ceaşca cu toartă = ceaşca
dacică, folosită ca opaiţ; farfuria cu picior înalt = fructiera). Remarcabile sunt cănile, vasele cu două
torţi, străchinile cu picior şi cele cu capac. Important este faptul că s-a descoperit un vas de cult, înalt
de 1 m, cu diametrul de 1,25m, cu singura inscripţie dacică găsită deocamdată “Decebalus per
Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
Dacii au bătut monedă începând din secolul III î. Ch. şi emisiunile lor monetare (în argint
şi aur) au durat 3 secole. Odată cu Burebista moneda dacică îşi încetrează existenţa, deoarece în
continuare se vor bate numai denari romani (mai circula totuşi, deşi mai puţin, drahma grecească).
CUNOŞTINŢELE ŞTIINŢIFICE
Vorbind despre marele preot Deceneu, Iordanes (Getica, 69-70) nota că acesta i-a învaţat pe
daci ,,etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască
în conformitate cu legile naturii; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare în privinţa
minţii…, demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului le-a arătat mersul planetelor
şi toate secretele astronomice şi cum scade si creşte orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui
întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi
şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se depărta de polul ceresc.”
La daco-geţi exista deci o categorie de învăţaţi, în marea lor majoritate preoţi (polistai – după
Iosephus Flavius – sec I d. Ch.), iniţiaţi în astronomie, medicină, filosofie. Aceşti preoţi (“Bărbaţii cei
mai de seamă şi cei mai înţelepţi”) erau într-un fel analogii druizilor, deoarece geto-dacii veniseră în
contact direct cu celţii încă din secolul IV î. Ch.
Cunoştinţele lor empirice de medicină au fost atestate prin descoperirea într-o locuinţă din
Sarmizegetusa a unei truse de medicină: pensetă de bronz, bisturiu de fier, 5 borcănaşe de argilă în care
se păstrau substanţe medicamentoase, o placă formată din cenuşă vulcanică, care răzuită şi aplicată pe
răni sau ulceraţii servea ca şi absorbant şi cicatrizant.
Dacii foloseau 42 de plante medicinale cu proprietăţi curative (medicul grec Dioscoride – sec. I
d. Ch. – a transmis lista lor cu nume dacice), practicau tratamentul balnear şi cura cu ape minerale,
efectuau operaţii chirurgicale, erau preocupaţi de igiena publică. Daco-geţii şi-au format o concepţie
medicală conform căreia în tratarea bolilor trebuie ţinut cont de întregul organism, dar şi de psihicul
bolnavului. (după marele filosof Platon).
Preocupările de astronomie ale dacilor sunt confirmate de marele sanctuar rotund – considerat
de arheologi “sanctuar calendar” – de la Sarmizegetusa, din incinta sacră a oraşului.
Sanctuarul constă din 3 cercuri concentrice. Cercul exterior, cu diametrul de 29 m, este alcătuit
din 104 blocuri de andezit, de 45 cm înălţime; al doilea cerc este format din 210 stâlpi paralelipipedici
de forme şi dimensiuni diferite, care se succed într-o ordine regulată de 6 stâlpi înguşti şi înalţi (iniţial
de 120 – 135cm), plus câte un stâlp lat şi scund de 55 – 65cm. Cercul al treilea era format din 84 de
stâlpi de lemn, probabil înalţi de 3m, înveliţi în plăci de teracotă ornamentate, şi fiecare având înfipte
un număr de piroane de fier cu un inel. In interiorul ansamblului se mai aflau 34 de stâlpi de lemn
dispuşi în formă de potcoavă, care delimitau vatra focului sacru. Se crede că sanctuarul nu avea
acoperiş. După felul în care sunt dispuse elementele ansamblului, în special după gruparea celor 180 de
stâlpi de andezit, cu toate presupusele lor semnificaţii, simboluri şi implicaţii de calcule posibile, se
crede că sanctuarul prezintă calendarul dacic, un calendar de 360 de zile (2x180), anul dacic fiind
împărţit în 12 luni egale de câte 30 de zile; la rândul ei, o lună fiind formată din 5 perioade de câte 6
zile. Acestui an de 360 de zile, asemeni celui de 360 de zile pe care l-au avut la început şi babilonienii,
egiptenii, indienii şi grecii, învăţaţii daci i-au adus probabil o corecţie. Preoţii daci au reuşit să facă
actualizarea calendarului lor într-un mod foarte ingenios şi original: ei introduceau încă un semestru
după 34 de ani (dacici). Iată explicaţia: diferenţa dintre un an real şi unul dacic fiind de 5,24219 zile,
după 34 de ani ea devenea egală cu 178,23 zile, adică aproape jumătatea unui an dacic (un semestru).
Aceste calcule sunt sugerate de dispunerea celor 68 de stâlpi din lemn (ei reprezentau câte un semestru)
şi de cei 34 de stâlpi din incinta centrală, aşezaţi în formă de potcoavă (fiecare reprezentând un an).
Acest sanctuar ar fi putut servi şi pentru predicţia eclipselor
DACII PUTEAU PREVEDEA ECLIPSELE ?
La fel ca şi celelalte popoare antice, dacii considerau că Soarele şi Luna sunt zeităţi şi se
închinau lor. Aşadar şi dacii erau interesaţi în a putea prevesti eclipsele, astfel încât să fie apăraţi de zei
în toate acţiunile lor. Există câteva indicii care ne fac să credem că preoţii daci foloseau sanctuarul de
Sarmizegetusa şi pentru predicţia eclipselor de Lună. H. Daicoviciu descria sanctuarul de la
Sarmizegetusa astfel:
“El se compune din mai multe elemente distincte şi anume: un cerc de blocuri de andezit; un
cerc de stâlpi de andezit; un cerc de stâlpi groşi de lemn; o îngrăditură în formă de potcoavă tot din
stâlpi groşi de lemn…Diametrul total al sanctuarului rotund, măsurat de la faţa exterioară a
blocurilor primului cerc, este de 29,40 m…Cercul al doilea constă din două feluri de stâlpi: unii mai
înguşti şi mai înalţi, ceilalţi mai laţi şi mai scunzi... În total sunt 180 de stâlpi înguşti si 30 de stâlpi
laţi. Dar nu atât numărul stâlpilor, cât gruparea lor e importantă şi semnificativă: invariabil, după 6
stâlpi înalţi şi înguşti urmează un al şaptelea, scund şi lat. Acest grup de 6+1 stâlpi se repetă de 30 de
ori.
Al treilea cerc care compune sanctuarul are diametrul de 20 de m. El era format din 68 de
stâlpi de lemn, care se ridicau deasupra solului cu circa 3 m…În fiecare stâlp erau înfipte 9-13
piroane de fier cu capul gros, terminat printr-un inel. Cercul stâlpilor de lemn prezintă patru
întreruperi, marcate fiecare prin 3-4 blocuri de calcar conchilic aşezate în linie…
Îngrăditura centrală, în formă de potcoavă, a sanctuarului numără 34 de stâlpi de lemn, la fel
cu cei ai cercului, dar mai puţin înalţi (1,50-2 m deasupra pământului). Şi această incintă are două
praguri-intrări, late de 1,30 m fiecare, aşezate faţă-n faţă spre călcâiul potcoavei.
În interiorul cercului de stâlpi de lemn s-a descoperit o vatră de foc dreptunghiulară (1,50 x
1,35 m), durată din pietre de râu [ … ]”
Este uimitor modul în care aceste date se potrivesc cu cele utilizate în predicţia eclipselor de
Lună. În fapt, această ipoteză nu este hazardată întrucât, la fel ca toate popoarele antice, se presupune
că dacii considerau astfel de evenimente drept prevestiri ale unor dezastre.
După cum se ştie, eclipsele de Lună prin umbră (totale sau parţiale) se repetă, de regulă, după 6
perioade siderale ale Lunii (lunaţii), adică după 6 x 29,53 zile = 177,18 zile. Eclipsele de Lună prin
penumbră (dintre care doar o parte pot fi sesizate cu ochiul liber) au loc după 1,5 sau 6 lunaţii.
Dacă nu a fost observată o eclipsă după 6 lunaţii, următoarea ar putea avea loc după 11 sau 12
lunaţii. Ultimele două perioade fac parte din cicluri mai lungi, de 17 (6+5+6) şi 23 (6+5+1+5+6)
lunaţii, care conţin doar eclipse prin penumbră, dintre care unele pot fi vizibile la fel ca şi o eclipsă
parţială. Aceste perioade de 17 sau 23 lunaţii sunt întrerupte de 3-5 perioade de câte 6 lunaţii care
conţin eclipse prin umbră (vizibile în ipoteza unui cer senin). Pentru predicţia eclipselor, cea mai
importantă perioadă rămâne sarosul, care reprezintă 18 ani şi 11,3 zile, adică 6585,3 zile.
Dacă sanctuarul ar fi fost folosit pentru predicţia eclipselor, ne putem imagina că preoţii
daci (doar ei cunoşteau secretul) procedau în modul următor: primul şir, care reprezenta zilele, era
asimilat cu 6 lunaţii. Diferenţa dintre jumătatea unui an dacic (180 zile) şi 6 lunaţii este de aproape 3
zile, iar după un an dacic, ea devine de 6 zile (o “săptămână” dacică). Perioada de 6 lunaţii este
fundamentală pentru predicţia eclipselor.
Al doilea cerc din sanctuar reprezintă lunaţiile. Preotul calcula eclipsele prin umbră (toate
vizibile) prin intermediul blocurilor de calcar. Perioada de 17 lunaţii, care conţine doar eclipse prin
penumbră, era reprezentată de cei 17 stâlpi de lemn. Perioada de 23 de lunaţii putea fi şi ea obţinută în
mod similar (de exemplu: 4+17+2). Mărturie asupra faptului că aceşti stâlpi erau folosiţi pentru
anumite calcule stau cele 9-13 piroane de fier care au fost bătute în aceşti stâlpi.
 Rezultatele obţinute prin aceste calcule erau contabilizate în ultimul sector al sancturului, cel
central, construit în formă de potcoavă. El conţine 13 + 21 stâlpi de lemn, care puteau reprezenta
numărul mediu de eclipse totale, respectiv de eclipse parţiale (am inclus şi numărul mediu de eclipse
prin penumbră observabile, adică cele de magnitudine mare) dintr-un saros.
Dacă este aşa, atunci este firesc să considerăm că cei 18 stâlpi, aşezaţi pe 3 rânduri, aflaţi în
imediata apropiere a sanctuarului central reprezintă numărul de ani (dacici) dintr-un saros. Aceştia
reprezintă, însă, doar 360 zile x 18 = 6480 zile, cu 105 zile mai puţin faţă de un saros. Diferenţa dintre
un saros şi timpul ţinut în acest fel de preoţii daci trebuia actualizat, iar actualizarea se făcea prin
intermediul sanctuarului mic, aflat în imediata apropiere. El este format din 101 stâlpi de andezit, de
acelaşi tip cu cei care alcătuiesc cel de-al doilea cerc, aşadar aceşti stâlpi reprezintă zile. Cele patru zile
care lipsesc până la un saros complet nu sunt semnificative în raport cu cei 18 ani. Diferenţa de patru
zile poate proveni din faptul că, totuşi, dacii cunoşteau anul bisect.
Nu ştim, şi nu vom putea şti niciodată, care era destinaţia incintei sacre de la Sarmizegetusa.
Ştim doar că ea era folosită în anumite ritualuri, care includeau sacrificii de animale. Pe de altă
parte, există mărturii conform cărora observaţiile astronomice căpătaseră o importanţă deosebită, mai
ales în timpul marelui preot Deceneu. În acest sens, incinta sacră, construită în timpul lui Decebal, ar fi
putut să aibe şi destinaţii astronomice. Dacă este aşa, trebuie să ştim că dacii reuşiseră, într-un mod
foarte ingenios şi original, să ţină unul dintre cele mai exacte calendare ale vremii, şi chiar să
prevadă succesiunea eclipselor de Lună cu o precizie uimitoare.

Posibile implicaţii astronomice ale monumentelor de cult de la Sarmizegetusa-Regia

Astronomia este o ştiinţă ale cărei începuturi se pierd în negura timpurilor preistorice. Ea a
apărut ca urmare a dependenţei fiinţei umane faţă de marile cicluri ale naturii – mişcarea soarelui, a
lunii sau a stelelor -, care, îi influenţau activitatea: ciclul agricol şi păstoritul, călătoriile pe mare cât şi
ritualurile religioase, obiceiurile şi miturile sale.
O serie de autori antici relatează despre cunoştinţele deosebite de astronomie pe care le-au avut
Dacii. Astfel, Strabon vorbind despre Zamolxis, spune că acesta ar fi ,,deprins de la Pythagoras unele
cunoştinţe de astronomie iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni”.
Dacă relatări cu caracter general există, în schimb nu s-a păstrat nici o descriere practică a
,,aparatelor” sau ,,metodelor” cu care dacii au realizat, desigur o parte din performanţele cu care i-au
creditat anumiţi autori. Absenţa unor documente scrise în mod explicit, constituie un handicap serios
pentru cercetarea acestui domeniu. Pe de altă parte este cunoscut faptul că astronomiile antice ale unei
culturi nu s-au bazat în mod exclusiv pe scriere. Acest complex de situaţii a dus la apariţia şi
dezvoltarea unei noi ştiinţe numită arheoastronomie. Acest domeniu de investigaţie a apărut la frontiera
dintre arheologie şi astronomie. Arheoastronomia s-a impus în special prin determinarea orientării
aliniamentelor unor vestigii antice şi apoi, prin legarea acestora de fenomenele astronomice ale locului
unde se găseau, de deducerea unor obiceiuri, credinţe si ritualuri ale popoarelor care le-au construit, sau
chiar a cunoştinţelor de astronomie ale acestora.
Majoritatea încercărilor de ,,descifrare” a sanctuarelor Sarmisegetusei-Regia – în sens
astronomic – au avut ca fond, în principal, metode de tip aritmetic, marcaje de timp pe blocuri, stâlpi de
piatră, (zi-noapte, lună sinodică, an tropic), în intenţia de a se obţine calendare, mai mult sau mai puţin
exacte, solare, lunare. Încercările anticilor de a crea sisteme de măsurare a unor intervale lungi de timp,
respectiv calendare, bazate pe fenomene periodice cum sunt mişcarea soarelui sau / şi a lunii, au dus la
apariţia a peste 200 de calendare, dintre care unele vechi de 6000 de ani. Deoarece anul solar sau anul
lunar nu conţine un număr întreg de zile, problema calendarelor este deosebit de complexă, numărul
combinaţiilor ce se pot imagina pe stâlpii sau blocurile din sanctuare fiind practic nelimitat.
Se presupune că nivelul de cunoştinţe al dacilor în acest domeniu, raportat la nivelul de
dezvoltare al astronomiei antichităţii, este unul mediu şi că, în plus, astronomia lor era de tip
geometrico-aritmetic. Este cunoscut faptul că două dintre marile astronomii ale antichitaţii, cea a
babilonienilor şi cea a grecilor, erau deosebite: în timp ce prima era de tip aritmetic, cea de a doua era
de tip geometric.

Instrumentele astronomice ale antichitaţii

1. Gnomonul
Instrumentul astronomic cel mai simplu pe care l-a cunoscut antichitatea este gnomonul, o tijă
(vergea) verticală, căreia i se urmăreşte umbra. În cursul zilei, umbra tijei se deplasează odată cu
Soarele, modificându-şi lungimea şi direcţia. Pe măsură ce soarele urcă pe cer, umbra se micşorează, la
amiază având lungimea cea mai mică, moment când este orientată riguros pe direcţia nord-sud,
marcând meridianul locului.
Umbra cea mai scurtă a anului determină solstiţiul de vară (ziua cea mai lungă din an,
aproximativ 21 iunie); umbra cea mai lungă a anului corespunde solstiţiului de iarnă (ziua cea mai
scurtă din an aproximativ 22 decembrie). Tot cu lungimea umbrei la amiază se mai calculau, în
antichitate: datele echinocţiilor de primăvară şi de toamnă (moment când ziua este egală cu noaptea),
durata anului tropic (anul ce reglementează succesiunea celor patru anotimpuri), distanţa zenitală a
soarelui (unghiul pe care îl face verticala unui loc – deci şi tija gnomonului – cu direcţia la soare),
înclinarea planului elipticii (planul în care aparent se mişcă anual soarele printre aştrii) faţă de planul
ecuatorului ceresc, precum şi latitudinea geografică a locului de observaţie, sau în formularea celor
vechi, ,,înclinarea cerului” în acel loc, respectiv înălţimea polului nord ceresc (azi marcat de Steaua
Polară din constelaţia Carului Mic) deasupra orizontului.

2. Cadranul solar
Modalităţile de construire şi funcţionare ale unor astfel de aparate le regăsim în scrierile lui
Vitruviu (sec. I B.C.). Tratatul acestuia, ,,Despre arhitectură”, mai precis cartea IX-a, ,,Despre
măsurarea timpului” cuprinde descrierea a ceea ce el numeşte ,,analema” unui cadran solar, respectiv
modul în care se poate realiza un astfel de aparat. Pe analemă, cercul numit de Vitruviu ,,menaeus” –
sau cercul lunilor – reprezintă ecliptica, adică drumul soarelui printre aştrii. Împărţind menaeus-ul în
360 de grade (sau în alte unităţi, de exemplu în luni ale anului), se poate obţine, cu umbra agomonului,
poziţia pe ecliptică a soarelui raportată la un punct, de exemplu solstiţiului de vară .
.
Direcţii cu caracter astronomic în lumea dacilor

a). Direcţia Nord-Sud

Element esenţial pentru orice observator astronomic din indiferent ce epocă istorică, meridianul
locului (direcţia nord-sud), odată materializat în teren, rămâne invariabil din punct de vedere al unui
observator terestru, indiferent de cât timp a trecut de la trasarea sa. Se schimbă doar aspectul cercului,
în timp, diferite stele având rolul de Stea Polară, rol ce se repetă după trecerea a 28000 de ani. Pe terasa
sacră de la Sarmizegetusa-Regia, printre direcţiile cu caracter astronomic marcate în incinta
sanctuarelor sunt şi două aliniamente nord-sud. Unul din ele, este constituit din centrul altarului
cunoscut sub denumirea de ,,Soarele de Andezit” – una dintre piesele cele mai originale şi
reprezentative ale complexului – şi două blocuri din axul longitudinal al micului sanctuar
dreptunghiular ,,distrus”, aliniament în lungime totală de aproximativ 32 m. Mai mult o parte – 9.55 m
– din acest aliniament nord-sud, este marcată şi printr-un şir de blocuri de calcar şi de andezit, solidar la
unul din capete cu discul altarului, şi ale căror dimensiuni descresc spre celălalt capăt, închipuind o
,,săgeată”, o ,,rază de piatră” ce arată punctul cardinal nord. Cea de-a doua direcţie de tip nord-sud
marcată în piatră, este dată de şirurile de coloane ale ,,Micului sanctuar dreptunghiular” din andezit,
situate în imediata apropiere a Soarelui de Andezit, orientate şi acestea pe ,,axa lumii”, cum numeau
anticii acest aliniament.

b). Direcţii cu caracter solstiţial

Cea mai cunoscută orientare de tip solstiţial din lumea Dacilor, este, desigur, orientarea spre
rasăritul solstiţial de iarnă al Soarelui a axei mari a Absidei centrale a Marelui Sanctuar Rotund de la
Sarmizegetusa-Regia. Pentru un observator terestru răsăritul soarelui nu are loc mereu în acelaşi punct
de la orizont. În punctul cardinal est soarele răsare numai în momentul echinocţiului de toamnă sau de
primavară. Pe măsură ce vara se derulează, astrul răsare tot mai spre nord, iar în ziua solstiţiului de
vară, direcţia punctului de răsărit formează cu direcţia est un unghi maxim; apoi spre toamnă răsăritul
revine în poziţia est şi cu cât se apropie iarna soarele răsare tot mai spre sud. La solstiţiul de iarnă se
înregistrează din nou un unghi maxim. Acesta este unghiul pe care îl face axa Absidei cu direcţia est.
Acelaşi tip de orientare solstiţială solară este prezent şi în două din cele patru sanctuare dreptunghiulare
de la Costeşti, de această dată nu numai pentru solstiţiul de iarnă, ca la absida centrală de la
Sarmizegetusa – Regia, ci şi pentru solstiţiul de vară. Astfel, axa mică a Marelui Sanctuar
Dreptunghiular (4 rânduri a 15 coloane fiecare) este orientată spre răsăritul solstiţial de iarnă al
soarelui, în timp ce axa mică a sanctuarului mic dreptunghiular (6x6) este orientată spre răsăritul
solstiţial de vară al soarelui.
Tot orientări de tip solstiţial, dar de data aceasta ale răsăritului Lunii, găsim în celelalte două
sanctuare de la Costeşti. Astfel, există un sanctuar dreptunghiular ,,6x7” orientat spre răsăritul extrem
al Lunii la solstiţiul de vară, în timp ce altul, tot dreptunghiular, ,,4x15”este orientat tot cu axa mică
spre răsăritul solstiţial de iarnă extrem al lunii. Erorile acestor orientări nu depăşesc aproximativ un
grad.
,,Aparate” astronomice în lumea dacilor

Existenţa marcată în piatră, în incinta sanctuarelor, a unor direcţii solistiţiale şi

echinocţiale a pus sub semnul întrebării modul de determinare a acestora, deoarece, aşa cum se ştie,
aici orizontul fizic nu este liber, el fiind închis de dealurile înconjurătoare, ceea ce face invizibil prin
observaţie directă punctul în care soarele răsărea sau apunea la solstiţii sau echinocţii. Astfel de
determinări ar fi fost însă posibile dacă ei ar fi utilizat un ,,aparat” de epocă, respectiv un cadran solar.
Se crede că un astfel de ,,aparat astronomic” a fost altarul numit şi ,,Soare de Andezit”, ale cărui
proprietăţi permit determinări astronomice.

,,Soarele de Andezit”, un posibil cadran solar – astrolab

Am semnalat că 9,55 m din cei 32 m ai aliniamentului nord-sud ce trece prin centrul altarului
sunt marcaţi cu blocuri. Pe suprafaţa superioară a acestui şir de blocuri s-ar fi putut urmări atunci
lungimea umbrei unui eventual gnomon, poziţionat pe aliniament. Momentul în care umbra
gnomonului ar fi apărut pe ,,raza de piatră” ar fi fost deci momentul amiezii, iar umbra ar fi fost în mod
necesar cea mai scurtă din ziua respectivă. În plus, deoarece numai 9,55 m din întregul aliniament sunt
marcaţi prin ,,raza de piatră”, putem considera că această lungime prezenta un interes mai deosebit
pentru constructorii antici ai monumentului, în sensul că, la un capăt al ei s-ar fi putut poziţiona umbra
cea mai lungă, iar la celălalt capăt (cel de langă disc), umbra cea mai scurtă dintr-un an, şi deci capetele
,,săgeţii” ar fi marcat, prin lungimea umbrei gnomonului la amiază, cele două solstiţii, de iarnă şi de
vară. Calculele ne conduc la o înalţime a gnomonului egală cu 4,22m., dimensiune care nu este
întâmplătoare. Astfel, măsurătorile efectuate de arheologi în 1961 pe suprafaţa discului au pus în
evidenţă trei lungimi – prin diametrele cercurilor respective – şi anume: raza cercului central
(Rcc=0,37m), raza cercului ,,cu T-uri” (Rct=3,04m) şi raza propriu zisă a discului (Rd=3,49m). O
simplă observaţie ne permite să constatăm că înălţimea determinată pentru gnomon (4,22m) este egală
cu suma dintre raza cercului central şi raza discului (0,37m+3,49m = 4,22m). Această relaţie constituie
o primă dovadă a unei legături funcţionale între mărimile înscrise pe disc şi lungimea şirului de blocuri
care marchează meridiana locului - ,,raza de piatră” sau ,,săgeata” – relaţie obţinută utilizând un
instrument de epocă – gnomonul – ce funcţiona în contextul planelor cereşti fundamentale de atunci.
Acest gnomon nu era aşezat în centrul discului, ci excentric la 1,72m.
O altă dovadă a unor astfel de legături funcţionale se obţine comparând distanţa pe care o
parcurge vârful umbrei gnomonului pe ,,raza de piatră” într-un an tropic (de la solstiţiul de vară la cel
de iarnă şi înapoi la cel de vară), deci de două ori 9,55m, cu lungimea cercului pe care erau poziţionate
piesele în formă de ,,T”. Se constată foarte simplu că cele două lungimi sunt practic egale: 2 x 9,55m =
2π x 3,04m = 19,55m. Piesele în formă de ,,T” ar fi putut constitui atunci marcaje de timp sau de
poziţie, traseul pe care erau aşezate (cercul cu ,,T”-uri) reprezentând, în acest sens, mişcarea soarelui pe
ecliptică.
Încercarea de a determina care a fost numărul iniţial al acestor piese ,,T”, în ipoteza că acest
cerc a fost trasat în întregime pe disc (discul era la descoperirea sa distrus parţial), duce la constatarea
că este vorba de un număr fară soţ, cuprins între 69 şi 73.

Relaţii aritmetico-geometrice

Marile civilizaţii ale anticităţii au cunoscut şi utilizat diferite tipuri de unităţi de măsură pentru
lungime, aşa cum au fost, de exemplu, cotul sumero-babilonian (0,4953m), sau jumătatea diametrului
bazei inferioare a coloanei la templele greco-romane. O astfel de unitate de măsură există şi în
sanctuarele terasei sacre de la Sarmizegetusa-Regia. Valoarea ei este foarte apropiată de cea a unităţilor
descrise mai sus, fiind egală cu 0,437m.
Astfel dacă împărţim lungimea laturilor sau a circumferinţelor unora din sanctuare la numărul
de stâlpi aflaţi pe aceasta în teren, obţinem acelaşi rezultat (număr), indiferent de sanctuar. Pentru
circumferinţele sau laturile unde acest număr de stâlpi este cert, obţinem:
- Marele Sanctuar Rotund: 91,20m / 210 stâlpi = 0,437m/stp.
- Micul Sanctuar Drept ,,distrus” (latura de apus, orientat nord-sud): 13,98m / 32 stâlpi =
0,437m /stp.
- Micul Sanctuar Rotund: 40,21m / 114 stâlpi = 0,352m /stp. = 0,437 x 1,618/2 unde 1,618 este
raportul în care punctul echinocţial împarte umbra gnomonului la solstiţiul de iarnă.
Acolo unde nu există stâlpi, de exemplu pe suprafaţa discului de andezit, dacă împărţim razele
cercurilor la 0,437m, rezultă numere întregi, ca şi cum am avea şi acolo un număr întreg de stâlpi:
Raza discului Rd = 3,49m
3,49 / 0,437m = 8
Raza cercului cu ,,T”-uri = 3,04m
3,04m / 0,438m = 7
Raza de piatră Rp = 9,55m
9,55m / 0,437m = 22

Modelarea precisă a formelor şi execuţia deosebit de îngrijită, orientarea nord-sud, importantele

rapoarte matematico-astronomice conţinute în dimensiunile cercurilor trasate pe suprafaţa lui, arată că
acest ,,Soare de Andezit” a fost cu siguranţă mai mult decăt un altar de sacrificiu şi că, foarte probabil,
avem în faţă un aparat astronomic, ,,disc în platformă”, menţionat şi de Vitruviu.
Acest disc în platforma de andezit conţine în construcţia lui caracteristicile principale ale
cadranelor solare, cum sunt: suprafaţa de recepţie a umbrei solare, latitudinea geografică a locului în
care a fost construit, cât şi înclinaţia pe care o avea ecliptica faţă de ecuatorul ceresc în epoca în care şi
cercetarea arheologică plasează construcţia altarului.
 Desigur, nu putem şti câte din proprietăţile aparatului, pe care noi azi, cu cunoştinţele pe care le
avem acum, le vedem în construcţia acestuia le erau cunoscute şi dacilor.

ARTA DACO – GETICĂ

Imaginea pe care o avem despre arta daco-geţilor în ansamblul ei este foarte săracă. Nu se ştie
nimic despre poezia, muzica şi dansurile lor, despre legendele lor mitologice sau religioase, şi aproape
nimic despre pictura lor.
RELIGIA. ZAMOLXIS
Zamolxis reprezenta divinitatea dacilor, zeul lor suprem. Diodor din Sicilia îl situează alături de
ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Credinţa lor era că ei nu mor,
ci se duc la Zamolxis. Tot în al cincelea an trăgeau la sorţi şi cel ales era trimis solie la Zamolxis,
încredinţându-i toate nevoile lor. Daco-geţii credeau într-o existenţă fericită după moarte.
Religia geto-dacilor, la fel ca cea a tuturor popoarelor indo-europene, era politeistă. Aveau un
zeu al războiului, echivalent al lui Ares (se presupune chiar că numele Ares ar fi de origine traco-
dacică) sau Marte, căruia îi jertfeau prizonierii de război. Ca divinităţi feminine, aveau o zeiţă a focului
sacru (asemănătoare Vestei de la romani), mai certă fiind însă existenţa lui Bendis, zeiţa Lunii, a
pădurilor şi farmecelor, a vrăjilor (corespunzând Dianei la romani sau lui Artemis la greci). Herodot
menţionează o singură dată numele de Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului, dar la un moment dat
acesta a ajuns să fie identificat cu Zamolxis..
Zamolxis rămâne însă zeul suprem al daco-geţilor, izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii
naturii, zeu al roadelor pământului, zeu care veghea asupra creşterii vitelor, domnia lui extinzându-se şi
asupra împărăţiei morţii. Din noţiunea de pământ (zamol, în limba tracă) dătător de viaţă şi belşug a
fost deci plăsmuită figura unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane.
La aceste elemente ale religiei dacilor se mai adaugă diverse simboluri sacre: şerpi, cerbi, ţapi
de munte, un grifon în luptă cu un leu, cu un cerb sau cu o pasăre de pradă.
CULTUL SOARELUI
Arheologii şi istoricii admit existenţa unui cult al soarelui la daco-geţi. Astfel în incinta sacră a
Sarmizegetusei se află Soarele de andezit, un frumos pavaj rotund cu diametrul de 7,10 m, lucrat din
plăci de andezit, în centru având un disc de 1,50 m diametru. Unii arheologi consideră că acesta era
destinat actelor de cult închinate Soarelui, alţii cred că « altarul de andezit » era locul unde se aduceau
sacrificii de animale şi probabil umane. “Sacrificiul mesagerului” avea la geto-daci semnificaţia de a
restabili periodic legăturile lor personale cu divinitatea supremă, motivul esenţial fiind asigurarea
nemuririi şi a unei vieţi fericite în lumea de dincolo.
La Sarmizegetusa şi în complexul de la Grădiştea Muncelului s-au descoperit cca. zece
sanctuare, unele de formă rectangulară, altele de formă circulară. Controversată este problema dacă
aceste temple aveau sau nu acoperiş. Există diverse ipoteze în legătură cu acest lucru: unele susţin că ar
fi fost neterminate, altele că materialul din care au fost construite acoperişurile s-ar fi degradat în timp
şi astfel nu au dăinuit, iar altele susţin că la daco-geţi exista cultul soarelui şi astfel toate manifestările
desfăşurate în aceste sanctuare aveau loc sub cerul liber, conform religiei de tip urano-solar a dacilor.
RITURILE FUNERARE
Iniţial daco-geţii practicau în acelaşi timp şi înhumarea şi incineraţia. Din secolul VI î. Ch.
incineraţia, ca rit purificator de esenţă spiritualistă se generalizează pe teritoriul geto-dac. In
secolul IV î. Ch. apare însă o diferenţiere semnificativă. Şefii militari şi politici sunt înhumaţi în
morminte tumulare, cu inventare bogate, în timp ce populaţia de rând era incinerată. De obicei
incinerarea se făcea în aer liber, dar uneori morţii erau arşi în cuptoare speciale, asemenea morminte
“în cuptor” găsindu-se la Zimnicea şi la Poiana (sec IV – III î. Ch.) şi aparţinând probabil unor
luptători. Alături de rămăşiţele pământeşti, inventarul funerar, considerat necesar vieţii după moarte,
consta din diverse piese vestimentare, podoabe, vase de ofrandă, alimente, obiecte de uz casnic, uneori
arme şi monede. In general însă, inventarul funerar din mormintele daco-geţilor era modest.

Daco-geţii au rămas în conştiinţa lumii antice şi medievale prin tradiţia şi eroismul lor –
consemnat cu admiraţie pentru prima dată de Herodot – precum şi prin calităţile lor de ordin moral şi
cultural.

BIBLIOGRAFIE
H. Daicoviciu, Dacii, Ed. pt. Literatură, Buc. 1968.
Ovidiu Virgil Racoveanu, ”Eclipsa” 11 august 1999, Ed. Niculescu, 1999.
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
1985
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, Florin Stănescu, Sarmizegetusa
Regia, capitala Daciei preromane, Acta Musei Devensis, Deva, 1996