Dacii

Geţii sau dacii sunt unul dintre cele mai importante neamuri din familia tracilor (care la
rândul lor fac parte din marele grup al popoarelor indo – europene).
Dacă majoritatea celorlalte triburi ale tracilor s-au aşezat în decursul mileniului II înainte de
Hristos la sudul Dunării, geţii sau dacii locuiau preponderent în spaţiul nord dunărean.
Geţii şi dacii formează acelaşi popor şi vorbesc aceeaşi limbă, dar ei erau numiţi geţi de
către greci şi daci de către romani.
Herodot, în „Istorii”, spunea despre geţi că „sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”,
iar despre neamul tracilor spunea că „sunt cei mai numeroşi după neamul inzilor şi dacă ar fi uniţi
nimeni nu le-ar sta în cale”.

Ocupaţia principală a dacilor era agricultura. Cultivau cereale şi viţă de vie, însă creşteau şi
animale şi se ocupau cu apicultura. Pe lângă agricultură se ocupau şi cu mineritul (exploatarea
sării, a fierului şi a metalelor preţioase aur şi argint).

Structura socială
Triburile dace erau conduse de un rege. Aristocraţii purtau numele de tarabostes sau pileati
şi pot fi deosebiţi prin faptul că purtau căciuli. Oamenii de rând (agricultori, meşteşugari ...) erau
denumiţi comati sau capillati.
Conducătorii daci îşi aveau reşedinţa în cetăţi fortificate numite dave.

Religia
Până în sec. II / I înainte de Hristos dacii erau politeişti. Însă mai ales în perioada regatului,
dacii au devenit majoritar monoteişti avândul ca zeu pe Zalmoxis despre care se spunea că înviase
după o perioadă de dispariţie. Dacii credeau în nemurirea sufletului care după ce pleca din această
lume se ducea la Zalmoxis.
Credinţa dacilor într-un singur zeu despre care se spunea că a înviat şi credinţa în nemurirea
sufletului a fost o adevărată pregătire pentru convertirea la Creştinism.

Regatul dac
Încă din sec. III – II înainte de Hristos dacii încep să se unească în mici regate pentru a
rezista atacurilor altor popoare.
Cel care uneşte toate triburile dacilor şi formează primul regat din istoria teritoriului
nostru a fost Burebista în anul 82 înainte de Hristos. Burebista a domnit între 82 şi 44 înainte de
Hristos şi a fost un mare rege şi conducător militar. Burebista a folosit atât diplomaţia cât şi forţa
pentru a uni triburile dace, fiind ajutat şi de marele preot Deceneu.
Pe lângă teritoriul locuit preponderent de daci, cuprins între Nistru, Tisa şi Dunăre, Burebista
reuşeşte să îşi supună atât oraşele greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre (Pontus Euxin), cât şi
alte triburi, întinzându-şi autoritatea pe un teritoriu foarte mare. Astfel regatul lui Burebista se
întindea până la râul Bug şi Marea Neagră în est, până la Carpaţii Păduroşi în nord, până la cursul
mediu al Dunării (teritoriul actual al Slovaciei şi Austriei) în vest şi până la Munţii Balcani
(Haemus) în sud. Regatul lui Burebista devenise al doilea cel mai întins regat din Europa.

1
 Burebista intervine în conflictul dintre Cezar şi Pompei, ajutându-l cu un corp de oşteni pe
Pompei. Însă acesta este învins în lupta decisivă de la Pharsalos. Drept răzbunare Cezar
intenţionează să atace Dacia, însă este asasinat la Roma în anul 44 înainte de Hristos.
Burebista avea să fie asasinat în acelaşi an la Sarmizegetusa Regia de către un grup de
tarabostes care vroiau să înlăture în acest fel intenţia de răzbunare a lui Cezar.
După aceasta regatul dac se destramă, păstrându-şi unitatea numai în „Cetatea de munţi” din
interiorul Carpaţilor. Următorul rege este marele preot Deceneu.

După această perioadă de destrămare care a durat 131 de ani, unitatea regatului dac se reface
în timpul lui Decebal care domneşte între anii 87 şi 106 după Hristos.
Decebal reuşeşte să îi unească iarăşi pe daci, însă limitele regatului său rămân aproximativ
între Nistru, Tisa şi Dunăre, cu centrul de putere în interiorul arcului Carpatic. Regatul dac în timpul
lui Decebal era mai bine organizat şi coeziunea era mult mai mare datorită faptului că majoritatea
locuitorilor erau de acelaşi neam şi vorbeau aceeaşi limbă.
Capitala regatului dac era la Sarmizegetusa Regia care se află în Munţii Orăştiei. Pentru a fi
bine apărată, capitala era străjuită de mai multe cetăţi dintre care amintim Costeşti, Blidaru, Piatra
Roşie, Feţele Albe şi Faeragu.

În timpul lui Decebal au loc mai multe conflicte cu Imperiul Roman.

Pe de o parte dacii organizau incursiuni la sudul Dunării mai ales în timpul iernii când
treceau Dunărea îngheţată, iar pe de altă parte romanii au trimis mai multe armate care să distrugă
regatul dac.
În anul 87 după Hristos dacii conduşi de Decebal îl înving pe generalul Fuscus la Tapae –
astăzi Porţile de Fier ale Transilvaniei (aflată la punctul de trecere între Banat şi sud vestul
Transilvaniei).
În acelaşi punct strategic aveau să fie cele mai mari confruntări şi în timpul celor două
războaie înte daci şi romani.
În anul 98 ajunge la conducerea Imperiului Roman generalul Traian (98 – 117). Acesta
decide să cucerească Dacia pentru a putea exploata direct zăcămintele de aur şi argint din Munţii
Apuseni şi pentru a înlătura pericolul pe care îl reprezenta regatul Dac a cărui forţă creştea în continu

Primul război daco – roman s-a desfăşurat în anii 101 – 102 după Hristos
În cadrul acestor confruntări romanii obţin mai multe victorii, însă până la urmă se ajunge la
pace.
Al doilea război daco – roman s-a desfăşurat în 105 – 106 după Hristos
Între cele două războaie, Traian termină drumul ce făcea legătura între Roma şi sudul Dunării
şi decide să ridice primul mare pod peste Dunăre, construit de Apolodor din Damasc la Drobeta
Turnu Severin.
Pe acest pod, Traian reuşeşte să aducă la nord de Dunăre şi logistica grea de luptă, pe lângă o
armată mai numeroasă şi mai bine înzestrată mai ales ca echipament de protecţie.
Conform estimărilor cele mai credibile, dacă în primul război armata romană depăşea uşor
100000 de combatanti, în al doilea război aceasta avea între 120000 şi 150000 de combatanţi.
Decebal a reuşit să opună atât în primul cât şi în al doilea război o armată de numai 30000 –
35000 de combatanţi însă buni luptători şi cunoscători ai teritoriului.

2
 La sfârşitul celui de al doilea război daco – roman, Traian reuşeşte să cucerească (cu ajutorul
unor tradători) capitala regatului Dac – Sarmizegetusa Regia pe care o distruge în mare parte şi apoi
să captureze tezaurul dacilor.
Traian nu ocupă tot teritoriul Daciei ci numai o parte a acesteia pe care o transformă în
provincia romană Dacia supranumită Felix adică cea fericită. Capitala noii provincii romane Dacia
era la Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa care se află în Ţara Haţegului la aproximativ 50 de Km
vest de Sarmizegetusa Regia.
Părţile ocupate de romani şi care au constituit provincia romană Dacia au fost: Banatul,
Oltenia, vestul Munteniei, cea mai mare parte a Transilvaniei (fără nordul extrem şi partea de
nord est) şi sudul Crişanei. La acestea s-au adăugat Câmpia Română şi sudul Moldovei pe care le-a
inclus în provincia Moesia şi teritoriul Dobrogei (Scythia Minor) care era deja ocupată de romani.
Părţile neocupate de romani unde au continuat să trăiască dacii liberi au fost Maramureşul,
nordul Crişanei, nodul şi nord estul Transilvaniei, centrul şi nordul Moldovei.

Formarea Poporului Român şi al Limbii Române

Formarea poporului român este strâns legată de formarea limbii române şi nu este atât de
mult un proces de schimbare de populaţie cât este un proces lingvistic (de transformare a limbii).
După ocupaţia romană în provincia Dacia a fost adusă administraţia romană şi o parte a
armatei.
Administraţia romană avea ca principale misiuni să strângă taxele şi să exploateze minele de
aur şi argint. Pe lângă acestea administraţia romană s-a preocupat să întemeieze oraşe (unele noi
altele suprapuse peste localităţi dacice) şi să susţină meşteşugurile şi comerţul.
Armata avea ca misiune să apere noua provincie, foarte importantă pentru minele de aur şi
argint. Aceasta staţiona în castre (tabere fortificate) înşirate în lungul limesului (spaţiul care se
întindea în lungul graniţei, având o lăţime de zeci de Kilometri cu mai multe fortificaţii, în care
armata romană trebuia să oprească orice atac venit din afară).
Cea mai importantă legiune romană care a staţionat în Dacia a fost legiunea a XIII – a
Gemina care îşi avea sediul la Apullum astăzi Alba Iulia. Un timp a staţionat şi legiunea a V – a
Macedonica în partea Olteniei.
Cei care slujeau în armată, după ce încheiau serviciul militar de aproximativ 20 de ani
primeau cetăţenie romană (în cazul în care nu o aveau deja) şi un teren în proprietate. O parte dintre
aceştia, numiţi veterani (veteranus) au rămas în provincia Dacia unde şi-au întemeiat familii.

Toţi cei veniţi din imperiu au adus cu ei limba latină vorbită (diferită de cea cultă) şi care
deşi era o limbă diferită de limba dacilor, avea unele asemănări şi mai ales avea aceeaşi flexiune a
limbii, datorită unor rădăcini comune mai vechi. Şi dacii şi romanii erau de origine indo –
europeană. Acest aspect a facilitat foarte mult întrepătrunderea între cele două limbi.

Este foarte important de avut în vedere faptul că provincia Dacia era una de graniţă, ceea
ce impunea o apărare permanentă şi cât mai eficientă a ei. Fiind atacată de multe ori a apărut
necesitatea ca locuitorii autohtoni daci şi care erau cei mai numeroşi, să colaboreze cu romanii

3
pentru a apăra teritoriul în care au convieţuit peste 150 de ani. Acest aspect al necesităţii de
apărare a fost principalul factor de coeziune între daci şi romani şi care a adus implicit
necesitatea comunicării şi colaborării între ei la un nivel foarte ridicat.

În anul 212 după Hristos împăratul Caracala a dat un edict prin care toţi locuitorii Imperiului
Roman au primit cetăţenie romană şi implicit drepturi, printre care şi dreptul de a fi apăraţi de armata
romană.
În consecinţă după anul 212 toţi locuitorii din Dacia romană au devenit cetăţeni romani.

Perioada de ocupaţie romană în Dacia a fost de aproximativ 150 de ani, începând din anul
106 până în perioada 260 – 265 când are lor o retragere treptată a armatei şi administraţiei romane la
sud de Dunăre. Pentru a justifica faptul că cetăţenii romani nu ar fi fost abandonaţi de stat în faţa
atacurilor străine şi a ascunde acest abandon al populaţiei, în anul 271 după Hristos împăratul
Aurelianus Augustus a întemeiat provincia Dacia Aureliană la sudul Dunării unde a aşezat
administraţia şi o parte a armatei retrase din Dacia şi a spus că „a mutat provincia Dacia la sudul
Dunării”.

Locuitorii daco – romani sau protoromâni au continuat să locuiască în vatra Daciei, acum
fără obligaţia de a mai plăti taxe (pentru că administraţia romană dispăruse) şi pentru a se apăra de
atacurile popoarelor migratoare au abandonat treptat oraşele şi s-au retras în sate situate mai ales în
munţi şi în interiorul arcului Carpatic unde erau protejaţi natural.

Dintre migratorii care au trecut prin teritoriul vechii Dacii, cei care au lasat o amprentă
lingvistică mai importantă au fost slavii prin ramura lor sudică. Aceştia au pătruns în special în
spaţiul extracarpatic începând cu sfârsitul sec. V după Hristos şi au rămas până la începutul sec. VII
după Hristos când au trecut la sudul Dunării. Fiind o populaţie mai puţin violenţă în comparaţie cu
alţi migratori, au existat mai multe contacte între populaţia autohtonă daco – romană şi cea slavă,
ceea ce a dus la pătrunderea mai multor cuvinte şi expresii din limba acestora în limba protoromână.
Prin acest adstrat (strat adăugat) s-a completat limba protoromână care s-a transformat în limba
română asemănătoare cu cea pe care o vorbim astăzi.

Aşadar cele trei straturi ale limbii române sunt

Substratul dac
Stratul latin din care provin cele mai multe cuvinte şi structura gramaticală
Adstratul (suprastratul) slav

Datorită transhumanţei limba vorbită în spaţiul românesc cuprins între Nistru, Tisa, Dunăre şi
Marea Neagră s-a format unitar fără deosebiri majore deci fără dialecte.

După ce slavii au trecut masiv la sudul Dunării, populaţia de orgine majoritar tracă ce
avusese un proces de romanizare asemănător cu cel de la nordul Dunării, a fost împinsă către părţile
mai înalte ale munţilor Balcani şi Pind, unde au reuşit să îşi păstreze limba şi tradiţiile. Aceste
grupuri etnice sunt aromânii (macedoromânii), istroromânii, meglenoromânii şi rinchoromânii a
căror limbă este înrudită cu limba română, constituid un fel de dialecte ale limbii române.

4
 Convertirea la Creştinism
Creştinismul ajunge în spaţiul românesc încă din sec. I după Hristos prin Sfântul Apostol
Andrei care predică în Scythia Minor – Dobrogea de astăzi şi care este posibil să fi trecut şi în Dacia.
Sfântul Apostol Andrei este primul care converteşte la Creştinism pe unii daci fără ca aceştia să
devină în majoritate creştini în această perioadă.
După ce romanii vin în Dacia, aduc şi majoritatea cultelor păgâne pe care le aveau, provincia
Dacia devenind politeistă. Însă acestea dispar la scurtă vreme după ce armata şi administraţia romană
sunt retrase la sud de Dunăre.
Printre cei veniţi din imperiu erau şi mulţi creştini care izgoniţi de persecuţii găseau în
provincia Dacia un refugiu unde prigoana împotriva lor nu era la fel de mare. Aceştia au continuat
activitatea de convertire la Creştinism. Drept dovadă este faptul că aproape toate cuvintele din
limbajul creştin incipient sunt de origine latină.
Dumnezeu provine din Domine Deus, cruce din crux, biserică din basilica, a boteza din
baptisare, creştin de la christianus.
Convertirea l-a Creştinism a început de la baza societăţii şi s-a desfăşurat pe o perioadă lungă
de timp, nefiind o convertire impusă de conducerea statului aşa cum au fost botezurile târzii ale
bulgarilor, ruşilor ori ale popoarelor germanice din occident.
Perioada de convertire la Creştinism începe uşor înainte de cucerirea romană şi apoi se
suprapune peste perioada de formare a poporului român şi a limbii române.
De aceea putem spune ca poporul Român s-a născut Creştin.