Curs I

ISTORIA DACO-GEŢILOR

Geto-dacii
- se afirmă în sec.V-II î.Hr. (perioada La Tène), a doua vârstă a fierului (Cultura
Bârseşti-Ferigile). Acestei perioade îi sunt specifice:
● uneltele din fier;
● roata olarului;
● ceramica lucrată la roată;
● moneda, comerţul;
● formaţiunile politice închegate, conduse de regi;
● aşezările de tip dava.
- erau numiţi:
1. daci: de izvoarele romane (ex.: Istoricul Pliniu cel Bătrân: „Numiţi daci de către
romani.”; Caesar: „(…) pădurea Hercinică se întinde până la hotarele dacilor şi anarţilor.”);
2. geţi: de izvoarele greceşti (ex.: Herodot: „Geţii sunt cei mai drepţi şi mai viteji
dintre traci.”).
Potrivit istoricului Strabon, „dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”.
În aceeaşi perioadă, mai existau şi alte triburi geto-dace, menţionate de Ptolemaios din
Alexandria: costoboci, albocensi, piefigi, buridavensi etc. Aceste triburi erau conduse de un
şef militar, cu capitala într-o aşezare fortificată numită dava. Limba dacilor este o limbă indo-
europeană din grupa satem. Din această limbă s-au păstrat aproximativ 160-180 de cuvinte
(ex.: prunc, bordei, vatră, barză, mătură, mal, mistreţ, cătun, gard, vatră, copil, etc.).
- din punct de vedere:
1. social, geto-dacii se împart în:
- aristocraţi (tarabostes, pileati);
- oameni de rând (copilleati, comati), aflaţi în slujba primilor.
2. religios, geto-dacii sunt politeişti, iar zeul suprem al acestora este Zalmoxis. Se
spune că Zalmoxis şi-a făcut ucenicia pe lângă Pythagora, a călătorit în Egipt şi s-a întors la
neamul său. Învăţăturile sale se organizează într-o peşteră, pe muntele sfânt al dacilor. Alte
zeităţi: Gebeleizis, Derzelas, Bendis etc. Locurile de cult ale geto-dacilor erau sanctuarele.

1
 3. politic, geto-dacii erau organizaţi în uniuni tribale conduse de „regi” („basilei”).
Dintre aceştia:
● „Rex Histrianorum”;
● Dromichaites (basileul tracilor);
● Zamoldegikos;
● Rhemaxos;
● Oroles;
● Rubobostes.

Burebista (82 – 44 î.Hr.)

Despre Burebista, istoricul Strabon spune că „ajunge în fruntea neamului său. (…)
getul Burebista (…) a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din
populaţiile vecine …”. În acţiunile sale, acesta este sprijinit de Deceneu, mare preot, „cu o
putere aproape regală …” (Iordanes – Getica).
Politica internă:
La început, Burebista era şeful unei uniuni tribale, însă reuşeşte unificarea triburilor
dace pe două căi:
a. pe cale paşnică: atunci când şefii uniunilor tribale înţeleg necesitatea constituirii
unui stat puternic şi a impunerii unei domnii autoritare;
b. pe cale războinică: când aceştia refuză (aşa cum arată descoperirile arheologice).
La conducerea statului său, Burebista se bazează pe aristocraţia sacerdotală (preoţii)
şi pe cea militară. Armata este principala sa preocupare, căci, potrivit istoricului Strabon,
armata lui Burebista ar fi numărat 200.000 de soldaţi. În acest context, Burebista organizează
şi un puternic sistem de fortificaţii – circa 80-90 de cetăţi întărite.
Reşedinţa sa a fost iniţial cetatea de la Costeşti (jud. Hunedoara), în timp ce
Sarmizegetusa era considerată centrul religios al regatului său. În final, aceasta din urmă este
aleasă drept capitală pentru regatul dac.
Burebista organizează cu succes o monarhie militară.
Politica externă:
► 60 î.Hr.: atacă celţii din N-V Daciei;
► îi învinge pe boi, taurisci, scordisci, înaintând spre V şi N-V până la Dunărea
Mijlocie;

2
 ► 55 î.Hr.: atacă cetăţile de pe litoral, de la Olbia până la Apollonia, ceea ce va duce
la o nouă trasare a graniţelor statului său: N: Carpaţii Păduroşi; S: Munţii Haemus; V:
Dunărea Mijlocie; E: Gurile Bugului (Olbia).
În urma acţiunilor sale, Burebista devine „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia”, care stăpânea „tot teritoriul de dincoace şi dincolo de fluviu” (conform inscripţiei de
la Dionysopolis).
► se amestecă în războiul civil de la Roma, dintre Caesar şi Pompei, acordându-i
sprijin celui din urmă, datorită faptului că acesta îi recunoaşte cuceririle asupra litoralului
pontic. Această situaţie nu-i convine lui Caesar, care pregăteşte atacarea Daciei. Proiectul său
rămâne însă nefinalizat, fiind asasinat în 44 î.Hr.; aproximativ în aceeaşi perioadă este ucis şi
Burebista.
După moartea lui Burebista, statul se destramă în 4-5 formaţiuni politice. Dintre
urmaşii lui Burebista:
- Deceneu şi Comosicus: ambii sunt mari preoţi şi regi; astfel monarhia militară
instaurată de Burebista se transformă în teocraţie;
- Coryllos (Scorilo);
- Duras.
Această situaţie e completată de atacurile armatei romane, prin Licinius Crassus,
Proconsulul Macedoniei între 29-28 î.Hr.; acţiunea sa se încheie cu un tratat de alianţă între
Roma şi Callatis, numit „foedus”. Dobrogea este cucerită de romani în anul 28 î.Hr. şi
integrată în provincia Moesia în anul 46 d.Hr.

Decebal (87 – 106 d.Hr.)

Preia conducerea Daciei într-un moment în care pericolul roman devenise tot mai
evident şi îşi continuă acţiunile tot în centrul de la Sarmizegetusa.
Politica internă:
Sub conducerea lui Decebal, statul dac devine mai puternic datorită:
a) dezvoltării economice;
b) creşterii demografice;
c) dezvoltării comerţului;
d) construirii unui număr mare de cetăţi de tip dava;
e) faptului că statul său avea o întindere mai mică decât a statului lui Burebista,
cuprinzând: Transilvania, Banatul, Moldova, Oltenia şi o parte din Muntenia.

3
 La conducerea statului, Decebal este ajutat de un vicerege, Vezinas, dar şi de
comandanţi militari.
Politica externă:
► iarna 85/ 86: armatele romane atacă. Împăratul roman Domiţian ajunge la Dunăre,
ocupă Moesia şi o reorganizează, împărţind-o în două provincii; acesta este momentul în care
Duras cedează tronul lui Diurpaneus.
► primăvara anului 87: armata romană înaintează spre teritoriile dacilor şi, sub
conducerea lui Corneliu Fuscus intră în Dacia; suferă însă o gravă înfrângere, chiar Fuscus
moare în luptă; în urma acestui eveniment, Diurpaneus îşi ia titlul de „Decebal”, „cel slăvit,
cel puternic”.
► anul 88: Imperiul Roman organizează o nouă campanie militară împotriva dacilor,
condusă de Tettius Iulianus; bătălia se desfăşoară la Tapae, iar victoria aparţine romanilor,
însă nu poate fi fructificată din cauza înfrângerilor de pe celelalte fronturi.
► anul 89: se încheie o pace, între Domitian şi Decebal, reprezentat de fratele său,
Diegis; în urma acestei păci, Imperiul Roman îşi garantează frontierele. Pacea este favorabilă
lui Decebal, deoarece:
- Dacia devine regat clientelar Romei;
- Dacia primeşte bani, arme, maşini de război, meşteri, transfugi romani.
Dar liniştea durează foarte puţin, căci, la venirea împăratului Traian (98 – 117) la
conducerea Imperiului Roman, situaţia se schimbă; el refuză plata banilor către Decebal,
care, între timp, îşi dotase armata şi fortificase cetăţile.
► 25 martie 101: Traian părăseşte Roma şi începe campania împotriva Daciei
(începea primul război daco-roman): ajunge la Drobeta, trece Dunărea pe un pod de vase şi
ajunge la Tapae, însă venirea iernii opreşte oarecum elanul romanilor. Decebal profită de
acest răgaz şi organizează „diversiunea moesiană”, în iarna 101/ 102. Traian nu se lasă
intimidat şi înaintează spre capitala dacilor, însoţit şi de guvernatorul Moesiei, Laberius
Maximus. Scenele luptei au fost redate de Tropeum Traiani de la Adamclisi şi de Columna
lui Traian de la Roma.
Decebal nu rezistă atacului şi cere pace în 102. Condiţiile impuse de către romani au
fost grele pentru daci:
- Decebal înapoiază armele, dezertorii şi maşinile de război romanilor;
- renunţă la teritoriile cucerite de romani până atunci;
- sunt dărâmate fortificaţiile realizate de către daci;
- Decebal renunţă la o politică externă proprie;

4
 - Traian lasă o legiune în capitala dacilor.
► între 102-105: este înregistrată o perioadă de linişte, în timpul căreia ambele tabere
se refac. Imperiul Roman construieşte peste Dunăre un pod la Drobeta, în 103, realizat de
Apollodor din Damasc.
Decebal nu respectă prevederile tratatului de pace din 102, ba mai mult organizează
un front împotriva romanilor.
► 4 iunie 105: începe al doilea război daco-roman. Într-o primă fază, Decebal
încearcă asasinarea lui Traian, fără succes însă; nu primeşte nici ajutor de la vecinii ce-l
susţinuseră anterior. Armata romană înaintează organizat, pe mai multe direcţii, învăluind
cetăţile dace ce apărau Sarmizegetusa; Decebal se retrage în munţi, dar este urmărit de
Tiberius Maximus: nu se predă, se sinucide.
Dacii nu capitulează imediat după dispariţia lui Decebal, ci continuă rezistenţa, dar
fără rezultat.
► anul 106: Dacia devine provincie romană.
Imperiul Roman stăpânea: Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul, Transilvania,
Dobrogea (din 46 d.Hr.).

TRĂSĂTURILE CIVILIZAŢIEI ROMANE ÎN DACIA

Romanizarea
Asupra teritoriilor cucerite, statul roman exercită un proces de romanizare: proces
istoric complex şi îndelungat, prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele
vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii provinciei respective cu limba latină şi la
impunerea tradiţiilor şi a modului de viaţă roman.
Romanizarea presupune: condiţii, etape şi factori:
A. Condiţii:
1. Integrarea Daciei în statul roman pentru o mai mare perioadă de timp;
2. un nivel de cultură ridicat al populaţiei cucerite, astfel încât aceasta să poată recepta
valorile culturii romane;
3. asigurarea de către statul roman a vieţii paşnice în provincia cucerită.

5
 B. Etape:
I. etapa preliminară (înainte de cucerirea romană, sec. II-I î.Hr.):
- se caracterizează prin schimburile comerciale dintre daci şi romani; influenţele sunt
vizibile în: ceramică (amforele), arhitectură, monede, obiectele de podoabă, modul de viaţă
etc. În această etapă se înregistrează şi o intensă colaborare economică;
- nu are caracter oficial;
- a fost considerată de istoricul N. Iorga drept „primul act al romanizării”.
II. etapa propriu-zisă (încă din sec. I d.Hr. – 271):
- începe imediat ce Dobrogea este integrată, în 46, în Imperiul Roman şi durează până
la „retragerea aureliană” (271);
- romanizarea are caracter oficial, ireversibil.
III. etapa finală (271 – sec. VIII):
- se desfăşoară în condiţiile încetării autorităţii romane la nordul Dunării şi în
contextul marilor migraţii.
C. Factori:
1. administraţia: are cel mai important rol.
Imediat după cucerire, în 106, Dacia devine o provincie consulară, condusă de un
reprezentant al împăratului, cu titlul de „legatus Augusti pro praetore Daciarum trium”.
Primul legatus, Terentius Scaurianus, este ajutat de funcţionari cu titlul de procuratori; pe
plan local, se regăsesc magistri şi primari.
Capitala a fost stabilită lângă Sarmizegetusa, la aproximativ 40 de km, şi poartă titlul
de Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (iniţial – Colonia Dacica). Aici îşi avea
sediul guvernatorul Daciei.
Dacia Romană cuprindea: Banatul, Transilvania, Oltenia, V Munteniei.
În administraţie se vorbeşte limba latină.
2. armata:
- era alcătuită din:
a. legiuni formate din cetăţeni romani;
b. trupe auxiliare: cohorte (infanterie), alae (cavalerie) şi numeri (barbari) – aceştia nu
aveau cetăţenie romană.
- era organizată în castre;
- toţi soldaţii erau vorbitori de limbă latină.

6
 După 106, în Dacia rămân legiuni romane: Legiunea XIII Gemina, la Apullum;
Legiunea IV Flavia Felix, la Berzovis; Legiunea V Macedonica, la Troemis. Unele legiuni se
aflau pe litoral (Legiunea I Italica), iar altele pe limesuri, la frontiere.
3. veteranii:
- ieşeau din armată, dar rămâneau în castre, organizaţi în „evocati”;
- primeau o bucată de pământ şi se bucurau de respectul celorlalţi;
- cei din trupele auxiliare deveneau cetăţeni romani, erau împroprietăriţi şi se puteau
căsători;
- erau vorbitori de limbă latină.
4. coloniştii:
- sunt aduşi în Dacia din întreaga lume romană: Gallia, Hispania, Macedonia,
Dalmatia etc.;
- se implică în toate domeniile: minerit, agricultură, meşteşuguri;
- unii chiar sunt cetăţeni romani, organizaţi în „cives Romani”, conduse de doi
magistri;
- erau vorbitori de limbă latină.
5. urbanizarea:
- începe odată cu cucerirea Daciei;
- se întâlnesc două tipuri de oraşe:
a. Colonia: oraşe întemeiate de statul roman după modelul Romei. De ex.: Napoca,
Drobeta, Apullum, Ulpia Traiana Augusta … (ulterior devine metropolă);
b. Municipia: oraşe cu autonomie administrativă şi juridică, ce cuprind cetăţeni
romani. De ex.: Tibiscum, Porolissum, Dierna.
- în oraşe, se evidenţiază cel mai convingător rolul civilizator al Imperiului Roman,
prin apariţia străzilor, a băilor, a edificiilor publice, a canalizărilor, a apei curente, a
amfiteatrelor pentru spectacole etc.;
- unele oraşe se formează lângă castre: Drobeta, Dierna, Porolissum;
- oraşele evidenţiază şi creşterea demografică;
- sunt conduse de un consiliu orăşenesc;
- locuitorii oraşelor erau vorbitori de limba latină.
6. religia:
- erau adorate divinităţi romane, greceşti, orientale, însă predomină cele romane
(Minerva, Venus, Iunona);

7
 - se întâlnesc două fenomene: cel cunoscut sub numele de „Interpretatio Romana” –
adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane (Bendis) – şi cel al sincretismului
religios – divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite;
- se menţine cultul „Cavalerului trac”.
7. dreptul:
- este adoptat dreptul roman; ca dovadă stau textele de drept civil notate pe tăbliţe de
lut (ex.: la Alburnus Maior); în esenţă, acestea sunt texte testamentare, contracte, clauze etc.
8. viaţa culturală:
- dezvoltarea vieţii culturale contribuie la impunerea limbii latine (latina oficială şi cea
vulgară);
- există şcoli elementare, se foloseau instrumente de scris, tăbliţe cerate.
9. viaţa economică:
- permite stabilirea unei legături permanente între daci şi colonişti (terminologia
agrară, existenţa unor colegii care grupează persoane de aceeaşi meserie şi religie).

Continuitatea populaţiei autohtone după 271

În 271, împăratul roman Aurelianus retrage din Dacia armata şi administraţia; de
asemenea, transferă legiuni (de exemplu: Legiunea V Macedonica la Oescus, Legiunea XIII
Gemina la Raetiaria) cu scopul de a securiza graniţele.
După retragere, procesul de romanizare continuă la nordul Dunării. În acest sens,
avem următoarele dovezi:
- neîntrerupta locuire a oraşelor (ex.: Sucidava);
- tezaurul cu monede din bronz (ex.: Dierna);
- întăririle aduse la Sarmizegetusa, care devine o „fortăreaţă”;
- numeroasele morminte (ex.: Napoca, Porolissum);
- locuirea satelor (ex.: Brateiu, Orlea);
- libera circulaţie dinspre Munţii Carpaţi spre Dunăre a unor populaţii vorbitoare de
limbă latină;
- locuitorii de la nord de Dunăre practică îndeletniciri sedentare: agricultura,
viticultura, apicultura, creşterea animalelor, exploatarea sării, a păcurii, dar şi intense
activităţi comerciale, ceea ce explică şi prezenţa unui mare număr de monede descoperite în
acea zonă.

8
 Teritoriul nord-dunărean prezintă în continuare interes pentru Imperiul Roman. Dintre
împăraţii care au vizat organizarea administrativ-teritorială a acestor regiuni, menţionăm pe:
1. Diocletianus (284-305):
- organizează printr-o nouă reformă administrativă, între Dunăre şi Marea Neagră,
provincia Scythia Minor, cu capitala la Tomis. Această provincie face parte din dioceza
Thracia. La vest, organizează dioceza Moesia ce cuprindea: Dacia (după 271), Dardania,
Moesia Prima;
- reorganizează linia Dunării în 294, însă aceasta va fi distrusă ulterior de goţi.
2. Constantin cel Mare (306-337):
- reface cetăţile: Histria, Ulmetum, Tropheum Traiani;
- ridică la Tomis un edificiu public;
- construieşte basilici, theme, băi;
- consolidează provinciile: Moesia Prima, Dacia Ripensis, Moesia Secunda şi
reinstaurează stăpânirea romană la nord de fluviu.
3. Justinianus (527-565):
- reface centrele urbane distruse de huni, în special Drobeta, numită Theodora, după
numele soţiei sale;
- reorganizează viaţa ecleziastică.

Creştinismul
Premisele receptării creştinismului se înregistrează înainte de reforma lui Constantin
cel Mare, datorită credinţei dacilor în nemurire.
Adoptarea creştinismului a fost favorizată de prezenţa creştinilor, a armatei şi a unor
împăraţi romani. Unii împăraţi s-au opus însă, prin diverse acţiuni, adoptării creştinismului.
Astfel, un rol important în adoptarea creştinismului l-au avut coloniştii, armata şi unii
împăraţi romani:
a) Traian şi Septimius Severus – ambii susţin politeismul şi păgânismul;
b) Severus Alexander – susţine propagarea creştinismului;
c) Diocletianus – acordă două edicte (303 şi 304), prin care adoptă măsuri represive
împotriva creştinilor (ex.: martirii de la Dinogetia, Halmyris, Cernavodă etc.);
d) Constantin cel Mare – semnează Edictul de la Milano din anul 313, prin care
acordă libertate de cult creştinilor din imperiu, dar acceptă pe mai departe cultele păgâne (ex.:
martirii de la Niculiţel; în 372, pe valea Buzăului – Sava Gotul);

9
 e) Licinus – se înscrie pe aceeaşi linie cu împăratul Constantin cel Mare;
f) Teodosius – interzice cultele păgâne.

Organizarea bisericii
La Tomis păstoresc episcopi precum: Bretanion (Vretanion), Gheronţie (Terentie),
Teotim.
Dintre cei consideraţi părinţi ai bisericii, amintim pe:
1. Aeticus Histrus – scrie o lucrare despre limba latină vorbită de daci;
2. Sfântul Ioan Cassian – scrie la cererea papei Leon I „Un tratat despre întruparea
Domnului”;
3. Dionisie cel Mic – este considerat iniţiatorul cronologiei creştine.
În sec. IV, se organizează episcopate şi pentru celelalte provincii; de exemplu: la
Naissus, în Dacia Mediteraneea, activează Nicetas, care contribuie la creştinarea daco-
romanilor.
Prezenţa termenilor creştini în limba latină este certă. Dintre dovezi menţionăm:
- sec. III: „Deo Aeterno et luoni et Angelis”, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
- sec. V: „Ego Zenovius votum posui” la Biertan, pe o plăcuţă de bronz;
- sec. V: o nouă inscripţie pe ceramică, la Moigrad;
- sec. VII: un Decebalus creştinat, la Histria.
Acestora li se adaugă întreaga terminologie creştină: biserică, botez, cruce,
Dumnezeu, înger, Paşti etc.

Etnogeneza românească:
Etnogeneza românească este un proces istoric, lingvistic şi cultural de formare a
poporului român şi a limbii române.
Iată, pe scurt, răspunsul la câteva dintre cele mai importante întrebări ce vizează
etnogeneza românească:
1. Cum s-a format poporul român şi limba română ?
R.: Prin romanizarea spaţiului daco-moesian.
2. Unde ?
R.: La nord şi la sud de Dunăre.

10
 3. Când ?
R.: După anul 106 până spre sfârşitul sec. VII, când izvoarele istorice îi amintesc pe
români şi ţara lor.
Apariţia popoarelor romanice este un proces istoric, ce începe la mijlocul mileniului I,
fiind rezultatul sintezei dintre: 1. daci şi romani (romanizarea), la care se adaugă germanicii
(sec. III) şi slavii (sec. VI); 2. populaţiile romanice şi migratori, imediat după anul 602.
Rolul cel mai important revine slavilor, care se stabilesc în Imperiul Roman de
Răsărit.
Se cunosc două situaţii:
a) la nord de Dunăre: populaţia romanică îi asimilează pe slavi;
b) la sud de Dunăre: populaţia romanică este asimilată de slavi.
Primele informaţii despre „români” şi „ţara” lor le aflăm din:
1. tratatul militar „Strategikon” (sec. VII);
2. o însemnare de la Mănăstirea Castamonitu; în această lucrare, românii erau numiţi
„rinchini” sau „valaho-rinchini” (sec. VIII);
3. geografia armeană; în această lucrare se foloseşte termenul de „balak” (sec. IX);
4. cea mai veche cronică turcă „Ulak ili”; „Ulakes” = Vlahi (sec. IX);
5. lucrarea „Despre administrarea Imperiului” a împăratului Constantin al VII-lea
(sec. X);
6. corespondenţa împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. X); îi numeşte
„vlahi”;
7. însemnările de la Muntele Athos; aici românii apar sub numele de: „vlahi”,
„volohi”, „blahi”.
Poporul român este un popor neolatin, ca şi italienii, spaniolii, portughezii, francezii,
fiind totodată singurul moştenitor al romanităţii orientale.
Limba română este o limbă romanică, pentru a cărei formare s-au parcurs două
etape:
I. adoptarea latinei populare de către daci;
II. suprapunerea elementelor provenite din limba slavă, fără să afecteze fondul latin al
limbii române (începând cu sec. VIII).
Structura limbii române:
- 10 % cuvinte dace;
- 20 % cuvinte din limba slavă;
- 60 % cuvinte de origine latină;

11
 - 10 % cuvinte împrumutate din alte limbi.
Structura gramaticală a limbii române este, de asemenea, de origine latină.
În alcătuirea limbii române se disting trei elemente:
- substratul: daco-moesian;
- stratul: latin;
- adstratul: slav.

Combaterea teoriei imigraţioniste

În 1871, Robert Roesler lansează lucrarea „Studii româneşti. Cercetări cu privire la
istoria veche a României”, lucrare în care susţinea că:
- dacii au fost distruşi de războaiele cu romanii;
- toponimia dacă a dispărut;
- Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;
- Dacia a fost părăsită în timpul retragerii aureliene;
- poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre;
- românii ar fi un popor de păstori;
- nu există izvoare istorice care să-i ateste pe români şi ţara lor la nord de Dunăre,
înainte de sec. XIII.
Ca replică la această lucrare, A.D. Xenopol editează lucrarea „Studii asupra stăruinţei
românilor în Dacia Traiană”. Demersul său este susţinut şi de B.P. Hașdeu. În această lucrare,
A.D. Xenopol susţine că:
- dacii n-au fost distruşi de războaie, ca dovadă avem:
● inscripţiile;
● toponimia (Apullum, Capidava, Drobeta);
● hidronimele (Alutus, Maris);
● oronimele (Carpaţi);
● descoperirile numismatice şi arheologice.
- există şi alte popoare care au fost romanizate într-un timp scurt, 100-150 de ani (ex.:
iberii, galii);
- nu există izvoare care să ateste o migrare a românilor la nord de Dunăre în sec. IX-
XII.

12