Les Misérables

de Victor Hugo
Mizerabilii (în franceză Les Misérables)
este cel mai celebru roman al lui Victor
Hugo – roman pe care scriitorul l-a
terminat în 1862, în timp ce se afla în
exil. Mizerabilii este considerat drept una
dintre capodoperele umanității, precum și
o adevărată frescă socială.
Zbuciumatul secol al XlX-lea s-a oglindit cu toate
convulsiile lui si in literatura lui Hugo, deoarece
procesul dezvoltarii burgheziei si protestele
violente ale maselor se oglindesc in scene din
Mizerabilii, iar aspiratia de innoire a literaturii
dupa modelul innoirii societatii a generat
inlocuirea viziunii clasice, cu dogmele ei rigide,
printr-o noua conceptie liberala, care sa favorizeze
dezvoltarea lirismului, improspatarea expresiei
poetice si libertatea formulei artistice.

Ideile sociale lansate de Lamennais, Saint-Simon

si Proudhon, vizand libertatea omului, dreptul la
invatatura si cultura si ideea proprietatii, gasesc un
adept si in Hugo, el insusi deputat de stanga,
expulzat de Ludovic Napoleon dupa lovitura de
stat din 1851.
Prima parte
Domnul Myriel, devenit episcopul Bienvenu, care locuiește la Digne împreună cu sora sa, Baptistine, are ocazia de
a se întâlni cu un ocnaș evadat, ce îi bate la ușă pentru a-i cere mâncare și adăpost. Fiind un om nespus de bun, de
milostiv, ce își dădea mai toți banii săracilor și care nu putea refuza prilejul de a face o faptă bună, îl primește, spre
marea uimire a ocnașului, care fusese refuzat de toată lumea.

Știind bine că este un evadat căutat de poliție, episcopul îl cazează într-o cameră de unde ocnașul, pe nume Jean
Valjean, fuge furând argintăria casei. Este prins de jandarmi și adus în fața domnului Bienvenu, care îl declară
nevinovat și îi dăruiește și două sfeșnice de argint. Jean Valjean pleacă și se întâlnește pe drum cu micuțul Gervais,
căruia îi fură moneda de doi franci, neascultându-i rugămințile stăruitoare de a i-o înapoia.

Ajuns la Montreuil-sur-Mer, și schimbat treptat de bunătatea pe care episcopul i-o arătase, fostul ocnaș își ia numele
de Madeleine și începe o mică afacere în domeniul industriei mărgelăriei folosind tehnici învățate la ocnă. Afacerea
prosperă și ajunge una profitabilă. În scurt timp, orașul Montreuil-sur-Mer renaște datorită domnului Madeleine. El
devine binefăcătorul ținutului: dă de lucru șomerilor, îi ajută pe săraci și pe bolnavi; este numit primarul orașului,
după ce refuză de mai multe ori.

Un vigilent inspector de poliție, numit Javert, asistă la episodul în care primarul îl salvează pe moș Fauchelevent,
dând dovadă de o forță fizică nemaiîntâlnită, aproape supranaturală. Își dă repede seama că Madeleine nu este
nimeni altul decât ocnașul Jean Valjean, vestit pentru forța sa.
Acesta se întâlnește la sediul poliției cu Fantine, o fostă lucrătoare de la fabrică, ajunsă pe drumuri și nevoită să
facă fapte josnice pentru a-și întreține fetița. El dă poruncă să fie eliberată și atrage astfel și mai mult
suspiciunile lui Javert asupra lui. Fantine este internată și îngrijită de o măicuță pe nume Simplice. Domnul
Madeleine o vizitează pe nefericită aproape zilnic și începe să-i cunoască nevoile. Fetița acesteia, pe nume
Cosette, este crescută de ticăloșii soți Thenardier, care îi cereau bani în fiecare lună pentru ca micuța fetiță să fie
o servitoare și să mănânce resturile de mâncare de pe jos.

Primarul, înduioșat de starea Fantinei, care era pe moarte, hotărăște să plece la Montfermeil, satul în care se afla
cârciuma lui Thenardier, pentru a o înapoia pe Cosette. Madeleine este prins de Javert, care îl urmărea de foarte
mult timp. Fantine moare, reușind să obțină promisiunea primarului că va avea grijă de fetița sa.

Jean Valjean scapă din închisoare de două ori: prima dată scapă din mâinile lui Javert, iar a doua oară de la
ocnă, printr-o întâmplare misterioasă. Salvează viața unui marinar de pe un vas dar „moare” chiar el. De fapt se
aruncă în mare și este crezut mort. Se duce la Montfermeil, după ce își ia, de la domnul Lafitte, banii pe care îi
deținea sub numele de Madeleine și o cumpără pe Cosette de la nemiloșii hangii.

Se mută la Paris, în hardughia Gorbeau, de unde este nevoit să plece din cauza lui Javert, care îl urmărește din
nou. Scapă de el și se duce împreună cu Cosette, pe care o îndrăgea acum enorm, la mănăstirea Petit-Picpus.
Acolo îl întâlnește pe grădinarul moș Fauchelevent, care îl ajută să se stabilească la mănăstire.
A doua parte
La Paris, în strada Filles-du-Calvaire nr. 6 locuiește un burghez pe nume Gillenormand, în vârstă de nouăzeci de ani, împreună cu fiica sa și
cu nepotul său, Marius. Băiețelul acesta, care fusese separat de tatăl său din cauza bunicului, primește într-o zi o scrisoare care îl anunță că
tatăl pe care nu îl cunoaște este pe moarte. El se duce la fostul colonel demn de tot respectul pentru curajul dovedit în luptele duse pentru
patria sa, neștiind nimic despre trecutul său glorios și neiubindu-l deloc.

Tatăl lui Marius moare iar băiatul își dă seama de iubirea pe care i-o datora tatălui său datorită discuției miraculoase pe care o are cu domnul
Mabeuf. Supărat pe bunicul său pleacă de acasă și se stabilește în hardughia Gorbeau, vechea locuința a lui Jean Valjean. Se împrietenește cu
membrii grupului A.B.C.: Enjolras, Combeferre, Jean Prouvaire, Feuilly, Courfeyrac, Bahorel, Laigle, Joly și Grantaire, dar nu intră în grupul
lor ce luptă pentru înfăptuirea revoluției.

Se întâlnește cu o fată ce se plimba mereu pe aleile grădinii Luxembourg însoțită de un bătrân, poreclit Leblanc. Marius se îndrăgostește de
această fată și face dese plimbări prin Luxembourg doar pentru a o zări o clipă. Ea nu este nimeni alta decât Cosette, ieșită din mănăstire și
bătrânul nu este nimeni altul decât Jean Valjean. Acesta observă comportamentul ciudat al lui Marius și stabilește să nu se mai plimbe prin
acea grădina. Asta înseamnă pentru Marius o lovitură teribilă: pierderea Ursulei sale, căci el așa credea că o cheamă.
Câteva luni este disperat dar se ivește un prilej de a o revedea pe Cosette și de a-i salva viața bătrânului Leblanc. Într-o zi, în camera alăturată lui din
hardughia Gorbeau, vecinii Jondrette îi au ca musafiri chiar pe Cosette și pe tatăl său. Acești vecini trimit tuturor scrisori pe nume false cerând, sub
diferite pretexte, bani celor milostivi. Noile lor victime sunt chiar persoanele atât de dragi lui Marius, care poate urmări întâlnirea printr-o gaură ce face
legătură între camera sa și cea a familiei Jondrette. Aceasta este de fapt familia Thenardier, a cărei cârciumă dăduse faliment. Recunoscându-l pe Jean
Valjean, stăpânul casei plănuiește asasinarea lui, angajând niște criminali din banda Patron-Minette. Îi dă întâlnire în acea seară iar victima vine, vrând să
ajute un sărac să-și plătească chiria. Marius anunța poliția si astfel Javert este nevoit să îi salveze viața celui pe care îl urmărise atât de mult timp pentru a-
l aresta. Tânărul primește pistoale pentru a anunța poliția de sosirea momentului critic dar este pus într-o situație dificilă. Trebuie să-l dea pe mâna poliției
pe cel care i-a salvat viața tatălui său – Thenardier (de fapt acesta îl scosese dintr-o groapă de cadavre pentru a-l jefui) sau să-l lase să moară pe tatăl fetei
pe care o iubea din tot sufletul - Jean Valjean.

Până la urmă nu face nimic și lasă totul în seama lui Javert, care îi salvează viața fostului ocnaș Jean Valjean. Acesta scapă neobservat și își schimbă
locuința pentru a nu fi descoperit de nimeni. Se mută în strada Plumet. Eponine, una din cele doua fiice a lui Thenardier, află adresa Cosettei și i-o dă lui
Marius, în ciuda faptului că această oropsită a sorții îl iubea în adâncul sufletului. Marius se întâlnește cu Cosette în strada Plumet, care este de acum
înainte gazda unei povești de dragoste.

Jean Valjean hotărăște să plece la Londra datorită bilețelului de la Eponine care îl indemna să facă acest lucru, iar Marius este din nou în situația de a o
pierde pe Cosette. Se duce la bunicul său Gillenormand pentru a-i cere sprijinul, dar acesta îl refuză.

Dezamăgit de reacția bătrânului și având în fața o răscoala gata să izbucnească, hotărăște să se ducă in luptă pentru a muri. Astfel se alătura prietenilor lui,
membri ai grupului A.B.C., in lupta de la baricade, condusă de Enjolras. Gavroche, fiul lui Thenardier dar mai mult crescut pe stradă, participă și el la
răscoală. Este însărcinat de Marius să-i trimită un bilet Cosettei care ajunge în mâinile lui Jean Valjean.
A treia parte
În iunie 1832, membrii grupului A.B.C., împreună cu voluntarii adunați de pe străzi, construiesc o baricadă în strada Chanvrerie. Marius, care trebuie să-și respecte promisiunea
făcută Cosettei, Gavroche, Javert, prins ca spion și Jean Valjean, care primise biletul de adio al lui Marius pentru fiica sa, se aflau și ei la baricada condusa cu multă pricepere
,curaj și patriotism de Enjolras. Iubitul Cosettei, încercând să-și dea viața pentru înfăptuirea răscoalei, salvează baricada de primul atac al soldaților, urcându-se în vârful ei cu un
butoi de praf de pușcă și amenințând că va arunca totul în aer în cazul în care inamicii nu se retrag. Astfel, Marius ajunge un al doilea conducător, alături de Enjolras.

Dându-și seama că la venirea zorilor vor muri cu toții, răsculații hotărăsc să salveze câțiva oameni îmbrăcându-i in uniformele gărzii naționale, iar Jean Valjean își dă uniforma
pentru a salva viața unui necunoscut. El le este de mare folos tinerilor răsculați, dar încearcă pe cât posibil să nu omoare pe nimeni. Gavroche își dă viața într-un mod admirabil
aducând baricadei prețioasele gloanțe de care are atâta nevoie.

Printr-o întâmplare extraordinară Jean Valjean îi salvează viața lui Javert, omul care îi pricinuise atâtea necazuri. Acesta este prins ca spion în baricadă iar lui Jean Valjean îi
revine sarcina de a-l executa. Dar el îi dă drumul, spunându-i adresa sa pentru ca mai târziu să-l poată aresta.

Între timp, minunații tineri, membri ai grupului A.B.C. sunt omorâți unul câte unul. Această regulă nu îi ocolește nici pe ceilalți răsculați. Aceștia hotărăsc să se adăpostească
într-o cârciumă din apropiere. Enjolras ajută la adăpostirea celor rămași în viață stând cu pușca lui în mână în fața unui întreg regiment.

Până la urmă în viață nu rămân decât Jean Valjean și Marius, care rămăseseră în spatele cârciumii, curajosul Enjolras, privind moartea mândru și dârz și Grantaire, care adormise
în timpul luptei din cauza beției. Acest băiat, mai tot timpul beat și ușuratic, ce fusese primit din milă de Enjolras în grupul condus de el, se trezește și are onoarea să moară
alături de acel înger neînfricat ce își dă viața pentru patrie fără să șovăie.

Jean Valjean îl salvează de la moarte pe acela pe care îl ura și îl făcea responsabil de despărțirea dintre el și Cosette: pe Marius. Mergând prin canalele Parisului, pe întunericul
înfricoșător de acolo și prin mizeria de nedescris, și riscându-și viața în nisip mișcător, reușește să ajungă la o ieșire ținând în brațe trupul poate neînsuflețit al lui Marius. Acolo
se întâlnește cu Thenardier, care nu îl recunoaște.
În schimbul a treizeci de franci, el îi ajută pe cei doi să iasă din canal, dar pentru Jean Valjean se ivește o altă piedică: Javert. Acesta vrea să-l aresteze pe fostul
ocnaș, dar mai întâi îl duce pe Marius acasă la bunicul său. Ajuns în fața casei acestuia, îi permite acestuia să intre în ea, el așteptând afară. Când Jean Valjean iese
din casă pentru a fi dus la un sediu de poliție, nu îl mai găsește pe Javert. Acesta își dă seama că face rău arestându-l pe cel care îi salvase viața, chiar dacă el este un
fost ocnaș. Dar face rău și neîmplinindu-și datoria față de justiție. Înnebunit, el se sinucide aruncându-se în Sena.

Marius este vindecat datorită îngrijirii speciale pe care i-o dă bunicul. Acesta, pentru fericirea nepotului său, vorbește cu domnul Fauchelevent, adică Jean Valjean și
îl invită pe el și pe Cosette în casa lui. Marius se vindecă de tot și se căsătorește cu iubita sa, Cosette. Dar tatăl ei refuză să locuiască împreună cu tinerii căsătoriți
deoarece ar face un mare păcat mințindu-i și ascunzându-și identitatea. Urmează o perioadă grea pentru eroul principal al acestei cărți: îi spune adevărul despre
trecutul sau lui Marius, care începe să-l îndepărteze de Cosette, se întâlnește cu ea în fiecare seară dar fiind foarte distanți unul față de altul, ajunge până la urmă să
nu o mai vadă deloc și se izolează în camera sa așteptându-și sfârșitul.

Thenardier se duce la Marius pentru a-i vinde niște secrete despre Jean Valjean în schimbul unei sume de bani și astfel Marius află cine l-a salvat de la moarte la
baricade, că Jean Valjean nu este vinovat decât de furtul unei pâini pentru care a făcut nouăsprezece ani de închisoare. El o ia pe Cosette și se duc la tatăl ei, care este
pe moarte. Jean Valjean, avându-i alături pe tinerii săi copii, Marius și Cosette, pe care îi iubea atât de mult, având alături lucrurile dragi lui: sfeșnicele episcopului,
îmbrăcămintea fetiței sale de când era copil și cufărașul în care le purta și imaginându-și-l prezent și pe episcopul său drag, își dă sufletul în deplină pace și fericire.

Pe mormântul pe care i-l fac copiii săi sunt scrise următoarele versuri:

„Azi doarme. Deși traiul i-a fost prea chinuit,

Trăia. Când al său înger plecă, el a murit.

Această întâmplare s-a petrecut firește

Așa cum vine noaptea când ziua se sfârșește.”

Jean Valjean, protagonistul romanului Mizerabilii, a fost
construit, se pare, de la un model real. Victor Hugo face din
acest personaj încarnarea unui prototip celebru în literatura:
,,pacatosul mântuit".

Întreaga existenta a eroului este un drum, mereu ascendent,

înspre propria desavârsire. De observat este ca pacatul lui initial
este unul minor. Ceea ce îl înraieste si îl transforma în ocnasul
înspaimântator de la începutul romanului este injustitia si
nepasarea unei societati care l-a aruncat la marginea ei.
Personajul romantic se defineste in imprejurari exceptionale, este framantat, nemultumit, intr-o continua lupta cu sine si cu limitele. Normele rigide ale clasicismului
sunt abolite, in sensul ca personajele pot proveni din toate mediile sociale si, „ca si ceilalti oameni, ele trebuie sa fie complexe si nuantate, alcatuite in adancul lor din
bine si din rau', dupa cum afirma Victor Hugo.

Nu intamplator, romantismul promoveaza constructiile antitetice, contrastele, extremele, evidentiind valori artistice si in zonele mai putin estetice ale realitatii si
anticipand astfel simbolismul, care va fundamenta o adevarata estetica a uratului. O alta discrepanta fata de clasicism este aceea ca romanticul descopera natura abisala,
fascinantele spatii infinite, marele cosmos, pe care il concretizeaza in detalii sugestive, devenite simboluri - cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul,
variatele forme ale vegetalului -, dar este preocupat si de abisurile sufletesti, caci omul insusi este un microunivers care fiinteaza in comuniune deplina cu marea natura.

Printre alte merite ale romantismului, e necesar sa se evidentieze si redesco­perirea creatiei folclorice, care poate sa ofere modelul viu al unor valori capabile sa
inlocuiasca estetica de imitare a modelelor antichitatii. Toate aceste atitudini de viata isi gasesc cea mai potrivita forma de manifestare in lirismul abundent, in invectiva
incendiara, in ironie si in sarcasm, dar si in strigatul de durere, in cantecul de iubire sau in meditatia adanca.