Dacii înaintea stăpânirii romane

Scrierea

Că daco-geţii cunoşteau şi practicau scrisul, faptul este confirmat de Dio Cassius, care
vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal, precum şi
despre cea scrisă pe o ciupercă mare, deci pe o iască, primită de Traian.
Până în sec. I e.n. alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel
latin. În afară de inscripţia „Decebalus per Scorilo” se cunosc azi doar litere izolate
(ori în grupuri de câte două sau trei), însemnate pe diferite unelte(mai des însă pe
vase), sau săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele
serveau(după opinia lui C. Daicoviciu) pentru a consemna nume de persoane, de zei,
deregi sau de preoţi, deşi nu a fost posibilă până în prezent reconstituirea nici unui
nume.
Prin înşişi expeditorii si destinatarii scrisorilor menţionate mai sus, ele pledează
pentru existenţa unei cancelarii regale. Probabil că folosirea scrierii era rezervată
cancelariei regale şi preoţimii. După mărturia lui Caesar preoţii învăţaţi „nu permiteau
consemnarea în scris a învăţăturii lor, deşi în celelalte treburi, de ordin public şi
privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc”.

Cunoştinţe ştiinţifice. Medicina

O imagine a preocupărilor şi cunoştinţelor de natură filozofică şi ştiinţifică ale daco-
geţilor o oferă, în lucrarea sa despre geţi, istoricul Iordanes care scrie că marele preot
Deceneu “i-a instruit pe daci în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta
un maestru priceput. El i-a învăţat morala(…), i-a instruit în ştiinţele fizicii(…), i-a
învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare(…), demonstrându-le
teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate
secretele astronomice, şi cum scade şi creşte orbita Lunii, şi cum globul de foc al
Soarelui întrece măsura globului pământesc, şi le-a expus sub ce nume şi sub ce
semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre
a se apropia sau îndepărta de polul ceresc”.
Cunoştinţele lor empirice în materie de medicină sunt atestate şi de descoperirea (de
către I.H. Crişan într-o locuinţă din Sarmizegetusa) a unei adevărate truse medicale,
conţinând o pensetă de bronz, un bisturiu de fier, cinci borcănaşe de argilă –în care se
păstraseră substanţe medicamentoase – şi o placa formată din cenuşă
vulcanică(provenită dintr-un vulcan mediteranean), care răzuită şi aplicată pe răni sau
ulceraţii, servea ca absorbant sau cicatrizant. Piesele metalice ale trusei )datând din
sec I e.n.) erau desigur- la fel ca bucata de cenuşă cicatrizantă – importante.
Pe de altă parte medicul grec Discoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă lungă de 42 de
plante medicinale –cu numele lor în limba dacică – folosite de daco-geţii care le
cunoşteau proprietăţile curative. De asemenea putem presupune că daco-geţii
practicau tratamentul balnear şi cura cu ape minerale. La acestea se adaugă şi
complicatele operaţii chirurgicale, atestate arheologic (craniul din sec II-I î.e.n.
descoperit la Poiana, care poartă urma unei trepanaţii cicatrizate) .
Preocupările de astronomie ale învăţaţilor daco-geţi sunt confirmate de marele
sanctuar rotund –considerat de arheologi „sanctuar-calendar”- de la Sarmizegetusa,
din incinta sacră a oraşului.
Sanctuarul constă din trei cercuri concentrice. Cercul exterior (cu diametrul de 29 m)
este alcătuit din 104 blocuri de andezit (de 45 m înălţime); al doilea, din 210 stâlpi
paralelipipedici, de forme şi dimensiuni diferite, succedându-se in dispoziţia lor într-o
ordine regulată de 6 stâlpi înguşti şi înalţi (120-135 cm), plus câte un stâlp lat şi scund
de 55-65 cm. Cercul al doilea era format din 84 stâlpi de lemn, probabil înalţi de 3 m,
înveliţi în plăci de teracotă ornamentate, şi fiecare având înfipte un număr de piroane
de fier cu un inel. În sfârşit, în exteriorul ansamblului, în mijloc 34 de stâlpi de lemn
dispuşi în formă de potcoavă se afla vatra focului sacru. Se crede că „sanctuarul-
calendar” nu avea acoperiş.
După felul în care sunt dispuse elementele ansamblului se crede că sanctuarul
figurează calendarul dacic, un calendar de 360 de zile. Acestui an de 360 de zile
învăţaţii daci i-au adus probabil o corecţie.

Relaţii comerciale

Daco-geţii au stabilit relaţii comerciale, în special cu lumea greacă, incă din secolul
VII î.e.n. În secolele imediat următoare, prezenţa negustorilor şi a mărfurilor greceşti
a fost tot mai intensă. Din secolul I e.n. exista deja o categorie specializată de
negustori, care se ocupa exclusiv cu schimbul de produse. Schimburile intensive vor fi
favorizate şi de prezenţa cetăţilor-oraşe greceşti de pe litoralul Mării Negre, care
întreţineau legături strânse cu geţii încă înainte de a fi ajuns sub dependenţa statului
dac.
De menţionat faptul că, mai târziu, din oraşele pontice veneau adesea să lucreze în
Dacia (unde apoi îşi formau ucenici dintre localnici) şi mulţi meşteri greci, de la
constructorii cetăţilor din Munţii Orăştiei până la maeştrii ceramişti sau argintari.
Din lumea grecească se importa vin şi untdelemn, unelte şi arme, articole de podoabă
şi obiecte de artă. Din Dacia se exportau grâne şi vite, sare şi miere, lemn şi piei ş.a.
Direcţia în care erau orientate, în primele secole, schimburile comerciale –indeosebi
spre Grecia continentală şi în jurul Mării Egee - se schimbă în mod prevalent spre
ţinuturile italice, începând din sec. II î.e.n., când e teritoriul Daciei apar din ce în ce
mai mulţi negustori romani. Din atelierele din sudul Italiei vin produse de lux şi
articole de podoapă, frumoase obiecte de bronz şi de sticlă. Se importa de asemenea
vion si untdelemn, în cantităţi mari.
Fireşte că la această dată nu se mai practica demult schimbul în natură. Cel puţin din
secolul V î.e.n. apăruse în Dacia moneda grecească, iar două secole mai târziu, daco-
geţii bat moneda proprie, imitată după cea grecească. Emisiunile monetare daco-
getice au durat aproape trei secole; monede nu de aramă şi nici de bronz, ci numai de
argint(de o calitate inferioară). N-a lipsit totuşi nici monedele dacice de aur. Odată cu
domnia lui Burebista moneda dacică îşi încetează existenţa în sensul că nu se vor mai
bate decât denari romani. Până în anul 106 e.n., daco-geţii au bătut, cu o tehnică
aproape perfectă, încât greu poate fi deosebită de modelul ei, moneda „forte” a
timpului, moneda romană.

2
 Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor este, ca şi a tracilor şi a celorlalte popoare înconjurătoare,
o religie politeistă cu divinităţi graduate după însemnatate şi putere. Ea reflectă fidel
structură social-politica a societăţii geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu
unic, pare sa fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris si Salmoxis, Zalmoxis) dar alături de el
încă o mulţime de divinităti îşi găsesc locul în închipuirea religioasă a daco-geţilor.
Divinităţile întruchipează şi la daco-geţi forţele neînţelese, dar temute ale naturii. Din
cele ce relatează Strabon, reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar
pasajul din Herodot la care se refereau susţinătorii monoteismului dacic credem ca a
fost şi rău tradus şi greşit interpretat: “ Inainte de a sosi la Istru, Darius supuse pe geţii
care cred în nemurire. Iată în ce chip socotesc ei că sunt nemuritori: ei nu cred că mor,
ci sunt convinşi ca cel răposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu
numele de Gebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit câte unul dintre danşii, ales prin
sorţi ca sol către Salmoxis şi îl însarcinează cu toate câte le cer ei fiecare de la
divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis în felul următor: un număr oarecare dintre
dânşii se pun în rând şi ia fiecare câte trei suliţe. Alţii, luând pe cel sortit sa fie trimis
la Salmoxis de mâini şi de picioare, îl ridica in sus şi îl azvarlă în vârful suliţelor.
Dacă, in căderea lui, acesta este străpuns şi moare, ei cred că zeul le este binevoitor,
dacă însă cel aruncat în suliţe nu moare, ei învinovăţesc pe trimisul acela şi spun că
este om rău. Dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul in locul lui.
Însărcinările se dau celui trimis pe cand acesta e încă în viaţa.” “Tot tracii
acestia(adica geto-dacii), cand fulgeră şi tună, aruncând cu sageţile în sus, spre cer,
ameninţă divinitatea (zeul), căci ei nu cred să existe o altă divinitate afară de a lor “
Ultima parte a frazei din urma nu corespunde cu ceea ce voia sa spuna Herodot. Atat
logic, cât si gramatical, ea trebuia înţeleasă si talmacită astfel: “Tot tracii aceştia, de
asemenea, cand tună şi fulgeră, trăgând săgeţile spre cer, ameninţa zeul, căci ei cred
ca (cel care tună şi fulgeră) nu este un alt zeu, decat zeul lor”. Reiese prin urmare, nu
numai ca Herodot nu afirma in nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleisis)
ci ca acest Gebeleizis, zeu al tunetelor si fulgerelor, zeu uranian, este, alaturi de
Zamolxe ( zeu htonian si poate principala zeitate getica) unul din zeii daco-getilor. Nu
e exclus însă că încă de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tarziu, aceste două
divinităţi distincte odinioară sa se fi contopit în una singură, pastrând cele două
aspecte şi cele două nume.
Dacii, ca şi tracii, erau un popor puternic stăpânit de prejudecăţi religioase,
fireşti la acea etapa de dezvoltare, împrejurare pe care conducătorii lor o ştiau foarte
bine folosi în interesul dominaţiei de clasa şi a statului asupritor. Ei credeau intr-o
rasplată pe lumea cealalta, unde ajung în tovărăşia lui Zamolxe. Dupa Herodot şi
Strabon, aceasta credinţă în viaţa cealaltă le-o predicase însuşi Zamolxe din care
grecii făcusera un om, şi încă unul care învăţase înţelepciune ca rob al lui Pitagora.
Dintre divinitatile geto-dacice ( partial si tracice) se cunosc zeii Zamolxis,
Gebeleizis( ambii avand nume curat getice), Bendis(Diana), Hestia-Vesta si zeul
razboiului corespunzand grecului Ares si romanului Mars. Primul, Zamolxis, este zeul
htonian reprezentand fertilitatea solului si stapanirea imparatiei mortilor. Pe cat se
pare, Zamolxe a intrunit la traci si geto-daci si atributiile profetice ale lui Bacchus-
Dionysos-Liber. Gebeleizis era, dupa cum s-a vazut din Herodot, zeul uranian al
fulgerului, care sta, ca o divinitate suprema alaturi de Zamolxis si se confunda cu

3
acesta de catre Herodot. Zeita Bendis identificata prin interpretatie romana cu Diana,
se bucura, dupa cat se pare, de o mare cinste in societatea geto-dacica, ca zeita a
padurilor, a lunii, a farmecelor, etc. Nu este intamplator ca imaginea acestei divinitati
este redata de o sculptura autohtona gasita la Piatra Rosie, de un cap al zeitei Diana
( Artemis) de factura elenistica descoperit la Costesti, si ca tot aceasta divinitate e
reprodusa pe o placa de teracota, aflata in sanctuarul vechi patrulater de pe Dealul
Gradistei, fiind imitata dupa reversul unui denar republican, emis in anul 80 i.e.n.
Rolul important pe care-l joaca femeile in intretinerea si stimularea sentimentului
religios la cei antici si, deci, si in societatea geto-daca, nu a scapat nici atentiei lui
Strabon. Dupa o informatie izolata din Suidas, getii au adorat si o divinitate feminina
tot cu numele de Zamolxis. Existenta unui cult al soarelui si a unei divinitati solare
este neindoielnica. Spre aceasta ne trimit si reprezentarile cercului solar de pe vasele
pictate de la Gradistea Muncelului, de pe vasul cu ornament figural din asezarea Tei-
Bucuresti, pavajul de piatra in forma discului solar, cu raze, de langa sanctuarul mare
rotund de pe Dealul Gradistei si carul solar (in miniatura), de fier si bronz, de la Piatra
Rosie.
Ca animal sacru daco-getii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l gasim ca punct
central pe invelisul de fier al unui scut aflat la Piatra Rosie. Bourul era un animal
raspandit in padurile Daciei si Traciei si se bucura ca si taurul, in general, de o
speciala cinstire religioasa la daco-geti (dintr-un vechi simbol totemic?). O stire
pastrata in Anthologia Palatina ne informeaza ca un corn de bour, imbracat in aur, luat
din tezaurele dacice, a fost inchinat de Traian lui Zeus Casios de la ga Antiochia.
Organizarea religioasa din sanul societatii daco-gete a acestei perioade
cunostea o anumita ierarhizare. In capul organizarii de cult se afla “ marele preot”,
personaj foarte important ce detinea locul al doilea dupa rege, bucurandu-se de o mare
autoritate in societatea daca si la capul statului. Alaturi de el si sub el vor fi fost si
sacerdoti mai mici, si unii si altii se recrutau fara indoiala din patura aristocratiei,
fiind nu numai medici si vrajitori ci, mai ales marii preoti, consilieri politici ai regelui
si, continuand traditia lui deceneu, carturari. Strabon aminteste si de o tagma de
“calugari” (anahoreti) celibatari, vegetarieni si abstinenti.
Ritul de inmormantare ramane acelasi din epoca anterioara: incineratia cu sau
fara tumuli, si , foarte rar, inhumatia. De observat faptul ca pana acum nu s-a gasit
niciun mormant in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei. Incineratia poate avea loc
fie cu ardere pe loc si asezarea cenusii si a resturilor intr-o urna, sau direct in groapa,
fie cu arderea in alta parte- un rug anume destinat- si asezarea resturilor arderii in
urna, intr-un simulacru de cosciug, sau tot direct intr-o groapa simpla, adancita, mai
mult sau mai putin in pamant. Ospetele funebre erau – pare-se - mult practicate.

Marele rege Burebista. Statul dac in culmea puterii

Ridicarea statului dac în sec I înainte de Hristos are două cauze:prima e
slăbirea puterii celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei; cea de-a doua
şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista.
Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Hristos. Camille Jullian,
istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fară însă
să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 î.Hr., Burebista domnea.
Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii ne înfăţişează pe acest
mare monarh în felul următor: „Boirebistas Getul, luând conducerea naţiunii sale, a

4
ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin
abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o
mare împărăţie şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi
pentru romani pentru ca trecea Dunărea fără să îi pese de nimic şi prăda Tracia până
în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a pustiit
cu totul şi pe boii care ascultau de regele Critasiros, precum si pe taurisci i-a şsters de
pe faţa pământului”.
Afirmaţiile lui Strabo corespund cu totul adevărului; ele ne sunt confirmate si
de alte izvoare istorice contemporane, dar de faptul că în timpul domniei sale, statul
dacic atinge apogeul dezvoltării. În urma izbânzilor lui Burebista, statul său ajunge să
ocupe o suprafaţă enormă, care nu va mai fi atinsă niciodată în decursul istoriei
româneşti.

Dată fiind întinderea mare a statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite

acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200 000 de soldaţi pe care o indica Strabo ca
putere militară maximă a lui Burebista, deşi e uriaşă pentru vremurile acelea , nu
trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor
ajunsese stăpânitorul de necontestat al răsăritului şi centrul european, rămas in afară
de dominaţia romanilor şi cel mai de seama adversar al acestora. Burebista ştia că
marea primejdie vine de aici şi în anul 48 î.Hr. el era în tratative cu Pompei rivalul lui
Cezar. Nu e de mirare faptul că în 44 Cezar porneşte o expediţie împotriva lui
Burebista şi că strângea în acest scop forţe militare. Moartea l-a împiedicat să o mai
facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al dacilor a căzut victimă unor
conspiraţii de nemulţumiţi. O dată cu el a dispărut şi marea putere a statului dac.
Ucigaşii regelui şi-au împărţit pământul între ei ca să stăpânească fiecare câte o

5
bucată. Bineînţeles că si puterea militară a dacilor a scăzut, numărul soldaţilor din
armată nu depăşea 40 000.

Regele Decebal si lupta cu Traianii

Regele Decebal s-a născut intre anii 55 si

60 (d.Hr.), ca fiu al regelui dac Scorilo, pe un vas
funerar descoperit la Sarmizegetusa existând o
dovada scrisă: textul (in limba daca)
“DECEBALUS PER SCORILO”. Talentul
militar al tânărului dac l-a ridicat destul de
repede pe Decebal in fruntea armatei, iar când
unchiul sau Duras - Diurpaneus a devenit prea
bătrân pentru a mai fi rege, i-a cedat nepotului
sau locul din fruntea poporului geto-dac. Era anul
87 (d.Hr.), împăratul roman Domiţian pornise o
ofensiva împotriva Daciei, iar geţii aveau nevoie
de un conducător tânăr, neînfricat si inteligent.
Iar acesta s-a dovedit a fi Decebal. De altfel,
întreaga s-a domnie a fost la fel de zbuciumata,
trebuind sa îşi conducă de nenumărate ori armata
in luptele cu legiunile romane atacatoare si
murind in anul 106: a pierdut o bătălie şi şi-a luat
viata pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor .
Decebal nu a fost, ca rege, doar un bun comandant al armatei, chiar daca in
domeniul militar a realizat cele mai multe: a antrenat oameni capabili sa conducă
luptătorii, numindu-i “responsabili cu oastea”, a dotat armata sa cu cele mai noi arme
de tip roman (prin aducerea unor meşteri latini), a primit chiar si dezertori din armata
romana, de la care s-au aflat secretele duşmanilor etc. Pe plan social, a reuşit să
formeze structurile neapărat necesare unui stat puternic: administraţia, justiţia şi
religia. Pe plan administrativ, Decebal a gândit şi a construit un sistem executiv, in
care fiecare ramura economica era condusa de un “prefect”. In justiţie au fost instruiţi
si aduşi oameni noi, pentru a putea sa facă dreptate; acelaşi lucru s-a întâmplat si în
învăţământ, despre care Decebal credea ca trebuie dezvoltat cat mai bine.
Sub conducerea lui Decebal, comerţul a redevenit înfloritor, chiar pe direcţia Dacia -
Imperiul Roman, iar agricultura a continuat sa fie una dintre îndeletnicirile de baza ale
dacilor si principala sursa de venit pentru cei mai mulţi, prin producţii foarte mari de
cereale, ovine si produse apicole (in special miere). Nici industria nu a fost neglijata,
extragerea si prelucrarea metalelor fiind, de asemenea, foarte dezvoltate. Dacii
prelucrau atât metale feroase - pentru arme, in special, dar si metale preţioase - din
care realizau superbe podoabe, multe dintre acestea ajungând - din vistieria regala
dacă în tezaurele Imperiului Roman.

In politica sa externă, Decebal a îmbinat cu inteligenţa acţiunile militare cu

cele diplomatice. După ce, in anul 87, l-a învins, la Turnu Roşu, pe generalul roman
Fuscus, trimisul împăratului Domiţian, Decebal a trebuit sa lupte din nou, anul

6
următor, cu ostile romane conduse de generalul Tettius Iulianus. Cea mai grea dintre
bătălii s-a dat la Tapae si s-a încheiat cu o victorie neclara a romanilor, care totuşi nu
au profitat de aceasta, încheind cu dacii, in anul 89, o pace considerata drept
“ruşinoasă” de Roma. Aici venise la putere un nou împărat: Marcus Ulpius Traianus.
Adică, Traian.
După trei ani de pregătiri, la 25 martie 101, Traian pleacă din Roma pentru a
intra in Dacia, in fruntea unei armate formate din 14 legiuni, totalizând 150.000 de
soldaţi (cea mai mare oaste la acea data). Confruntarea are loc, din nou, la Tapae,
unde se da o noua bătălie sângeroasă, cu multe victime in ambele tabere. Totuşi,
Traian cucereşte teritoriul apropiat si se stabileşte peste iarna in depresiunea
Haţegului. Pentru a izola acest nucleu, Traian ataca garnizoanele dacice de la sudul
Dunării, obligându-l astfel pe Decebal să duca jumătate din armata dincolo de fluviu.
Din păcate, gheata prea subţire care acoperea Dunărea cedează sub picioarele
oamenilor lui Decebal si mulţi dintre daci se îneacă înainte de a-şi fi încheiat
misiunea. Planul este compromis. Primăvara aduce începerea unei noi ofensive
romane, în timpul căreia Maximus cucereşte cetatea Costeşti si o ia prizoniera pe sora
lui Decebal, iar Lusius Quietus patrunde adânc in Dacia prin pasul Vulcan.
Era mult prea mult. Decebal merge atunci la Traian si ii propune pacea. Deşi se afla la
poalele capitalei dacice si ar fi putut continua atacurile decisive, Traian accepta pacea,
in schimbul căreia îl obliga pe Decebal sa predea toţi soldaţii dezertori si meşterii
romani (care lucrau pentru daci) si sa dărame zidurile cetăţilor. Apoi, Traian îl
angajează pe Apolodor din Damasc sa construiască vestitul pod peste Dunăre, de la
Drobeta, si aduna - războinic - armata. Decebal nu respecta nici el condiţiile in care se
încheiase pacea, fapt care îl determina pe Traian sa plece din nou de la Roma, spre
Dacia, in fruntea Legiunii I Minerva.
Era 4 iunie 105. In fata acestui pericol uriaş, Decebal este părăsit de câteva dintre
căpeteniile geto-dace. Totuşi, printr-o acţiune abilă era aproape sa reuşească
asasinarea lui Traian, obţinând in schimb capturarea lui Longinus. Deşi aceste acţiuni
aveau drept scop sa-l facă pe Traian sa se retragă, împăratul roman trece la ofensivă.
Romanii intra in Dacia pe trei cai: Tapae, pasul Vulcan si pasul Oituz. După multe
bătălii prin munţi, armata romana trece de trupele de luptători daci, apoi de sistemul
de cetăţi si ajunge la poalele capitalei dacice, Sarmizegetusa. Dacii rezista eroic, dar
sunt trădaţi de unul dintre oamenii lor. Acesta le-a spus duşmanilor pe unde treceau
conductele de apa ce alimentau oraşul, romanii le-au tăiat, iar cetatea nu mai avea
şanse sa reziste. Decebal se retrage împreună cu câteva căpetenii spre nord-est, pentru
a încerca sa reorganizeze apărarea. Este trădat din nou si descoperit de romani.
Pentru a nu cădea viu in mâinile duşmanilor, regele dac se sinucide. Cea mai
mare parte a regatului dac este transformata in provincie romană.
In memoria luptelor dintre romani si daci, Apolodor din Damasc a realizat, in anul
113, un imens monument (înalt de aproape 30 de metri): Columna lui Traian. La loc
de cinste, printre atâtea scene de lupta, figura demna a lui Decebal dăinuie in
amintirea glorioasei sale domnii, in fruntea statului dac.

7
 Dacia Traiană

Hotarele. Populaţia

Dacia Traiană de la jumătatea secolului al II lea, avea ca hotare pe acelea

arătate de Ptolemeu, adică Tisa, Dunărea, Prutul şi Carpaţii nordici. Ea cuprindea deci
Muntenia propriu-zisă, Oltenia, Banatul, Crişana, Ardealul şi Moldova până la Prut.
Suprafaţa ei întreagă era de 250 000 km 2 .
Problema populaţiei Daciei Traiane este una din cele mai importante şi mai
discutate, în acelaşi timp a trecutului nostru. Importantă, fiindcă în cei aproape 170 de
ani cât a durat stăpânirea otomană în stânga Dunării, s-a pregătit plămada etnică din
care s-a format poporul român. În acest timp populaţia autohtonă şi-a însuşit limba
cuceritorilor şi s-a amestecat cu ei, dând naştere la un nou popor, romanic, care, la
rândul său, a absorbit populaţia slavă aşezată mai târziu în Dacia şi a format astfel
poporul român. Discutată, deoarece în jurul acestei probleme s-au emis păreri atât în
ce priveşte componenţa etnică a populaţiei Daciei Traiane, cât şi a persistenţei ei în
această provincie, după plecarea legiunilor.
Învăţaţii din şcoala latinistă, pentru a dovedi teza lor, au susţinut ca noi,
românii suntem urmaşii curaţi ai coloniştilor romani aduşi în Dacia. Gheorghe Şincai,
în Cronica sa afirmă ca populaţia dacă a fost completamente distrusă în timpul
războaielor cu Traian, aşa încât nu s-a putut produce un amestec etnic. Iar Petru
Maior, fără să susţină desfiinţarea totală a dacilor crede totuşi că nu a avut loc niciun
fel de apropiere între cuceritori şi cuceriţi, prin urmare că noi suntem descendenţii
curaţi ai coloniştilor romani, fără sânge străin în vinele noastre.
În ce priveşte continuitatea discuţia a fost şi mai aprigă. Istoricii străini care
aveau interes-din motive politice- sa demonstreze că noi suntem ultimii veniţi în
Ardeal, au susţinut ca populaţia Daciei Traiane a părăsit această provincie din ordinul
împăratului Aurelian in anul 271, şi că nu s-a reîntors decât târziu, pe la sfârşitul
veacului al XII lea şi începutul celui de-al XIII lea, la nord de Dunăre, când Ardealul
era deja ocupat de unguri. Bineînţeles învăţaţii noştri au răspuns după cum trebuia si
au arătat cu tot felul de dovezi că n-a existat asemenea, în masă a populaţiei din Dacia
şi ca strămoşii noştri au continuat să locuiască aici tot timpul.
Problema continuităţii populaţiei romanice din stânga Dunării se leagă însă în
modul cel mai strâns de problema alcătuirii acestei populaţii. Căci una este dacă aici a
trăit vechea populaţie, băştinaşii care şi-au însuşit cu vremea limba latină şi alta e
dacă această populaţie a fost complet stârpită şi locul ei unde au venit tot felul de
elemente din toate colţurile imperiului, aduse numai de dorinţa de câştig şi care deci
pot pleca tot aşa de uşor, când acest câştig nu mai există. De aceea am pus în capul
locului că problema populaţiei Daciei Traiane este una din cele mai importante.
Inscripţiile latine din Dacia ne arată o serie de nume dace: e o dovada
premptorie de continuitate a populaţiei autohtone sub noua stăpânire. Astfel de pildă
inscripţia găsita la Optatiana il pomeneşte pe Aurelius Denzi, de 80 de ani pe fiul
acestuia Aurelius Bassus, pe nora lui Aelia Prisosta, şi pe nepoata lui Aurelia Bassina.
Numele sublinia sunt dacice. Interesant de observat e faptul că prenumele lui Denzi e

8
roman, Aurelius, şi ca fiul şi nepotul lui poarta de asemenea nume curat romane.
Procesul de romanizare se observă uşor.
O altă inscripţie aminteşte pe Aelius Diales, care a trăit 90 de ani şi căruia fiul
său Aurelius Ditucentus îi pune această piatra funerară drept recunoştinţă. Numele de
familie Diales este curat dacic, prenumele însă Aelius este unu din cele mai autentice
romane. Se vede iarăşi lămurit cum se făcea procesul de asimilare.
În celelalte inscripţii întâlnim nume ca: Dizo, Eptala, Tzinto, Costas, Tarsa,
Drigiza etc., care sunt toate dacice.

Oraşele şi satele
În Dacia, ca în întreg Imperiul Roman, au existat, din punct de vedere
administrativ, trei feluri de aşezări: colonii, municipii şi sate (vici sau pagi). Primele
două erau aşezări urbane. Ultimele aşezări rurale. În ordinea importanţei şi a
drepturilor, veneau întâi coloniile, apoi municipiile şi, la urmă satele.
Coloniile erau alcătuite din cetăţeni romani având toate drepturile; ei puteau,
aşadar între altele, să aleagă la Roma pe înalţii demnitari, şi să fie la rândul lor, aleşi;
se bucurau deci de <<jus sufragii>> şi de <<jus honorum>> . Unele colonii sunt
considerate ca făcând chiar parte din Italia se bucurau deci de <<jus italicum>>, care
conferă privilegiul de a nu plăti dările directe. Coloniile constituiau centre puternice
de romanizare; aşezate în mijlocul populaţiei străine – sau cum se spunea atunci
peregrine – ele exercitau asupra acesteia o deosebită influenţă.
Municipiile erau oraşe cu mai puţine drepturi decât coloniile. Locuitorii lor
reprezintă sub raportul juridic un stadiu intermediar între peregrini şi colonişti. Cu
vremea municipiile puteau fi ridicate la gradul de colonii după cum satele puteau fi
făcute municipii. Dar chiar între municipii erau anumite deosebiri: unele aveau mai
multe drepturi altele mai puţine. Prin această diferenţiere romanii, care au avut
întotdeauna un remarcabil simţ politic provocau o adevărată emulaţie şi dădeau în
acelaşi timp şi un impuls acţiunii de asimilare.
Satele erau de obicei locuite de populaţia autohtonă. De multe ori însă se
aşezau în ele şi colonişti romani, unele vici erau formate chiar, ca în Principatele
Romane, mai târziu de urmaşii primului colonist, al cărui nume îl şi purta satul
respectiv. Pe baza mărturiilor istorice cunoscute până acum, se constată că au existat
în Dacia Traiană următoarele oraşe şi localităţi mai importante. Uneori în regiuni mai
importante care prezentau o însemnătate deosebită sub raportul militar sau economic
un număr de sate se grupau în jurul unui centru, formând un organism administrativ
autonom numit territorium. Conducătorii satelor unui teritoriu, numiti magistri vici
sau principes loci, făceau parte din consiliu. Puterea supremă o avea comandantul
militar al garnizoanei din reşedinţa teritoriului.

9
 Drumurile
Una din specialităţile romanilor, constituind cu adevărat titlul de glorie al lor,
au fost drumurile. De când încep ştirile istorice până astăzi nimeni nu a construit
şosele mai bune decât ei. Aceste şosele sunt unul din elementele esenţiale care
reprezintă întinderea şi durata stăpânirii romane. Când cucereau o ţară, primul lucru
pe care îl făceau legionarii erau castre şi şosele: deci locuri de apărare şi drumuri pe
care să poată circula armata, şi, apoi negustorii, coloniştii, funcţionarii, toată lumea
care venea în urma soldaţilor pentru a organiza şi – de ce n-am spune-o adeseori
pentru a exploata noua provincie. Drumurile romane nu erau largi: două căruţe abia
puteau trece una pe lângă cealaltă. În schimb erau foarte bine lucrate.
Şoselele romane se lucrau în felul următor: de aşeza mai întâi un strat gros de
bolovani şi unul de prundiş, legate ambele în ciment, acel ciment extraordinar care
devenea mai tare decât piatra şi a cărui formulă n-o mai cunoaştem. Deasupra acestor
straturi se puneau apoi plăcile de piatra foarte bine legate între ele, şi care făceau bloc
cu temelia care era între ele. Construite astfel nu e de mirare că urmele şoselele
romane se mai pot vedea în unele regiuni şi astăzi, după aproape două mii de ani.

10