COLEGIUL NAȚIONAL ”MIHAI VITEAZUL”, PLOIEȘTI

PORTOFOLIU
ISTORIE

ELEV: Frățilă Alexandra-Marina

CLASA: a X-a N3
PROFESOR: Radu Gheorghe
 

I. MOȘTENIREA
ANTICHITĂȚII
1.Sumerienii
Civilizaţie şi societate la vechii sumerieni aflați într-un spațiu deschis influenţelor şi
sintezelor, pe marele drum care lega sudul de nordul Mesopotamiei şi de aici cu Siria şi Anatolia spre
nord, dar şi cu Bahreinul, Iranul şi chiar India spre sud. Creația culturală a sumerienilor s-a difuzat în
întreg Orientul.
Sumerienilor li se atribuie descoperirea roţii olarului şi tehnologia prelucrării metalelor.
Descoperirile din necropola regală de la Ur prezintă o mare varietate de obiecte metalice din aur şi
lapislazuli (o piatră prețioasă de culoare albastră intensă), dintr-un aliaj de aur şi argint (electrum) sau
din os şi lapislazuli.

Divinităţi sumeriene
o AN - Zeu al cerului, după unele opinii
trebuia să fie zeul suveran prin
o GHILGAMES Erou mitic şi semi-
excelenţă, cel mai important al
panteonului.
o ENLIL - Zeu al atmosferei (stăpânul
aerului), apoi şi al pământului, care in
actul cosmogonic şi-a despărţit
părintii, AN - cerul - de Ki - pământul.
o ENKI - Zeu complex, stăpân al
pământului, ocrotitor al apelor dulci,
patron al intelepciunii şi cunoaşterii.
zeu, personajul principal al unei
capodopere literare, care ar fi domnit
în oraşul Uruk, 127 de ani.
Fundamentală în mitul lui Ghilgames
este drama existentială a omului, lupta
lui cu fortele oculte, raportul cu
femeia, raporturile de prietenie, teama
de moarte şi setea de nemurire. Mitul
rezuma alegoric istoria devenirii şi
destinul oamenilor ca societate:
vânătoare, civilizaţie urbană, stat
arhaic, catastrofe cosmice, marile
întrebări ale gândirii.

o NAMMU · Apa primordială, o ENKIDU - Personaj mitic,

simbolizând substanta materna
universală, mama născătoare fără
bărbat care i-a zamislit pe zeil AN
(cerul) şi Ki (pământul).
o NANAR (luminătorul) - Zeu selenar;
in Ur era considerat drept întemeietor
al cetății, care primise prerogativele de
la ENLIL.
întruchipând forţa şi puritatea
omenească primară, prietenul lui
Ghilgameş, care moare după un delir
de 12 zile, şi pe care acesta din urma il
caută în infern. El pare a fi un simbol
al omenirii. Plamădit din lut de zel, el
străbate treptele obligatorii ale
existenței: viata inocentă, prietenia,
eroismul, boala şi moartea.

o INANNA-ISTAR - Stăpâna feminină

a cerului, protectoarea dragostei şi a
maternității. Era în acelaşi timp şi
zeiţa întelepciunii, care dădea
monarhilor însemnele regale; zeiţa
universală a dragostei
2.Monarhia egipteană
Divinități egiptene

 HORUS - Reprezentat ca un zeu-

vultur sau ca un om cu cap de vultur,
la origine divinitate locală din Hera-
cleopolis, în Egiptul de Jos, leagănul
primilor faraoni. Patronul regilor din
perioada arhaică, considerat fiul şi
moştenitorul lui Osiris, reprezintă
 AMON -- Reprezentat ca un bărbat
succesorul suveranului pe tron şi, în
cu pieptănătura înaltă, având la baza
istoria statului, regiunea unde s-a
coroanei două pene de şoim, zeul
născut monarhia
vazduhului şi al cerului. Cunoscut
înainte de Regatul Mijlociu exclusiv în
zona Karnak, a devenit ulterior divini-
tate supremă asociat cu Ra. A alcătuit
în vremea lui Ramses al II-lea triada
de stat" împreună cu Ptah din Memfis
(substanta) şi Ra din Heliopolis
(aparenta)

 RA - Reprezentat ca un vultur sau ca

un om cu cap de vultur, purtând discul
solar, la origine a fost zeul local din
Heliopolis. Patron al statului şi al
monarhiei în epoca Vechiului Regat,
numele său a fost asociat în Regatul
Mijlociu cu Amon din Teba, care sub
numele de Amon-Ra i-a împrumutat
functia de zeu suprem in stat.
  ATON -- Reprezentat ca un disc solar
strălucitor, numele soarelui divinizat.
În opozitie cu Amon-Ra, care putea
lua şi alte înfăţişări divine, era zeul
unic şi exclusiv al religiel impuse de
Akhenaton

 OSIRIS - Reprezentat ca un bărbat

cu pieptănătură înaltă şi două pene de
şoim. A fost trădat şi ucis, dar fide-
litatea soţiei şi a surorii sale Isis l-a
readus la viață. În vechiul Egipt era
divinitatea cea mai populară, simbo-
lizând moartea ca trecere în altă lume,
dar şi învierea periodică a vegetaţiei,
precum şi ideea de renaştere asociată
cu încolţirea grâului.
EGIPTUL ANTIC
Originile evreilor
Înaintea fondării regatului Israel,
evreii au fost mult timp nomazi,
traversând Orientul Apropiat, din 3. Evreii
Mesopotamia până în Egipt. Originea
acestor semiti, grupaţi în familii
îndrumate de şefi atotputernici,
Patriarhii, este mai putin cunoscută.
Conduşi de Abraham (Avram),
venind probabil din statul sumerian
Ur, evreii pătrund la începutul
mileniului al II-lea (cca. 1800 î.Hr.)
în ţara Canaanului, care îngloba
Palestina şi Fenicia. În căutare de
păşuni pentru turmele lor, ei se aşază
în regiunile muntoase din sud, unde
întâlnesc populația sedentară a
canaaneenilor, tot de origine semită.
De aici, o parte a evreilor au trecut în
Egipt, amestecați probabil în
conglomeratul etnic al hicsoşilor
invadatori. Cu îngăduinţa acestora şi
a altor triburi, evreii s-au îndreptat
spre delta fertilă a Nilului în căutare
de hrană. Egiptenii n-au acceptat
prezenta năvălitorilor, organizând în
împrejurimile Tebei rezistenţa ce va
avea ca urmare slăbirea progresivă a
pozitiei hicsoşilor, iar apoi, către anii
1550 î.Hr., izgonirea lor. O dată cu
întemeierea Regatului Nou, evreii
devin victimele reacţiei egiptene,
fiind reduşi la statutul social de
dependenţă, ceea ce ar putea explica
robia egipteană din tradiția biblică.
După o şedere de mai bine de patru
secole, israeliţii (urmaşii lui lacob)
părăsesc Egiptul sub conducerea
legendarului Moise. Urmează 40 de
ani de rătăcire în pustie (Peninsula
Sinai), timp în care Moise a
reintrodus cultul monoteist al lui
lahve.
 4. Cetatea
Civilizația europeană și-a început istoria în zona nordică a Mediteranei, în spațiul locuit de
populațiile grecești. La capătul unei mai lungi evoluții, cetatea-până atunci locul întărit al
conducătorului militar-s-a transformat într-un centru economic și politic, cuprinzând orașul propriu-
zis (polis) și teritoriile agricole înconjurătoare (chora).În funcție de drepturile pe care le aveau,
locuitorii se împărțeau în cetățeni, străini și sclavi.

SPARTA-MODEL ARHAIC ATENA

5. Lumea geto-dacilor
 Tracii erau o populaţie de origine indo-europeană care s-au stabilit în mileniul al II-lea î.Hr. în
peninsula Balcanică, mai precis în spațiul delimitat de Marea Neagră, Marea Egee și Carpații
Nordici. Tracii sunt menționați pentru prima dată în scris în secolul al VIII-lea î.Hr. în operele
lui Homer care vorbește de un anume rege trac Rhessos. Ulterior, vom dobândi mai multe

informații de la scriitorii și istoricii greci sau latini precum Herodot, Strabon ș.a.

Daco-geții sunt triburile tracice situate la nord de Dunăre (Istru), în teritoriul dintre Dunăre,
Tisa și Nistru (adică spațiul Dobrogei, Munteniei până la Carpații Meridionali și sudul și vestul
Moldovei). Se folosește terminologia de daco-geți deoarece termenul de geți a fost utilizat de
către greci, în timp ce termenul de daci a fost întrebuințat de către romani în numirea triburilor
tracice nord-dunărene.

DACIA
6. Roma
 Conform legendei, în Alba Longa domnea regele Numitor, descendent al eroului troian, Enea.
El a fost însă detronat de către fratele său, Amulius. Noul monarh, temându-se de o posibilă
succesiune, i-a ucis pe toţi urmaşii de sex bărbătesc ai lui Numitor si a numit-o vestală pe Ilia (sau
Rhea Silvia), fiica predecesorului său. Devenind preoteasă, Ilia nu avea dreptul să se căsătorească si
să întemeieze o familie.
Destinul a hotărât ca faptele să se desfăşoare în alt fel decât plănuise Amulius. Fermecat de
chipul Iliei, zeul Marte o ia de soţie, tânăra vestală dând naştere la doi feciori. Amulius a aflat
întâmplarea, a închis-o pe tânăra mamă în temniţă, iar cei doi copii au fost aruncati în Tibru.
Datorită milei zeilor, apele fluviului s-au revărsat lăsându-i pe prunci lângă un smochin care
creştea la poalele colinei Palatin. În vechime, acest ţinut era pustiu. Tradiţia spune că o lupoaică s-a
apropiat de Tibru si în timp ce işi astâmpăra setea i-a alăptat pe fiii Iliei. După o altă variantă a
legendei, animalul i-a dus pe copii în peştera Lupercal şi i-a hrănit.
Lupoaica a fost găsită de Faustulus, un păstor care îşi păzea turma. Ciobanul a luat pruncii, i-a
adăpostit în coliba lui şi i-a dat nevestei sale să îi îngrijească.
După ce au crescut, Romulus şi Remus l-au răzbunat pe bunicul lor, ucigându-l pe Amulius.
Numitor a devenit din nou stăpân în Alba Longa.
Peste un timp, cei doi frati au hotărât să întemeieze o cetate în locul unde fuseseră găsiţi de
lupoaică. Deoarece Romulus şi Remus erau gemeni, vârsta nu constituia un criteriu de departajare. De
aceea ei au hotărît să se lase în seama zeilor. Prin intermediul augurilor, forţele supreme urmau să
indice care dintre cei doi va da numele noului oraş şi, deci, cine îl va conduce. Ca puncte de
observaţie au fost alese două coline din apropiere; Romulus s-a aşezat pe Palatin, iar Remus pe
Aventin.

Conflictul dintre cei doi frati: Romulus si Remus

La început, Remus a zărit şase vulturi pe care i-a considerat un semn prevesitor în folosul său.
În scurtă vreme, el a aflat că Romulus a observat un număr dublu de păsări de pradă. Fiecare frate era
aclamat de susţinătorii lui; unii luau în calcul faptul că Remus a văzut cel dintâi vulturii, iar ceilalţi
erau de partea lui Romulus deoarece zărise mai multe păsări. O variantă a legendei menţionează că
din această cauză între gemeni s-a iscat o duşmănie care a degenerat în luptă. În toiul disputei,
Romulus l-a lovit pe Remus şi l-a ucis. O altă versiune spune că Remus a sărit peste temelia zidurilor
pe care le-a înălţat Romulus. Acesta din urmă a considerat gestul fratelui drept o sfidare şi l-a omorât.
Indiferent de forma legendei, Romulus a fost desemnat să pună bazele noii asezări care îi poartă şi în
prezent numele: Roma. După moarte, Romulus a fost ridicat la rang de zeu.

Data la care a fost întemeiată Roma

In urma cercetărilor, arheologii au stabilit că Roma a fost întemeiată în veacul al VIII-lea î.
H., ceea ce corespunde cu relatările istoricilor latini din secolul I î. H. care menţionau că orasul data
din anul 753 î. H. După tradiţia romană din acea perioadă, Romulus ar fi domnit între anii 753 şi 717
î.H. Din amestecul latinilor, sabinilor şi etruscilor a luat naştere populaţia cetăţii care va deveni
capitala Imperiului Roman. Emblema Romei o constituie lupoaica care îi alăptează pe fraţii gemeni
Romulus si Remus. Iniţial era vorba de o statuie din bronz care a fost realizată în secolul al V-lea î. H.
II. MOȘTENIREA
MEDIEVALĂ
1. Formarea poporului român
Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor
neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.
Principalele etape ale formării poporului român au fost:
 perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele
I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea
romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia
daco-romană;
 continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în
perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la
sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.
Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-daco-
geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai ales cu numele de vlahi, reprezintă
vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român.
2. Lumea arabă
Locul de origine al formării arabilor ca popor și ca stat, și totodată locul nașterii islamului, l-a
constituit Peninsula Arabă. La începutul secolului al VII-lea arabii duceau o viață nomadă, fiind
organizați încă în triburi, dar cunoscând totuși o viață urbană incipientă. Acesta este contextul istoric
în care apare islamul, religia întemeiată de profetul Mahomed/Muhammad. El s-a născut în anul 570
la Mecca şi a murit în iunie 632, la Medina.
Tradiția spune că la vârsta de 40 de ani profetul Mohamed este vizitat în timpul rugăciunii din
peștera de pe Hira de Arhanghelul Gabriel care îi poruncește să citească, iar Mahomed îi răspunde că
nu poate face acest lucru întrucât nu știe carte. Prin mijlocirea Arhanghelului Gabriel, Allah îi cere să
fie „profetul adevăratei religii“.
3. Cruciadele
Prima cruciadă
Prima cruciadă i-a pus la grea încercare pe creștini care au suferit pierderi importante din
cauza foametei, a bolilor, a deshidratării și a ambuscadelor musulmane. Cu toate acestea, cucerirea
Ierusalimului a însemnat o recompensă importantă pentru toți cei care au reușit să supraviețuiască
încercărilor și greutăților. Ierusalimul, Antiohia și Edessa au intrat sub controlul creștinilor și au
format regiunea cunoscută sub numele de Outremer
adică Ținutul de dincolo de mare sau statele cruciate.
S-a născut, astfel, o insulă a creștinătății occidentale
în Orient care a trebuit apărată și protejată în decursul
următorilor zeci de ani. Prima cruciadă a consolidat
disensiunile religioase și politice dintre Bizanț și
lumea creștină occidentală.
Particularitatea primei cruciade a fost
numărul mare de participanți. Au existat două
corpuri expediționare. Ele au fost cunoscute sub
numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară.
Cucerirea Ierusalimului a alimentat entuziasmul
generațiilor viitoare pentru această formă de
război religios.

Cruciada a doua
Apelului Papei Eugeniu al III-lea pentru o nouă cruciadă i-au răspuns regele Ludovic al VII-
lea al Franței și regele Conrad al III-lea al Germaniei. Participarea la cruciadă s-a adăugat, astfel,
obligațiilor capetelor încoronate europene și a determinat o creștere a înrolărilor pentru noua
expediție. Interesele diferite, jocurile politice, complicațiile de budoar, dar și neîncrederea bizantinilor
în intențiile cruciaților au marcat șansele de reușită ale celei de-a doua cruciade. Damascul a devenit
ținta cruciaților în speranța că, astfel, vor putea opri
deschiderea unui front anti-latin de la Alep la
Damasc. Înfrângerea suferită a fost usturătoare și a
pus la grea încercare credința în cauza cruciată.
Cruciada a doua a fost declanşată de
cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi.
Înfrângerea bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe
franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate
al creștinilor. Cruciada a doua a marcat o
creștere a tensiunilor dintre bizantini și cruciați
pentru că în timpul traversării Bizanțului multe
orașe au fost jefuite de bunuri culturale și
economice.
Cruciada a treia
Cucerirea Ierusalimului de către Saladin a determinat lumea creștină să se pregătească de o
nouă cruciadă. Înfrângerea suferită la Hattin,
distrugerea bisericilor creștine și încercarea de
transformare a Orașului Sfânt într-un oraș islamic
nu puteau rămâne fără ripostă. Cruciada a treia a
adunat trei dintre cele mai puternice figuri ale
perioadei: Richard Inimă de Leu, Frederic
Barbarossa și Filip al-II-lea al Franței. După
cucerirea Accrei și capturarea flotei lui Saladin,
creștinii s-au îndreptat spre Ierusalim. A urmat o
perioadă de confruntări militare, de decizii politice
și diplomatice. Cele două forțe, creștină și
musulmană, au încheiat într-un final un armistițiu
pe trei ani. La finalul celei de-a treia cruciade, nimeni nu și-a putut revendica victoria.

Cruciada a patra
Papa Inocențiu al III-lea a fost un asiduu susținător al celei de-a patra cruciade pentru că se
visa conducătorul întregii creștinătăți, Apusene și Răsăritene. Cruciada a patra a marcat o serie de
premiere nefericite în istoria cruciadelor.
Indulgențele au fost folosite pe scară largă și
promiteau iertarea păcatelor în viața de aici și în cea
de dincolo. Vărsarea de sânge de creștin de către
cruciați în urma cuceririi cetății Zara ceea ce a dus a
excomunicarea cruciaților de către Papă. Cucerirea și
vandalizarea Bizanțului de către armatele latine ceea
ce a dus la separarea definitivă dintre creștinismul
oriental și cel occidental.
Moartea lui Saladin a dus la dispariția
unității lumii musulmane și a încurajat noi
proiecte occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună
hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă
distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a
patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.

Cruciada a cincea și a șasea

Cruciada a cincea s-a concentrat pe cucerirea Egiptului pentru a anihila principalele baze
militare musulmane care amenințau Siria și Palestina. Cruciații au reușit să cucerească orașul
Damietta, dar deciziile greșite luate de Pelagius, reprezentantul Statului Papal, au anulat avantajele
creștinilor. Deși Al-Kamil le-a oferit creștinilor orașul Ierusalim de două ori, aceștia au refuzat pentru
a suferi, într-un final, o înfrângere rușinoasă. Înfrângerea a stârnit critici în întreaga creștinătate.
Principalul vinovat a fost considera împăratul Frederic al II-lea, marele absent al celei de-a cincea
cruciade.
 Cruciada a șasea a fost cruciada lui
Frederic al II-lea. Împăratul Frederic al II-lea s-a
bazat mai mult pe diplomație decât pe forța
armată. El s-a aflat într-un permanent conflict cu
papa Grigore al IX-lea care l-a și excomunicat pe
împărat de câteva ori. Ca urmare a negocierilor
cu Al-Kamil, sultanul Egiptului, s-a ajuns la
încheierea unui tratat de pace în urma căruia
Ierusalimul revenea creștinilor. Frederic s-a
încoronat singur în Biserica Sfântului Mormânt
și a încercat să refacă fortificațiile orașului. S-a
lovit de opoziția elitei creștine din Țara Sfântă nemulțumită de modul în care Frederic hotărâse să
încheie pacea și să conducă statele cruciate. Veștile proaste de acasă l-au determinat pe Frederic să se
întoarcă acasă. Entuziasmul Occidentului față de cruciade scăzuse drastic.

Cruciada a șaptea și a opta

După ce Ierusalimul a fost cucerit din nou de către musulmani, Sfântul Mormânt profanat și
osemintele regilor creștini risipite, papa Inocențiu al IV-le a lansat un nou apel la cruciadă.
Entuziasmul scăzuse în așa măsură încât singurul care a răspuns dintre capetele încoronate ale
Europei a fost regele Ludovic al IX-lea al Franței. Creștin pios și devotat, regele s-a pregătit minuțios
pentru cruciadă și a hotărât să se îndrepte,
inițial, către Egipt. A reușit să cucerească
orașul Damietta și s-a îndreptat către Cairo.
Blocat pentru opt săptămâni la Mansura,
Ludovic a fost nevoit să facă față lipsei de
alimente și atacurilor musulmane. Deși au
făcut față cu succes atacurilor, foamea, bolile
și nehotărârea au transformat campania într-un
dezastru. Ludovic a fost luat prizonier de
musulmani. Eliberat, regele a ales să rămână
în Palestina alături de oamenii săi aflați în
captivitate.
În lumea musulmană s-a ridicat o nouă forță: mamelucii sub conducerea lui Baibars. Acesta a
pornit o campanie în forță de cucerire a teritoriilor latine. În momentul în care creștinii au luat decizia
organizării unei noi cruciade rămăseseră în picioare doar comitatul de Tripoli și regatul Ierusalimului.
Ludovic al IX-lea a răspuns chemării la cruciadă și s-a îndreptat împreună cu armatele sale spre Tunis.
Aici au fost loviți de o epidemie de dizenterie care l-a ucis pe regele Franței. Armata creștină și-a
continuat drumul spre Levant sub conducerea lui Eduard al Angliei.
4. Ierarhia feudală
– în evul mediu, nobili se împărţeau în două categorii: nobili seniori şi nobili vasali
– între cele două categorii se semna contractul de vasalitate, la baza acestui contract stătea feudul = un
domeniu pe care nobilul senior îl dădea nobilului vasal în schimbul unor servicii militare şi prestaţii
economice
– contractul de vasalitate cuprindea 3 părţi:
1. jurământul de credinţă
2. omagiul
3. investitura
– nobilul vasal se prezenta în faţa nobilului senior în cadrul unei ceremonii, cu capul descoperit şi
neînarmat, îngenunchea în faţa seniorului şi îi jura credinţă
– seniorul oferea vasalului său un simbol al domeniului feudal pe care i-l ceda: un steag, un inel cu
pecete, un bulgăre de pământ, o creangă de copac
– seniorul şi vasalul aveau obligaţii reciproce:

I. Obligaţiile vasalului
1. ajutor militar pentru seniorul său = de regulă 40 de zile pe an serviciul militar la castelul seniorului
2. obligaţia de a participa alături de seniorul său la războaie
3. obligaţia de a-l ajuta pe senior cu banii în anumite condiţii:
a) pentru răscumpărarea seniorului din prizonierat
b) pentru înarmarea seniorului dacă pleca la cruciade
c) la înarmarea cavaler a primului înnăscut
d) la căsătoria fetei celei mari

II. Obligaţiile seniorului

 Să-i protejeze viaţa şi familia
 Să-i acorde ajutor economic dacă se afla în situaţii limită
– în fruntea ierarhiei feudale se afla regele (împăratul) nu putea fi vasalul nimănui, toţi nobili erau
vasalii regelui
– orice nobil senior putea avea mai mulţi vasalii şi orice vasal putea avea mai mulţi seniori
4. Arta romanică și arta gotică
5. Imperiul Bizantin
6. Imperiul Otoman

7. Imperiul romano-german
III. PREMISELE
MODERNITĂȚII
1. Marile descoperiri geografice
Cauzele :
a. politice:
 sfârşitul războiului de 100 de ani – consolidarea celor două state implicate în război, Anglia şi
Franţa;
 cucerirea Constantinopolului de către turci – blocarea legăturilor economice ale europenilor
cu Orientul;
 încheierea procesului de consolidare statală, în urmă căruia au luat naştere state puternice,
capabile să finanţeze explorările.
b. economice:
 nevoia de metale preţioase, dezvoltarea economică fiind frănată de lipsa de aur şi argint;
 creşterea preţului la mirodenii, ţesături de mătase şi pietre preţioase aduse din Orient;
 căutarea de noi trasee comerciale către patria mirodeniilor (India).
c. religioase:
 evanghelizarea populaţiilor necreştine.
d. tehnice:
 progrese tehnice în construcţia şi navigaţia corăbiilor;
 perfecţionarea cârmei;
 realizarea caravelei (navă de dimensiune medie, construită să înfrunte valurile oceanului,
având partea din spate mai înaltă. Uşoară şi rapidă, era prevăzută cu pânze care-i permiteau să
folosească atât vântul din spate, cât şi pe cel din lateral.);
 utilizarea busolei şi a astrolabului (instrument circular care permite calcularea latitudinii în
funcţie de înălţimea astrelor; inventat de arabi şi perfecţionat la sfârşitul secolului al XIV-lea).

Etapele descoperirilor:
1. de către portughezi:
 Henric Navigatorul a încercat să găsească o nouă rută
comercială spre Orient; astfel, sunt descoperite insulele
Azore şi Canare şi sunt deschise mai multe puncte
comerciale pe coasta vestică a Africii. Henric
întemeiază şi o şcoală de navigaţie.
 Bartolomeo Diaz a atins în 1488 extremitatea sudică a
Africii, numită Capul Bunei Speranţe.
 Vasco da Gama a plecat la 8 iulie 1497 din Portugalia,
realizând primul înconjur al Africii; traversând Oceanul
Indian, ajunge la Calcutta, la 20 mai 1498, descoperind
astfel un nou drum spre acest ţinut.
 2. descoperirea Americii:
 Cristofor Columb a crezut că poate ajunge în India,
navigând spre vest. Columb a efectuat mai multe
călătorii: la 3 august 1492, Columb a părăsit sudul
Spaniei cu trei nave şi 90 de oameni. După 43 de
zile de navigaţie spre vest, a ajuns în Insulele Antile,
convins că a descoperit India. Dar bogăţiile mult
aşteptate nu ies la iveală nici după alte trei expediţii.
 Amerigo Vespucci a ajuns în Venezuela (1501-
1502); geograful german Waldseemuller boteza, în
1507, noul continent America, în onoarea lui
Vespucci.

3. înconjurul lumii:
 Fernando Magellan a realizat prima călătorie în jurul Pământului, demonstrând sfericitatea
acestuia; în 1519, escadrila comandată de Magellan, alcătuită din 5 corăbii şi 250 de oameni
porneşte din Spania şi ajunge în 1521 în Arhipelagul Filipine unde, într-o confruntare cu
băştinaşii, Magellan este ucis.
 Sub conducerea secundului său, Sebastian Elcano, Victoria, singura caravelă rămasă, se
întoarce în Spania cu doar 18 oameni, după ce navigase 85700 km. Expediţia a dovedit
sfericitatea Pământului şi posibilitatea navigării în jurul lui.
2. Renașterea
UMANISMUL
Umanismul este miscarea social-culturala
inspirata de conceptia ca omul, fiind o fiinta
superioara, se poate perfectiona prin cultura si arta. in
opozitie cu ideologia si cultura medievala, curentul
umanist promoveaza increderea in propria capacitate
de dezvoltare spirituala si intelectuala a fiecarui om si
militeaza pentru evolutia multilaterala a personalitatii.
Umanistii impulsioneaza atitudinea de respingere a
oprimarii si a injosirii omului, incurajand manifestarea
demnitatii si plenitudinii morale.

RENAȘTEREA ARTISTICĂ
3. Reforma religioasă
4. Războiul de 30 de ani
Principalele cauze ale războiului de 30 de ani au fost:

 împotrivirea principilor protestanţi faţă de întărirea autorităţii împăratului habsburgic, sprijinit

de principii catolici;
 dorinţa marilor puteri de a menţine fărâmiţarea Imperiului Romano-German şi de a-şi impune
voinţa în Europa;
 lupta cehilor împotriva autorităţii Habsburgilor.

Principii germani protestanţi erau reuniţi în Uniunea evanghelică, iar cei catolici, în Liga catolică.

Războiul de 30 de ani s-a desfăşurat între 1618 şi 1648; la el au participat mai multe state şi a avut
mai multe  perioade.

Perioada cehă (1618-1625)

 trupele imperiale habsburgice au obţinut victoria de la Muntele Alb asupra cehilor (1620).

Perioada daneză (1625-1629)

 armatele imperiale catolice conduse de Wallenstein au obţinut
victoria asupra celor reformate, aflate sub comanda regelui
danez, Christian al IV-lea.

Perioada suedeză (1630-1635)

 regele suedez Gustav Adolf a obţinut victorii, ca aceea de
lângă Leipzig;
 în 1632 regele Suediei a fost ucis în bătălia de la Lutzen.
Perioada franco-suedeză(1635-1648)
 Franţa a participat la război alături de Suedia, împotriva trupelor imperiale germane;
 Transilvania a intrat în război împotriva imperialilor;
 victoriile obţinute de trupele franceze aflate sub comanda generalilor Conde şi Turenne au
făcut ca împăratul german să ceară încetarea conflictului.

Congresul de pace s-a desfăşurat în Westfalia, iar tratatele de pace prevedeau:

 menţinerea fărâmiţării Imperiului Romano-German;

 preluarea unor teritorii germane de Franţa şi Suedia;
 recunoaşterea independenţei Provinciilor Unite.

Principalele consecinţe ale războiului au fost:

 Franţa devenea principala putere din Europa;

 s-a asigurat un echilibru pe continent;
 graniţele trasate prin tratatele de pace rămânând, în general, nemodificate, până în anul 1789.
5. Absolutismul
Absolutism - regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere. (< fr.
absolutisme): este forma de guvernare în care monarhul (împărat, ţar, sultan, rege, domnitor) dispune
integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi (monarhie nelimitată).
Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil şi relativ independent în raport cu
clasa nobililor, dar care ocroteşte şi consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase. Apare şi
se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale şi de transformare a stărilor orăşeneşti mijlocii
în clasa burgheziei moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime şi folosindu-se de
puterea economică a burgheziei în dezvoltare urmăreşte slăbirea aristocraţiei feudale în scopul creării
unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare feudală şi a luptelor nobiliare
interne.

DINASTIA HABSBURGILOR

DINASTIA TUDORILOR

DINASTIA BOURBONILOR