Religia celtilor

Introducere
Celţii au fost un popor numeros, a cărui trecere prin Europa a
atras atenţia romanilor şi a grecilor, mai ales din cauza dârzeniei
şi iscusinţei lor în a se apăra. Astfel, Caius lulius Caesar scrie
despre ei în amintirile sale despre războiul cu galii. Urme ale
civilizaţiei celtice s-au descoperit şi la noi, în Transilvania, dar cele
mai importante se văd şi astăzi, în Ţara Galilor (Cymru), în special
în jurul castelului de la Harlech şi în Irlanda.
În secolul al III-lea î.Hr. celţii se răspândiseră pe un teritoriu
uriaş: din Asia Mică, peste cursul Dunării până la Atlantic, la sud
de Rin şi peste mare până în Marea Britanie şi în Irlanda.
După informaţiile date de Caesar, celţii sau galii socoteau că au
origine divină, că sunt coborâtori din divinitate. De aici şi
comportamentul lor religios se va dovedi a fi mai intens şi mai
ordonat decât – spre exemplu – la romani sau la greci, unde
numai anumite persoane aveau descendenţă divină. Cu alte
cuvinte, celţii sau galii credeau că sunt un popor sacru prin
excelenţă, coborând din zei şi, după moarte, întorcându-se la zei.

Divinitatile
Există dovezi că celţii antici credeau în existenţa duhurilor
lacurilor, pădurilor, tufişurilor, care nu trebuiau tulburate. Ofensa
adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii. Dar mai presus de
această credinţă generală în duhuri se situează panteonul celtic.
C Caesar menţiona cu nume romane următoarele divinităţi
celtice: Teutates (Mercur), Belenos (Apollo), Esus (Marte),
Taranis (Jupiter). Zeiţa înţelepciunii, corespondentă Minervei, a
rămas necunoscută ca nume.

Sacerdotiul
Funcţia de slujire a divinităţilor o îndeplineau, la celţi, druizii.
Aceştia formau o castă separată. Ei oficiau jertfele publice şi
particulare, interpretau învăţăturile religioase, hotărau sau
judecau pricinile publice şi particulare, opreau de la sacrificii pe
cei care nu se supuneau hotărârilor lor. Îndată ce o persoană era
exclusă de la sacrificii, ea era lipsită total de comuniunea cu
ceilalţi, era izolată de toţi şi chiar ocolită, fapt care însemna
moartea socială şi religioasă.
Ei păstrau şi transmiteau oral învăţătura lor. În fruntea castei
druizilor se afla un conducător respectat şi ascultat de toţi şi care
avea puterea sacerdotală supremă. Acesta, la moarte, era succedat
de cel mai vrednic sau de cel ales prin votul tuturor. O dată pe an,
druizii se adunau într-un loc sfinţit, unde şi judecau diverse
pricini ale poporului celt.

Lacasurile de Cult
Cercetările mai vechi şi mai noi au dovedit că celţii aveau
locuiri sacre pe fluviul Loara, chiar lăcaşuri sacre sau „temple”.
Pentru construcţie se foloseau lemnul şi piatra. Templele propriu-
zise aveau formă circulară sau poligonală. În preajma templelor se
amenajau teatre şi amfiteatre, probabil pentru desfăşurarea mai
amplă a cultului.
Divinităţile, reprezentate prin statui, locuiau în templele
celtice, iar alături de ele mai existau şi simboluri religioase
caracteristice cultului celtic.

Cultul mortilor
 Celţii erau învăţaţi de druizi să creadă puternic în continuarea
vieţii dincolo de moarte. Această credinţă era atât de viguroasă şi
convingătoare încât celţii împrumutau bani în viaţa de aici, pentru
a fi rambursaţi în viaţa viitoare.
Viaţa de dincolo se afla undeva spre apus, sub pământ sau în
„Ţara de sub valuri”, „Ţara tinereţii” sau „Ţara Fericirii”. Aici, pe
tărâmul fericirii veşnice, solul fertil şi natura abundentă şi darnică
ofereau plăceri de nedescris. Toţi câţi pătrundeau aici se
îndulceau de muzică, ospeţe, dragoste şi întreceri în luptă. Cine se
rănea azi într-o luptă, mâine era cu totul vindecat de rănile
primite, iar cei răpuşi reveneau la viaţă. Îndeosebi eroii erau
chemaţi să petreacă aici cu zeii şi să-i ajute în isprăvile lor
extraordinare.
Exista însă şi un tărâm al temerii şi al plângerii, ca de exemplu
Ysbaddaden sau împărăţia lui Scathach, plin de fantome şi
grozăvii.
Vijiala Bianca
Clasa:XII-D