Sanctuare și

proprietăți sacre în
Asia Mică
Lect. univ. dr. Iulian MOGA
1. Tipuri de sanctuare

• Existau cel puţin trei categorii mai importante de sanctuare indigene

în lumea anatoliană, menţionate şi de Strabon:
• (1) temple-state,
• (2) sanctuare urbane sau care aparţineau marilor oraşe şi
• (3) sanctuare rurale sau cele care aparţineau micilor târguri
provinciale, precum cele frigiene sau lidiene.
• Chiar dacă formal le-au menţinut unele privilegii anterioare conferite
de suveranii ahemenizi sau elenistici, în general se constată nu doar
în vestul Asiei Mici, ci şi în zona central-estică o diminuare a
autorităţii efective, prin trecerea lor fie în subordinea centrelor
urbane în primul caz, fie a unor regi clientelari în cel de-al doilea.
 Strabon, Geografia, XII, 3, 37: Sanctuarul zeiţei Anaitis de la
Zela

• „Întreaga regiune din jur o stăpâneşte Pythodoris, căreia îi aparţine şi

Panaroia, Zelitis şi Megalopolis. (...) Zelitis are un oraş, Zela, zidit pe
dâmbul Semiramidei, având un templu al zeiţei Anaitis pe care o cinstesc
şi armenii. Jertfele se celebrează aici cu mai mare ceremonie decât în alte
părţi şi jurămintele în chestiunile cele mai importante aici le depun toţi
locuitorii Pontului. Iar numărul mare al hierodulilor şi cinstirile acordate
preoţilor de către regi aveau acelaşi caracter ca cel pe care l-am arătat
mai sus; în prezent, toate se află în puterea Pythodorei. Dar mulţi preoţi
au înrăutăţit situaţia şi au micşorat atât numărul hierodulilor, cât şi
bunăstarea generală. S-a micşorat şi regiunea din jur, numită Zelitis (care
are un oraş, Zela, clădit pe o colină), împărţindu-se între mai mulţi dinaşti.
Căci, în vechime, regii cârmuiau Zela nu ca pe o cetate, ci ca pe un
sanctuar al zeilor perşi, iar preotul de aici era stăpân atotputernic. Zela
era populată de o mulţime de sclavi consacraţi şi era reşedinţă pontifului
care trăia în mare belşug; slujitorilor lui, care nu erau puţini la număr, li se
acorda teren sacru, dar şi cel care constituia proprietatea preotului.
• Pompeius a alipit Zelitidei multe prefecturi vecine şi i-a acordat
Zelei rang de oraş, de altfel şi acesteia ca şi Megalopolisului; pe
acesta din urmă, precum şi localităţile Culupene şi Camisene, le-a
unit într-un singur oraş; ele se află la hotarul cu Armenia Mică şi cu
Laviansene, având ocne de sare şi o veche cetăţuie întărită, Camisa,
în prezent în ruine. Mai târziu, guvernatorii romani au dăruit o
parte din teritoriile acestor două cetăţi preoţilor din Comana, o altă
parte preotului din Zela, şi, în sfîrşit, alta lui Ateporix, un regent din
neamul tetrarchilor galaţi. După ce acesta muri, partea lui, care nu
era mare, ajunse sub stăpânirea romanilor cu titlul de provincie
(orăşelul Carana, pe care l-au format prin contopirea mai multor
aşezări, constituie o unitate politică separată, de unde ţinutul se
cheamă Caranitis); celelalte le stăpânesc Pythodoris şi Dyeutos.“
•  
• (Strabon, Geografia, III, traducere, notiţe introductive, note şi
indice de Felicia Vanţ-Ştef, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 124-
125)
• Unora dintre sanctuare li s-au sporit anumite privilegii, adăugându-
li-se dreptul de azil (sanctuarul Anaitidei de la Hierokaisareia, cel al
Artemidei de la Perga sau cel al zeiţei Mâ din Comana Pontică) sau
dreptul de a dispune de monedă proprie (sanctuarul zeiţei Mâ din
Comana Pontică), destinată numeroşilor pelerini care le vizitau.

• Alteori oraşul în subordinea căruia se afla sanctuarul bătea monedă

cu imaginea templului sau a divinităţii. Dacă sanctuarul trecea în
subordinea altui oraş, atunci acesta din urmă emitea monede cu
efigia zeităţii sau a locului sacru, cum este cazul sanctuarului lui Mên
de lângă Cabeira, care ajunge în secolul al III-lea d.Hr. în subordinea
Neocezareii. În alte situaţii, întâlnim în vreun sanctuar rural mai
mulţi dedicanţi provenind din oraşul învecinat, decât din cel de care
aparţinea de drept din punct de vedere administrativ: spre exemplu
în sanctuarul lui Apollo Lairbenos din sudul Frigiei, mai apropiat de
micuţul târg Motella decât de Hierapolis.
Monede emise de sanctuarul zeiței Mâ din
Comana Pontului
Artemis Pergaia pe monedele orașului Perge
(Pamfilia)
• Întâlnim în toate aceste tipuri de sanctuare, în proporţii mai mult sau
mai puţin extinse, proprietăţi asemenea altor centre de cult similare
din lumea orientală sau cea greacă. Ele dispuneau de:
• - teren arabil,
• - păduri şi crânguri sacre,
• - arbori sacri,
• - terenuri necultivate,
• - pajişti şi grădini sau vii de unde scoteau un câştig considerabil. Dacă
sanctuarul era mai înstărit, putea avea în proprietate chiar şi sate
întregi, considerate şi ele sacre, cu o mână de lucru foarte importantă.

• Salvius, fiul lui Apollonios, fiul lui Menas, a dedicat Mamei Anaitis
întreaga contrucţie de împrejmuire şi pădurea sacră şi [---] din faţa ei
[---]. (TAM, V.3, 1547; Philadelphia; perioada romană imperială )
• În anul 320, luna Pereitios, ziua a 12-a, Aurelius, fiul lui Stratonikos,
nepotul lui Stratonikos, deoarece a tăiat din neştiinţă nişte copaci din
pădurea zeilor Zeus Sabazios şi Artemis Anaeitis, fiind pedepsit, a
adus aceasta cu mulţumire după cum a făgăduit. (Petzl, 22, 1994, 99-100,
nr. 76; Kara Devlit/Sandal; 236-237 d.Hr. (= 320 era sullanică )
 Strabon, Geografia, XII, 3, 36: Sanctuarul zeiţei Mâ din
Comana Pontului

• „Oraşul Comana are o populaţie înfloritoare şi este un târg important

pentru negustorii veniţi din Armenia. Totodată, cu prilejul procesiunilor în
cinstea zeiţei, aici se adună de pretutindeni, din oraşe şi de pe ogoare,
bărbaţi împreună cu femei, pentru a lua parte la sărbătoare. Şi mereu alţii
şi alţii poposesc aici ca să aducă jertfe zeiţei după dorinţele fiecăruia. De
aceea locuitorii oraşului se bucură de un trai îmbelşugat, iar terenurile lor
în întregime sunt cultivate cu viţă de vie. Mai sunt aici o mulţime de femei
care storc câştig de pe urma propriului lor trup, cele mai multe din ele
fiind închinate templului. Într-un fel, oraşul Comana este un mic Corinth,
pentru că la Corinth, datorită mulţimii curtezanelor care erau închinate
Afroditei, afluxul de străini care poposeau şi ţineau sărbătoare în acest loc
era foarte mare. Negustori şi slujbaşi ai armatei se ruinau aici cu
desăvârşire, încât s-a născut pe seama lor şi următorul proverb: «Nu orice
bărbat poate naviga la Corinth». Aşa este, deci, Comana.“
• (Strabon, Geografia, III, traducere, notiţe introductive, note şi indice de Felicia Vanţ-Ştef, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 124)
• Așadar, beneficii la fel de semnificative erau aduse sanctuarelor de
către hierodulele sau hierodulii aflaţi şi consacraţi divinităţii, care
practicau cu sârg cu prostituţia sacră în folosul templului. Un asftel
de exemplu era cel al sclavelor sacre consacrate Anaitidei la Zela,
care se prostituau în timpul sărbătorilor anuale numite Sakaia, sau
cele de la Comana Pontică, consacrate lui Mâ, care practicau aceleaşi
îndeletniciri în timpul unor sărbători sezoniere.
• Astfel, beneficiile deveneau substanţiale din atragerea unor
numeroşi pelerini, după cum arată şi Robin Lane Fox, referindu-se la
Comana Pontului: „Puține orașe puteau dispune de un astfel de
amestec de comerț și venerație religioasă, de procesiuni, de sex și de
femei...”.
• Poate nu întâmplător este şi faptul că singura menţiune pe care am
putut-o identifica în textele hittite legată de existenţa unor sclavi
sacri este cea conţinută în suplicaţia lui Arnuwanda şi a soţiei sale
Ašmunikal adresată Zeiţei Soarelui din Arinna, cea care va deveni
ulterior zeiţa Mâ din Comana Cappadociei.
CTH, 375*: Suplica lui Arnuwanda şi Ašmunikal, adresată Zeiţei
Soarelui de la Arinna, privitoare la daunele provocate centrelor
de cult hittite
• „[Aşa vorbesc] Majestatea Sa, Arnwanda, Mare Rege, şi [Ašmunikal, Mare
Regină]: [Ţie], Zeiţă a Soarelui de la Arinna, [şi vouă, zeilor (?), vă adresăm
această rugăciune (?)], pe care Arnwanda […] Doar ţara Hatti este cu adevărat
un tărâm curat pentru voi, zeilor, şi doar în ţara Hatti suntem obişnuiţi să vă
prezentăm sacrificii curate, însemnate, adevărate. Doar în ţara Hatti, am
impus respectul faţă de voi, zeilor. Doar voi ştiţi, prin spiritul vostru divin, că
nimeni niciodată nu a avut grijă de templele voastre cum avem noi. Nimeni
nu a arătat vreodată mai multă evlavie pentru [riturile?] voastre; nimeni nu a
arătat vreodată mai multă luare-aminte pentru bunurile voastre divine,
potirele din argint şi aur şi veşmintele, cum avem noi acum. (...) Mai departe,
(în ce priveşte) sclavii şi oraşele voastre, zeilor, era obiceiul să fie oprimaţi
prin corvezi; sclavii şi fecioarele divine erau luaţi şi făcuţi sclavi şi fecioare
personale. [Pentru voi, zeilor] eu, Arnwanda, Mare Rege, [şi Ašmunikal, Mare
Regină], [am dat dovadă] de cinstire în orice privinţă.“
 
• (I. Singer, Hittite Prayers, Society of Biblical Literature, Atlanta, Georgia, 2002, nr. 5, p. 40-
42; E. Laroche, CTH, nr. 375, p. 65-66; KUB, XVII, 21 şi duplicatele KUB, XXXI, 124 (+) XXXI,
72 şi KUB, XXIII, 115 + XXIII, 17 + XXXI 117)
 Strabon, Geografia, XI, 4, 7: Sanctuare şi obiceiuri similare la
sud de Caucaz

• [Albanii din Caucaz] „Ca zei, ei cinstesc Soarele, pe Zeus şi Luna, dar cu
deosebire Luna. Există şi un templu al ei aproape de Iberia. Slujba de preot o
deţine cel mai cinstit bărbat după rege; acesta stă în fruntea domeniului
sacru, care este întins şi bine populat, ca şi în fruntea slujitorilor sacri, dintre
care mulţi sunt însufleţiţi de harul divin şi proorocesc. Acela dintre ei, care
este cel mai puternic stăpânit de divinitate şi rătăceşte singur prin păduri
este prins de preot, legat cu cătuşe sfinţite şi hrănit din belşug timp de un an
apoi este scos pentru a fi jertfit zeiţei şi, uns cu mir, este sacrificat împreună
cu celelalte victime. Iată care este ritualul jertfei; o persoană cu o lance
sfântă în mână, cu care obişnuiesc să se facă jertfele umane, ieşind din
mulţime, loveşte victima printre coaste drept în inimă, nu fără să aibă o
deosebită îndemânare în acest mod de lovitură. Când victima cade, ei obţin
anumite prevestiri din însăşi căderea ei şi le fac cunoscute mulţimii. Apoi,
după ce leşul a fost dus într-un anumit loc, îl calcă în picioare toţi,
purificându-se în acest fel.“
 
• (Strabon, Geografia, III, traducere, notiţe introductive, note şi indice de Felicia Vanţ-Ştef, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 45-46)
• În privinţa marilor sanctuare microasiatice, romanii au urmat în
general aceleaşi principii ca şi în cazul organizării administrative
provinciale în regiune: au modificat limitele teritoriale şi gradul de
influenţă în funcţie de propriile interese, neţinând cont, decât uneori
parţial, de situaţia anterioară sau de limitele etnice. Scopul principal
al acestor transformări era acela de a preveni orice revoltă a
populaţiilor locale şi de a elimina orice centru de rezistenţă,
urmărindu-se doar eficacitatea integrării acestor teritorii în mod
treptat şi asigurarea loialităţii faţă de statul roman.
• O primă modalitate era aceea de disociere a structurilor
administrative, politice şi religioase precedente sau de transformare
a lor în conformitate cu interesele romane: marilor sanctuare li s-au
mărit în general teritoriile, punându-li-se noi populaţii în subordine,
în vreme ce din punct de vedere decizional au fost aduse din ce în ce
mai mult sub ascultarea unor structuri obediente statului roman. Cu
alte cuvinte, li s-a restrâns din ce în ce mai mult autonomia.
Exemplul templelor pontice este semnificativ în acest sens. Din
structuri cu o autonomie lărgită, ele devin efectiv instrumente ale
dominaţiei şi integrării, precum şi de asigurare a loialităţii faţă de
statul roman.
• O a doua modalitate era aceea de schimbare a factorului de decizie din
conducerea acestor structuri şi înlocuirea lor cu persoane supuse romanilor.
Cu alte cuvinte, era vorba despre schimbarea formei de legitimare a puterii.
Cazul rudei lui Strabon, Dorylaios, este şi el suficient de grăitor: chiar dacă
şi-a trădat regele, care era în acelaşi timp şi bunul său prieten, pentru a
obţine favorurile romanilor, într-un moment în care nu era totul pierdut
pentru dinastul pontic, el a fost înlocuit mai întâi cu Archelaos, camarad de
luptă al lui Pompei, şi apoi de Lykomedes, iar în vremea lui Strabon de
Dyeutos. Astfel se asigura pe de o parte loialitatea faţă de statul roman prin
impunerea unor conducători supuşi Romei, care aveau nevoie de
confirmarea factorilor de decizie ai imperiului pentru a-şi legitima puterea,
iar pe de altă parte se perpetua o situaţie de provizorat prin numirea unor
cârmuitori care propriu-zis nu aveau legături de rudenie sau de altă natură
cu mediul autohton şi care, prin urmare, puteau fi uşor schimbaţi, iar
structura administrativă şi/sau religioasă respectivă reorganizată ulterior
fără nici o împotrivire.
• Cu alte cuvinte, statele-temple intră şi ele în angrenajul relaţiilor de natură
clientelară cu statul roman, direct sau indirect. În mod direct prin
recunoaşterea formală şi temporară a unei forme de autonomie faţă de alte
structuri politico-administrative sau religioase. Indirect, prin înglobarea lor
în structuri clientelare obediente statului roman.
 2. Venituri, proprietăţi,
tranzacţii
• De-a lungul timpului au fost formulate opinii foarte divergente în
legătură cu modul în care trebuie definite caracteristicile economiei
sacre a templelor şi poate fi stabilit gradul de autonomie a acestora
prin raportare la oraşele greceşti, îndeosebi în cazul sanctuarelor
care depindeau de oraşele greceşti. Observăm în acea scrisoare
adresată oficialităţilor provinciale la sfârşitul secolului al II-lea d-Hr.,
de către custodele templului lui Mên Askaenos din Sardis, că
guvernatorul provinciei era solicitat să medieze un conflict între
magistraţii cetăţii şi sacerdoţii sanctuarului care depindea de cetate.
• Este o situaţie care apare frecvent în perioada elenistică şi se
perpetuează şi în cea romană, aceea de a face apel la cârmuitorii
romani pentru a media conflictele apărute între cetate şi sanctuare
în privinţa respectării obligaţiilor financiare.
• Custodele templului, Hermogenes, fiul lui Demetrios atrăgea atenţia
că instituţiile cetăţii erau obligate să asigure suma anuală de 600 de
denari, necesară pentru întreţinerea sanctuarului, pentru
ceremoniile zilnice şi pentru celebrarea misterelor zeului.
• Această obligativitate avea suficientă vechime pentru că, după cum
se precizează în textul inscripţiei, privilegiile fuseseră acordate de
către „regi” – suveranii elenistici sau mai degrabă cei Ahemenizi –, şi
doar confirmate de către cârmuitorii romani.
• În privinţa localizării, sanctuarul de la Sardis menţionat aici putea fi
chiar acelaşi cu cel situat lângă fântâna Arsinoei, despre care se
vorbeşte într-o altă inscripţie referitoare la dispunerea surselor de
apă în interiorul cetăţii.
• Alte instituţii religioase amintite tot în acest din urmă izvor epigrafic
sunt sanctuarul lui Zeus, sinagoga evreiască şi asociaţia misterică a
lui Attis.
• Scrisoarea lui Hermogenes, fiul lui Demetrios din Sardis, custode al zeului
strămoşesc Mên Askēnos, care se află în Sardis, către pro(consulul)
Arrius Antoninus, salvatorul provinciei: O, Stăpâne! Conform privilegiilor
acordate de către regi şi deciziilor legale atât ale procuratorilor, cât şi ale
Sfatului Poporului cetăţii, zeul are dreptul să primescă din partea
magistraţilor oraşului suma de 600 de denari, stabilită şi hotărâtă după
obicei, pentru sacrificiile şi libaţiile (în cinstea) zeului şi pentru izbânda şi
trăinicia eternă a împăratului şi pentru holde bogate. Aceasta a fost dată
de către magistraţi în fiecare an, dar astăzi nu mai este dată de către
magistratul principal în funcţie, Aurelius Ktesippos. Cu ocazia acestor
sacrificii, adresez Geniului vostru cererea de a da dispoziţie magistratului
Aurelius Ktesippos de a da (suma) curentă de 600 de denari pentru
îndeplinirea sacrificiilor (în cinstea) zeului, după obicei. Adaug (aici) şi
deciziile proconsulilor şi procuratorilor anteriori.
• Venuleius Valens, procurator al împăratului Vespasian, către
magistraţii sardieni, salutare! Se cuvine să fie acordate în fiecare an
fondurile obişnuite pentru misteriile lui Mên.
• Şi proconsulul Asprenas (a dat dispoziţie) în acelaşi fel.

• (ETAM, 23, 131; Sardis; 188-189 d.Hr.)

• În alte situaţii, ca cele de la Antiohia Pisidiei sau de la Perge,
sanctuare precum cele dedicate lui Mên Askaenos şi respectiv
Artemidei Pergaia erau considerate urbane, cu toate că se aflau în
teritoriul cetăţii, în imediata vecinătate.
• Sanctuarele puteau dispune de proprietăţi sub forma unor terenuri sacre,
a unor terenuri arabile sau viticole, acestea din urmă aducând profituri
însemnate. Strabon aminteşte de veniturile însemnate obţinute în marile
sanctuare anatoliene, mai ales la Comana Pontică, Venasa şi la Zela, unde
preoţii duceau o existenţă opulentă. Ei dispuneau nu doar de aceste
proprietăţi aproape în mod discreţionar, ci şi de o importantă forţă de
muncă formată în mare parte din aşa-numiţii „funcţionari sacri” (hieroi) –
teoretic liberi din punct de vedere juridic după normele romane, însă
aflaţi în serviciul templului – şi „sclavi sacri” (hierodouloi). Nu-i puteau
însă vinde. Numărul lor era impresionant: 3.000 la Venasa şi 6.000 în
Comana Capadociei. O parte a personalului inferior sacru era utilizat nu
doar pentru muncile agricole, ci aduceau venituri şi din alte surse: (1) fie
din practicarea prostituţiei sacre în cultul Anaitidei sau a zeiţei Mâ, (2) fie
din reprezentaţiile publice ale „celor inspiraţi de divinitate”
(theophoretoi), care profeţeau viitorul după ce intrau în transă, (3) fie
colindând din loc în loc în oraşele anatoliene sau cele din imperiu, cerând
sume de bani pentru zeitate (preoţii ambulanţi din cultul Marilor Zeiţe-
Mame anatoliene sau nord-siriene Kybele, Artemis Ephesia, Artemis
Pergaia, ai Zeiţei siriene etc.). Alte sume de bani se obţineau prin
tranzacţionarea în târguri a bunurilor produse în atelierele templelor (de
pielărie, ţesătorie etc.).
Strabon, Geografia, XII, 2, 5: Sanctuarul lui Zeus de
la Venasa

• „În Morimene se află sanctuarul lui Zeus din Venasa, având o

aşezare de 3000 de hieroduli şi un teren sacru foarte roditor,
aducând preotului un venit anual de 15 talanţi. Şi acest preot
este ales pe viaţă, la fel ca pontiful din Comana, şi se află în al
doilea loc de cinstire după acela.“
•  
• (Strabon, Geografia, III, traducere, notiţe introductive, note şi indice de Felicia Vanţ-
Ştef, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p. 93)
• Sunt cunoscute situaţii în care anumite terenuri erau donate
de către credincioşi cu destinaţie strictă, pentru organizarea
unor festivităţi anuale pe care au dorit să le iniţieze sau,
dimpotrivă, doar pentru a fi exploatate în folosul templului.
• Din prima categorie există câteva exemple interesante. În
timpul Flavienilor, membrii Sfatului Bătrânilor din Perge,
înregistrează formal donaţiile făcute de un anumit membru al
aristocraţiei locale, Marcus Feridius, constând din terenuri
arabile în localitatea Aronda şi lângă sanctuarul Artemidei
Pergaia, pentru iniţierea după moartea sa a unor sărbători
care trebuiau să coincidă probabil cu ziua sa de naştere.
Roadele obţinute de pe aceste parcele erau deci utilizate atât
pentru finanţarea festivităţilor, cât şi pentru a-i îndestula pe
cetăţeni.
• [---] Decret al cetăţenilor din Perge: Întrucât Marcus Feridius,
fiul lui Publius, a făcut fapte vrednice de laudă [---] şi a
completat(?) Sfatul Bătrânilor [---] şi din locurile de adunare
publice(?) a donat autorităţilor: Sfatului Bătrânilor i-a donat
viile sale din localitatea Aronda şi [---] terenul de lângă
templul Artemidei, de la care el însuşi să administreze
roadele cât timp va trăi. Iar după moartea lui, [---] în ziua sa
de naştere(?) în fiecare an, în luna a treia, în ziua a patra,
cetăţenii să vină pe pământurile lui pentru (a primi) vin şi
pâine. [---] Noroc bun! Sfatul a hotărât ca el să primească şi
să fie cinstit cu o imagine inscripţionată, în întregime aurită
şi cu o cunună de aur, ca simbol al vredniciei, şi cu o statuie,
după lege. (A mai hotărât) să-i fie acordate cinstirile pe care
poporul le acordă bărbaţilor buni şi destoinici şi iubitori de
glorie.

• (IGSK, 45.I, 66; Perge; perioada Flavienilor (69-96 d.Hr))

• Un exemplu similar este cel al festivităţilor iniţiate de Stasias, fiul lui
Mouas, la începutul perioadei Antoninilor, care-i lăsa mamei sale, „în
deplinătatea facultăţilor mintale”, dreptul de uzufruct pentru
proprietăţile din localitatea Baris, împreună cu plantaţiile şi
răsadniţele de măslini, o altă resursă economică importantă din
zonă.
• Veniturile obţinute de aici trebuiau, după cum indică inscripţia, să fie
folosite după moartea sa, „ca ofrandă lui Apollo şi pentru
cumpărarea vinului şi a pâinii pentru desfăşurarea festivalurilor în
(numele) meu în fiecare an în luna a noua şi în ziua a treia, astfel
încât locuitorii satului, ospătaţi din plin să-şi amintească în aceasta
zi, de mine şi de fratele meu, de Kotes, fiul lui Stasias, cât şi de
mama mea, Kille, fiica lui Mouas”.
• Urmează apoi o clauză în care se specifică faptul că proprietăţile nu
trebuiau nici înstrăinate şi nici utilizate în alte scopuri şi, fireşte,
dispoziţia ca să fie efectuată plata unei amenzi în cazul nerespectării
doleanţelor donatorului.
• Împăratului Caesar Traianus Hadrianus Augustus şi lui Apollo Lyrbotos.
(Eu) Stasias, fiul lui Mouas, nepotul lui Trokondas, las în seama mamei
mele pentru tot restul vieţii ei, în timpul vieţii mele şi în deplinătatea
facultăţilor mele mintale, bunurile din localitatea Baris şi 600 de măslini
nobili, cât şi puieţi de măslini de acolo, de la Trei Măslini şi din celălalt
loc numit Kallikleis Armaka. După moartea mamei mele, las (acesta) în
seama zeului Apollo Lyrbotos cu obligaţia ca, comarhii aleşi anual să ia
măsuri pentru ca terenurile amintite mai sus să fie arendate, iar venitul
anual câştigat din aceasta să fie folosit ca ofrandă lui Apollo şi pentru
cumpărarea vinului şi a pâinii pentru desfăşurarea festivalurilor în
(numele) meu în fiecare an în luna a noua şi în ziua a treia, astfel încât
locuitorii satului, ospătaţi din plin să-şi amintească în aceasta zi, de
mine şi de fratele meu, de Kotes, fiul lui Stasias, cât şi de mama mea,
Kille, fiica lui Mouas, nimeni nu are dreptul să vândă sau să înstrăineze
terenurile numite mai sus sau măcar o parte din ele sau să folosească
veniturile provenite de la acestea, respectiv o parte din ele, sub nici o
formă în alte scopuri. Dacă (aceste lucruri) nu (sunt respectate) acela
care întreprinde ceva împotriva acestor dispoziţii trebuie să plătească
Artemidei Pergaia o amendă de 1000 de denari, iar măsurile luate de
mine, aşa cum am dispus, trebuie să se menţină în toate timpurile.
• (IGSK, 54.I, 77; Perge; perioada lui Traian şi Hadrian (98-138 d.Hr.) )
• Se cuvin aici câteva precizări:
• În primul rând surprinde apropierea dintre numelui acestui zeu local
amintit, Apollo Lyrbotos, şi cea a lui Apollo Lairbenos. Radicalul pare
a fi acelaşi, ceea ce ne duce cu gândul la o potenţială înrudire.
• În al doilea rând, faptul că plata sancţiunii pecuniare se făcea către
tezaurul templului din Perge al Artemidei ne determină să ne
gândim că raţiunea primară era una de siguranţă, fiind vorba despre
unul dintre cele mai sigure tezaure din zonă, ţinând cont şi de
protecţia specială acordată sanctuarului şi dreptul său de azil.
• În plus, zeul respectiv fiind unul local, sanctuarul său trebuie să fi
fost unul neînsemnat şi expus la astfel de furturi din proprietatea
sacră, care erau de altfel destul de frecvente. Iarăşi nu este exclus ca
cele două divinităţi să fi beneficiat de un cult comun la nivel local,
ceea ce ar coincide mai întâi cu aria de extindere mai limitată a
cultului Artemidei Pergaia pentru perioada romană şi în al doilea
rând cu practicile de acest tip înregistrate în zonă.
• Un al treilea exemplu din această serie o constituie inscripţia de la
Amorion care aminteşte de „festivităţile viilor” în cinstea fiicei
defuncte, Kyrilla, a lui Gaius Antipatros, care aveau loc de obicei,
alături de procesiuni, „în zilele obişnuite ale mithrakanelor”, fiind
organizate de către o comunitate de „iniţiaţi ai corporaţiei lui Zeus”.
• Nu este clar dacă viile respective au fost donate sau nu vreunui
sanctuar închinat lui Mithra. Ştim însă că iniţiaţii se adunau pentru a
culege viile şi pentru a beneficia de dreptul de folosinţă a acestora,
dar şi pentru a celebra sărbătorile la monumentul dedicat Kyrillei. Pe
de altă parte, însăşi identitatea zeului e dificil de stabilit: sunt
elemente care indică formele misterice (caracteristice variantei greco-
romane), însă iniţiaţii se adună împreună cu familiile, pentru a avea
mai multă grijă de lucrurile iniţiatice şi de averile lor, în timpul unor
ceremonii cu origine şi denumire tipic iraniene (mithrakana). Deci un
Mithra cu aparenţă greco-iraniană, care se bucura de o adorare din
partea unei confrerii de iniţiaţi ai unui Zeus care în ultimă instanţă nu
era altul decât Ahura Mazda. Ceea ce nu trebuie uitat însă aici este
faptul că ceremoniile de iniţiere reprezentau şi ele surse de venituri, la
fel ca şi purificările ritualice prin îmbăiere, întrucât pentru acestea se
percepea o taxă care sporea beneficiile preoţilor şi ale templelor.
• I. Iniţiaţii din corporația lui Zeus au cinstit-o pe Kyrilla, fiica lui
Antipatros, (numit) și Gaius, prematur (dispărută), consacrându-i un
altar și adunându-se cu reverenţă spre cinstirea mormântului ei, lângă
viile lui Valerius Callistus, în Lalandos, în locul Kraonistra, la distanță de
un pletru și jumătate; li s-a dăruit pentru ca venitul acestora să-l
folosească pentru a aduce(?) jertfa în zilele obişnuite din fiecare an ale
mithrakanelor, și să rămână viile inițiaților care se strâng în prezent și
care se ocupă cu restul pregătirilor, și lor și urmașilor și moștenitorilor
lor pentru totdeauna, celor doritori fără constrângere; dacă de șapte ori
inițiații nu vor celebra, să fie [---].
•  II. Antipatros Gaius, fiul lui Antipatros, a dat iniţiaţilor din corporația lui
Zeus viile care se află în Lalandos, în locul Kraonistra, la patru pletre şi
jumătate, vecini cu Philotas, fiul lui Asklepias şi cu urmașii lui Sakallos
Rhomaios și le-a dăruit pentru ca ei să dorească a se folosi de rodul lor,
cei care se adună și cinstesc mormântul Kirillei, fiica lui, în fiecare an, în
zilele obişnuite ale mitrakanelor. Dacă cineva dintre aceştia nu ar veni și
nu ar face cinstirea, el sau urmașii lui, care iau parte [---].
•  III. Toată podgoria, pentru cinstirea fiicei lui de către inițiați și pentru o
statuie de marmură.
• (CIMRM, I, 22 = TMMM, II, 4, p. 91; Amorion; perioada elenistică)
• Alte taxe erau percepute iarăşi în sanctuarele zeilor vindecători unde
dedicanţii veneau să aştepte porunca zeului, fiind adeseori găzduiţi
în porticul templelor sau ca taxă pentru consultarea oracolelor. De
asemenea, existau şi taxe percepute pentru dezlegarea de
jurământul rostit în templu de către preot utilizând sceptrul
Anaitidei sau a vreunui Mên local, cum este cazul unor astfel de
practici amintite în textele confesionale.
• O serie de terenuri sau bunuri intrau în proprietatea sanctuarelor
prin donaţii mai mult sau mai puţin benevole ale membrilor
comunităţilor rurale. Aceasta pentru că zeul poruncea, iar indivizii
trebuiau să se supună necondiţionat voinţei divine. Într-una dintre
inscripţiile confesionale, Apollonios, fiul lui Apollonios a trebuit să-şi
doneze propria sa parcelă de butaşi de vie de la Pagasi pentru că nu
o lăsase pe Aphphia să facă un lucru similar către sanctuarul lui Mên
Axiottenos şi pentru că i se solicitase de către divinitate să dedice pe
propria cheltuială statuile lui Mên Tiamou şi ale Anaitidei şi el a
amânat acest lucru.
• În anul 244, luna Apellaios. Apollonios, fiul lui Apollonios, a mâniat
pe Mên Axiottenos şi a fost pedepsit. (Zeul) i-a poruncit să ridice
statuile zeului Mên Tiamou şi Anaeitis din avutul lui; a întârziat un
timp şi nu a lăsat-o pe Apphia ca să graveze o stelă şi să dăruiască
parcelele ei, şi acum dăruieşte parcela lui de butuci de vie de lângă
Pagasi, pe care desparte locul lui Claudius Milo, în vecinătatea lui
Amyntas şi Onesa. În timpul preotului Alexandros Mourkos.

• (Petzl, 1994, 92-94, nr. 71; Kalburcu; 159-160 d.Hr. = 244 era sullanică)
• Construirea şi restaurarea edificiilor sanctuarelor, organizarea
ritualurilor zilnice şi a festivalurilor în cinstea divinităţii necesitau
cheltuieli însemnate care trebuiau asigurate în permanenţă fie din
venituri proprii, fie din donaţii venite din partea dedicanţilor. Spre
deosebire de alte zone ale lumii greceşti precum Atena sau Delos
unde există inventare ale bunurilor tezaurizate, în Asia Mică acestea
sunt sporadice şi nu privesc îndeosebi perioada noastră, ci anterior
(Didyma, Troia, Mylasa, Halicarnas, Samos, Rhodos, Pereea
Rhodiană, Perge). Astfel, cea mai bună metodă rămâne analiza
inscripţiilor cu caracter votiv. Astfel, avem menţionate în dedicaţii,
dar şi pe decrete sau alte tipuri de inscripţii cu caracter public:
• (1) construcţii religioase şi civile: porticuri; altare votive, altare
pentru tămâiere, coloane votive, coloane împreună cu propilee;
edificii de cult (spelaeum; mithraeum; proseuche; metroon;
sanctuare); edificii publice (nymphaion-ul dedicat lui Septimius
Severus şi Artemidei Pergaia); uşi;
• (2) obiecte de cult: lămpi votive; sfeşnic împreună cu o făclie.
• (3) statuete, busturi, imagini ale divinităţilor: statuile Victoriilor din
sanctuarul lui Apollo Lairbenos; statuile lui Mithra; statuia lui Mên;
statuile lui Mên Tiamou şi Anaitis; statuia sau imaginea Anaitidei;
• (4) stele din piatră şi lespezi;
• (5) reprezentări ale părţilor corpului vindecate de divinitate sau
altele care indică receptivitatea divinităţii la cerinteţe individului:
urechi, ochi, sâni, torsuri de bronz, picioare, organe sexuale.
• În fine, în trezoreria templelor intrau sumele de bani care erau
percepute ca taxe sau ca amenzi. Cele mai numeroase exemple în
acest sens provin de la sanctuarul lui Apollo Lairbenos şi din
imprecaţiile funerare, însă există numeroase cazuri similare şi în
privinţa altor categorii de inscripţii. Cuantumul amenzilor era stabilit
la sume care variau între 1.500 şi 2.500 de denari.
• Tezaurul templului era unul dintre cele mai sigure locuri în care
puteau fi depuşi banii, care uneori luau calea unor împrumuturi
către persoane fizice, oraşe sau state.