Apocalipsa cap.

3 – Epistola catre Sardes

05/04/2011
Apocalipsa cap. 3 – Epistola catre Sardes ( sec. XVI-XVII )
( cap. 3, 1-6 )

Privire de ansamblu
La aproximativ 80 km distanta de Tiatira si la est de Efes se afla ruinele fostului oras Sardes – capitala bogatului si anticului regat al Lidiei. Astazi, in locul
stralucitorului oras de alta data, mai exista doar un mic sat de pastori, numit Sart.

Dealurile din jur, roase de ploi, scot mereu la iveala cioburi de ceramica si resturi de constructii antice. Si, chiar daca taranii le aduna la marginea
razoarelor, ploile scot mereu altele la suprafata. Sardes, vechea cetate considerata inexpugnabila pe vremea regelui Cressus, este astazi un morman de
ruine, intarind inca odata, daca mai era necesar, marele adevar cuprins in dictonul “Sic transit gloria mundi – Asa trece gloria lumii”.
Construit pe la anul 1150 i.Chr. pe muntele Tmolus – o adevarata Acropole naturala – cu pereti aproape verticali care se ridica pana la 460 metri inaltime,
Sardesul eclipsa alte cetati ca Smirna sau Pergam. Aceasta fortareata naturala ii dadea cetatii un aer de invincibilitate, insa – culmea ironiei – tocmai
aceste avantaje oferite de pozitia geografica i-au fost fatale cetatii Sardes. Increzandu-se in peretii verticali de stanca greu de escaladat, cetatea nu a fost
vigilenta si, in doua ocazii diferite, a fost cucerita cand nu se astepta.

Prima cucerire a avut loc in anul 549 i.Chr, cand un soldat din armata lui Cirus a escaladat in toiul noptii marele perete de stanca. Ajungand in cetate,
soldatul persan a constatat cu surprindere ca nicio santinela nu pazea intrarea in oras. Profitand de ocazie, el a deschis portile orasului inaintea armatelor
persane, orasul fiind cucerit fara probleme. Din anul 546 i.Chr, Sardes a devenit capitala apuseana a Imperiului Persan.
In 334 i.Chr, Alexandru Macedon intra in cetate fara lupta, iar dupa moartea acestuia, Sardes intra in componenta regatului lui Lysimah. Apoi, in 213
i.Chr, Sardesul cade sub stapanirea lui Antioh cel Mare, fiind cucerit in acelasi mod ca pe timpul lui Cirus. Cetatea, considerata inexpugnabila, avea
totusi un “calcai al lui Ahile”.
Din anul 133 i.Chr, Sardes este inclus in Imperiul Roman, ca parte a Provinciei romane Asia. In aceasta perioada, Sardesul nu mai are glorie, desi se afla
la intretaierea mai multor drumuri romane. Traieste din amintiri, cu templele unei religii apuse si mormintele unor monarhi disparuti.

In anul 17 d.Chr, cetatea a fost devastata de un cutremur puternic, despre care Pliniu afirma ca a fost cel mai puternic din istoria omenirii de pana atunci.
Ca sa ajute la reconstructia orasului, imparatul Tiberiu a daruit locuitorilor o suma importanta de bani, scutind cetatea de taxe si impozite pe o perioada
de cinci ani.

Sardesul este cucerit de turci in secolul al XIV-lea, iar in 1402 este distrus de mongolii lui Timur Lenk, de atunci fiind parasit. Astazi , din stralucitul si
bogatul oras de alta data a mai ramas doar un morman de ruine si un mic sat de pescari.
Fiind contemporan cu trei imperii: Asiria, Babilonul si Egiptul, Sardesul a ajuns la culmea puterii si maretiei sale pe vremea regelui Cressus, unul din cei
mai bogati oameni ai antichitatii care si-a depozitat in Sardes uriasa sa avere. Cressus este considerat a fi primul rege care a batut monede de aur si
argint.
In perioada de glorie a orasului, populatia traia in lux, dovada fiind bijuteriile gasite in mormintele din acea perioada. Existau mai multe manufacturi care
se ocupau cu prelucrarea si vopsitul lanii, iar cultul principal al orasului era cel al zeitei Cybela. In oras se mai gasea un templu al zeitei Artemis, un
gimnaziu si o frumoasa sinagoga lucrata in marmura alba, avand mozaicuri pe podea, iar in interior, doi lei sculptati . Renumite erau si termele romane,
cu cazile din marmura, cu bazinul sau de inot si un sistem de canalizare bine pus la punct.

Nu se stie cum a patruns crestinismul in Sardes. Nu se stie nici cum s-au comportat crestinii de aici in timpul persecutiilor romane. Potrivit soliei trimise
bisericii din Sardes, faptele credinciosilor nu erau desavarsite inaintea lui Dumnezeu. Epistola catre biserica Sardes este una din cele doua in care
Domnul Iisus nu adreseaza niciun elogiu bisericii. Mesajul este mustrator, caci se adreseaza unei biserici care se credea vie, care nu simtea nevoia dupa
ajutorul divin, dar care in realitatea era pe moarte.

Sardesul a ocupat un loc important in lupta impotriva icoanelor, odata cu primul decret al lui Leon III Isaurianul, din anul 725, urmat de un al doilea decret,
si mai categoric, al lui Constantin al V-lea ( 741-775 ). Episcopii din Sardes au fost iconoduli, sustinand cu putere prezenta icoanelor in biserica. Aceasta
atitudine favorabila icoanelor a fost una din cauzele care au dus la conflictul cu mahomedanii, in urma caruia civilizatia crestina din Asia a fost distrusa
definitiv.

Sardes simbolizeaza istoria bisericii din ultima perioada a Evului Mediu, de la Luther ( 1517 ) , pana la marele cutremur din Lisabona ( 1755 ). In aceasta
perioada, alaturi de cele doua temple ale bisericii medievale: cea de Rasarit ( ortodoxa ) si cea de Apus ( catolica ), se ridica, asemenea unui cantec de
bucurie ( Sardes inseamna “cantec de bucurie” ), un nou edificiu urias – cel al bisericii protestante. Cei doi piloni pe care s-a sprijinit noul “edificiu” sunt:

1) Adevarul despre mantuirea oferita fara plata, doar prin meritele Domnului Iisus Christos

2) Autoritatea suverana a Bibliei in materie de doctrina si morala, principiu enuntat pentru prima data de reformatorul elvetian Ulrich Zwingli ( 1484 -1531 )
sub formula “Sola Scriptura “ ( “Biblia si numai Biblia “ ).
In calitate de parinte al capitalismului, protestantismul a adus in lumea crestina profunde transformari sociale, economice si politice. Descatusata din
lantul traditiilor si a dogmelor nebiblice, lumea s-a schimbat profund. Calugarii au parasit manastirile pentru a predica Evanghelia, ordinea si
corectitudinea au luat locul coruptiei, calitatea vietii s-a imbunatatit pretutindeni, cunostintele au crescut, iar inventiile au fost puse in slujba Evangheliei si
a omului. In acelasi timp, biserica si-a schimbat atitudinea fata de Biblie, de problematica mantuirii si ritualurile religioase, apropiindu-se mai mult de
idealul lui Dumnezeu pentru ea.

Cu toate acestea, Reforma protestanta nu a mers pana la capat. Ea s-a oprit la jumatatea drumului. In loc sa continue lupta impotriva traditiilor nebiblice
si a paganismului infiltrat in biserica, protestantismul s-a multumit cu ceea ce facuse. Foarte curand, protestantismul a devenit o religie a maselor, in care
politica a avut rolul sau bine definit.

Mai mult decat atat, reformatorii nu s-au inteles intre ei. Cei care nu acceptau canonul odata fixat erau considerati eretici, unii dintre ei fiind martirizati in
acelasi mod cu cel folosit de Inchizitia papala. Cand principii Europei au luat in mainile lor miscarea Reformei, protestantismul si-a pierdut vitalitatea si
misiunea. Dumnezeu a fost inlocuit cu statul, iar efectele nu au intarziat sa apara: incremenire in propriile sabloane si pierdera duhului de viata al
crestinismului primar. Astfel se explica solia de mustrare adresata de” Martorul credincios” acestei biserici aflate pe moarte, desi aparentele aratau ca ea
traieste.

Comentariu
Vers. 1: “Ingerului bisericii din Sardes scrie-i: “Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: “Stiu faptele tale:
ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.”
“Ingerului bisericii din Sardes scrie-i” – Pe vremea cand Ioan scria Apocalipsa, Sardes era un oras care traia doar din gloria trecutului. Trecuse
vremea cand, in calitate de capitala a regatului Lidiei, era unul din cele mai bogate orase ale Antichitatii. Trecuse si vremea cand se considera o cetate
inexpugnabila, datorita peretilor de stanca verticali, inalti de pana la 460 metri, pe care era construit, avand o aparare naturala demna de invidiat.
Cel putin in doua momente istorice diferite, Sardesul a dovedit ca are si el un “calcai al lui Ahile”, un punct vulnerabil, de care vrajmasii sai au stiut sa
profite. Cetatea, crezandu-se invincibila, nu a vegheat suficient, si in doua randuri a fost cucerita in acelasi mod ( Cirus si Antioh cel Mare ). Sardesul
istoric avea privilegiul unei pozitii geografice unice, fiind in mod natural aparat de stancile inalte pe care era construit. Insa datorita lipsei de vigilenta,
toate aceste avantaje nu i-au folosit la nimic. Iata de ce in solia catre biserica din Sardes ideea de veghere apare ca un laitmotiv.

“Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele” – Domnul Iisus se recomanda bisericii din Sardes ca Cel ce are plinatatea
Duhului Sfant si Cel ce tine in mana Sa cele sapte stele, simbolizandu-i pe conducatorii bisericii Sale. Avem aici asigurarea ca cel ce are controlul asupra
bisericii si conducatorilor ei este chiar Iisus in persoana. Cu toata decaderea spirituala a bisericii din Sardes, ea se afla inca in grija si atentia Sa. Cifra
sapte simbolizeaza plinatatea, desavarsirea.
“Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” – Vedem in exemplul acestei biserici contradictia dintre aparenta si esenta. In
aparenta, biserica din Sardes era plina de viata. In realitate insa, ea era o biserica moarta.
Numele de “protestant” pe care si l-a luat biserica din perioada Sardes inseamna opozitie fata de abuzurile si erorile Bisericii medievale. Numele de
“Reforma” implica, de asemenea, eliminarea tuturor abuzurilor si greselilor trecutului. Aceste doua nume aratau spre o trezire la viata a bisericii.

In realitate, la scurt timp dupa inceputul Reformatiunii, biserica din perioada Sardes a comis aceleasi greseli si abuzuri ca si biserica medievala, pe care
tocmai le condamnase. Controversele doctrinare aparute au dus la adoptarea unor crezuri care au stopat cercetarea adevarului, obligand bisericile
protestante sa incremeneasca in dogmele lor, sprijinite de puterea si prestigiul statelor respective. Au aparut astfel bisericile nationale, multumite cu ceea
ce au realizat si oprind Reforma din inaintarea ei fireasca.

“Din clipa in care printii au luat in mana miscarea Reformatiunii, religia a devenit o afacere de stat, asa cum fusese inainte de Constantin. El a creat
“crestinismul”, acestia au creat “protestantismul” ( D. Popa, “Apocalipsa lui Ioan apostolul”, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2005, vol. I, p. 191 ).
“A gandit ( biserica Sardes nn ) ca si-a terminat lucrarea, cand de fapt nu era nici macar inceputa. Ea n-a urmarit fara odihna, pas cu pas, in spirit de
umilinta, studiul doctrinei crestine care ar fi dus-o la unire si sfintenie. Ea a cautat sa cristalizeze si sa stereotipeze lumina primita. La Scriptura asezata
ca unic izvor de regula suverana a adevarului, ea a adaugat marturisirile de credinta, dupa cum Evul Mediu adaugase la aceasta traditiile ei.” ( Chastel,
“LHistoire du Christianisme”, vol. IV, p. 324 )
Biserica din perioada Sardes a facut sa se nasca o noua infailibilitate , cu o suta de capete. Reformatorii nu se intelegeau intre ei in probleme de doctrina.
Luther nu voia sa se inteleaga cu Zwingli in problema sacramentului Sfintei Cine. Zwingli nu discuta cu Hubmeyer in privinta botezului, staruind sa fie
trimis la inchisoare. Calvin il trata drept eretic pe Sebastian Castalion si l-a trimis pe rug pe Michel Servet. In Anglia, puritanii, baptistii de ziua a saptea si
quakerii erau inchisi si persecutati, imitandu-se metodele bisericii medievale.

Desi cei care au initiat si condus Reforma au fost oameni plini de zel si consacrare, cei care i-au urmat au pierdut idealul. Ei au inceput sa organizeze
biserica si sa o institutionalizeze, rezultand niste religii de stat nationale, fara sa se mai gandeasca la nevoia lumii dupa Christos si Evanghelie. Un astfel
de crestinism, imbatat de propriile realizari, nu putea fi mai departe purtatorul sfesnicului adevarului. Dumnezeu astepta si pregatea alti oameni care sa
continue lucrarea Reformei. Iar in solia care biserica din Sardes apare speranta.

Vers. 2: “Vegheaza si intareste ce ramane, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavarsite inaintea Dumnezeului Meu.”
“Vegheaza” – Aluzie la cele doua momente istorice in care cetatea Sardes, desi se credea invincibila, a cazut totusi sub ocupatia, mai intai a persilor,
apoi a grecilor, datorita singurului motiv ca nu a vegheat.
Biserica din perioada Sardes se afla in acelasi pericol. Preocupata de controversele doctrinare dintre reformatori, biserica risca sa piarda din vedere
misiunea ei – aceea de a prezenta lumii adevarul simplu si curat, asa cum se gaseste el in Scripturi. Desi a inceput o lucrare laudabila, biserica nu a dus-
o pana la capat, ocupandu-se cu alte probleme mai putin importante. Ea nu a vegheat.

“Intareste ce ramane, care e pe moarte” – In sanul protestantismului aflat pe moarte, erau si lucruri bune care trebuiau pastrate si intarite. Aceste
“lucruri” fusesera dobandite de initiatorii Reformei cu pretul unor mari sacrificii. Adevarurile despre suveranitatea Bibliei in materie de doctrina si morala
( principiul “Sola Scriptura – Biblia si numai Biblia” ) si despre mantuirea doar prin credinta in meritele Domnului Iisus Christos ( principiul “Sola Fide –
Credinta si doar credinta” ) trebuiau pastrate si intarite, spre binele generatiilor urmatoare.
Vers. 3: “Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te ! Daca nu veghezi, voi veni ca un hot si nu vei sti in care ceas voi veni
peste tine.”
“Adu-ti aminte !” – Invitatia facuta de Mantuitorul bisericii din Sardes este aceea de a rememora devotiunea si sacrificiile de inceput ale miscarii
Reformei. In aceasta biserica inca mai existau oameni sinceri, care pastrau adevarul cunoscut. Pentru a supravietui, biserica trebuia sa se reintoarca la
Cuvantul lui Dumnezeu ca in zilele de inceput ale Reformei. Pocainta la care este invitata biserica inseamna tocmai aceasta reintoarcere la viata de
inceput a Reformei.
“Daca nu veghezi, voi veni ca un hot” – Din nou, “Martorul credincios” face aluzie la cele doua momente istorice in care cetatea Sardes a fost cucerita
pe neasteptate de armatele lui Cirus si ale lui Antioh cel Mare.
Biserica din perioada Sardes trebuia sa vegheze nu doar la pastrarea lucrurilor bune pe care le avea, datorita zelului conducatorilor Reformei, ci si la
observarea semnelor apropiatei reveniri a Domnului Christos. Este pentru prima data in cuprinsul celor sapte epistole cand Domnul Iisus aminteste
despre revenirea Sa ca fiind un eveniment surpriza: “voi veni ca un hot”. Ideea este preluata din Evanghelii, in mod deosebit din Evanghelia dupa Matei
cap. 24, 36-51 .
Vers. 4: “Totusi ai in Sardes cateva nume care nu si-au manjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu Mine, imbracati in alb, fiindca sunt vrednici.”
In fiecare din perioadele bisericii, indiferent de starea spirituala a acesteia, au existat si oameni integri, care nu au urmat linia generala. Devotati
Cuvantului lui Dumnezeu si adevarului, acesti crestini, uneori anonimi, alteori cunoscuti, sunt in atentia cerului, fiind socotiti “vrednici” de a trai vesnic
alaturi de Domnul Iisus. Biserica din perioada Sardes a avut in sanul ei oameni de o profunda evlavie care au luptat pentru continuarea Reformei si
trezirea la viata a ceea ce era pe moarte.

Jean Vuilleumier, autorul unui comentariu al Apocalipsei, aminteste cateva din aceste nume care au contribuit la continuarea Reformei si la marile
redesteptari religioase de la sfarsitul perioadei Sardes si inceputul perioadei Filadelfia ( sec. XVIII si XIX ): Arnold, Paul Gerhard, Clausnitzer, Silesius,
Rinkart si altii, autori ai unor imnuri religioase deosebit de profunde; Whitefield, cei doi frati Wesley, Howlands, Berridge, Romanie si altii, ca evanghelisti.
Intre aceste nume ii putem aminti pe quakeri si fratii moravi, care au pus accentul pe dragostea frateasca si simplitate in viata de credinta, pe baptistii
care au readus la lumina adevarul biblic al botezului prin scufundare, pe baptistii de ziua a saptea care au pus in evidenta adevarata zi biblica de
inchinare si odihna, pe metodistii care au readus in atentie marele adevar al indreptatirii prin credinta. Fiecare din aceste miscari a dat protestantismului o
noua vigoare, pregatind calea deschiderii de noi orizonturi pentru biserica din perioada urmatoare – Filadelfia.

Vers. 5: “Cel ce va birui va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea
Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui.”
“Haine albe” – Haina alba este indispensabila celor care vor sa participe la ospatul nuntii Mielului ( Matei 22, 11-14 ). Aceasta e facuta din “in subtire,
stralucitor si curat”, simbol al faptelor neprihanite ( Apocalipsa 19, 8 ).
Desi protestantismul a redescoperit adevarul fundamental al indreptatirii prin credinta, fara fapte, el a facut totusi greseala de a ajunge sa neglijeze
complet faptele, considerand ca acestea nu au nicio valoare. Biblia ne invata insa cu privire la fapte ca, chiar daca nu aduc mantuirea, lipsa lor inseamna
moarte spirituala ( Iacov 2, 26 ).

In Apocalipsa se face referire la hainele albe de sapte ori, de fiecare data in legatura cu biruinta pe care trebuie sa o castige fiecare credincios:

– Credinciosii din Laodicea sunt sfatuiti sa cumpere haine albe de la “Martorul credincios” ( cap. 3,18 )
– Martirilor, celor “junghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu”, li s-au dat haine albe ( cap. 6, 11 )
– Cei 24 de batrani aflati la tronul lui Dumnezeu sunt imbracati in haine albe ( cap. 4, 4 )

– Marea multime a mantuitilor aflata in fatza tronului Mielului este imbracata in haine albe ( cap. 7, 9.13 )

– Ostile cerului sunt imbracate in haine albe, tesute din “in subtire si curat” ( cap. 19, 14 )
– Celor ce vor birui li se promite ca vor fi imbracati in haine albe ( cap. 3, 5 )

– Cei veniti din necazul cel mare sunt vazuti imbracati tot in haine albe ( cap. 7, 13 )

“Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii “- Este acea “carte” in care sunt scrise numele tuturor celor mantuiti ( Filipeni 4, 3 ). Din aceasta
carte numele pot fi sterse in cazul in care cel in cauza respinge harul oferit de Dumnezeu ( Exod 32, 32.33 ).
“Voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui” – Cei care accepta harul lui Dumnezeu beneficiaza de lucrarea de mijlocire a
Domnului Christos pe care o face in calitate de Mare Preot in Sanctuarul ceresc ( Evrei 8, 2; Matei 10, 32; Luca 12, 8 ).
Vers. 6: “Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul.”
Epistola se incheie cu acelasi apel la atentie fatza de mesajul transmis fiecarei biserici in parte, cu atat mai mult cu cat acest mesaj este inspirat de Duhul
lui Dumnezeu.

Lori Balogh