SFÎNTUL VASILE CEL MARE

S C R I E R I
 «PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI»
A P A R E DIN INIŢIATIVA
PATRIARHULUI
IUSTIN
ŞI SE CONTINUA SUB ÎNDRUMAREA PREA
FERICITULUI PĂRINTE
TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

------------------------ COMISIA DE EDITARE : -------------------------------

Pr. DUMITRU SOARE (preşedinte), Pr. Prof. ŞTEFAN ALEXE, Pr. Prof.
TEODOR BODOGAE, Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Pr. Prof.
CONSTANTIN CORNIŢESCU, Prof. ALEXANDRU
ELI AN, | Pr. Prof. DUMITRU FECIORU |, Prof. IORGU IVAN, Pr. Prof.
IOAN RAMUREANU, Pr. Prof. DUMITRU STÂNILOAE, ION CIUTACU
(secretar)
PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

---------------- 12 ------------------

SFÎNTUL VASILE CEL

MARE
S C R I E R I
PARTEA A TREIA

DESPRE SFÎNTUL DUH.

CORESPONDENŢĂ (EPISTOLE)

CARTE TIPĂRITA CU BINECUVlNTAREA PREA

FERICITULUI PĂRINTE

TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ŞI INDICI DE

Preot Prof. Dr. CONSTANTIN CORNIŢESCU ţi

Preot Proi. Dr. TEODOR BODOGAE

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE

ROMANE BUCUREŞTI, 1988
 C U V îN T Î N A I N T E

Un nou volum din scrierile Sfîntului Vasile cel Mare, tălmăcit în

acum lumina tiparului în colecţia «Părinţi şi

scriitori bisericeşti», îmbogăţind tezaurul teologiei şi spiritualităţii noastre străbune cu încă

două nestemate patristice de mare preţ: tratatul D e s p r e S f î n t u l D u h şi un
mănunchi de E p i s t o l e ale ilustrului arhipăstor din Cezareea Capadociei.
Cu cartea de faţă ni se împărtăşesc darurile unei moşteniri unice, atît prin conţinutul cît
şi prin valoarea ei permanentă, a cărei importanţă se situează într-un context ce nu trebuie
neglijat. Astăzi creştinul dreptmăritor consideră ca lucru firesc şi lesne de înţeles
mărturisirea credinţei sale în Sfînta, dumnezeiasca şi de viaţă făcătoarea Treime: Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfînt. Dar cîţi din cei ce aduc mărturie despre unicul şi adevăratul Dumnezeu Cel în
Treime închinat şi slăvit îşi aduc aminte că învăţătura aceasta, ca şi celelalte adevăruri de
credinţă creştină, s-a lămurit cîndva, cristalizîndu-se definitiv în primele veacuri ale Bisericii,
cu preţul multor frămîntări şi jertfe.
Aşa s-a întîmplat şi cu învăţătura despre Sfînta Treime, aflată implicit în Sfînta
Scriptură şi primită nemijlocit, ca realitate duhovnicească, de către primii creştini. Această
învăţătură, exprimată pe scurt in Simbolul de credinţă de la Niceea, alcătuit de Sfinţii Părinţi
ai primului Sinod ecumenic (325), a fost răstălmăcită de unii răuvoitori cu suflete pline de
trufie, care, neînţelegînd Scripturile şi neascultînd de predania apostolică, au încercat să
dezbine unitatea de credinţă a Bisericii. Aşa se face că încă din secolul al IV-lea — acel «secol
de aur» al teologiei şi vieţii creştine — o seamă de rătăciţi de la adevărata credinţă, care
încercau să pătrundă taina dumnezeii ii mai mult cu puterea gîndirii omeneşti decît cu
lumina izvoarelor Descoperirii divine, au ajuns să nege deofiinţimea celor trei Ipostase divine
— Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, considerînd că între Acestea ar exista deosebire de esenţă şi
deci de cinstire.

îngrijorat de primejdia răspîndirii unor asemenea învăţături greşite, Sfintul Vasile cel
Mare — care se bucura de nepieritoare cinstire în evlavia dreptcredincioşilor creştini,
împreună cu ceilalţi mari dascăli şi ierarhi, contemporani lui, Sfîntul Grigorie Teologul şi
Sfîntul loan Gură de Aur — s-a ridicat cu sabia cuvîntului împotriva ereticilor pnevmato-
mahi, precum la vremea ^a se ridicase biruitor Sfîntul Atanasie, «stîlpul Ortodoxiei»,
împotriva arienilor. El a întocmit astfel vestitul tratat D e s p r e S f î n t u l Duh, în care
înfăţişează adevărurile fundamentale cu privire la cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi,
privită atît în esenţa şi acţiunile ei în sînul dumnezeirii, cît şi în iconomia lucrării sale în lume,
în istoria mîntuirii şi în viaţa sufletească a credinciosului. De-a lungul veacurilor, generaţiile
de creştini care au zăbovit asupra acestei lucrări au descoperit acolo cele mai înalte valori spi -
rituale, puse în lumină prin lucrarea Duhului Sfînt, «Domnul de viaţă făcătorul», care se
oglindeşte în slova inspirată a marelui părinte ca-padocian. Aceleaşi valori le descoperim şi
noi astăzi, adîncindu-ne în cugetarea Sfîntului Părinte, care ne dezvăluie adevărul că
Ortodoxia este o necontenită Cincizecime, o neîncetată revărsare a Duhului Sfînt peste
întreaga făptură creată de Tatăl şi restaurată prin Fiul.

împreună cu tratatul amintit, sînt redate în acest volum, în dulcele nostru grai
românesc, şi din E p i s t o l e l e Sfîntului Vasile cel Mare, adevărate modele de elocinţă,
rezultate din adincul celor mai diferite preocupări ale vieţii creştine, în care vasta cultură şi
înalta dăruire literară a ilustrului părinte se împletesc în modul cel mai fericit cu zelul
filocalic al iubirii de Dumnezeu şi dorul desăvirşirii sufleteşti. Mai mult decît atît; scrisorile
vasiliene cuprind nu numai un bogat material de ştiri referitoare la viaţa, lucrarea şi profilul
spiritual al autorului lor, ci şi o nepreţuită comoară de informaţii privitoare la vremea sa, la
contemporanii săi şi îndeosebi Ia istoria Bisericii Răsăritene din secolul al IV-Iea. Astfel
putem spune că ele zidesc sufleteşte, dar şi învaţă pe toţi cei ce năzuiesc spre cercetarea
izvoarelor curate ale cugetării patristice.

E p i s t o l e l e Sfîntului Vasile cel Mare alcătuiesc laolaltă un adevărat univers de

gîndire şi povăţuiri, de care nu ne putem apropia decît cu respectul şl veneraţia cea mai
adîncă. Diversitatea uimitoare a preocupărilor lor stă mărturie grăitoare despre geniul şi
bogata dăruire a sântului ierarh capadocian. Unele din ele sînt imne de neîntrecută frumuseţe
închinate prieteniei şl vieţuirii în Hrlstos; altele sînt mesaje înflăcărate pentru sprijinirea
celor aflaţi în suferinţă; o seamă de scrisori au conţinut canonic, urmărind să îndrepte
anumite nereguli disciplinare ; nu puţine sînt epistolele cu caracter dogmatic, în care dreapta
credinţă este limpede formulată, spre a risipi învăţăturile eretice; la fel se înscriu scrisorile cu
conţinut liturgic deosebit de valoros pentru istoria veche a cultului creştin, precum şi o serie
de epistole Istorice, care mărturisesc frămîntările şl Izbîndlrlle vieţii creştine din acel secol de
aur.
Volumul de faţă — cel de al treilea şi totodată ultimul din principalele opere ale
Sfîntului Vasile cel Mare incluse în colecţia «Părinţi ţi scriitori bisericeşti» — aduce un
important spor de prestigiu teologiei st evlaviei româneşti, atît de receptive, dintru început, Ia
cugetarea şi lucrarea vasiliană. Poporul nostru se poate mindri cu faptul că scrierile Sfîntului
Vasile, şi îndeosebi Liturghia sa şi regulile monahale, au însufleţit şl au hrănit de-a lungul
veacurilor cele mal alese forme de «tanifestare a spiritualităţii româneşti. Alături de folclorul
religios al strămoşilor sau de vechile cărţi de cult, cercetările rîvnitoare ale profesorilor de
teologie din trecut şi de astăzi au îmbogăţit necontenit • ■ostenirea vasiliană, care poate fi
considerată astfel ca o permanenţă stabolică a Ortodoxiei româneşti.
Scrierile Sfîntului Vasile cel Mare au preocupat, după cum se ştie, cugetul multora din
destoinicii noştri înaintaşi în ogorul Bisericii străbune, fapt mărturisit de o impresionantă
salbă de tălmăciri ale acestora
lu limba română, atît în vremurile mai vechi, cit şl în cele noi. Nu ■asistăm aici asupra lor,
deoarece bogăţia unor asemenea traduceri, exegeze şi comentarii se află înfăţişate într-un
volum special pe care ■serica noastră I-a dedicat marelui dascăl la împlinirea a 16 secole de
8 TEOCTIST, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

la săvîrşirea vieţii sale pămînteşti (Sfîntul Vasile cel Mare. închinare la 1600 de ani de la
săvîrşirea sa, tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, colecţia «Biblioteca teologică,» 3, Bd. Institutului Biblic şi d;e Misiune, Bucureşti, 1980).
Considerăm că această nouă traducere românească a unor scrieri reprezentative din
tezaurul teologiei patristice — datorată oslrdiei părinţilor profesori Constantin Corniţescu şi
Teodor Bodogae — confirmă valenţele teologiei româneşti contemporane şi totodată maturi-
tatea duhovnicească a vieţii Bisericii noastre dfdptmăritoâre.
Cti asemenea gînduri, binecuvîntăm această nouă podoabă a culturii teologice
româneşti, dorind cititorilor volumului de faţă mult spor şi depline izbîndiri în urmarea şi
trăirea credinţei noastre drept-măritoare.

f TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

La sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare,

Grigorie de Dumnezeu cuvîntătorul ţi loan Gură de Aur — 30
ianuarie 1989.
 INTRODUCERE

1. ÎMPREJURĂRILE IN CARE A POST SCRIS TRATATUL

«DESPRE SFÎNTUL DUH»

Sinodul de la Niceea (325) s-a întrunit pentru combaterea ereziei lui Arie,
referitoare la Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi. Problema Sfîntului Duh nu se
pusese încă, de aceea Sinodul a formulat credinţa in Sfîntul Duh fără vreo precizare 1 .
Precizările s-au făcut la al doilea Sinod ecumenic, cînd a fost combătută erezia
«pnevmatomahilor», «a luptătorilor împotriva Duhului» 2 .
Dar erezia pnevmatomahilor nu era străină de învăţătura lui Arie 3 . Acesta
afirma că numai Tatăl este fiinţă fără început şi cu totul transcen dentă, iar tot ceea
ce există în afara Lui este creatură, cu fire aparte de firea Sa 4 . între creaturi, Fiul
deţine un loc deosebit, fiind creatura prin care Tatăl creează. Deşi şi Arie poate fi
considerat un pnevmatomah, el însă nu pune problema Sfîntului Duh. Această pro -
blemă o vor pune mai tîrziu adepţii săi 5 , arienii moderaţi numiţi şi omiousieni, adepţii
lui Eustaţiu de Sebasta 6 . Dacă aceştia nu afirmau ca Arie că Fiul este o creatură, —
1. La Sinodul I ecumenic ~e include în simbol următoarea formulă: Ka't etî T6 "Aftov ilveDfxa.
2. La Sinodul II ecumenic s-a făcut adaosul: xâ Kupiov, x6 CGJOTCOION, zb i% toii IlaTpoC
exjropeoojisvov, zb XaXijoav 5tâ TÂJV ^poţlToav. Ambele simboale la 'I. Kapjji^prjc, At>7jxati-/.a %al
sop.âoXi'xâ fivijpeTa t^C 'Opfto565oo Ka8oXi%'îj<: 'Ex*.X '>)oîaC, 'ASijvai, p. 58 şi 77. 'I. KaXoYiipiJC,
T6 xpiaSixdv nfoSl^a xazâ xiv A' a'tăva, BeoaaXovîxiJ, 1969, p. 370. G. Hahn, Bibliothek der Symbole
und Glaubensregeln der alten Kirche, 1962, p. 161.
3. Sf. Atanasie, Către Serapion, 1, 2, P. G. 26, 532 : «T<ov piv ouv 'Apstavtov oux âXXoxpiov ocai
A
zouzo iv&u^lfjia. "Arca? fâp âpvoojjuvot T V zou ©sou Xofo^ eîoto-cwC zk aoxâ ' ya\ %azâ tou
Il7Eup.aT0C %uaţi)(iousi>.
4. Idem, Împotriva arienilor 1, 6, P.G. 26, 24 : «MsfXEptufisvai tij tpuaet, xal âjteîEvw-fuvai, ■x.a't
iXXoTptot, y.a\ afj.ETO'Xoî EÎGIN âXXiîXo>N al ouoîai zou IlaxpbC v.a\ xoo T
IOU xal xou 'A710U
IIvEUfjiaTOS xai <Î>C auxoî eţSEYlaTO âvofioioi 7tâ(ji7cav aXX'ţXwv xaîc xe ouaiaiC ocat 8â£iic eîaîv sji'atEeipo\».
5. Este îndeobşte cunoscut că arienii s-au împărţit în 3 grupări : prima grupare a fost a arienilor riguroşi,
care nu acceptau că Logosul este Dumnezeu, dar nici măcar asemenea Lui (âvojxoioc). De aceea, au şi fost
cunoscuţi ca anomei. Mărturisirea lor de credinţă a fost aprobată în 357 şi este cunoscută ca «a doua
formulă de la Sirmium». A doua grupare este a arienilor moderaţi, care acceptau că Logosul este
Dumnezeu avînd o esenţă asemenea cu Tatăl (6[ AOIO6OIO<:). De aceea au fost cunoscuţi şi ca omo-iousieni.
Mărturisirea lor de credinţă a fost aprobată în 358 şi a fost cunoscută ca «a treia formulă de la Sirmium».
In sfîrşit, a treia grupare era a arienilor propriu-zişi. Ei recunoşteau că Logosul este asemenea (ofjiotoc) cu
Tatăl, dar nu voiau să spună în ce constă această asemănare şi respingeau atît termenul ojjioouatoţ cît şi pe
opoio-jatoc. Au fost cunoscuţi ca homeeni. Mărturisirea lor de credinţă a fost aprobată în anul 359 si este
cunoscută ca «a patra formulă de la Sirmium».

ei afirmau că Fiu] este o fiinţă superi oară cu o natură asemănătoare celei a Tatălui 7 ,
—■ despre Sfintul Duh afirmau, împreună cu anomeii, că este o creatură 8 , un duh
slujitor asemenea îngerilor 9 .
CUt'HINM _______________030

Momentul crucial pentru izbucnirea noii erezii a fost ruperea comuni unii dintre
Sfîntul Vasile şi Eustaţiu 10 . Pină în momentul ruperii comuniunii, între Sfîntul Vasile
şi Eustaţiu erau relaţii de prietenie. Sfîn tul Vasile aflase că Eustaţiu proferează o
erezie, dar din cauză că vedea în el pe organizatorul vieţii monahale din Asia Mică şi
mai ales pentru că voia cu orice preţ să evite dezbinările din Biserică, a menţinut mult
timp bunele legături cu acesta. El a redactat însă o epistolă 11 , în care apăra
divinitatea Sfîntului Duh, căreia, vrînd să-i dea autoritatea unei mărturisiri de
credinţă, cerea să fie aprobată cu peceţile lor de episcopii din Asia Mică. Eustaţiu a
fost printre primii care au iscălit epistola. Mai tîrziu însă a pus pe seama Sfîntului
Vasile o scrisoare către Apolinarie şi nişte apocrife pentru a-i umbri reputaţia. Atunci
Sfîntul Vasile a înţeles că Eustaţiu nu-i este prieten, că, din contră, îi este duşman şi
«căpetenia ereziei pnevmatomahe» n . în anul 376 Sfîntul Vasile îi reproşa faptul de a
fi naufragiat de la dreapta credinţă 1S .
Dar atitudinea blinda arătată de Sfîntul Vasile înainte de ruperea comuniunii a fost
greşit interpretată atît de acesta, cît şi de ortodocşii ri guroşi. Eustaţiu s-a arătat mai
stăruitor în greşeală, eşuînd în cele din urmă ca eretic, iar ortodocşii au crezut că

6. Erezia nu capătă amploare pînă în anul 359—360. în acest moment, în Egipt, o grupare eretică,
ce nu făcea parte pînă atunci din tabăra arienilor, interpretînd ale goric (sau tropic, de unde adepţilor li se
dă şi numele de tropici) afirmaţiile Sfinţilor Părinţi referitoare la Sfîntul Duh, susţine că în Duhul Sfînt
trebuie să se vadă «un duh slujitor», care se deosebeşte de îngeri doar după treaptă (Sf. Atanasie,
Scrisoarea I-a către Serapion, I. P. G., 26, 532 a). Sfîntul Atanasie lămureşte lucrurile prin 4 scrisori
doctrinale adresate lui Serapion, episcop de Tmuis, iar sinodul din Alexandria din 372 dă anatemei pe cei
ce zic «că Sfîntul Duh este o creatură şi că este separat de substanţa lui Hristos» (Sf. Atanasie, Tomos
către Antiohieni, 3, P. G., 26, 800 a).
7. Epifaniu, Ilavapiov 3, 1, P. G., 42, 337 : «IfvEufjatofxaTou/o! ou-ot' -ept zoo Xptaxou t.akiă'Z eX 0 U 3 t > t°
ITvE5(J.a x6 â^ftov 6 \<xs<ţi\)xo\i3i, XTIÎXOV auxo opi £6;j.evoi f.il oi* ov ix TTJC
8. Ibidem, col. 12 : « 'Apsiavol xal 'ApEiojiavEÎxai, ol x6v Tiâv tou OEOU y-TÎajia XT(a[xaxot». Vezi şi
Sf. Vasile cel Mare, Contra lui Eunomiu, 33, 1, P. G. 29, col. 649 b.
9. Socrate, Istoria bisericească, II, 45, P. G. 67, 360 a, b.
10. Loofs, Macedonius, în «Protest. Realencyclopedie», XII, 47.
11. Sf. Vasile cel Mare, Epistola 125, P.G. 32, 545.
12. Sf. Vasile cel Mare, Epistola 263, 3, P. G. 32, 980 b.
13. Idem, Epistola 244, P. G. 32, 921 b. Pentru amănunte, în legătură cu raportul
dintre Sf. Vasile şi Eustaţiu, a se vedea II. Xpîstou, Eiacx -forcr; EIC k-ia-.okâz BaoiXeîou
stpoî EuaxâîhoM, în colecţia «"EAXTJVE» Ilaxlpsx. zf^ 'ExxXijsia"», BEÎTOAOVÎX?;, 1974, voi. 2,
p. 60 şi următoarele.

Sfîntul Vasile şovăie în legătură cu persoana Sfîntului Duh. Sfîntul Grigorie de

Nazianz 1-a informat că la o adunare a prietenilor săi, unul dintre aceştia ar ii
afirmat că pe cînd învăţătura Sfîntului Vasile despre Tatăl şi Fiul este corectă, şovăie
şi are rezerve în privinţa Sfîntului Duh 14 . Aceleaşi zvonuri au ajuns pînă la Sfîntul
Atanasie ; călugării din Cezareea au expus bănuiala lor Sfîntului Atanasie