Tulburătoarea „poveste” a Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare

de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn

A încerca să scrii despre „povestea” celei mai vechi icoane din această țară, e ca și
cum ar trebui să te scufunzi în istoria umanității, a lumii mediteraneene, ca într-o mare
agitată, învolburată, parcă ostilă, simțind că dorești s-o deposedezi de adâncile-i taine!
Pentru „decriptarea” originii Sfintei Icoane, Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, de
la Mănăstirea dintr-un Lemn, am găsit de cuviință să mă reazem de-nceputul acestui
neam românesc, a cărui țară o regăsim consemnată în Biblie, sub numele de Havila,
precum și „râul Pison”, adică Dunărea de azi:
„Un râu ieșea din Eden și uda grădina; și de acolo se împărțea și se făcea patru
brațe.
Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată țara Havila (viitoarea Dacie,
n.n.), unde se găsește aur.
Aurul din țara aceasta este bun (brățări de aur și rozete găsindu-se și-n Fenicia,
în orașele ei mari: Tyr, Sidon, Byblos și Ugarit; e logic că aceste obiecte dacice, provenite
din „țara Havilei”, dovedeau că erau de „aut bun”, curat; strămoșii noștri știind, iată, să
facă un comerț bun cu spațiul mediteranean; de altminteri, asemenea obiecte, chiar bare
de aur, s-au găsit și-n Egipt, n.n.); acolo se găsește și bedelion (chilhlimbar, n.n.) și
piatră de onix” (piatră semiprețioasă, neagră, cu dungi albe, cenușii și roșii, n.n.).
(Biblia – Genesa, Cap. 2, Raiul, al.10 și 11)
Dar locuitorii vechii Havila au fost supuși suferinței (tocmai datorită bogățiilor
amintite!) încă din urmă cu 4.000 de ani, când tribul nord-iranian al „sacilor” (Iranul
având patru triburi mari: perșii, parții, mezii și sacii; iranienii erau frați buni cu indienii!)
s-a îndreptat spre Apus, ajungând în Carpați (sau Ripae, cum spunea N. Densușianu în
capodopeea sa „Dacia preistorică”) și ocupând, în special, interiorul Arcului Carpatic;
stabilindu-și chiar o „capitală”, de vreme ce la Miercurea Sibiului de azi au întemeiat
SACIDAVA, adică Cetatea Sacilor, rămânând încă de atunci și până acum tot păcurari,
crescători de oi și de cai, calul fiind venerat mai cu seamă la indieni; el apare,
surprinzător, și pe una din Tăblițele de lut de la Tărtăria, pe cursul de mijloc al Mureșului,
unde, în sec. al VI-lea î.Hr. (ne spune V. Pârvan, în „Getica”) s-au așezat agatârșii veniți
acolo din nordul Olteniei de azi, în special din zona montană, din rândul cărora avea să se
tragă însuși Zamolxe, fiu al Casei Regale a Sarmizegetusei, întemeiată de regele Mogato,
de origine scitică.
Că toți aceștia îi venerau pe Dyaus Pitar (la indieni, Stăpânul zeilor/Dumnezeu) și
pe Apolo/Soarele ne-o spune același mare savant și arheolog Vasile Pârvan:
„Marele preot (e vorba de Zamolxe, n.n.) nu se coboară decât rar de totîn lumea
oamenilor, când are de a da vreo poruncă, pentru curățirea de păcate, când are a face
vreo prevestire, ori când are a da învățături. Regele însuși, ca stăpân numai al trupurilor,
iar nu și al sufletelor supușilor săi, ascultă cu respect de afatul marelui preot.
Așa stă de departe și de mai presus de lume marele preot al geților, încât el,
profetul zeului, e sanctificat el însuși ca zeu. Cu atât mai mult, dacă e nevoie, poate deci
fi și regele poporului său”.
(Vasile Pârvan – Getica, Editura Meridiane, București, 1982, Cultura getică, 153, p. 92)
 Despre Marele Preot, Zamolxe, și despre faptul că locuia într-o peșteră (pe care am
descoperit-o eu însumi în com. Racovița, la poalele muntelui Cozia/Kogaionon sau Caucas, cum
scria pe Arcul de Triumf, de la Roma, al Împ. Traian, după ce acesta îl învinsese pe Decebal) a
vorbit și istoricul, dar mai ales geograful antic roman Strabon, care ̶ ca și Thucydide, de
altminteri ̶ recunoștea că se trăgea din neamul „cauconilor”/locuitori ai Caucasului, vorbind
limba acestora ̶ limba „koine”! ̶ ; însăși bunica lui vorbea această limbă, care era un „melanj
lingvistic” geto-traco-scitic, din care avea să se tragă limba latină vulgară, folosită din Carpați
până la Troia și Roma.
Însuși Împăratul Traian, de altfel, spunea, cu mândrie, că el se trage din Enea T., adică
Enea Troianul!
Că geții erau, probabil, o ramură a marelui trib al sacilor (sailor, sapeilor, sapaoilor, după
cum mai apar în „Istoriile” lui Herodot și-n „Geografia” lui Strabon), nu mai încape îndoială,
căci locuitorii vechii Colchide se numeau mesageți; cei de la Tyras (Cetatea Albă, la gurile
Nistrului), tirageți; cei de la Tisa, tisageți, iar cei din sudul Dunării, din Thessalia, tesageți;din
Carpați până la Dunăre, geții.
N-a dispărut însă neamul celor din vechea Havilă, ci s-au amestecat cu acești geți, sciți și
saci, așa încât, la venirea lui Sesostris III (regele Egiptului), în sec. XVIII-XIX î.Hr., i-a găsit pe
aceștia aici: din Dunăre-n Carpați și până la pontul Euxin.
E drept, că mare parte din locuitorii vechii Havile au trecut Dunărea, invadând Grecia,
care (spune N. Densușianu, în „Dacia Preistorică”) „era toată peleasgă”, căci, într-adevăr,
urmașii lui Ismail, fiul lui Avraam și al slujnicei sale arabe, Agar, avea să dea 12 voievozi, care
se întindeau (am aflat de la istoricul antic Arianus) din răsăritul Egiptului până la Dunăre.
Așadar, stră-strămoșii noștri dintâi au fost ionienii, dorienii, eolienii și aheenii, despre
care grecii spun și acum că sunt strămoșii lor, venind, în Grecia, în sec. XX î.Hr., dar fără să
spună de unde, ori nevrând să spună purul adevăr.
Aceste patru triburi elene se trăgeau din Hellen, fiul lui Deucalion (Deus = zeu; kalos =
gr. frumos; Ion, care, traduse din grecește, ar suna astfel: Ion, zeul cel frumos!).
Despre ionieni am aflat că locuiau în Carpați, fiind frați cu dorienii, Codros (rom. Codruț)
fiind ultimul rege al Atenei; apoi a fost alungat spre Răsărit, în Asia Mică și-n insulele din Marea
Egee, de ahenienii din care se trăgea Ahile, născut la Tyras/Cetatea Albă, unde fiul său,
Neoptolemos, i-a ridicat, după moarte, un turn, în semn de respect și de aducere-aminte! Aheenii
locuiau în Basarabia de azi, iar eolienii, în Scythia Minor sau Dobrogea.
Nu e întâmplător faptul că toți voievozii Evului Mediu, din Moldova și din Țara
Românească, în înscrisurile domnești foloseau titulatura de „Io” sau „Ioan” (Ex.: Io, Mircea-
voievod; Io, Ștefan cel Mare, Ioan Bogdan cel orb ̶ fiul lui Ștefan cel Mare sau chiar mai înspre
noi: Ioan Constantin Brâncoveanu!), cum nu e de mirare că la Mănăstirile românești de la
Muntele Athos, ctitorite de Petru Rareș, Bogdan cel Orb, Alex. Lăpușneanu, aceștia au ridicat
turnuri, asemeni lui Neoptolemos , spre aducere-aminte că au dat ajutor în zidirea acelor
mănăstiri de sunt și-n ziua de azi.
Că numele ionienior vine, evident, de la „Ion”, nu mai încape îndoială, dar ce mi se pare
ciudat e faptul că acest nume apare și la iranieni, și asta, cu mult mai înainte de venirea triburilor
„sacilor”/dacilor în Ardeal, așa încât nu e ceva exclus ca nord-iranienii să fi venit în „valuri”, cu
mult mai înainte de prima lor invazie (cea a ionienilor) înspre Grecia, căci iată ce ne spune
reputatul prof. univ. dr. Emilian Vasilescu referitor la „Cartea lui Ioan”:
„Scrierile religioase ale mandeilor (credincioși care trăiesc într-o provincie a Irakului de
sud – sudul Mesopotamiei – și în provincia alăturată din Iran, n.n.) sunt redactate într-un dialect
deosebit al limbii aramaice (de la Aram, un nepot al lui Noe, n.n.) orientale (De fapt, aramaica
se vorbea din Canaan până-n sudul Mesopotamiei, lucru consemnat și-n Biblie, și chiar în
perioada în care Nebucadnețar – regele Babilonului – se pregătea să cucerească Ierusalimul, în
587 î.Hr.: „Eliachiu, fiul lui Hilchia, Șebana și Ioah au zis lui Rabșache: „Vorbește robilor tăi în
2
limba arameică fiindcă o înțelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de
rând!)”.
(Biblia – Împărați, Cap. 18, Raiul, al.20)
„Principalele texte editate și traduse din literatura mandeeană (scrisă în limba
aramaică, se subînțelege, n.n.) sunt „Ginza” (Tezaurul), numită și Sidra Rabba”
(„Cartea Mare”) și care cuprinde tradiții de tot felul și din epoci foarte diferite; „Sidra a
Jahia” („Cartea lui Ioan”, altă culegere de tradiții, legende, alegorii, primul editor
dându-i acest nume pentru că în ea se cuprind și tradiții mandeene la Sfântul Ioan
Botezătorul; „Oalatta” („Liturghiile”), care cuprinde rugăciunile și regulile de urmat în
ceremoniile religioase ale botezului și ale înmormântării”).
(Em. Vasilescu – Istoria religiilor, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București,
1998, Religia Iranului Antic. Mandeismul, p. 188)

Evident că această „Carte a lui Ioan” care stă la baza susținerii noastre, cea
referitoare la ionieni (ca fiind, s evede „mai recentă!”), e , cu siguranță, acea „Țară a
regelui Ioan” din regiunea Agarthei cea misterioasă, căci de acolo, din acea „Țară”,
pornise, se vede, primul val al „sacilor”/dacilor păstori nomazi, veșnic în căutare de noi
locuri pentru păscut.
Nu și proorocul Avraam (născut în orașul persan Ur, din sudul Mesopotamiei)
pornise, „împins” parcă de Cineva, spre Țara Canaanului?
Nu păstorii și marii preoți ai Iranului (cei din Răsărit), magii Gașpar, Melhior și
Baltazar urmaseră steaua strălucitoare, ajungând până-n Bethleem, unde se născuse
Domnul nostru Iisus Hristos, căruia i-au adus smirnă, aur și tămâie, încât am putea spune
că acei magi au fost, de fapt, primii creștini (căci am crezut în Iisus Hristos, ca Fiu al lui
Dumnezeu), ci mai apoi cei din Antiohia Siriei!
E drept că nașterea Domnului nostru Iisus Hristos a fost propovăduită de Isaia și
Ieremia, care l-au numit „Vlăstar” și „Odraslă” (a lui Dumnezeu, desigur) cu
aproximativ 600 de ani mai înainte de a se naște Mântuitorul, dar cel dintâi prooroc (după
părerea mea), care a vorbit de patimile lui Iisus, a fost regele David, „cel luat de la
staulul de oi” și care a fost uns ca rege de către proorocul Samuel:
„Isai (tatăl lui David, n.n.) a trimes să-l aducă (pe David, care „păștea oile”,
n.n.). Și el era cu păr bălai, cu ochii frumoși și fața frumoasă. Domnul a zis lui Samuel:
„Scoală-te, unge-l, căci el este!”
(Biblia – Samuel, Cap. 16, 12)

Tocmai acest „păstor de oi” avea să fie strămoșul „păstorilor de oameni” – Iisus
Hristos –, dar, așa cum spuneam mai sus, e singurul care a prevăzut patimile
Mântuitorului nostru, și asta, cu 1000 de ani mai înainte de nașterea Sa:
„Căci niște câini mă înconjoară; o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul
meu; mi-au străpuns mâinile și picioarele, toate oasele aș putea să mi le număr.
Eu însă gândesc și mă privesc; își împart hainele mele între ei și trag la sorți
pentru cămașa mea”.
(Biblia – Psalmii lui David, Psalmul 22)

3
 Iată că de acolo, din sudul Mesopotamiei și din nordul Iranului (mai precis, din
spațiul Sumerului), ne tragem noi, cei de azi.
Dar așa cum spuneam, cred că în urmă cu aproximativ patru milenii, nord-iranienii
veniseră într-un prim „val” în Carpați, căci altminteri n-am fi fost consemnați de cel mai
mare poet al tuturor timpurilor, de Homer (care, tradus în indo-iraniană, ar însemna
„orb”), cel ce în capodopera sa, „Iliada”, amintește de „ciconi”/cauconi, cum apar ei la
Thucydides și la Strabon); n-ar spune că aceștia au participat, alături de multe neamuri, la
Războiul Troian din 1132 î.Hr., război care a durat 10 ani și-n care, de fapt, s-au luptat
frații-ntre ei (ca și azi, în Ucraina!):
„În marea cetate a regelui Priam sunt multe ajutoare (deci, rude ale lor, și anume
ciconii/cauconii – locuitorii Munților Caucaz [cum ziceau romanii și cum a și scris, la
Roma, Împ. Traian, pe Arcul său de Triumf, spunând că i-au învins pe daci „la flumen
Alutus, in Monte Caucas!”] care merseseră la Troia, cu corăbiile, să-și ajute frații, atacați
de grecii viteazului Ahile, cel din neamul nostru, al aheenilor de la Tyras/Cetatea Albă de
azi; mai înainte, însă, ionienii și dorienii din Atica și Peloponez fuseseră alungați înspre
Răsărit, în N.V. Asiei Mici și-n Arhipeleagul Sporadelor și Cicladelor din Marea Egee,
așa încât se stabiliseră la Milet, Efes, Smyrna, Anchira, Troia și-n toată Câmpia Troadei,
unde s-au dus grelele lupte-ntre frați!), din multe părți venite, cu chipuri felurite și
graiuri străine”.
(Homer – Iliada, Editura Mondero, 2007, București, p. 42)

sau:
„Tracii sunt conduși de viteazul Acamas (nume tipic iranian, n.n.) și de Peiroos,
tracii din ținutul pe care-l mărginește marele Hellespont cu puternice valuri (e vorba de
strâmtoarea Dardanele, n.n.).
Euphemos poruncește ciconilor războinici (adică locuitorilor zonei montane a
nordului Olteniei de azi; cei din împrejurimile Kogaiononului/Kogaionului/Caucasului –
de aici „cauconi” sau „ciconi”, n.n.), Euphemos, vlăstarul lui Trazenos (nume pur
iranian, dovedind că, într-adevăr, tribul nord-iranian al sacilor ajunsese, deja, iată, în
Carpați, sacii fiind unul din cele patru mari triburi indo-iraniene: perșii, parții, mezii și
sacii, cu toții fiind frați buni cu indienii: „Și, într-adevăr, iranienii sunt de origine ariană
(ramură indo-iraniană, n.n.), frați buni cu indienii, cu care au conlocuit cândva prin
Podișul Pamir, înainte ca indienii să fi coborât în valea Indului, prin sec. XV, î.Hr.; sacii,
probabil, erau de neam scitic [Em. Vasilescu – Op. cit., Religia Iranului antic, p. 179],
Ceadul coborâtor din zei” (Homer – Iliada, p. 43)
Așadar, Euphemos, „Coborâtorul din zei”, poruncea strămoșilor noștri ciconi, în
Războiul din Troia. Mersese acolo în ajutorul fraților săi, ionienii, coborâtori din Carpați.
Dar Războiul Troian nu s-a desfășurat doar în Cetatea Troiei, ci în toată Câmpia
Troadei, până la Muntele Ida, la el luând parte (cum spuneam) și ciconii (strămoșii noștri
nord-iranieni), care se amestecaseră, se vede, cu ionienii carpatini ai vechii Țări Havila,
aceștia din urmă fiind împinși în sudul Dunării, încât toată Troia – din Dunăre până în
vechea Megară, la Byzantion – folosea, cu siguranță, aceeași limbă, traco-getă,
amestecată cu idiomul scitic, după cum se vede prea bine chiar pe Tăblițele de plumb de
la Sinaia!
Așa că nu e de mirare de ce, multe secole mai târziu, Mircea cel Bătrân, în
titulatura sa, trecea, pe actele domnești sintagma „Domn a toată Ungrovlahia, al
4
Amlașului și Făgărașului și al ținuturilor de peste Podunavia”, adică de dincolo de
Dunăre!
Și ne mai spune marele poet Homer, în „Iliada” că „tracii (și cauconii/sacii/dacii,
desigur, n.n.) sunt conduși de viteazul Acanos și de Peiroos, care se pricep la toto felul de
lupte” (Iliada, p. 43)
Că strămoșii noștri au luat parte la Războiul Troian nici nu mai încape îndoială,
din moment ce, iată, sunt amintiți de însuși Homer, medic de profesie, care a participat
direct la acel mare război, de vreme ce îl descrie cu lux de amănunte:
„Apoi sosesc la rând (armatele și conducătorii lor, din țări străine, înrudite cu
troienii, care au venit în sprijinul acestora, să lupte în Războiul Troiei) cei din Nisysos,
Carpathos (adică din Carpatia/Dacia, n.n.) și Caos, precum și cei din Cos, cetatea lui
Euripylos și din Insulele lui Calydnai. Ei au drept cârmaci pe Thessalos, Heraclitul (de
la Thessalos derivă, desigur, denumirea regiunii Thessalia, unde, se știe, locuiau geți; de
aceea, locuitorii Thessaliei se numeau, în antichitate, spuneam, tessageți, așa cum și apar
în lucrările istoricilor antici, greci și romani, n.n.)”.
(Homer – Iliada, p. 39)
Că e vorba de strămoșii noștri saci/daci/cauconi/ciconi/sai, sapaoi (cum apar, sub
această denumire, la Herodot și Strabon, în special), dar și de Munții Carpați sau Ripae
(cum apar la N. Densușianu, în „Dacia preistorică”), nici nu mai încape îndoială:
„Vin războinicii din țara Arcadiei, de la poalele muntelui, al înaltului Cyelene, în
preajma mormântului lui Apytos, din țara oamenilor care știu pieptiș să lupte (lupta corp
la corp, n.n.). Sunt cei din Phneneos, din Orahomenos cel bogat în oi, din Ripae (adică,
cei din Carpați, n.n.) și din Stratia, din Enispe bătută de vânturi (probabil vechiul nume
al Scythiei Minor/Dobrogea de azi, n.n.) și cei din Tegea și din fermecătoarea
Mantineia, și cei din Stymphatos și cei din Parrhasia”.
„Sunt dăruite lor de de Atridul Agamemnon, ca să poată străbate nesfârșita mare
de culoarea vinului. Căci lor nu le pasă de mare nicidecum”.
(Homer – Iliada, p. 37)
Troia, cum se știe, a fost înfrântă și dată focului; la fel și corăbiile care aduseseră
„ajutoarele”, iată, și din părțile Pontului Euxin și ale Dunării, au ars în cea mai mare
parte, saii/dacii (urmași ai ionienilor)
ce luptaseră la Troia, neavând cu ce și cum să se mai întoarcă.
Astfel, s-au stabilit în NV Asiei Mici, întemeind cetățile arse, sfărâmate: Efes,
Milet, Smyrna, ca, în sec. VII-VI, î.Hr. să întemeieze Tomis, Callatis și Histria, în
amintirea strămoșilor lor, care muriseră ori rămăseseră acolo, în Asia Mică; o altă parte
din războinicii sailor/dailor/dacilor/cioconilor fugind și scăpându-și viața în insulele
pustii ale Mării Egee, așa cum ar fi Insula Carpathos; dând chiar o denumire mării
dintre Tunisia nordică și Marea Egee, și anume Marea Carpathică.
Și asta, ca urmașii lor să nu uite în veci de unde porniseră, ca luptători, spre Troia!
Și-n nordul Africii, în Tamisia, au ajuns, numindu-se berberi, și având până-n ziua de azi
anumite obiceiuri ce amintesc de strămoșii lor din Carpați!
Acei ionieni ce ajunseseră, mai întâi, în Attica (în Grecia Centrală, în
împrejurimile Atenei), apoi fiind împinși de aheeni înspre Răsărit (spre NV Asiei Mici)
și-n Insulele Mării Egee, au fost cei care, în anul 514 î.Hr. îi făcuseră, peste Hellespont,

5
Împ. Darius al Perșilor, fiul lui Cyrus cel Mare (întemeietorul Statului Persan, al cărui
mormânt se mai vede și azi la Pasargade), un pod de vase, pe pereții laterali pictându-i
așa de frumos, arbori și flori, păsări și peisaje montane, grădini cu verdeață ș.a.
Ba, l-au însoțit și-n Tracia, ajungând până la Isaceea de azi (vechea Noviodunum),
unde iarăși i-au făcut un pod de vase peste Dunăre, să poată trece dincolo, la Oblucița, să
se lupte cu tătarii, care-i răpiseră o parte din pământurile Împărăției Persane.
Dacă-n Tracia nu întâmpinaseră nicio rezistență, odată trecuți Dunărea, geții i-au
întâmpinat bărbătește, cu curaj, luptându-se chiar corp la corp, dar numărul mare al
perșilor a dus la înfrângerea geților.
Deci, doar ei, geții, cutezaseră să li se opună celor ce-n sec. VI î.Hr. erau stăpânii
lumii! Adevărați bărbați! Să mori luptând pentru Patria ta!
Încă de atunci, strămoșii noștri rămași în NV Asiei Mici, după Războiul Troian, se
dovediseră, iată, a avea aplecare nu doar spre Bunul Dumnezeu, ci și spre pictură, însuși
Împ. Darius rămânând uimit de talentul și de imaginația ionienilor!
Această aplecare înspre cele hieratice și înspre pictură, avea să se vadă, mai cu
seamă, după nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, manifestându-se excepțional în
pictura bizantină a icoanelor, cel mai elocvent exemplu constituindu-l călugării ionieni de
la Mănăstirea Sakkudion, nume ce amintește cât se poate de clar de saci/daci/sai, căci
numele acelei Sfinte Mănăstiri se vede limpede că se traduce: Dumnezeul Sacilor:
SAKK=saci+„dion”, de la Dyos Pitar, adică, la indieni: Marele Dumnezeu, după cum ne
spune și reputatul istoric al religiilor, Emilian Vasilescu:
„Cel dintâi dintre zeii cerești era Dyaus (de la care a derivat grecescul Dyos, n.n.),
cerul însuși și tatăl întregului univers. El era închipuit uneori ca un taur roșu, care
mugește, sau ca un cal negru, acoperit cu mărgăritare și reprezentând cerul nocturn,
acoperit cu stele. Cel mai adesea, Dyaus era invocat ca tată: Dyaus Pitar”.
(Emil Vasilescu - Op. cit. Religiile Indiei, p. 199)

Așadar, cea mai renumită Mănăstire din Bithinia (NV Asiei Mici) se numea
SAKKUDION, adică DUMNEZEUL SACILOR, ridicată, se vede, de luptătorii din
Carpathos/Carpați/Ripae, după ce Troia a fost învinsă și arsă, iar ei, ionienii/sacii
carpatini au rămas acolo.
Și-atunci, te-ntrebi, firește: Să nu fie chiar nicio legătură între SACIDAVA (de la
Miercurea Sibiului de azi) și SAKKUDION-ul din Bithinia?!
Eu cred că de aici pornind, de la Mănăstirea Sakkudion, trebuie să urmărim, în
timp, traseul urmat de Sf, Icoană a Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni, de la
Mănăstirea dintr-un Lemn, căci sunt convins că aici a fost lucrată (se vede inconfundabila
pictură bizantină, de o frumusețe rară, de o armonie perfectă, tristețea luând forma
văzduhului din sufletul uman, când simte că îl doare!), ori adusă de cei care, cum ne
spune Biblia au fost primii creștini: sirienii, mai precis (cum spuneam), ionienii noștri ce
au fost primii creștini din Antiohia!
De fapt, acei ionieni se amestecaseră cu cauconii, viitorii geți din sudul Carpaților
Meridionali, întinzându-se până la Dunăre; apoi, peste marele fluviu, ocupând toată
6
Tracia, Thessalia, Rodope, Attica, Peloponesul și ajungând chiar până în Sicilia, după
cum aflăm de la istoricul antic Thucydides (460 ─ 396 î.H.) care, în capodopera sa
„Războiul Peloponesiac”, desfășurat între Atena și Sparta (ajutată de Sicilia), între anii
431 ─ 404 î.Hr., se vorbește de faptul că vechii locuitori ai Siciliei se numeau
„siculi”/„siconi”. Deci „ciconi”, „cauconi” sau geți, căci altminteri nu se puteau explica
de ce la Syracuza s-a ridicat de siculi/siconi/cauconi/ciconi primul templu închinat
Soarelui (pe care Zamolxe și geto-dacii îl venerau) și care se numea ARHEGETUL,
adică VECHIUL/BĂTRÂNUL/PĂRINTELE /DUMNEZEUL GET!
În plus, în acest război desfășurat pe parcursul a 27 de ani, navarful/comandantul
flotei syracuzane era un get, iar lucrul acesta ni-l spune însuși Thucydides!
Iată, așadar, fragmente grăitoare despre vechimea acestui neam; despre vitejia și
virtuțile sale; despre aplecarea spre cele divine, încă de la-nceputurile sale, căci
convingerile despre cele curate și sfinte, primite din ceruri, nu erau legende ori povești
orientale, spuse, seara,-n amurgul Soarelui, într-o cetate de piatră, de un bătrân ce derula
curgerea vremilor și vifornițele ce bântuiseră neamurile, ci drama unui popor ales de
Bunul Dumnezeu, și asta, încă de la-nceputul lumii, după cum am văzut, vorbind despre
„țara Havila” și despre „râul Pison”.
Însuși „scepticul Pythagora” (cum e scris într-una dintre Tăblițele de plumb de la
Sinaia) fusese-n Dacia în tinerețea sa (se născuse în 560 și murise în 500 î.Hr.) spre a-l
lua pe Zamolxe (care era mai mic decât el cu c. 10 ani) și a-l duce-n Insula Samos; apoi,
în Creta, în Egipt și la Crotona, în Italia de sud, unde ajunseseră geții!
Nu e la-ndemâna oricărui neam să se laude cu darurile divine, căci ce poate fi Sf.
Icoană a Maicii Domnului, de la Mănăstirea dintr-un Lemn?! Decât o parte a viețuirii
neamului românesc sub bolta albastră, când vânturi năpraznice rostogolesc sufletu-n noi,
încercând, parcă, să ni-l răpească.
Iar ca să vadă oricine că, într-adevăr, suntem un neam ales de Dumnezeu, care reazemă
Sfânta Cruce de Cer, apărând-o de lăcomia nesfârșită a unor popoare ce-au vânzolit
lumea, am găsit de cuviință să leg Sf. Icoană la Mănăstirea dintr-un Lemn de Sf. Cruce pe
care mama Împ. Constantin cel Mare, Împărăteasa Elena, a adus-o din Ierusalim la
Constantinopol, așa cum va face c.500 de ani mai târziu stră-strănepoata sa, Împărăteasa
„basileus” Irena, fiica lui Constantin IV și soție a lui Leon III Isaurianul/Sirianul, care,
devenind, iată, ginerele împăratului Constantin IV, a urcat pe scaunul basilic al
Imperiului Bizantin.
Așadar, punctul de pornire, în explicarea provenienței și a destinului ce avea să-l
urmeze Sf. Icoană a Maicii Domnului de la Dintr-un Lemn, începe, cred, încă dinainte de
5 mai 615, când Sf. CRuce e răpită de perși, împreună cu multe și valoroase relicve
creștine.
Dar perșii o restituie (13 ani mai târziu; în primăvara anului 528 d. Hr.) basileului
Herakleios și astfel Sf. Cruce ajunge la Constantinopol, iar doi ani mai târziu, iarăși la
Ierusalim. Ierusalimul, însă, avea să cadă (în 638 d. Hr.) din nou în mâinile păgânilor
arabi, care, la rându-le, după 32 de ani de ocupare, fiind învinși de „focul grecesc”
(descoperit în a. 670 d.Hr. de sirianul/ionianul Calinicos), părăsesc în mare grabă Sf.
Cetate a Templului lui Solomon.

7
 Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns pentru câte încercări suferiseră Constantinopolul și
Ierusalimul, din partea perșilor și arabilor, a mai izbucnit și marea schismă în sânul
Bisericii Ortodoxe, privind cultul icoanelor.
Cel dintâi iconoclast (care renega cultul icoanelor) a fost Împ. Leon III Isaurianul
(ginerele Împ. Constantin IV și soțul Irenei ─ fiica lui Constantin IV, viitoarea mamă a lui
Constantin V, pe care ea însăși, murind Leon III, va porunci aripii adepte a cultului
icoanelor să-l orbească și să-l alunge din Palatul Hereira pe fiul ei, luându-i locul și
intitulându-se „basileus”!).
Și asta, pentru că soțul și fiul ei erau iconoclaști; urau icoanele și promovau
zeitățile orientale!
Dar până a ajunge să fie orbit și alungat din Palat (printr-o „lovitură de polat”,
provocată de mama sa, Irena), Împ. Constantin V încheie (în anul 750 d.Hr.) reconstrucția
Bisericii Sf. Irina din Constantinopol, în cinstea mamei sale, Irena!
Ciudat și nefericit destin!
Cum Împ. Constantin V se căsătorise cu fata hanului cazar (caucazian, cred), fiului
său îi va pune numele de Leon IV, și tot în memoria și-n cinstea părintelui său sirian,
Leon III, amândoi fiind, ziceam, iconoclaști! Iar ca să „întărească” iconoclasmul și să
dărâme cultul icoanelor, definitiv, a convocat Conciliul de la Palatul Imperial Héreia,
în perioada 10 febr. ─ 8 aug. 754 d.Hr., unde el, Constantin V și oportunistul patriarh
Anastasios condamnă nu doar icoanele, cultul lor, ci și pictura acestora, posesia lor chiar,
lucru ce provoacă cea mai mare iritare a mulțimii creștin-ortodoxe din Constantinopol, cu
atât mai mult, cu cât Leon IV (fiul lui Constantin V) era tot adeptul denigrării sfintelor
icoane, iar de aici până la orbirea de către Irena a fiului ei n-a mai fost decât un pas, ea
devenind regenta minorului, nepotului ei, Constantin VI, care n-avea decât 10 ani la
moartea tatălui său.
Dându-și seama că ruptura dintre icinoclaști și adepții cultului icoanelor ia
amploare, Împărăteasa Irena îl obligă pe patriarhul Paul să abdice (în 31 aug. 784),
înlocuindu-l cu patriarhul Tarasos, care nu era iconoclast, ca Paul:
„787. Mișcarea studită. În lupta pentru restabilirea cultului icoanelor se naște o
aripă radicală în biserica bizantină, reprezentată de călugării din Mănăstirea
Sakkudion, din Bithimia (regiune istorică în N.V. Asiei Mici, unde locuiau ionienii, n.n.),
mutați sub domnia Irenei (Împărăteasa Bizanțului, n.n.) la Mănăstirea Studios din
Constantinopol, având în frunte pe călugării Platon și pe nepotul său, și pe celebrul
Theodor. Gruparea studită preconizează o reformă în sânul clerului ortodox și, mai
ales, revendică independența absolută a bisericii față de stat (de atunci, iată, și până azi!
n.n.), respingând amestecul împăratului în rezolvarea problemelor de dogmă”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, p. 66)

Și, totuși, ruptura dintre iconoclaști și adepții cultului icoanelor nu se stinge, în

ciuda Conciliului de la Niceea, din Cezareea Antiohiei, care s-a ținut între 24 sept. ─ 13
oct. 787, studiții (călugării aduși de la Mănăstirea Sakkudion la Mănăstirea Studion, din
Constantinopol) nefiind nicicum înduplecați de iconoclaști. În plus, ei aveau susținerea

8
fermă, deplină a Împărătesei Irena (mama Împ. Constantin VI, pe care ea, spuneam, l-a
orbit și l-a alungat de la Palatul Imperial Hereia din Constantinopol).
Acest lucru avea s-o coste pierderea tronului și exilarea sa (în 31 oct. 802) în
Insula Prinților (Rodos, n.n.), unde avea să și moară după mai puțin de un an, așa încât
am putea spune că Irena este prima martiră a Sfintei Icoane a Maicii Domnului de la
Dintr-un Lemn!
Cum iconoclaștii triumfă prin venirea pe scaunul patriarhal al lui Nikephos,
cronicarul, călugării aduși de la Mănăstirea Sakkudion Bithinia, la Mănăstirea Studios din
Constantinopol, au intrat în dizgrația noului patriarh și a iconoclaștilor, fiind repudiați și
avându-și, astfel, viața într-un mare pericol:
„806─809. Venirea la tronul patriarhal a cronicarului Nikephor (28 febr. 806)
reaprinde schisma din sânul bisericii, dintre studiți și conducerea bisericii, partizană a
unei politici moderate; Platon, Theodor de Studios și Iosif, arhiepiscop de Thessalonic,
și 700 de călugări studiți sunt închiși, maltratați și exilați (809)”.
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p.p. 69-70)
Evident că după toate cele relatate mai sus, am ajuns la concluzia că „traseul”
urmat de Sf. Icoană a Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni, de la Mănăstirea dintr-un
Lemn, a fost următorul: Mănăstirea Sakkudion (Mănăstirea Sacilor), Mănăstirea Studios,
din Constantinopol, Arhiepiscopia Thessalonicului și Constantiniana Daphne, cetatea de
exil a Imperiului Bizantin, construită de Împăratul Constantin cel Mare, pe malul stâng al
Dunării, la geți, la vărsarea Argeșului în Dunăre, iar de aici, mai departe, prin codrii de
stejari, la Dintr-un Lemn, probabil în vremea lui IO RADU NIGRU 1128 v.v. PRIȘTINA,
deoarece pe Bisericuța de Lemn (făcută dintr-un singur stejar, care s-a tăiat de la 1 m.
fiind, astfel, masa din Sf. Altar, cu rădăcinile-n pământ, până-n Bithinia, poate, metaforic
vorbind, evident!), când s-a înlocuit șindrila de sute de ani, s-a găsit, pe acoperiș, o cruce
de lemn, pe care scria RADU.
Legenda spune, într-adevăr, că Bisericuța dintr-un singur lemn/stejar a fost făcută
de un cioban, Radu, care a găsit în acel stejar această frumoasă, fragedă și miraculoasă
icoană, ale cărei dimensiuni impresionante (1,50 m/1,10 m.) denotă limpede că e, într-
adevăr, o icoană bizantină împărătească.
Cât privește „ciobanul Radu”, am putea spune că toți marii slujitori ai Domnului
(Avraam, Isac, Iacov, David, dar și viteazul nostru Decebal) au fost cu toții
ciobani/păstori de oi și de neamuri!
Acum, evident, ne aflăm, într-un fel, în fața unei dileme: dacă Sf. Icoană e, clar,
bizantină, de ce inscripționările sunt slavoane/chirilice? De ce pictura de bază
(reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul) e pictată parcă de un înger din cer, cu
aripa, muindu-și-o-n vopseluri, iar pe verso (reprezentând Judecata de Apoi) se vede de
departe că aparține altui zugrav/pictor?!

9
Și-apoi, cum de apare-n Bithinia scrisul cu caractere slavone, când ei, slavii, doar au
ajuns (și-o singură dată-n istorie!) în Asia Mică (în 602 d.Hr.), unde n-au stat decât foarte,
foarte puțin, reîntorcându-se în Tracia, unde primiseră acceptul Imperiului Bizantin de a
fi colonizați.
Și, totuși, slavii au trecut, vremelnic, și prin Asia Mică:
„602. Prăbușirea limesului danubian, pătrunderea și așezarea slavilor în masă la
sudul fluviului (Dunării, n.n.). Valurile slave, împingând sau purtând cu ele populația
romanizată din nordul peninsulei (Balcanice, n.n.), ajungând în anii următori în vest,
până la Marea Adriatică, iar în sud, până în Macedonia, Grecia continentală și în
Peloponez, de unde trec în Arhipeleag și chiar în Asia Mică”.
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p.38)
Ajungând în Asia Mică, în Bithimia, e de presupus că un număr mic de soldați
slavi să fi rămas la Mănăstirea Sakkudion (unde, cred, deja se afla Sf. Icoană a Maicii
Domnului; așa cum a rămas la Dintr-un Lemn, unde este și înmormântat, Popa Rusu,
pentru că, într-adevăr, era rus și, trecând cu fruntul spre Germania, s-a furișat și-a rămas
pentru totdeauna la Dintr-un Lemn!), unde au pictat „Judecata de Apoi”, folosind, pentru
prima dată, la 610 d.Hr. (după cum apar scris pe Sf. Icoană, inclusiv numele celor doi
zugravi!), alfabetul slav sau așa-zis chirilic.
Astfel, lingvistic, am putea spune că nu Kyril Constantin (827 ─ 869) este
creatorul alfabetului chirilic și, astfel, apostolul slavilor, ci Gavreli Trise și Dionise
Vlahul, pictorii „JUdecății de Apoi”, cu atât mai mult, cu cât aceștia au folosit litera „H”,
pe care n-o regăsim în alfabetul chirilic, ci în cel grecesc!
Că Metodin și C-tin Kyril, cei doi frați, au studiat la Thesalonic, nu avem ce
spune, căci așa este, dar ei erau vlahi din Cetine, din regiunea VLAȘKA DRACHIA, de
unde se trăgea și Colinchia, mama lui Mircea cel Bătrân!
Oricum ar fi, important e faptul că Sf. Icoană a Maicii Domnului de la Mănăstirea
dintr-un Lemn e pictată cu mult mai înaintea „Judecății de Apoi”, care s-a făcut în anul
610, de către slavul Gavreli Trise și Dionise Vlahul!
Se pare că Sfânta icoană datează din anul 300 d.Hr., încât înclin să-i dau dreptate
Prof. Gabor de la Universitatea din Strasbourg, nu și locului (Theothokos), acesta fiind,
cum am spus, la Mănăstirea SAKKUDION!
Și-acum să-ncercăm decriptarea inscripțiilor în chirilică, în amestec cu greacă, fapt
ce dovedește că, într-adevăr, alfabetul chirilic se trage din alfabetul grec, iar acesta, din
alfabetul fenician. Convingătoare, în acest sens, este folosirea literei feniciene ,, ” adică
„B” latin! O singură literă spune, iată, tot adevărul!
Dar revenind Sf. Icoană a Maicii Domnuli, încă de la prima vedere, cum s-ar
spune, observăm că îngândurarea chipului Feciorei e ca și cum ne-ar spune Biblia: „O
suliță îmi va străpunge inima!...” Ea vedea destinul divino-uman al Pruncului care
exprimă o pace interioară și o armonie sufletească, așa cum nu mi-a fost dat să văd mici
în picturi ca „Sf. Treime” a lui Rubliov (deși este o copie perfect bizantină); ea surprinde

10
îngândurarea îndurerată a Maicii Sfinte, care-și ține Fiul în brațe, cu sfială parcă și cu
suspin înlăcrimat, dar împietrit!
Pe aura Pruncului sunt scrise doar trei litere, alcătuind, evident, ideograma cu
numele celui ce va lua asupra Sa, prin jertfa pe Cruce, toate patimile și fărădelegile
acestei lumi.
Acel cuvânt, „EON”, în viziunea gnosticilor, înseamnă cea mai înaltă, desăvârșită
și curată emanație a Divinității Supreme, Unice, respectiv Mesia, Mântuitorul, sau, cum
se scrie în Biblie, Emanoil:
„Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin
proorocul care zice:
„Iată, Fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele „Emanoil”
(adică, în gr., EON, formă ideografică, n.n.), care tălmăcit înseamnă „Dumnezeu este cu
noi”.
(Biblia - Evanghelia după Matei, Cap.1, 22 și 23. Nașterea lui Iisus Hristos)

Așadar, Sf. Icoană a Maicii Domnului, aflată la Mănăstirea dintr-un Lemn, Pruncul
Iisus Hristos, Arhanghelii Mihail și Gavril (dar și ceilalți sfinți aflați, de-o parte și de alta
a Sf. Marii, așezați pe verticală), cât și ideogramele aparțin pictorului got/get ori sârb,
RAPILIE sau Rafilie.

Astfel, în partea stângă, sus, a Sf. Icoane vedem scrisă ideograma „MH” =
MIHAIL, iar în cealaltă parte: „ ΓA” = GABRIEL (Arhanghelul care a binevestit-o pe
Sf. Fecioară că va purta un Prunc în pântece); Arhanghelul MIHAIL (spune Biblia) este
„Comandantul oștilor cerești”.
Ceva mai jos, vedem ideogramele „MP”/MR = MARIA, OY= ȘI și IC XC/IS
HS = IISUS HRISTOS
Pe brațul drept al Sfintei Marii apare ideograma [Π]P [M]AP = PRECISTA
MARIA
Nu știm, însă, mai nimic despre acest minunat pictor bizantin, de origine sârbă,
probabil (numele său de monah, RAFILIIE, neindicându-ne neamul său), dar știm, cu
siguranță, că e vorba de un urmaș al soldaților geți/goți, care, pe la 367 - 369 trăiau la
nord de Dunăre, iar prin 395 - 396 ajunseseră-n Asia Mică, prin părțile Bithiniei.
Răsculându-se (nu doar acolo, în Asia Mică, ci și-n Constantinopol) împotriva Imperiului
Bizantin (vezi pe Gainas ─ nume get/got ─ șeful milițiilor gote din Constantinopol!),
intraseră în dizgrația „basileului” Theodosis Valeus I, dăduse un edict, în 28 febr.380,
prin care „interzicea arianismul în jumătatea orientală a Imperiului și stabilind că
ortodoxia devine religie oficială de stat” (vezi Stelian Brezeanu ─ Op. cit. p. 14 ), o parte
din ei au revenit la nord de Dunăre, iar alții au rămas în Asia Mică, în special în Bithinia,
unde, se vede, ctitoriseră Mănăstirea Sakkudion!

11
 Cum Wulfila (primul care a tradus biblia pe pământ românesc, apostol al goților),
în c. 350, de ce n-am crede că acel călugăr, Rapiliie/Rafilie (care a pictat Sf. Icoană a
Maicii Domnului) era din neamul nostru. Și asta, nu că istoricul Iordanes, în „Getica” sa,
îi confundă (susțin unii, și pe nedrept!) pe goți cu geții, ci pentru că înclinația acestui
neam spre cele divine era (spunea Herodot) „cea mai mare provocare a acestui popor,
care credea în nemurirea sufletului”.
Dacă goții/geții trăiau, iată, în Bithinia, în Asia Mică, fiind consemnați în
Nicomedia pe la anul c. 350, iar la 395-396 „îndrăzneau” să se răscoale Împotriva
Imperiului Bizantin, nu doar în Asia Mică, ci și la Constantinopol, înclin să cred că,
numeric, impresionau prin forța lor, dar, iată, și prin aplecarea spre cele divine, respectiv
fiind adepții cultului icoanelor bizantine, așa încât înclin să cred că, într-adevăr, Sf.
Icoană a Maicii Domnului de la Dintr-un Lemn a fost pictată în sec. IV, cum bine zicea
savantul, istoric de artă, Grobar, de la Universitatea din Srasbourg!
Trecând, acum, la icoana de pe verso, cea în care e prezentată „Judecata de Apoi”,
care va fi prezidată de Domnul nostru Iisus Hristos, vedem chiar în mijlocul acesteia (în
partea de sus) pe Iisus Hristos jezând pe un jilț împărătesc, având scris deasupra capului
Său: ICXC (IISUS HRISTOS), iar de o parte și de alta, următoarea inscripție:
MHXI E - C HILI OBPHEIP HU CTUMOBHI XIHI
În grafie latină: MEXIILI IOU BT-BLSBEILI (aceasta în stânga ideogramei IC.
XC), iar în dreapta acesteia:
GOVREELI RBTELU STUMOVEI HII ELI

Pe românește: MIHAIL COMANDANTUL TUTUROR OȘTIRILOR (CEREȘTI,

n.n.). GAVRIL/GABRIEL VESTITORUL STRĂLUCITORULUI SOARE (adică, IISUS
HRISTOS).
Se observă că literele sunt de proveniență diferită: latină, elenă, chirilică, dar și
feniciană (vezi litera „ ”, care se citește „B”, în românește). Cum aceasta nu apare în
alfabetul chirilic, se subînțelege, desigur, că această scriere e cu mult mai veche decât
alfabetul chirilic al „inventatorului” său: Constantin Kyril (827 - 869), apostolul slavilor,
care împreună cu fratele său, Metodiu, au studiat la Thessalonic, acolo unde, în
împrejurări vitrege, avea să ajungă și această Sf. Icoană a Maicii Domnului, Făcătoare de
Minuni, de la Mănăstirea dintr-un Lemn.

Cum în sec. XIII î.Hr. a apărut scrierea alfabetică feniciană (care a fost preluată,
apoi, de greci și de romani, iar mai târziu de slavi), e posibil ca influența elenă (după ce
Alexandru Macedon a cucerit Fenicia, în 332 î.Hr.) să fi fost foarte puternică, mai cu
seamă în marile orașe feniciene: Tyr, Sydon, Byblos și Ugarit, dar la fel de puternică să fi
fost și cultura romană, mai ales după Nașterea lui Iisus Hristos, când Fenicia a fost
înglobată Imperiului Roman, respectiv Imperiului Bizantin.
În ceea ce mă privește, înclin să cred că această Sf. Icoană a Maicii Domnului a
fost găsită de viitoarea „basileus”/Împărăteasa Irena, în anul 787, la Mănăstirea
Sakkudion din Nicomedia Bithiniei, tocmai în perioada în care se denigra puternic cultura
12
icoanelor și, văzând-o cât de impresionantă era nu doar prin mărimea sa, dar, mai cu
seamă, prin expresia împietritei îngândurări a Fecioarei, care-și privea Pruncul, să fi dat
ordin, atunci, să fie adusă (nu doar ea, ci și toți călugării de la Mănăstirea Sakkudion, la
Mănăstirea Studios din Constantinopol.
Susțin acest lucru, întrucât ortodoxia, la noi, face parte din genomul hieratic, divin,
cu care ne-a dăruit Bunul Dumnezeu!
Acum să reproducem inscripția situată chiar sub picioarele Mântuitorului, scrisă pe
patru rânduri:

1. MEIXEE (MEIXIGELE) = JUDECATA

2. ΠPOAIE (PROGADIE) = CESEVAÎNTÂMPLA
3. ANEBLIYE (DANEVLIIE) = ZILE
4. NEΠROBIA (NEPROVIDA) = VESELE

JUDECATA CE VA URMA DUPĂ ZILE VESELE /JUDECATA DE APOI

Inscripția de deasupra balanței e scrisă pe 3 rânduri:

1. NIKA = gr. ÎNVINGĂTORUL
2. OCΠOINA (GOSPODINA) = DOMNUL
3. ICIΠIEE ΠICI IONICIE BAC (ISIPIEGE PISI DIONISIE VLAS) = PICTURA
ȘI SCRISUL (aparțin lui) DIONISIE VLAS , adică, pe rom.: DIONISIE VLAHUL

Obs.: Iată consemnat numele primului pictor al „Judecății de Apoi”, acesta fiind vlahul
din Bithinia, DIONISIE VLAS/VLAHUL.
Al doilea pictor e sârbul GAVRELI TRISE. Cei doi au executat Sf. Icoană a
„Judecății de Apoi”, în martie 610!

Dacă Dionisie, după numele de monah, nu e bitimian, dar pictura e, clar,

bizantino-chirilică (dacă am putea spune așa), nu e ceva exclus ca acest pictor să fie vlah,
din sudul Dunării. Susțin aceasta deoarece, după cum am mai spus, „valurile slave”
aveau să ajungă, în 602 d.Hr. în Asia Mică, în Nicomedia Bithimiei, iar în tăvălugul lor
peste Macedonia, Grecia Continentală, Peloponez, să fi antrenat și geții romanizați din
Tracia (vlahii), care la anul 100 aveau Capitala la Tomis, în vremea regelui Roles!
Acest lucru îl știa, desigur, și încă prea bine, Împărăteasa Irena, stră-strănepoata
Sfinților Împărați Constantin și Elena, mai cu seamă Împărăteasa Elena, căci ea ceruse

13
mulți bani fiului ei, ca să aducă de la Ierusalim Sf. Cruce, după ce Împ. Constantin cel
Mare, în 11 mai 330, a inaugurat cu mari festivități, Capitala Imperiului Roman la
Constantinopol. Și tot în acel an, 330 d.Hr., același împărat, de origine dacă, avea să
înceapă construirea Marii Biserici „Sf. Sofia” (construirea ei durând 30 de ani) și a
Bazilicii „Nașterii din Betleen”, cât și încheierea Marelui Palat (Hereia) sau Palatul
Sacru.
Se vede limpede că Împărăteasa Irena a Imperiului Bizantin era asemeni
străbunicei sale, Împărăteasa Elena, căci, de n-ar fi fost așa, cu siguranță că frumoasa și-
nrourata Sf. Icoană a Maicii Domnului nu s-ar mai afla, acum, la Mănăstirea dintr-un
Lemn, ci la perși, arabi ori la alte neamuri neortodoxe!
Revenind la pictura „Judecata de Apoi” vom vedea că apare și al doilea „pisar și
zugrav”, al cărui nume de familie se vede că e de origine slavă (sârbă).
Iată scurta inscripție, pe trei rânduri, situată la mijlocul icoanei, în partea dreaptă,
deasupra suliței Sf. Gheorghe:
1. ABPHI TPICE (GAVRELI TRISE)
2. NIMOPHAI (NIMOREDAI) = NU MAI?!
3. A M XI (AL M XII) = ÎN MARTIE, 610! (deoarece, spuneam, în alfabetul chirilic,
aproape toate literele au „o cotă” valorică. Astfel „X” = 600, iar „I” = 10).
Deci, „Judecata de Apoi” a fost pictată în anul 610, luna martie, de către
zugravii-pisari Dionisie Vlas/Vlahul și Gabriel Trise!
Astfel, putem afirma (și cred că nu greșim) că Sf. Icoană Făcătoare de Minuni de
la Mănăstirea dintr-un Lemn e cea mai valoroasă pictură bizantină din spațiul românesc,
având o vechime de aproximativ 1700 de ani!
Şi iată cum vremurile cură, tot cură, oprire neavând nicodată, iar ,,omul drept se
bucură, cum spunea Epicur, la cea mai deplină pace a spiritului, pe când cel nedrept e
copleşit de nelinişti de tot felul.
Această pace a sufletului o respiră Sf. Icoană a Maicii Domnului de la Dintr-un
Lemn, căci încă, la noi ,,Ortodoxia e o tradiţie" (cum bine zicea Părintele Stăniloaie), iar
iubirea aproapelui nu ne strică judecata minţii; din contră, ne întăreşte şi ne luminează de
2.000 de ani!

La Dintr-un Lemn, istoria răsună;

viforniţele Cartea o deschid;
vedem a Maicii,-n Cer, plutind, cunună,
odat' cu ,,Psalmii'' regelui David!

Bithinia şi Troia, traco-geţii,

Icoană Sfântă-aduseră-n Carpaţi;
scăldată e în roua dimineţii
şi-n lacrime de Împăraţi Bizanţi!...

Tristeţea Maicii se revarsă-n lume;

14
 ea Pruncu-şi ţine-n braţe, ca pe-un crin;
toţi îngerii, desculţi, călcând prin brume,
grăbesc aici, spre Pontul Euxin,

căci mai în sus, pe Otăsău, stejarii,

sub luna nouă, în genunche stau,
când văd că vremea o frământă-olarii
şi unii pietre-n Sfânta Cruce dau!...

La Dintr-un Lemn, istoria e vie;

Ortodoxia n-o muri în veac;
ba încă e şi mai trandafirie,
precum e neamul meu cel geto-dac!

Icoane, iată, prin mesteceni suie;

e primăvară-n frăgezimea lor...
Hristos se zbate şi acuma-n cuie:
,,Îi iartă, Doamne, că nu ştiu ce vor!...''

─ // ─

Surpate, George Voica

04 ian. 2023

15
16