Boeo, poetesă din Phocia ce a trăit în secolul V î.e.n.

scrie într-un poem că oracolul lui Apollo din

Delphi a fost întemeiat de niște oameni veniți din țara hiperboreilor, spunînd despre Olen că a
muncit din greu pentru zidirea templului, el find profet al zeului, adică era direct legat de neamul
arimin din nordul Istrului și practica religia crucii a lui Sîntu. Zice poetesa după cum a lăsat mărturie
Pausanias în scrierea Descrierea Greciei, X,5,7: „Și Olen a fost cel dintîi prezicător al lui Phaebos și
care el dintîi a compus un cîntec inspirat din vechi poeme.” Și tot după acest autor, Olen din Lycia,
poet mai vechi decît Homer a scris istoria celor două tinere fecioare care, venind de la hiperboreeni, au
introdus în Grecia veche cultul lui Apolo și al Dianei: „Cînd apare zeul Apolo la hiperboreeni el cîntă
din ceteră în toate nopțile și dănțuiește, începînd de la echinocțiul de primăvară pînă la ivirea Pleiade­
lor, fiindcă se bucură de onorurile care i se aduc.” Euripide în piesa Phaeton pierdută azi a scris: „O
soare ca aurul de strălucitor – pe bună dreptate muritorii își zic Apolo, căci m-ai ucis.” Se spune des­
pre Olen că a compus mai multe poeme despre neamul său învățîndu-i pe greci cum să folosească
hexametrul. În lumea grecilor din vechime se spune că au circulat Cărțile misilor, acestea fiind prime­
le scrieri de teologie din istoria lumii iar informația este repetată și de poeta amintită mai sus. Săpătu­
rile arheologice arată că templul din Delfi a fost construit pe la mijlocul mileniului II î.e.n. deci datele
concordă cu refacerea mitologică dar și istorică a cetății Troia de către Eac. Dar la Delphi exista un
vechi lăcaș de cult închinat Mamei Pămînt și lui Phyton, care spun legendele lor, era un șarpe uriaș ce
avea o peșteră unde stătea la pîndă și ucidea pe orice om care trecea prin apropiere. Apollo a ucis diha­
nia, locuitorii aducîndu-i cinstire prin lăcașul de cult construit pentru că i-a scăpat de balaur. În nordul
Istrului într-o legendă asemănătoare a reptilelor ce trăiesc în peșteri, este pusă Echidna și Tiphon din
țara Arima. Amintirea acestui personaj mitologic o mai găsim odată la autorul menționat unde spu­
ne: „Olen din Licia a zis cel dintîi imnul către Ahaia, că această° Ahaia a venit la Delos din țara hi­
perboreenilor. Melanopos din Kyme a scris un cîntec pentru Opis și Hecaerge, în care spune că și ele
veniseră înainte de Ahaia din țara hiperboreenilor, la Delos”. Adică pe la mijlocul mileniului II î.e.n.
zic ei de nebuni, că la nordul Istrului era civilizație băț și nu dezmăț cum ne spurcă atunci cînd ne pre­
zintă ca pe o adunătură de sălbătăciuni!
Indirect, poemul Iliada ne arată că textele sacre ale geților cunoscute de greci sub numele Cărțile
misilor, – prima teologie scrisă din lume – trebuie acceptate ca o realitate istorică, la care înțeleptul și
marele preot Olen, și-a adus o contribuție ce nu s-a șters niciodată din memoria colectivă a antichității.
Azi, vedem cum fel de fel de tîrîturi, ne împănează memoria cu istorii ale jidovilor și născocitul holo­
caust ca să nu mai îndrăznim vreodată a ridica ochii către Sfîntul Soare de groaza lor!.

7.9 Orfeu

Ca personaj legendar Orfeu este amintit de mai multe scrieri grecești din antichitate ce spun despre
el că era de neam din Tracia fiind căpetenia ciconilor, trib care locuia în sudul acestei țări fiind de ace­
lași neam cu geții, amintit și în Iliada, iar cetatea unde viețuia se numea Dion. Spun legendele că ar fi
trăit înaintea războaielor troiene. Alte legende povestesc că Orfeu a fost unul dintre argonauți și
primul care a scris poeme argonautice, iar vechii greci spun toți că el a scris primul despre această ex­
pediție. Lidienii din vestul Asiei Mici spuneau orfus la pește.

Fotografia din stînga îl prezintă pe Orfeu° răstignit așa cum precizează textul de sub cruce OPΦEOC
BAKKI KOS, adică Orfeu, păstorul sau baciul răstignit. Dar cuvîntul „cos” poate însemna și o treaptă
de înălțare la Ziditorul lumii cum arată mitologia hindusă unde kosha este învelișul sau chipul feri-
cirii, fiind unul din cele cinci învelișuri ale Sinelui divin, Atman. De-a dreapta și de-a stînga acesteia
sînt cîte trei cruci, dar răsucite puțin care seamănă cu „crucea sf. Andrei” dovadă că respectivul perso­
naj venea din ceruri cum arată și Constelația Lebedei sau Crucea Mare, iar deasupra semilunii mai este
una fiind 7 la număr, poate în legătură cu cei 7 dio din religia geților. Grecii nu foloseau pentru con­
soana S semnul C cum apare pe acest obiect antic ci numai Σ, asta dovedind că este scris în limba getă
sau rumuna veche pe care o vorbeau și geții din Tracia. Spre dreapta este un alt obiect antic cu o scrie­
re sacră în limba getă, copiată lîngă aceasta și transpusă în alfabet latin astfel pe rînduri: F I E 1.
PATIRII 2. SOUCRISTE 3. SOAMNGA 4. MGAGIA 5. ASIIOUG 6. ARTANIIA 7. RUSIO 8.
IOB. Iar explicarea cuvintelor se face: FIE (a fi, a exista, a viețui, a se îndeplini, a prevesti) PATI (păți:
întîmplări, pățanii) RIIS (riz: mic șănțuleț, procedeu de a scrie cu o daltă mică pe o placă de plumb)
OU (simbol al Zidirii de început) CRIS (cris: cruce, învățătură cerească) TES (teș: natură, soi, neam)
OAM (oama: mamă) NGA (niga: a prețui) M.G. (Marea Geție°) AGIA (agie: conducere) AS (as: a îndura)
I (a alerga) IOU (Mîntuitorul, Salvatorul, Fiul Omului sau al Luminii) GAR (cîrîitul ciorii sau corbului)
TANI (tăni: cețuri, ființe nebuloase din ceruri) I (a merge) ARUS (arus: blond, roșcat în armînă) IO
IOB (iubire). Cuvîntul CRISTES (cris + teș: viață bună, oameni, neam) de pe medalion a fost luat de
mozaicii îmbolnăviți de vedenii sataniste de unde l-au scornit pe Cristos și prozeliții lui creștini! Adu­
să pentru limba de azi scrierea arată așa: „Neamul crucii născut din Ou, prețuiește ca o mamă întîm­
plările scrise. Agia sau Conducerea Marii Geții° îndură și aleargă către Mîntuitor, astfel ca iubirea mea
să meargă la corbul (pasărea) blond-roșcat din ceruri.” Ca să înțelegem despre ce pasăre este vorba în
scrierea străbună, trebuie să mai greblăm o leacă prin tărîmul minciunilor fără de sfîrșit să adunăm
dovezile adevărului nostru, atît de meșteșugit ascunse de fel de fel de lepre și monștri sataniști, pe care
le-am așezat pentru dreaptă judecată mai jos.

În stînga este o fotografie a constelației Lebăda sau Crucea Nordului, numită de către străbunii
noștri din vechime Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopții, unde se vede un semn asemănător lite­
rei X cu un braț ceva mai lung datorită unei așezări aparte a stelelor. Dar în mitologia grecilor antici
lebedele erau păsările totem ale lui Apolo fiind considerate sfinte și sacre, un simbol al armoniei și
frumuseții. Claudius Aelianus (175-235) ne-a lăsat mărturie în lucrarea Varia Historia, după o scriere a
ariminului Hecateu din Tracia, că în timpul ceremoniilor religioase închinate lui Apolo, pe deasupra
orașului zboară stoluri de lebede albe care vin din munții Riphae adică din Carpații noștri ca să știe tot
românul pe unde și-a purtat pașii adevărata istorie. Una dintre legende spune că Apolo a zburat pe spa­
tele unei lebede în țara hiperboreenilor, ținut situat la nordul Istrului unde va petrece lunile de iarnă.
Iar iubitul zeu al vechilor greci mai era numit și archigetes (arhi + getes) care tradus după limba noas­
tră este „cel mai vechi dintre geți”. O pasăre cu însușiri deosebite, care trăiește în lumea zeilor, o gă­
sim și în mitologia hindusă, numită Garuda, ce ne-ar aminti de cuvîntul nostru „garota” care înseamnă
a sufoca prin ștrangulare. Zburătoarea hindustanilor este văzută ca un vultur uriaș, fiind mijlocul de
deplasare a zeului Vișnu care se urca pe spatele ei la fel ca Apolo. Pasărea s-a născut din oul cosmic al
zidirii lumii și aveau un frate, Aruna ce plimba pe spatele său pe bolta cerească, zi și noapte soarele.
Împreună cu Brahma ziditorul și Șiva distrugătorul, Vișnu păstrătorul face parte din Trinitatea religiei
hinduse! Spre dreapta este un desen al păsării Fenix care sub aspect geometric seamănă foarte bine cu
Constelația Lebăda sau Crucea Mare, fiindcă ambele au ca axă o cruce cu un braț mai lung. Lîngă
aceasta este o parte dintr-un sigiliu emeș, ce reprezintă mitul lui Dumuzi, cînd acesta este urcat la
ceruri pentru înveșnicirea sfîntă la pieptul unei păsări, iar în dreapta este o imagine de pe un vas ce
face parte din tezaurul descoperit la Sînnicolaul Mare unde o persoană este înălțată la ceruri de către o
pasăre cu cap de vultur moțat și care ne amintește de măiastra noastră° dar și Șaue strămoșesc! Pozițiile
înălțării la ceruri de pe sigiliu emeș și a vasului descoperit în Banat sînt foarte asemănătoare, dovedind
 că pe parcursul a peste 3000 de ani, aici în jurul Carpaților, a existat permanent un popor ce vine din
primele forme ale civilizației Europei din urmă cu 40000 de ani, perpetuînd prin viu grai, adică limbă
ca să știe și îndrăciții limbiști ce vreau să spun, legende, ritualuri, mituri, simboluri concept și totemuri
ce au fost în timp răspîndite în cele patru zări, dar la baștina carpatină au rămas destui care să le trans­
mită urmașilor și astfel le găsim în cultura noastră populară despre care fel de fel de jeguri și căcați cu
ochi spun că nu merită nici un pîrț! Mînca-v-ar moarte pe toți monștri sataniști, ieșiți din străfundurile
iadului și care ați otrăvit mințile și sufletele oamenilor cu vedeniile voastre! În conceptele teozofice
arimine, înălțarea la ceruri pentru înveșnicirea celor vrednici nu era un merit datorită îndurării unui
supliciu așa cum au interpretat tîmpiții iudeo-cretini cele două obiecte care îl prezintă pe Orfeu pe
cruce, fiindcă în acest univers spiritual crucea era tocmai simbolul păsării cerești care te urca la
dreapta judecată a Tatălui Ceresc. Dar chiar mai mult, crucea era însăși simbolul Ziditorului, adică și
al Tatălui Ceresc ori această urcare era în fapt o inițiere mistică în înțelepciunea divină. Pe al doilea
obiect se văd mîinile personajului legate și nu bătute în cuie, așa cum au falsificat ei supliciul lui Ili,
Marele Preot al Frăției Celui Ales, ce a fost răstignit pe două lemne ce aveau forma literei T și nu a
crucii cum este imaginea simbol în vechea religie strămoșească. Chiar cuvîntul „răstigni” în religia
ariminilor avea alt sens decît cel de azi fiindcă el vine din ra: a conduce, a suferi, a străluci° + as/az:
dorință, laudă + tig: harpă, cîntec religios + ni: vigoare, jertfă, belșug, iar în sens religios însemna a se
identifica prin laudă, cîntec puternic și fără preget cu înțelepciunea venită din Crucea Nordului sau a
Tatălui Ziditor. De aceea imaginea simbol prezentată ca urcare pe Crucea Mare este în fapt întruparea
în lumea veșniciei după o existență pămîntească închinată semenilor și devenirii ca OM.
Dar să revin la polojeniile vechilor greci despre înțeleptul nostru arimin pe care ei din peană dră­
cească l-au făcut de-al lor sau pe aproape, fiindcă nu se putea ca alt neam să fie mai subțire la minte ca
cel al hoțomanilor elini. Orfeu a avut ca frate pe Linos pe care l-a învățat să cînte, după care a plecat la
Teba cum ne spun legendele vechilor greci. Dar în lumea acestora Linos a fost și un cîntec de jale, un
fel de bocet care era o tînguire pentru personajul dispărut.
Platon și Pindar au lăsat scris că ar fi cunoscut ceva fragmente din poemul lui Orfeu dar era foarte
alterat. Decît nimica este bun și atîtica! Acestui năzdrăvan arimin, pentru că îi mustea mintea de
înțelepciune, i-a venit să pună de o religie, spun grecii cei fuduli. În realitate este un șiretlic dar tot
elen, pentru a ascunde furăciunea de care s-au bucurat ei multe sute de ani.
Orfismul ca religie a tracilor după gura grecilor, sau religia neamului arimin cum este dovedit mai
înainte, se deosebea fundamental de cultele grecilor, iar Diodor din Sicilia spunea că acest cult a fost
adus de către Orfeu din Egipt. El era organizat într-o structură sacerdotală clară, iar grecii cei subțiri la
freză l-au adoptat începînd cu secolul VII î.e.n. ca o religie particulară. Cosmologia orfică spune că
universul s-a creat dintr-o diversitate deosebită dar care formează un tot unitar. Creația a pornit dintr-
un ou cosmic fiind un lung proces de emanații de puteri și entități divine care, ieșind unele din altele și
întorcîndu-se unele în altele formează Unicul Tot, și restituindu-l Unicului Spirit, se întoarce în plu­
ralitate. În această cosmogonie, al treilea principiu era Timpul sau Kronos cum l-au numit grecii, fiind
născut dintr-un amestec de apă și pământ și avînd înfățișarea unui dragon cu un cap de taur și altul de
leu, la mijloc avea față de om iar pe umeri purta aripi fiind însoțit de Ananke. Aceste făpturi fabuloase
din ritualul orfic erau niște divinități care împărțeau cu dreaptă cumpănire adevărul în numele justiției
divine, judecînd atît muritorii pămînteni cît și nemuritorii din ceruri.
În mitologia greacă, Ananke sau Anangke a fost personificarea destinului, nevoia, soarta, descrisă
ca purtînd un topor sau baltag care era și simbolul Maicii Pămîntești sau a puterii cerești. Ea este cea
care începe zidirea lumii alături de Timp, fiind considerată ca cea care deține tablele sorții atît a muri­
torilor cît și a divinităților. Pausanias, în lucrarea Descrierea Greciei la 2, 4, 7 spune: „Pe Akropolis
din Corint este un sanctuar pentru Anangke și Bia (violență sau grabă violentă, ca în limba română
crăpa-v-ar rînza mișeilor), în care acestea nu obișnuiesc să intre. În filozofie cuvîntul ananke a avut
sensul de nevoie, necesitate logică ori legi ale naturii, fiind înțeleasă ca divinitatea de început a lumii.
A apărut la începuturile timpului fiind o ființă imaterială, care cuprinde în brațele sale întreg univer­
sul. De cum a apărut, avînd forma unui șarpe uriaș, s-a înfășurat în jurul Timpului ca Unic Dumnezeu
și împreună au înconjurat oul cosmic din care s-au născut pământul, cerul și marea, și astfel s-a creat
universul. Dar în limba română avem cuvîntul ananghie: nevoie, strîmtorare, situație grea. Pricepuții
spun că vorbulița anangke ar veni de la ionainul anankaie cu sensul de nevoie, dar acum trebuie să le
spun mincinoșilor că mari nevoi mai sînt dacă au reușit să falsifice atît de bine istoria și nimeni nu le-a
cerut pînă acum socoteală pentru tîlhărie.
 Orfeu cîntînd din liră, picturi din secolele I-III e.n Lira din Ur, mil.° III î.e.n.
Cele două păsări din pictura precedentă, apar și pe covoarele românilor stînd pe ramurile Pomului Vie­
ții, dar numai la noi și nicăieri la alt neam creștin sau de alt cult!

Mozaic cu Orfeu din Palermo sec.° II e.n. Mozaic roman Leptis Magna, vila Orfeu sec.° II-III e.n.

Orfeu în rai – mozaic de mormînt, catacomba Domitilla sec. III e.n. Pasărea din dreapta cîntăre­
țului are la gît o cruce înscrisă în cerc! Orfeu, catacomba sf. Callixtus. Gluga getă purtată de Orfeu,
vas grec sec. V î.e.n. În dreapta basorelief descoperit în Ierusalim sec. V. cu Orfeu cîntînd.
Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracă a lui Orfeu. Însăși arta cîntului provenea în
accepția vechilor greci din Tracia. Arrian din Nicomedia (87-145) pomenește în istoria dedicată patriei
sale, Bithynica 13, despre o nimfă numită Tracia, ce știa taina plantei tămăduitoare și născocitoare de
melodii. Numele miraculoasei ierburi îl poartă chiar ținuturile tracilor, cunoscute înainte vreme sub
numele de Pèrke. În eme-gi cuvîntul pir înseamnă flacără, a străluci, ridicătură de pămînt, movilă,
pisc, arătînd întocmai originea cultului religios la fel ca la geții din nordul Istrului, iar numele țării
trebuie înțeles ca Țară Sfîntă sau aleasă de Ziditor așa cum apare în unele cîntece orfice. Toponimul
slav Pirin sau Perin al munților din sud-vestul Bulgariei vine din vechiul cuvînt folosit de vlahi piring
cu sensul de strălucitor, luminat, adică un munte sfînt așa cum era și Parîng la nord de Istru cu peștera
Muiera unde cuvîntul înseamnă soție, sau femeie măritată. În irlandeză, cuvîntul muire înseamnă
Născătoarea, Fecioara Maria dar ei păstrează termenul din vechea pelasgă. Mitul arată vechimea „or­
fismului” în cultura vechilor greci și originea lui carpatină dovedind că geții din nordul și sudul Istru­
lui aveau o religie comună, o limbă comună și o cultură comună. Orfismul a dat naștere multor opere
lirice rămase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscută însă originea
mai nouă, presupus pitagoreică și egipteană, a scrierilor orfice. Poetul Onomacritus, care a trăit în peri­
oada lui Pisistrates (ca. 607-528 î.Hr.), a susținut că orfismul este anterior° operei lui Homer și
teogoniei lui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu și lui Musaios care ar fi fost după unii scriitori
antici, fiul lui Orfeu, ucenicul acestuia sau chiar maestrul lui.
 Euripide (480-406 î.e.n.) în piesa tragică Alkeste spune despre Ananke că le-a făcut o vizită, urcîn­
du-se pe aripi de muze și s-a întîlnit cu această forță teribilă cerească. Mai povestește supărat că zeița
nu a vrut să-i primească jertfele, ea fiind singura fără altar și fără statui. Aceste divinități orfice care
aveau rolul de judecători își au rădăcinile în vechile culte carpatice și le găsim cu multe sute de ani
mai devreme în religia emeșilor unde Annunanki erau 7 divinități născute din An – Creatorul lumii
cerești și pămîntene – și trimise să împartă dreptatea divină atît muritorilor cît și nemuritorilor.
Mai mulți greci cu mintea țuguiată° și limbă de șarpe printre care Pitagora și Platon, au preluat
conceptele religiei orficilor și le-au zis filozofie despre care astăzi toată lumea zumzăie că ar fi învăță­
tură elenă și încă de cea mai bună calitate pentru neamul omenesc. Pe orice rumun cu mintea acasă ar
trebui să-l înădușe asemenea gugumănii și parascovenii deocheate.
Orfismul are ca fundament omul, pe care vrea să-l învețe, să-l cunoască pe Dumnezeu și să
ajungă la o comuniune absolută cu acesta dincolo de moarte. Ideea fundamentală a orfismului era
regenerarea vieții prin sacrificiu în cunoașterea Legii așa cum apare și în unele mituri emeșe° dar sensul
a fost pervertit în primele secole ale erei creștine și a dat noul concept al „păcatului° originar” atît de
scump teologiei iudeo-creștine.
În legenda mitologică a lui Zagreus, Sabazius sau Zabelo, oamenii erau urmașii Titanilor care
devoraseră trupul zeului. Această crimă atîrna greu pe capul fiecărui muritor și numai misterele orfice
ofereau scăpare din ciclul reîncarnărilor – metempsihozei grecești. Zagreus a fost fiul lui Zeus și al
Persiphonei – se vede clar grecizarea mitului getic sau trac – căruia tatăl îi dăruise stăpînirea lumii
încă de cînd era copil. Titanii, la îndemnul Herei încercară de mai multe ori să-l ucidă. Ultima încer­
care a fost șiretlicul cu oglinda oferită zeului care privindu-se în ea a uitat de prevedere și Titanii au
încercat iarăși să-i facă felul dar istețul zeu s-a prefăcut pe rînd în mai multe animale scăpîndu-le de
fiecare dată pînă cînd prefăcîndu-se în taur, l-au prins, l-au sfîrtecat și l-au mîncat. Zeița Atena
reuși să-i salveze inima pe care i-o dădu lui Zeus să o înghită pentru a-l naște din nou pe Zagreus. Zeus
i-a fulgerat pe Titani și i-a făcut cenușă, iar din aceasta s-au născut oamenii, ca un amestec din carnea
lui Zagreus și a Titanilor. Asemănarea cu mitul lui Mitra nu poate fi pusă la îndoială iar varianta pre­
zentată de greci este încă o dovadă că tot ce le ieșea de sub peană trebuia grecizat. Și Mitra sacrifică
un taur la începutul fiecărei primăveri, iar din sîngele lui renaște întreaga natură ca și tot ce este viu pe
pământ, inima fiind păstrată din care imediat se va naște un alt taur cam tot așa cum se întîmplă cu fe­
nixul arimin. Lupta dintre bine și rău este un concept fundamental al religiei geților pe care întunecații
au botezat-o mitraism sau arianism. Orficii credeau că lumea s-a născut dintr-un om ieșit dintr-un șar­
pe cu coarne, povestea fiind o reminiscență a mitului primordial emeș care spune că lumea s-a născut
din șarpele Tiamat sau legenda transmisă de Herodot ce ne povățuiește că neamul geților, sciților și
tracilor s-a născut dintr-o ființă ce locuia la nord de Istru și era jumătate om și jumătatea de jos șarpe.
Dar găsim informații mai precise la poetul Pindar, trăitor în secolul VI î.e.n. care în Pithyce (IV, 31,
3) ne spune despre Orfeu că a fost prooroc, mare cîntăreț, poet și doctor, descoperitor al literelor și
scrierii, adică acest arimin din Tracia era nu numai bute de înțelepciune, cu harul poeziei și al cîntării
dar și mare meșter în scriere. Ne mai spune poetul că luminatul arimin pentru a se lămuri cum este cu
lumina cerească și viața pămîntească s-a preumblat prin Egipt pentru a-și căta gîndurile și nedumeri­
rile. În antichitatea timpurie, grecii repetau cu o mîndrie aproape de neînțeles, că Orfeu ar fi trăit
înaintea războiului Troiei (mijlocul secolului XII î.e.n.) și ar fi reformat profund credințele neamului
său. Ne mai spun spre veșnică aducere aminte că Orfeu ar fi dat grecilor opere teologice și filozofice
dar și așa numitele Tăblițe sacre care erau un tratat în versuri, consacrat descrierii și vindecării bolilor
trupului și ale sufletului. Aceste informații le găsim confirmate și de istoricul Diodor din Sicilia în
scrierea Biblioteca istorică ce a consemnat mai multe legende ce privesc direct istoria noastră năpădită
de fel de fel de vedenii și fantezii de balamuc!
Pentru a înțelege cum a ajuns ariminul Orfeu în mitologia grecilor dau următorul pasaj din Cartea
I,XI a scrierii lui Diodor: „În vechime, la eleni, lui Osiris autorii de mitologie îi spuneau Dionisos, sau
cu o ușoară schimbare în rostirea cuvîntului, Sirius. Între aceștia Eumolp, în ale sale Bacchice, se
exprimă precum urmează: «Dionisos al nostru, cu ochii lui de foc, cu razele-i străluce asemeni unui
astru»”. Eumolpos, spune mitologia elenilor că era un păstor trac sau unul din primii regi ai Perke sau
Berce, fiindcă mult mai tîrziu teritoriul° s-a numit Tracia care a întemeiat misterele Demetrei și Corei
de la Eleusis, fiind și părintele tagmei de preoți care slujeau aceste lăcașe de cult. Scrierea teologică a
cultului slujit de Eumolpos, dovedește că acest neam arimin din Peloponez era mult mai luminat la
minte în acele vremuri decît aheii și le-a dat acestora nu numai scrierea dar și un model religios, după
 care, hoțomanii s-au ținut în timp de multe potlogării și minciuni eleniste!
Descrierea zeului Dionisos din textul lui Diodor, aduce mult cu imaginea lui Sarmis sau Mitra și
este firesc pentru că el prezintă fenomenul de grecizare a religiei ariminilor nord-istreni de către
urmașii aheilor și dorienilor, mari pricepuți la încondeieri ticăloase. Iar Diodor, pentru a ne ușura misia
de a înțelege potlogăria, dă un tras ce zice că ar fi scris chiar de către Orfeu: „Iată de ce Dionisos
poartă numele de Phanes”, adică Strălucitorul după minticica noastră de acasă și nu cea țuguiată
plecată pe coclauri! Ori Sarmis de la geți care a ajuns în imperiul roman sub numele de Mitra, are și
sensul de Strălucitorul, adică cel născut din lumina Tatălui Ceresc. Și așa, scoțînd la lumină adevărul
din closetul istoriei, devii sigur cel mai mare dușman al „poporului ales” și al altor stîrpituri culese nu­
mai de Satana! Dar vă spun întunecaților că a venit și vremea de ales grîul de neghină!
Regii Traciei spuneau că se trag din Armis, dar divinitatea apare scrisă și Sarmis pe mai multe mo­
nede de argint descoperite în Ardeal, ce a fost ziditorul neamului lor și a regalității ariminilor oploșiți
în aceste ținuturi. Se poate ca legenda să păstreze în mentalul colectiv, amintirea migrării de la
mijlocul secolului XVII î.e.n. cînd neamurile arimine conduse de Sarmise, au fost obligate de ger și
vitregii să coboare din jurul Carpaților mai în sud pentru a-și salva existența neamului și animalele.
Sau poate ei păstrau în amintirile lor după scrierea lui J. Flavius, Antichități iudaice, Cartea 1, capito­
lul VI, pagina 40 o altă migrație: „...Aidoma conducătorului lor Thiras, s-au numit thiri, cărora grecii
le-au schimbat numele în traci”. Dar Thiras era o altă denumire a fluviului Nistru, unde își aveau să­
lașurile neamul tirageților, care au plecat la vremuri de bejenie în sud! Însă cum și ariminii din Tracia
se considerau oameni scoborîtori din zei, îl cinsteau pe Armis – Fiul Omului – ca ziditor al neamului
arimin așa cum era venerat la nord de Istru pînă la Nistru, iar informația ne arată că ei își revendicau o
origine comună cu populațiile din Geția sau Sciția cum se spunea prin gurile unor eleni, confirmate de
zicerile de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Armis sau Sarmis ca divinitate a geților din nor­
dul Istrului apărînd pe mai multe monede, ele dovedesc și unitatea de neam a celor două popoare, iar
leprele traciste mai primesc o labă-n bot pentru mîrșăviile spuse în dauna adevărului.
Revin la Diodor care ne scrie în continuare o variantă a mitului lui Dionisos așa cum îl știa el:
„Acei care pretind că zeul s-a născut în Theba din Beoția ca fiu al lui Zeus și al Semelei se înșală, fiind
aceasta doar o ticluire a preoților. Într-adevăr, Orfeu, care a călătorit în Egipt și a luat parte la inițierile
și la tainele lui Dionisos, fiind binevoitor cadmeilor (legendarul Cadmos întemeietorul Thebei) care îl
cinsteau, a strămutat în ținutul acestora nașterea zeului, ca să le facă plăcere. Iar poporul de rînd, poate
și din neștiință, poate și pentru că erau oamenii dornici să fie socotit Dionisos un zeu elen, a primit cu
dragă inimă inițierile și tainele dionisiace. Orfeu a găsit următorul prilej să strămute locul nașterii zeu­
lui și să schimbe ceremoniile de inițiere prin care era slăvit Osiris în tainele lui Dionisos. Cadmos, care
se născuse în Theba cea din Egipt, avu printre alți copii și pe Semele. Batjocorind-o un necunoscut,
Semele rămase grea și, după șapte luni, dădu naștere la un copil care la înfățișare aducea mult cu
Osiris, așa cum și-l închipuiau egiptenii. Un asemenea copil, nu prea trăiește mult fie din vrerea zeilor,
fie pentru că Soarta n-o îngăduie. Aflînd de cele întîmplate, căruia un oracol îi ceruse să nu-și pără­
sească obiceiurile strămoșești, și-a aurit copilul și i-a adus cuvenite jertfe, ca și cum însuși Osiris – sub
chipul acesta – s-ar fi înfățișat în mijlocul oamenilor. Apoi Cadmos puse zămislirea pruncului pe
socoteala lui Zeus. Astfel el îl slăvea pe Osiris și spulbera ponegririle cu privire la siluirea fiicei sale.
De aici s-a ivit la eleni legenda că Semele, odraslă a lui Cadmos, rămînînd grea cu Zeus, îl născuse pe
Osiris. În vremea care a urmat, Orfeu – bucurîndu-se de mare faimă printre eleni pentru cîntecul său,
pentru riturile de inițiere și pentru cunoștințele sale privitoare la zei – a fost oaspetele Thebei și în chip
deosebit a fost slăvit de cadmei. Fiindcă se împărtășise din învățăturile egiptenilor privitoare la zei, el
a strămutat nașterea străvechiului Osiris în vremurile mai noi și, ca să fie cadmeilor pe plac, a statorni­
cit noi misterii, în care îi învăța pe inițiați cum că părinții lui Dionisos au fost Semele și Zeus. Amăgiți
în parte de însăși neștiința lor, în parte fiindcă socoteau că trebuie să i se dea crezare lui Orfeu, care se
bucura de mare faimă, dar mai ales le făcea plăcere ca zeul acesta să fie socotit elen – așa cum am
mai spus-o – oamenii primiră cu multă bucurie riturile de inițiere. Apoi, după ce mitografii și poeții s-
au încrezut în ceea ce spunea legenda, teatrele au ajuns să fie pline de această poveste; iar tradiția făcu
legenda să fie socotită fapt aievea, ce ar merita încrederea noastră și o susținere de neclintit. Pe scurt,
elenii ar fi pretins că sînt ai lor eroii și zeii, cei mai vestiți ai egiptenilor; ba, mai mult încă, spu­
neau că tot ale lor sînt coloniile trimise de egipteni.” Zice un grec cum a fost falsificată istoria antică!
Diodor ni-l prezintă aici pe Orfeu, nu numai ca mare preot și mare teolog dar și ca fondatorul
religiei de început a elenilor adusă însă din religia egiptenilor. Această atitudine a magistrului este
datorată voinței lui, și a altora la fel ca el, de a falsifica și scoate în afara istoriei, cultura și religia geți­
lor, care le stătea acestor plăsmuitori ca o piatră de moară pe care trebuiau să o poarte la gît să vadă
toată lumea ticăloșia lor de a-și însuși valorile spirituale ale altora.
Pentru a-i dovedi ce mișel este și o leacă prostănac sau uituc, îi scot dovada ticăloșiei din Cartea
III,LXII: „Într-adevăr poeții din vechime și mitografii numesc îndeobște pe Demeter «Mama Pămân­
tească». Cu această părere se potrivesc și poeziile orfice, ca și ceremoniile introduse în misterele de
inițiere, lucru despre care nu este îngăduit a se vorbi celor neinițiați.” Vezi cucoane cum singur ți-ai
dat cu stîngul în dreptul, și nu-i frumos să umbli cu cioara vopsită pentru că, după ce năpîrlește zbură­
toarea, se vede ce este! Mama Pămîntească este împreună cu Tatăl Ceresc și Sarmis sau Mitra – Fiul
Omului – trinitatea sau Sfînta Familie a religiei geților, așa cum recunoaște și Diodor scriind că aceste
concepte se potrivesc cu poeziile orfice! Mai arăt că magistrul mincinos, a omis să spună cum ideile
poeților din vechime și mitografilor, se potrivesc ca o mănușă cu scrierile esene ale geților din Pales­
tina pe care el sigur le-a cunoscut.
În Cartea III,LXV, Diodor ne transmite o legendă privind originea lui Orfeu care ar fi fost scobo­
rîtor din zei și spune că Dionisos vrea să treacă cu oștirea din Asia în Europa dar regele trac Licurg îi
pune de un șiretlic prin care voia să îl nimicească. Povestea îi este dezvăluită zeului de către Charpos,
regele fiind nimicit, iar turnătorul uns rege. „După Charpos, a urmat la domnie fiul său Oiagros, pre­
luînd și inițierea în mistere, pe care – mai tîrziu – a învățat-o de la el și fiul său Orfeu. Orfeu, care îi
întrecea pe toți cei din vremea sa prin însușirile înnăscute, dar și prin învățătura ce o primise, a schim­
bat multe lucruri din inițierile orgiace și, de aceea, misterele pe care le introdusese Dionisos se numeau
orfice.” Deci nu au mai fost aduse din Egipt spre înădușirea sau zăluzirea înțelepților greci!
În Cartea XXV, Diodor ne spune că potrivit legendei, Musaios fiul lui Orfeu, avea grijă de ritua­
lurile de la Eleusis. „Orfeu era fiul lui Oiagros și era trac de obîrșie. Mulțumită învățăturii sale și des­
toiniciei de care dădea dovadă în arta cîntatului, ca și în acea a poeziei, el a fost socotit cu mult mai
presus decît toți cei pomeniți de istorie. Orfeu a compus un minunat poem, cu totul deosebit prin melo­
dia sa, atunci cînd era cîntat. Atît de mare i-a fost faima, încît a crezut că era în stare – prin cîntecele-i
melodioase – să vrăjească fiarele și copacii. După ce s-a dedat studiului și după ce a învățat ce spun
miturile cu privire la zei, a călătorit în Egipt, unde și-a desăvîrșit° cunoștințele, și a ajuns astfel cel mai
de seamă dintre eleni în știința misterelor și a teologiei, cum și cel mai mare dintre poeți și cîntă­
reți. Orfeu i-a însoțit pe argonauți în expediția lor și, îndemnat de iubirea față de soția sa, a început să
coboare (cum nici nu ne-am putea gîndi) în lumea morților. Apoi, ademenind-o și cîștigînd-o de partea
lui prin farmecul cîntecelor sale pe Persefona, a înduplecat-o să-l ajute a-și îndeplini dorința care-l
mînase la Hades și să-i îngăduie a-și aduce pe pământ pe soția lui ce murise, facînd și el cum făcuse
mai înainte Dionisos cu Semele.”
În Cartea LXIV același autor scrie despre Orfeu că și-ar fi căpătat înțelepciunea de la samothracieni
și nu din Egipt, lăudîndu-i pe dactylii din muntele Ida care erau mari magicieni ocupîndu-se: „îndeo­
sebi cu vrăjile, riturile de inițiere și misterele, uimindu-i în timpul șederii lor din Samothrace pe locui­
torii de acolo, prin îndemînarea de care dădeau dovadă în meșteșugul lor. În acea vreme le-a fost
ucenic și Orfeu... El, cel dintîi, a împămîntenit la eleni riturile de inițiere și misterele.” Povestea lui
Diodor despre Orfeu care coboară în iad, este o prelucrare – nu știu unde s-a făcut meșteșugeala – a
unui mit arimin pe care îl găsim și în mitologia emeș unde Inanna, divinitatea morții și a renașterii
vieții, coboară în lumea subpămînteană pentru a se căsători cu Dumuzi, fiul luminii, și a-l aduce din
nou la viață prin care să renască întreaga natură și neamul omenesc. Zicerea se găsește într-o formă
asemănătoare în mitul lui Atis și a Cybelei din religia ariminilor frigieni, și pe care rău i-au fript elenii
cu istorioarele lor stricăcioase. În poemul homeric Iliada, se spune că elinii erau locuitorii din nordul
peninsulei, adică partea de sud a Tesaliei numită Elina și locuită de pelasgi sau mirmidoni, iar în vre­
mea lui Orfeu pe care Diodor îl pune chiar părtaș la război, situația era identică, dar în scrierea magis­
trului s-a mai scăpat un fals care pute foarte rău, elinii din timpul lui Orfeu erau arimini nu ahei.
Dacă unii autori greci din vechime îl pun pe Orfeu înaintea războiului troian, Diodor îl face parti­
cipant chiar la această încîlceală cumplită de care s-a bucurat doar moartea. În Cartea XLIII, el îl pune
pe luminatul arimin în corabia Argo și îi face vînt pe valurile istoriei, legîndu-l trainic cu fire nevăzute
de cultul cabirilor și religia geților nord-istreni. „Dezlănțuindu-se o puternică furtună din care nici
chiar cei mai viteji nu mai nădăjduiau să scape, Orfeu – singurul dintre cei de pe corabie inițiat în
misterele zeităților din Samothrace – înălță° acestora o rugă pentru mîntuirea corăbierilor și, de
îndată vîntul se potoli; iar peste capetele Dioscurilor și căzură doi aștri, uluindu-i pe cei de față: atît de
ciudată părea întîmplarea! Împrejurarea în care argonauții au fost salvați de la pieire ne este cunoscută
prin tradiție și navigatorii au luat obiceiul să cheme în ajutorul lor cînd i-au prins furtuna – pe zeii din
Samothrace; iar faptul că răsar astrele îi pun pe socoteala ivirii dioscurilor... Iar argonauții părăsind
Tracia, au pornit cu corăbiile să străbată Pontul Euxin și au debarcat în Taurida.” Diodor nu este de
acord că argonauții au intrat pe Istru și au ajuns în Colhilda – ținutul din curbura Carpaților unde este
localitatea Colți – astfel fiind obligat să recunoască faptul că, geții aveau o cultură „brici” iar „bărbi­
le” lui, fie ele cît de lungi și stufoase, nu țineau de adevăr. Acest cult al cabirilor este amintit și în scri­
erile lui Eno unde găsim următoarele: „Mi-au arătat pe cei 200 de îngeri care ocîrmuiesc stelele, pre­
cum și slujbele lor în ceruri și felul în care vin să se învîrtă în jurul pînzelor marinarilor”, pentru
a-i scăpa de furia apelor și a furtunilor. Numai noi, românii de astăzi nu am scăpat de furia furiilor° și
furtunile minciunilor, de am ajuns să nu mai trăim decît în minciună și hoție care de cinste să ne fie!
În Cartea III,LXVII, Diodor ne spune explicit că Orfeu s-a folosit de scrierea pelasgică atunci cînd
și-a compus propriile poeme, deci neamul pelasgilor plecat din ținutul hiperboreenilor știa să scrie
chiar din timpurile fără istorie ale aheilor iar Orfeu, cum am arătat mai sus aducînd de mărturie Iliada,
era și el pelasg. Ne mai spune că istețul Thymoites, aflînd de la locuitorii Nysei (orașul Niș din estul
Serbiei) cu deamănuntul faptele zeului Dionisos, a alcătuit așa-numita poezie frigiană, în care folo­
sește o limbă arhaică și caractere vechi.” Și iarăși un alt neam de rădăcină arimină – frigii sau frigie­
nii – iese din întunericul istoriei, voindu-se moț mult înainte ca aheii să-și fi frecat puchii de la ochi
umblînd brambura prin Peloponez după ceva jaf, pretinzînd că gestul este cultură sadea.
Dar împotriva hoțomanilor greci care l-au priponit pe Orfeu la început în Tracia, iar mai tîrziu l-au
adus chiar în parohia lor, stabilindu-i nașterea în Pimpleia în apropierea muntelui Olimp, am să vin cu
dovezi adunate tot de la ei cît și de la vechii latini să arăt că Orfeu și-a avut baștina în nordul Istru­
lui, adică un hiperborean sau pelasg sadea, iar toată teozofia lui s-a păstrat în cea a geților pe care o
cunoaștem în parte din scrierile esene.
Romanul Vergillius Maro (70-19 î.e.n.) autorul Eneida scria despre Orfeu: „singuratec, cutreiera
ghețurile hiperboreene și Tanais (denumirea antică a râului Don) acoperit de ghețuri, și câmpiile
niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (numele vechi folosit de latini pentru munții Car­
pați), până ce femeile trace, mîniate de disprețul său, îl sfîșiară” și textul în latină: „solus hyperboreas
glacies, Tanaimque nivalem/Arvaque Riphei nunquam viduata pruinis/Lustrabat, raptam.” Asta scrie
un latin despre marele inițiat arimin Orfeu, poetul roman nefiind miluit de neamul geților cu ceva calu­
puri de aur sau alte scumpeturi cu căutare la Roma. Dar ca să elimin orice bănuială asupra autorului, îl
aduc de martor pe un alt roman ce a scris cam după 100 de ani, aceleași informații despre Orfeu.
Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) scrie despre Orfeu în Istoria Naturală IV, 18, că avea strămoșii la
nordul munților Balcani lîngă Marea Neagră, fiind triburile de Moriseni (Marisos era forma latină
pentru rîul Mureș) și Sitonieni (seton era meșă cu ajutorul căreia se drenau ulcerațiile la oameni și ani­
male sau numele procedeului terapeutic care folosește asemenea meșă). Din aceste două bucăți de
scriere venite de la romani, Orfeu este dovedit fără putință de tăgadă că avea baștina în neamul hiper­
boreenilor sau al pelasgilor undeva în Ardealul de azi sau la est în ținutul cuprins între Carpații Răsări­
teni și fluviul Don, iar o parte din înțelepciunea lui se găsește în scrierile esene și în cele „filozofice”
ale lui Pitagora și Platon. Dar și noi avem o legendă venită din străvechime despre baștina lui Orfeu
care spune că înțeleptul și cîntărețul și-ar fi petrecut ultimii ani din viață lîngă Nistru, undeva în apro­
pierea mănăstirii Țipova de pe malul drept al rîului. Aici s-au descoperit ruinele unei cetăți a geților
de prin secolul° XII î.e.n. dar poate că așezarea a fost mult mai veche, iar Orfeu s-ar fi stins în locul
respectiv fiind înmormîntat sub o lespede mare de piatră la poalele cetății, aproape de rîu. În această° re­
giune Nistru are mai multe cascade iar mormîntul a fost săpat ca o nișă la poalele uneia dintre stîncile
de calcar, fiind ușor recunoscut datorită lespedei cu șapte găuri care îi acoperă sălașul de veci. Arheo­
logii din Moldova confirmă că au descoperit un astfel de mormînt în apropiere de mănăstirea Țipova și
astfel legenda noastră este confirmată de scriitorii latini arătați, dar ea îi și demască pe mincinoșii eleni
care ne-au falsificat și furat istoria și cultura identitară cu o ură nemărginită. Chiar numele de Orfeu nu
poate fi al personajului fiindcă vechii eleni, scriau numele străinilor modificîndu-le după urechea și
limba lor, iar numele înțeleptului arimin poate amintește de ținutul și cetatea Orheiu, adică Orheu ca
locuitor al acestor ținuturi de pe malul drept al Nistrului, la fel cum lui Iisus i-au mai spus și Mesia,
adică venit din provincia cu acest nume.
Bizantinul Suidas (secolul X), scrie că Orfeu ar fi trăit cam prin secolul XV î.e.n. cu II generații
înainte de căderea Troiei. Orfeu este se pare numele lui de inițiat și predica printre altele, renunțarea
 la mîncarea cărnii de către om fiind un aliment impur. Într-o legendă despre moartea lui, se spune că
menadele trimise de Afrodita l-ar fi rupt în bucăți, i-au tăiat capul așezîndu-l pe liră și l-au aruncat în
rîul Marița. Acesta, continuînd să-și cheme soția, a plutit pe mare pînă în insula Lesbos unde l-au în­
gropat muzele. Insula mai era numită în vechime Mytilene sau Pelasga fiind locuită din mileniul III
î.e.n., de neamul pelasg pe care pricepuții eleni i-au scos din istorie cu îndrăcita lor pană de scris min­
ciuni și ticăloșii. Moartea lui Orfeu seamănă cu cea a lui Dionisos, ambii fondatori ai misterelor de la
Eleusis. Basmele noastre păstrează această geneză foarte veche a mitului spunînd că Făt-Frumos a ple­
cat peste șapte mări și țări să-și găsească iubita Ileana Cosînzeana sau Sînziana răpită de un zmeu sau
balaur cu 7 capete pe care îl răpune, aducînd copila pe pămînt.
În Geografia la VIII Strabon ne spune că în insula Samothrace s-a stabilit din cea mai îndepărtată
vechime cultul cabirilor, iar atunci insula se numea Melita. Dar primii locuitori ai insulei au fost pelas­
gii veniți din nordul Istrului, care au întemeiat mai tîrziu în Ionia cetatea Milet, acasă în baștina lor
carpatină în nord-estul României găsim rîul Miletin care curge și în ziua de azi, tot așa cum curg și
minciunile vechilor eleni. Scrie despre coribanți că erau fii ai lui Cronos „fiind ei aceeași cu cabirii”
adică vechii titani și venind de la facerea lumii! Iar Orfeu cînd îi însoțea pe argonauți în călătoria lor
pe mare, odată cu izbucnirea furtunilor invoca în imnuri și cîntece minunate tocmai acești cabiri să îi
ajute pentru a scăpa de nenorocire. Și la Herodot în Istorii 2,51 găsim zicerea scrisă cu 400 de ani mai
devreme, astfel: „Cel ce este inițiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothracienii, pri­
min-du-le și dînșii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”, ori datele dovedesc în fața istoriei că
Orfeu practica religia neamului carpatin din nordul Istrului, pe care a dus-o și scornitorilor eleni, dar
nu au gustat-o decît foarte tîrziu.
Și Pausanias în Descrierea Eladei, Laconia, 3.20.1 scrie că în muntele Taygetos este un sanctuar al
Demetrei numit și Eleusis, ce adăpostește o imagine de lemn a lui Orfeu ce a fost adusă de către
neamul pelasgilor, adică înțeleptul era de neam din nordul Istrului și se bucura de o cinste deose­
bită la el acasă, ajungînd în Peloponez în secolele XVIII-XII î.e.n..
Din informațiile prezentate pînă acum este dovedit că Orfeu nu era din Tracia și cu atît mai puțin
din vechea Eladă, iar asta ne arată cît de îndrăcit ne-au falsificat istoria aceste jeguri. Religia lui Or­
feu se găsește în parte și în „basmele și poveștile” noastre dar nici urmă de ea în cea a vechilor greci
sau la alte neamuri care se țin azi foc de sclivisite și pe deasupra foarte alese. Dar elaborarea „religiei
lui Orfeu” a durat mai multe sute de ani, ori asta nu se putea întîmpla decît într-un stat bine închegat,
cu o cultură deosebită. Și tot din nordul Istrului, ținutul pustiu cum spune mincinosul Herodot, sau lo­
cuit de neamul sciților, i-au luminat pe fudulii greci înțelepții geților Olen, Orfeu, Toxaris, Anacarsis
și Zamolxe, dar după ce au luat de la ei cît le-a fost pofta și năravul, i-au dat pe afurisita goarnă a min­
ciunii că ar fi barbari – adică străini fiindcă acesta era sensul atunci – și ei nu au avut a fura sau neguța
nimic de la aceștia fiindcă erau mai sălbatici decît sălbătăciunile° codrilor.
Strabon, în lucrarea Geografia la VII,3,4 scrie despre conduita religioasă a geților și vechimea lor
astfel: „Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu (135-51 î.e.n.) – și, de asemenea, bizuindu-ne
pe întreaga istorie a geților, că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpete­
nie”, iar prin aceasta este dovedit că Orfeu avea cum să ducă din nordul Istrului fudulilor eleni, teozo­
fie arimină de cea mai aleasă înțelepciune divină, așa ca de la barbari la civilizați, crăpa-le-ar rînza de
mincinoși și întunecați!
Clement din Alexandria (150-217) în Stromate la capitolul V,4 ne lasă mărturie despre „scripturile
filozofice ale barbarilor” care erau mult gustate de cei cultivați ai vremii iar „Orfeu spune cu gura
inspirată de divinitate că «Jupiter îl înghite pe născutul său Phanes, își însușește toate puterile acestuia
și devine, sub aspect intelectual, toate lucrurile pe care Phanes le prezintă inteligibil»”. În paragraful
următor laudă această filozofie și chemare a barbarilor sau străinilor către cele divine de unde a ajuns
la ei „filozofia orfică” îndrăgită atît de mult de unii greci încît se jurau cum că ar fi numai a lor, dar
alexandrinul îi plesnește peste mincinoasa goarnă scriind: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii
filosofiei, ci și descoperitorii tehnicii, științei și artei... Trebuie să merg mai departe acum și să arăt
lămurit că filosofia greacă a furat din filosofia barbară... Pentru ce trebuie să mai spun că cei mai
mulți dintre ei au fost de neam barbar și și-au făcut ucenicia între° barbari... Pe Platon îl găsim că lăuda°
pe față totdeauna pe barbari și-și amintește că atît el, cît și Pitagora au învățat cele mai multe și mai
frumoase învățături trăind printre barbari”. Trebuie să vină vremea și pentru neamul arimin să se
socotească cu toți furii, mișeii, hicleniții, falsificatorii și trădători fiindcă altfel nu vom ieși la lumina
adevărului. Din același autor completez cu cartea 1,15 unde găsim despre geți ceea ce ne-a lăsat mărtu-
rie și Strabon, că: „nu-i necunoscător de filozofie... După părerea mea, cu toții, și brahmanii și
odrizii și geții, și egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit-o de la înțelepți, i-au cinstit
ca zei, au rînduit ca filozofia lor să se învețe în școli și au studiat cu mare grijă ideile teologice ale
acestora.... Hiperboreenii care trăiesc dincolo de munții Ripei (Carpați), sînt învățați să trăiască du­
pă dreptate; nu mănîncă nici un fel de carne, ci se hrănesc cu fructele pomilor.”
Îl mai aduc de martor și pe preotul iudeo-creștin Origene (185-254) care războindu-se într-ale reli­
giei iudeo-cretine cu Celsus, scrie cărticica numită Contra Celsus, unde îl critică amarnic pe îndîrjit
pentru că i-a pus la loc de mare cinste în răbojul istoriei și timpului pe strămoșii noștri geți: „Celsus a
putut pune la un loc și pe odrizi, pe cei din Samothrace și din Eleusis, precum și pe hiperboreeni, so­
cotindu-i printre popoarele cele mai vechi și mai înțelepte.” Vedem că neamul hiperboreenilor este
amintit în toate izvoarele arătate aici ca trăitori dincolo de munții Ripei, iar prin ei trebuie să înțelegem
neamul get și nu vreo fantomă sau scorneală cu mult lustru. Tot supăratul iudeo-cretin scrie despre
strămoșii noștri ceva ce nu poate intra în scăfîrliile românilor: „geții de la Dunăre sînt un popor
vechi și de înțelepciune foarte înaltă,” fiind lămurit pentru vecie sensul adevărat al cuvîntul „hiper­
borean” chiar după zicerile lor.
Pentru a limpezi deplin înțelesurile adînci ale informațiilor prezentate și a dovedi pentru totdeauna
hoția elenilor, dau în continuare din Legile morale și politice, apărute la editura Antet, București 2010,
bunătățuri transmise de filozoful Pitagora (580-500 î.e.n.) unde se fac zece trimiteri la valorile sociale
și morale superioare ale geților. În Legea 1143, de la fila 70 se scrie: „Călătorește la geți, nu ca să le
dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sînt fără margini, toate pământurile sînt
comune. Și dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, spune Homer”. Și ei jegurile ne fac sălba­
ticii antichității că au fugit pînă și fiarele din codru de groaza noastră!
Din citatele puse aici, vedem că toți cei care i-am amintit pînă acum Vergillius Maro, Pliniu cel
Bătrîn, Strabon, Pausanias, Clement din Alexandria, Origene, Celsus și Pitagora spun despre strămoșii
noștri hiperboreeni sau geți că erau cel mai vechi popor din lume, aveau o aplecare deosebită către
filozofie și religie, fiind și cei mai înțelepți de unde elenii „au învățat cele mai multe și mai frumoa­
se învățături”, iar „filosofia greacă a furat din filosofia barbară” cît a poftit și pentru a șterge urma
hoției, au dat-o tare cu hula și spurcarea că păgubiții ar fi numai niște sălbatici de la care nu poți lua
nici urmă de rapăn sau lepră, ce să mai vorbim de alte podoabe ale gîndirii omenești!
Teologia orfică sau carpatină spune că Timpul este principiul unic al universului și alături de el se
află Eterul și Haosul, ca două întrupări posterioare ale acestuia, iar Ființa Născătoare este considera­
tă simbolic prin Ou ce s-a constituit în prima triadă. Pentru nașterea vieții materiale s-a pornit de la
OUL PIAN sau PIL înveșmîntat în aură sau un nor din care irumpe Phanes în lumină. Dar nașterea nu
însemnă împietrirea, ci este o veșnică transformare prin moarte în renașterea unei noii energii primare
în forme de armonie și nu antagonisme care să distrugă echilibrul manifestării Tatălui Ceresc, într-o
ciclicitate nemărginită, dar totodată irepetabilă. Inițiații orfici spuneau că prin coloana de lumină ce
unește Pămîntul cu Cerul, se urcă sufletele în înălțimi, numind-o și „scara lui Mitra”, iar acest con­
cept mai este încă o dovadă a rădăcinii carpatine a teologiei lui Orfeu și implicit a marelui înțelept
arimin și nicidecum grec sau din Tracia cum se minte peste tot astăzi.
În scrierea Omiliile clementine, ce a circulat în primele secole ale erei creștine ne prezintă facerea
lumii astfel: „Era o vreme cînd nu exista decît Haosul și un amestec nedeslușit de elemente neorîn­
duite, însă strînse toate laolaltă, atît Natura însăși fiind martoră la aceasta, cît și marii oameni zicînd că
a fost așa... Orfeu asemuiește de asemenea Haosul cu un Ou, în care se află amestecul confuz al
elementelor primordiale... Căci așa cum o bășică este făcută din apă, tot așa o sferă asemenea unei
forme goale s-a strîns laolaltă din toate părțile. După aceea ea însăși, însărcinată în ea însăși, purtată în
sus de Spiritul Divin care a luat-o la el însuși ca soție, aceasta își înfipse capul în lumină – aceasta
este, poate, cel mai mare lucru care a fost conceput vreodată, ca și cum din universul Adîncului
Infinit a fost zămislită și născută o operă de artă, o operă însuflețită în formă asemenea circumferinței
oului, iar ca iuțeală asemenea repeziciunii unei aripi... Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut
fiind încălzit treptat de către Făptura Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip și un lucru iese despre
care și Orfeu spune: «Cînd Oul larg întins, precum un craniu s-a spart»... Și astfel prin puterea mă­
reață a Celui care a ieșit și s-a manifestat, coaja își primește armonia proprie și capătă dispunerea sa
orînduită, în timp ce El însuși cîrmuiește stînd ca pe un tron în înaltul Cerului iar din tărîmurile inefa­
bile își trimite lumina asupra Eonului Nemărginit... Aceasta este în mod evident Logosul – Zeul din
Ou și Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Granit; tot așa
cum în natura fizică, scînteia de viață apare din regnul mineral.” Mitra era cunoscut că s-ar fi născut
din piatră prin lovirea Firmamentului de către fulgerul Ziditorului sau prin lovirea Muntelui Sfînt de
către fulgerul Creatorului din care s-a întrupat Fiul Luminii cel de divinitate zidit, adică Fiul Omului
dar în duh și nimic din balivernele sataniste revelate numai lui Moșe, date în păstrare unui ciopor de
întunecați. Însă aceste concepte sînt identice cu cele din religia geților și în mitologia culturii emeș,
dovedind că orfismul este religia strămoșilor arimini practicată în Geția°, în Tracia și cu mii de ani îna­
inte în îndepărtatul Ki-en-gi sau Sumer.
Celsus, citat de Origene a scris despre doctrina orfică susținînd că la moartea trupului, de fiecare
parte a sufletului se așează două grupuri de îngeri pentru a-l lua. Unii sînt numiți Îngerii Luminii iar
ceilalți îngerii întunericului. Asemănarea este evidentă cu scrierile esenilor iar din aceste texte, ivriții
de la Qumran și-au plăsmuit războiul lor împotriva neamului omenesc, ei fiind „fiii luminii” iar Nea­
murile, „fiii întunericului”. Mari întunecați și lotri mai sînt toți feciorașii lui Iahwiță. Dacă sufletul era
luat de primii, era condus prin ținutul stăpînitorilor cu chip de animal, unde trebuia să treacă peste
„Gardul Nedreptății pentru a ajunge în sferele superioare pînă ajungea în cea de-a șaptea unde domnea
Virtutea. Aici trebuia să treacă peste Gardul de Foc pentru a intra în Rai, unde era Pomul Cunoașterii
și al Vieții”. Și iarăși vin și revin la Pomul Cunoașterii și al Vieții care ne-a aparținut și ne mai apar­
ține nouă și numai nouă, mioriticilor carpatini și tuturor neamurilor arimine zămislite în Țara Sfîntă
din poporul ales de Sîntu nu altor neamuri hoțomane ca ivriții sau grecii.
În conflictul lui Celsius pe care l-a avut cu înfocatul iudeo-creștin Origene se amintește de o diagra­
mă a orficilor care prezintă cele „șapte sfere” ale naturii psihice inferioare și poartă numele animale­
lor: leu, taur, șarpe, vultur, urs, cîine, măgar. O parte dintre aceste animale erau în cultul mitraic și
se găsesc pe iconițele geților sau a cabirilor, dar nimeni dintre culturnicii de la noi și de aiurea nu ar
recunoaște acest adevăr chiar dacă-i pui cu curu în țeapă. Cele „șapte sfere” din filozofia orfică erau
puse pe lespedea de mormînt a lui Orfeu descoperită în apropierea mănăstirii Țipova de pe malul drept
al Nistrului, prin cele șapte găuri.
Platon scrie în Timaios că numele lui Orfeu vine din culoarea „òrphninos”, ce ar fi o combinație
între negru, roșu și alb, culorile misterelor orfice, însă la geți ele reprezentau culorile mărțișoarelor
așa cum le-au păstrat peste timp și românii de azi. De la Orfeu au rămas niște Imnuri orfice, o colecție
de poeme care mai existau cînd a trăit Pausanias și a vizitat Elada în secolul II al erei noastre.
Îi chem pe toți românii cu puterea gîndirii încă nedistrusă de puhoiul de minciuni și făcături sata­
niste, să ia aminte la aceste rînduri pentru a încerca să-și înțeleagă propria istorie și cultură identitară.

7.10 Deceneu

Dyon Crisostomos, om de litere roman de origine greacă, a făcut pe istețul cu Domițian acuzîndu-l
de tiranie și s-a ales cu o mazilire de 9 ani (87-96) pe meleagurile geților unde a stat și i-a iscodit cu
mare cătare. Pe atunci încă nu apăruse „monitorizarea” proștilor și leprelor năimite cu spor la mîncat
lături latrinare! Numai că lucrarea lui numită Istorii a luat drumul pulberii timpului dar a fost și epis­
copul got sau get Iordanes ce s-a inspirat în cartea sa Getica din lucrarea lui Crisostomos, a altora dar
mai ales din cea a lui Cassiodor, ticluind-o pe la mijlocul secolului VI e.n., lăsîndu-ne informații pe
care toți istoricii români le-au considerat niște aiureli.
De origine actibusque Getarum (Despre obîrșia și faptele geților) cunoscută la noi sub numele de
Getica, a fost scrisă de Iordanes pe la 551 și a fost tipărită la Berlin în anul 1882 de către Th. Momm­
sen care a făcut și unele corecturi ale textului. Spune Iordanes că vorbește despre Dacia care este
acum Gepidia, adică supusă gepizilor. Getica XII, „Daciam dico antiquam, quam nunc Gepidarum
populi, possidere noscuntur”(Vorbesc despre Dacia cea de demult, despre care se știe că o stăpînesc
acum popoarele gepizilor)” și dorind să nu fie nici un dubiu, accentuează: „...Haec Gotia, quam Da­
ciam appellavere maiores, quae nunc, ut diximus, Gepidia dicitur... (Aceasta este Goția pe care înain­
tașii o numeau Dacia, cea care, precum am spus, se numește Gepidia)”, ca să se știe și pe la noi pe un­
de a dorit priceputul episcop să-și bage nasul.
Pentru că în lunga lui ședere la Gezino și Diogio, Dio Crysostomos a deprins limba și năravurile
geților, a spus despre ei un lucru pe care nu vrea nimeni dintre istoricii noștri să-l creadă: „au fost tot­
deauna superiori aproape tuturor barbarilor (adică străinilor pentru că acesta era sensul cuvîntului
în secolul I) și aproape egali cu grecii”, iar zicerea năstrușnică a fost preluată de Iordanes la V,40
 Dacă a scris grecul nostru așa înseamnă că băuse prea mult pentru că în mințile tembele ale înțelepților
români nu încape asemenea adevăr. Scrierea lui Iordanes face referiri la Deceneu mare preot al geților
care a avut o influență deosebită asupra moravurilor populației cum ne limpezește la minte cucernicul
episcop la V,39, fiind un demn urmaș al eruditului Zeuta sau Seuta dar corect este Senta sau Sîntu cum
spune Lundius în cartea sa și cum apare pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri adică un adept al
religiei crucii. La XI,69 ne spune Iordanes: „Ceea ce le era geților prielnic, ce le era lesnicios, ce era
de dorit, era să ducă la îndeplinire ceea ce sfătuitorul lor Deceneu îi învățase să urmărească în toate
chipurile, judecînd că le este de folos. Iar el observînd că în sufletele lor sînt gata să-l asculte în toate,
și că au o inteligență naturală, i-a inițiat aproape în toată filozofia; căci era în această privință un
maestru priceput. Învățîndu-i etica, i-a înfrînat de la moravurile lor barbare; transmițîndu-le fizica, i-a
făcut să trăiască potrivit cu legile însăși ale naturii (pe care scriindu-le goții le păstrează pînă acum
sub numele de bellagines, avîndu-le scrise); instruindu-i în logica minții, i-a făcut mai iscusiți decît
alte neamuri; arătîndu-le practica i-a învățat să trăiască în fapte bune; demonstrîndu-le teoria i-a învă­
țat să contemple cele douăsprezece semne zodiacale și prin ele cursul planetelor și toată astronomia; i-
a lămurit și în ce mod discul lunar crește sau descrește, le-a arătat și cît de mult globul de foc al soare­
lui întrece în măsură rotunjimea pămîntului sau le-a expus sub ce nume și ce semne cele 345 de stele
trec de la răsărit la apus, apropiindu-se ori depărtîndu-se de polul cerului. Ce fel de bucurie le va fi
însă, mă întreb, unor bărbați atît de viteji – cînd abia mai aveau puțin răgaz între războaie – să se mai
adape și cu doctrine filozofice? Puteai să-i vezi, pe unul cercetînd înfățișarea cerului, pe altul însuși­
rile ierburilor și fructelor, pe acesta studiind creșterile și descreșterile lunii, pe celălalt lucrările soare­
lui și modul în care, prin rotația cerului, grăbindu-se să atingă regiunea orientală, este readus spre par­
tea occidentală. Și puteai să mai vezi cum, după ce își dădeau seama de aceste fenomene, ei se liniș­
teau. Acestea și multe altele predîndu-le Deceneu geților din știința sa, le-a apărut ca o ființă extraordi­
nară, întrucît nu numai pe oamenii de mijloc îi conducea dar pînă și pe regi. Căci a ales atunci dintre ei
pe bărbații cei mai nobili și mai înțelepți, pe care învățîndu-i teologia, i-a ademenit să venereze cele
dumnezeiești și sfinte, făcîndu-i preoți, dîndu-le numele de pileati, după cît socot fiindcă săvîrșeau
jertfele avînd capetele acoperite cu niște tiare, pe care cu alt nume le chemau pilei. Cît despre restul
poporului, a poruncit să li se spună capillati (nume pe care goții ținîndu-l la mare cinste îl amintesc
pînă azi în cîntecele lor)”.
Cine cunoaște Legea Adevărului și Dreptății primită de Eno de la Sîntu și scrierile esene, îl va
putea acuza pe Iordanes de plagiat fără să greșească nici cu negrul de sub unghie, dar aceste învăță­
minte făceau parte chiar din teologia, teozofia și cultura geților! Să precizez că Iordanes scrie despre
Deceneu că a trăit după învățatul Senta dar înaintea lui Zamolxe, adică înainte de prima parte a seco­
lului VI î.e.n. Informația o consider corectă pentru că religia geților și probele arheologice prin coiful
de la Coțofenești dar și altele, confirmă textul chiar dacă pare neverosimil pentru istoricii români. Mai
adaug că precizarea lui Iordanes privind portul unei tiare pe cap de către preoți se vede pe tăblița 71
unde preoții judecători îl condamnă pe românul Pantelo Goie pentru ceva mișelii. Dar și episcopul
iudeo-creștin Iordanes a participat conștient sau nu la falsificarea istoriei strămoșilor noștri pentru că i-
a iordănit puțin pe rumuni numindu-i cîte odată și goți în loc de geți.
Complexitatea informațiilor care se găseau în cultura geților așa cum le-a prezentat Iordanes, este
asemănătoare cu munca lui Hermes din mitologia grecilor privind luminarea pămîntenilor cu legi
drepte și alte lucruri trebuincioase primind de la Apolo un caduceu, imagine specifică culturii nord-
dunărene cum este imprimată pe monedele descoperite în toriștea străbună. Aceeași muncă anevoioasă
a făcut și Sarmis pentru luminarea și mîntuirea neamului său, l-a salvat de la neștiință și i-a dat legi
drepte după care să-și cumpănească viața. După această muncă istovitoare și lungă, bătrînul Sarmis a
purces la cele veșnice pentru dreaptă judecată. Dacă textul lui Iordanes ar fi o plăsmuire, înseamnă că
nu era cu mintea acasă, lăudînd în asemenea termeni un popor care nu mai reprezenta nimic pentru cei
din jur la acea vreme. Nu putea gotul sau getul să cînte în strună unui popor scos din istorie mai ales că
toată lucrarea este un omagiu adus neamului geților cum spune chiar în titlu! Asemenea ipoteză nu
poate fi acceptată prin absurdul situației ce ar implica-o. Dacă textul reprodus de Iordanes aparține în
parte lui Cassiodor – senator roman contemporan cu Iordanes – și altora, înseamnă că el trebuie luat ca
veridic și judecat ca atare. Nu există motive plauzibile ca senatorul roman să aducă asemenea superla­
tive unui popor de sălbatici așa cum îi văd înțelepții noștri istorici și lingviști pe strămoșii mei geți.
Nici Crysostomos nu avea nevoie să fie „uns” pentru a vedea adevărul, respectul de care s-a bucurat în
ochii lui Traian îl ferește de asemenea suspiciuni neghioabe.
 De fapt textul prezintă nivelul de cunoaștere al geților cînd i-a „vizitat” retorul roman în lunga lui
ședere obligatorie pe tărîmul strămoșilor noștri. Iar dacă nu le convine unora adevărul vor pune la cale
de o „făcătură” așa cum au făcut cu faimoasa inscripție cu caractere latine prin care-l proclamau pe
Decebal odrasla lui Scorilo cînd pe tăblițele de plumb ale geților, scrise cu alte caractere, numele ade­
vărat al ultimului conducător era Diogio sau Diegio! Puterea imbecilă a găștii pare încă de neclintit.
Deceneu, ca personaj istoric este menționat pentru prima dată din textele pe care noi le cunoaștem,
de la Strabon, unde în Geografia VII,3,5 scrie că era: „bărbat fermecător, care călătorise și prin Egipet
și învățase unele interpretări de pe stele, prin care arăta a ști cele cerești, se puse zeu. Geții au avut
totdeauna cîte un asemenea sfetnic al regelui, căruia i-au dat titlu de zeu. În vremea lui Burebista îm­
potriva căruia divinul Cezar era gata să pornească război, se afla în această demnitate unul care se
chema Dekaineos”. Istoricul elen îl prezintă pe Deceneu ca un cititor în stele, inițiat în Egipt și apoi ca
profet, reformator moral, sfătuitor al regelui Boere Bisto într-unul din momentele glorioase ale puterii
geților, iar la urmă ca zeu. Dar tăblițele de plumb spun că Boero Bisto a avut alți mari preoți, Gormio
cum apare în T 36 și Ilo, fratele mai mic al viforosului get, amintit pe T 44 care l-a și înmormîntat.
Poate că istoricul capadocian a cules această informație dintr-o tradiție orală și a pus-o în scrierea
lui să completeze cu ceva lipsa cunoștințelor despre un stat care a pus serios Roma pe gînduri iar ei,
istoricii nu știau aproape nimic sau îi ignorau cu bună știință pe geți, ori mai sigur că mințeau cu neru­
șinare pentru a lăsa o imagine falsă despre ceea ce nu le venea lor bine în gușă. Iar grecii din toate tim­
purile nu prea ne-au avut la inimă. Din sărăcia informațiilor care au ajuns în cultura română (Getica a
fost tradusă în limba română în anul 2001 de Fundația Gîndirea) trebuie să înțelegem că Deceneu a
mers la ceva specializări prin Egipt și le-a tras geților o reformă în cele sfinte să-i pună pe o cale cît
mai dreaptă. Pentru că în timpul lui Zamolxe lucrurile erau foarte limpezi în religia geților, consider că
Deceneu și-a înfăptuit ideile de înnoire religioasă și morală mult înaintea marelui înțelept get Zamol­
xe, așa cum susține și Iordanes în scrierea sa.
După cataclismul de la Santorini cînd clima Europei a cunoscut o răcire bruscă și accentuată timp
de peste 10 ani, mare parte a geților au migrat în sud sau alte direcții cu mai mult soare. Dintr-o altă
mare migrare a neamului mioritic spre alte țări de soare pline trebuie menționată cea a rohmanilor sau
rahmanilor care au ajuns în India dînd cultul religios al brahmanismului. Această religie° susține nemu­
rirea sufletului, integrarea lui în marele spirit al creației Brahman după moarte și reîntoarcerea lui într-
o nouă ființă pînă la ultima mîntuire (mokșa) scutit de alte reîncarnări. Avatarul se poate termina numai
dacă trăiești cu mare dăruire în calea cea dreaptă. Ceva foarte asemănător este pus de către greci în
orfismul tracic considerat ca sistem religios străin dar preluat de greci drept o religie particulară pe la
începutul secolului VII î.e.n. însă unele scrieri grecești spun despre Orfeu, că ar fi trăit cu cîteva
generații înainte de Homer și practica religia geților nord°-istreni. Cum în secolul XVII î.e.n. exista
această unitate spirituală a neamurilor arimine din spațiul carpatic și din sud pînă în Peloponezul
pelasg, înseamnă că Deceneu și-a pus în practică gîndirea religioasă după întoarcerea geților din
migrarea lor sudică dar înainte de Zamolxe. Chiar numele Deceneu trebuie analizat fonetic și semantic
drept un nume compus din dece(dege) însemnînd zece cum apare pe tăblițele de plumb, cuvînt folosit
și pe bancnotele românești de la sfîrșitul secolului XIX și neu cu sensul de nou, noutate. Mai avem cu­
vîntul noi cu sensul de înnoire, renaștere, înmugurire adică o refacere a unei structuri existente sau o
remodelare spirituală a unui sistem de valori. În eme-gi cuvîntul dige are sensul de judecător nobil,
judecată cinstită iar cuvîntul ne-u are sensul de jertfă, împărtășanie, respect, uimire, venerație. Ca să
nu ne chinuim mintea cu prea multe finețuri și subțirimi filozofice s-o spunem pe cea dreaptă; numele
Deceneu înseamnă cele zece porunci sau cele zece reguli noi pe care gețișorii cei zburdalnici trebuiau
să se ostenească să le respecte cu mare strășnicie. Se poate ca tradiția orală folosită de Iordanes să se
refere la sistemul de reforme înfăptuit de un personaj real și nu la individul în sine. Primul care lasă
informații despre nemurirea sufletului în religia geților este Herodot (Istorii IV,94) care spune: „Geții
nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis pe care îl mai numesc și Gebelei­
zis”. După aproape cinci secole, romanul Pomponius Mela în Chorographia scrisă în vremea împăra­
tului Claudius (41-54 e.n.) confirmă această realitate care arată puterea continuității religiei strămo­
șilor noștri în învolburarea timpului. Despre credințele neamurilor trace spune: „Deși locuiesc ca un
singur neam, tracii se deosebesc între ei prin nume și prin moravuri. Unii sînt crînceni și gata de
moarte – mai ales geții. Acest lucru vine din credințele lor deosebite. Unii cred că sufletele° celor ce mor
au să se întoarcă; alții cred că deși nu se întorc, ele totuși nu pier, ci trec într-o altă lume mai fericită;
alții, în sfîrșit, cred că ele mor de-a binelea dar că e mai bine astfel decît să trăiască. De aceea la unii
din ei se bocește la naștere și se jelește soarta celor nou-născuți; dimpotrivă serbează îngropăciunile și
le celebrează prin cîntece și jocuri ca pe niște sărbători religioase”. Cele trei mari principii cu privire la
suflet – nemurirea, renașterea sau reîncarnarea și moartea lui – se găsesc toate în religiile neamurilor
noastre și au ca rădăcină vechea religie a populațiilor carpatine din mileniile VIII-II î.e.n. ajunsă pînă
în zilele noastre prin scrierile lui Eno, ale lui Hermes Trismegistos și cîteva oracole caldeene! Dar
acest lucru nu mai are o importanță deosebită pentru că Deceneu ca mare înțelept și reformator, a fost
preluat de geții și goții care au migrat în Italia, au dărîmat imperiul roman, cucerind în anul 410 chiar
Roma și ușurînd-o de ce au prădat romanii de la alții timp de secole. Pentru prima dată în istoria ei,
Roma cunoaște jugul înfrîngerii și jaful total practicat de cuceritori. În anul 411 prădătorii au pus de o
toriște nouă în sudul Galiei dar săturîndu-se și de aceste meleaguri intră în Spania în anul 415 și înte­
meiază un stat care va dăinui pînă în 711 cînd va fi nimicit de arabi. Plecînd de pe meleagurile mioriti­
ce, aceste puhoaie neliniștite și puse pe rele au luat cu ele și o parte din cultura strămoșească, au pus-o
pe pergamente, ducînd-o pînă în Spania unde a devenit un adevărat cult istoric.
Halal lor și rușine nouă! Așa a intrat în istoria hispanicilor getul Deceneu care este considerat ca un
exemplu de înaltă înțelepciune – el Sabio, termen ce se găsește folosit pe tăblița 70 – ajungînd să fie
venerat în cultura lor aproape ca un sfînt, sacerdot și aproape rege, inspirator al Bunei Cîrmuiri,
rînduitor al culturii și învățător al poporului său, în toate cele văzute și nevăzute. Numai respectul pen­
tru dogmele bisericii catolice i-a împiedicat pe autorii spanioli să-l înfățișeze pe eroul mitului get ca un
fondator de religie sau ca zeu. Deceneu nu putea să fie păgîn.
Știau prelații spanioli și alte informații pe care însă nu au dorit să le scrie de teamă să nu intre în
conflict deschis cu șărpăria de la Vatican? Și toate aceste atribute excepționale cu care spaniolii cins­
tesc amintirea lui Deceneu nu au ca sursă lucrarea lui Iordanes pentru că nu o cunoșteau cînd scriau
despre marele gînditor get ci numai tradițiile orale ale geților și goților care au ajuns în Spania în 415.
În scrierile regelui Alfonso (1252-1284) el Sabio, înțeleptul get este ca un fel de creștin, învățîndu-i
pe goți teologia și rînduind între ei preoți și episcopi. El cunoștea scrierea lui Iordanes și a interpretat
după propria judecată informațiile despre getul Deceneu în Cronica Generală arătînd importanța
geților și goților în istoria hispanică, iar Diçeneo sau Dicineo este în scrierea lui un filozof și aproape
un sfînt, nu este numai un sfetnic înțelept al lui Boruista, ci e chiar modelul regelui spaniol Alfonso.
Iordanes în lucrarea arătată mai sus spune că a folosit ca sursă și cîntecele goților (și geților cum ar fi
corect) care păstrau amintirea lui Deceneu ce trebuie să fi fost ele însele o moștenire° de la vechii geți,
fiindcă limba getă era limbă liturgică în creștinismul arimin sau mitraism.

7.11 Toxaris

Era un înțelept de origine scit după zisa vechilor greci, adică din nordul Istrului unde locuiau geți și
a venit la Atena pe la anul 600 î.e.n. unde s-a bucurat de prietenia lui Solon, de unde nu s-a mai întors
în patria sa, iar perioada sosirii lui în orașul grec, coincide cu cea a lui Anacarsis care a fost invitatul
aceluiași Solon! În Atena ca filozof și medic a stins epidemia de ciumă și după moarte a fost numit de
către greci: oaspete, medic și erou avînd mormîntul la poarta de intrare în cetate. A avut închinată o
statuie ce reprezenta un scit în mîna stîngă cu o carte, iar în dreapta ținea o săgeată, adică în acele
vremuri în care chiar grecii se frecau la ochi de atîta întuneric, sciții adică geții de la nordul Istrului fo­
loseau vîrtos alfabetul așa cum o dovedesc și tăblițele de plumb dîndu-le și altora cărți să se lumineze
și să nu mai trăiască în destrăbălare și minciună. Iar săgeata este simbolul lui Zabelo grecizat Apolo și
mijlocul cu care zbura năzdrăvanul Abaris/Zamolxe! Grecii făceau sacrificii și puneau ofrande la sta­
tuia scitului sau getului Toxaris. Poate că acest nume se referă la tribul din care provenea, cel al tocari­
lor și care și-a găsit loc sub soare în lumea grecilor. Spre această idee duce și faptul că înțeleptul Ana­
carsis cînd a venit la Atena și-a căutat unul de-al lui întru înțelepciune și credință care să îl facă cunos­
cut bărbaților de seamă. Prezența lui Zamolxe ca zeu în această poveste este o adăugire a lui Herodot
care vine să completeze snoava despre religia geților, cum a auzit-o el de la grecii din Pont sau cum a
crezut el că poate minți adevărul și plăsmui istoria după propriul nărav! Ramura estică a neamurilor
sciților care a ajuns pînă la granița cu neamurile chineze, au fost toharii sau tocarii nume apropiat de
Toxaris, cum l-au botezat grecii pe istețul scit, dar cred că acesta era getbeget. Presupun că Toxaris era
get fiindcă avem în limba română cuvintele „țohă” cu sensul de mantie, așa cum purtau geții acele
glugi specifice și „țohărie” ce înseamnă locul unde se fac asemenea mantii. Prin intermediul acestor
sciți tohari care aveau patria în estul îndepărtat al Asiei, mato Diogio a încercat să aducă ceva armate
chineze în războiul lui cu romanii.

7.12 Anacarsis

Numit de scriitorul grec Lucian din Samosata (125-180 e.n.) cu numele de Dauketes adică dacianul,
a fost considerat de către vechii greci printre cei șapte înțelepți ai lumii antice. Învățatul Solon (635-
559 î.e.n.), legiuitorul atenienilor, cînd se îndeletnicea cu această treabă anevoioasă pe la anul 595
î.e.n., după spusa lui Plutarh, l-a cunoscut pe Anacarsis, mare filozof al sciților păstori, adică al geților
ce își mișcau turmele lor de pe munți în cîmpii și bălți, după vremea anotimpurilor. Pentru că aprecia
înțelepciunea acestuia, Solon l-a găzduit la el în casă unde au discutat legile la care se chinuia. Este
cam aiurea zicerea țîfnoșilor eleni, cînd vorbesc despre un popor de păstori dar care aveau în mijlocul
lor un înțelept ce i-a făcut și pe subțirii grecilor să belească ochii cît cepele și să-și lărgească urechile
cît ale elefantului. Să încerc a lămuri legătura lui Anacarsis cu Solon cel priceput al atenieinilor căruia
înțeleptul scit/get i-a fost sprijin în ticluirea Constituției pe care a dat-o atenienilor° pe la anul 585
î.e.n. Diodor din Sicilia spune că Solon a fost în Egipt unde a stat ceva ani chiar în orașul Sais, luînd
mai multe reguli de la aceștia pentru buna viețuire a oamenilor în înțelegere și respect pe care le-a pus
în actul normativ pregătit pentru atenieni°.
Efor, trăitor prin secolul V î.e.n. și deci apropiat în timp de vizita înțeleptului get sau scit la neamul
grecilor, zice despre Anacarsis că „a fost de acest neam și prin înțelepciune, cumpătarea și priceperea
lui s-a numărat printre cei șapte înțelepți ai lumii”. Adică fudulia grecilor a plesnit în secolul V prin
Herodot, ca o molimă și s-a obrăznicit în fața tuturor că numai ei știau ceea ce trebuie să se știe!
Iar Strabon în Geografia VII,3,8 îl completează pe Efor astfel: „pentru aceasta Anacarsis și Abaris
la greci erau în bună cinste, fiindcă purtau oarecare caracter național de simplitate, înțelepciune și de
dreptate. Și sacii păstori de oi, sciți de naștere, însă ce locuiesc în Asia grînoasă, îl au de înțelept pe
Anacarsis”. Cuvîntul marelui cugetător get este compus din Ana cu sensul de Creatorul lumii atît ce­
rești cît și pămîntești + kersa cu sensul de livadă cu pomi, bucurie, plăcere, sau într-o accepție mai li­
beră îl putem numi „grădina lui Dumnezeu”, „omul lui Dumnezeu”, ori „cel plăcut lui Dumnezeu”.
Semantica adîncă a cuvîntului ne obligă să-l considerăm pe Anacarsis ca mare preot al religiei° geților
nord-istreni, iar în acele vremuri cam uitate de istorie și înflorite uneori de mincinoși, filozofia și teo­
zofia erau una și aceeași meserie sau glagorie, cinstită cu mare priință de către nemuritorii geți.
Herodot scrie pe la mijlocul secolului V î.e.n. despre Anacarsis în Istorii IV,76 că venind la Atena
s-a întîlnit cu compatriotul său Toxaris rugîndu-l să-l primească prietenește și să-l facă cunoscut gre­
cilor cu multă glagorie. Prin Toxaris a ajuns la Solon care l-a cinstit cu prietenia sa, dar după moartea
acestuia, s-a întors acasă în Sciția, pe la anii 559 î.e.n.. Istoricul ne mai povestește despre neamul sciți­
lor de unde venea Anacarsis că: „Marea Neagră încotro a pornit Darius, scoțînd pe poporul scitic, are
popoarele cele mai necultivate, căci din punctul de vedere al înțelepciunii, nu avem a arăta de acolo
nici un popor, și nici știu despre vreun om învățat de acolo, afară de poporul scitic și de Anacarsis.
Sciții nu iartă odată cu capul de a se introduce datini străine, și cu atît mai puțin elene. Anacarsis, care
în călătorii mari a văzut multe și a arătat minte mare, la reîntoarcerea sa în Sciția a navigat spre Heles­
pont, a coborît în orașul Kiricos, și deoraece a sosit tocmai la sărbătoarea Mamei zeilor, a Cybelei ce
se serba cu solemnitate mare, a făcut jurămînt că dacă va ajunge sănătos acasă el va aduce jertfă și va
ține un adaos de sărbătoare. Cînd a ajuns în Sciția și s-a băgat în Hylaea, care este în drumul lui
Achilles, ce e crescută toată cu tot felul de arbori, aici în pădure a ținut sărbătoarea Mamei zeilor, după
toate datinile și cu icoanele sfinte. Un scit dădu de urma lui, și văzînd ce face îl denunță regelui Sau­
lios, care însuși venind ca să vadă și să creadă, îl săgetă pe Anacarsis. Acum însă, dacă întreabă° cineva
pe sciți de Anacarsis, ei neagă că îl cunosc pentru că a primit moravuri străine din Hellas”. Să fac aici
o precizare importantă, Herodot îi pune pe sciți în nordul Mării Negre, ori aici locuiau numai geții, iar
sciții mai la est, în nordul Mării Caspice, deci în citat este vorba de ținuturile locuite de geți, dar
cum aceștia nu puteau avea loc în istorie de fala și minciuna vechilor greci, magistrul năimit bine de
clica din Atena i-a făcut „sciți” să nu se mai știe nimic din fabuloasa noastră istorie.
Informațiile lui Herodot ne lămuresc că Anacarsis s-a întors în Sciția dar undeva în Dobrogea de
astăzi pentru că amintește de o pădure care era în drumul insulei lui Achile, ori acesta își avea mor­
mîntul în insula Leuce – insula Șerpilor – de la gurile Istrului și încă o dovadă că îndrăcitul carian
minte rău. Mai spune el că la nord de Istru era mare sălbăticie, poate de aceea l-a făcut și pe Zamolxe
un sălbatic luminat de nevoie cu ceva înțelepciune greacă dar tot de neluat în seamă a rămas după
mintea lui. Despre Anacarsis mai scrie că era doar ceva mai răsărit decît neamul său destul de sălbatic
ce hălăduia la nord de fluviul Istru, dar și-a înghesuit în cap numai înțelepciune greacă și cu ea a venit
la baștină unde toți l-au privit cu invidie și chiar l-au săgetat. Însă îl contrazice faptul că luminatul
Solon al grecilor l-a luat de sfetnic pe „sălbaticul” scit să ticluiască împreună legi drepte, deci nu se
leagă deloc făcătura jupînului cu strigătura istoriei antice! Amintind că acesta a participat la niște
ritualuri ale lui Cybele, pe care s-a juruit că le face cu adaos de va ajunge sănătos acasă, Herodot ne
confirmă indirect că înțeleptul get era mare preot al religiei crucii practicată de geți. Dar divinitatea
frigiană Cybele are foarte multe din trăsăturile Tatălui Ceresc și Mamei Pămîntești din religia geților,
fiind dusă din nordul Istrului în lumea frigienilor, și cred că pezevenchiul carian, a vrut să ne lase o
carie în istoria timpului dar după viermuiala lui nemernică pentru a batjocori meritele altora, el fiind
primul mare plăsmuitor de istorii și istorioare mult plăcute unor capete pătrate cu mintea cît vîrful
acului. Sigur că Herodot a servit și ne-a servit un alt meniu, plăcut pentru el și neamul lui și al celor ce
îl plăteau de la care a primit sume fabuloase de bani, dar otrăvitor și mincinos pentru noi care nu ne
mai găsim adevărul după atîta făcătură. Cînd auzi asemenea gugumănii îți vine să-i tragi în draci nu­
mai pari în cap priceputului plăsmuitor carian simbriaș al fudulilor greci din vechime.
În partea a doua a secolului I î.e.n., Diodor din Sicilia își scrie Biblioteca istorică unde găsim
informații mai multe despre Anacarsis în Cartea VIII. El prezintă un alt episod din timpul petrecut de
Anacarsis printre greci și scrie cum Cresus (561-546 î.e.n.) cel mai bogat rege al Lidiei, i-a chemat pe
înțelepții lumii grecești Bias, Solon și Pittacos să vadă ce știu într-ale filozofiei°, fiind invitat și înțelep­
tul get/scit Anacarsis, ultimul fiind și cel mai în vîrstă dintre ei. „Și, arătînd Cresus bărbaților amintiți
ce fericită împărăție are el și ce multe neamuri și-a supus, scitul Anacarsis – cel mai în vîrstă dintre
înțelepți – întrebat de către rege despre care viețuitoare crede că ar fi cea mai neînfricată, acela i-a
răspuns cum că viețuitoarele care se arată a fi cele mai viteze sînt jivinele cele mai sălbatice, căci nu­
mai ele își dau bucuros viața pentru libertatea lor. Iar Cresus, socotind că Anacarsis se înșelase și un al
doilea răspuns va fi mulțumitor, l-a întrebat din nou care viețuitoare au cel mai mult simțul dreptății.
Și, iarăși înțeleptul nostru i-a răspuns că cele mai drepte animale sînt cele sălbatice, deoarece numai
ele trăiesc după legea Firii și nu după legile omenești. Într-adevăr – afirma el – Natura este creația
divinității pe cîtă vreme legile sînt o plăsmuire omenească; și este mai drept să te supui poruncilor
zeiești, decît celor date de om. Și, cum Cresus voia să-l înfrunte pe Anacarsis, l-a mai întrebat și dacă
animalele sînt ființele cele mai înțelepte. Anacarsis a răspuns că așa este, iar dovada cea mai bună a
înțelepciunii lor este faptul că ele pun mai presus de legile omenești legile cele adevărate ale Naturii.
Cresus a rîs. El și-a bătut joc de Anacarsis, fiindcă răspunsurile pe care i le dăduse îi aminteau de
Sciția și de sălbaticele deprinderi de acolo.”
Informațiile din partea de sfîrșit a pasajului sînt uluitoare pentru istoria și cultura noastră foarte ve­
che. Aici în nordul Istrului, în Sciția cea sălbatică după spusa lor sau Geția° după adevărata istorie, po­
pulația trăia după „legile cele adevărate ale Naturii” sau dacă ne uităm în scrierile esene, vedem că rîn­
duiala divină era făcută după Legea Adevărului și Dreptății dată lui Eno de către Sîntu pentru luminare
și bună îndrumare a neamului omenesc. Tertulian avea dreptate cînd scria pe la anul 200 al erei noastre
că această lege exista înainte de potop și a fost salvată de Noe în corabia sa, dar singurul neam care
trăia după rânduielile ei, erau geții! Faptul că neamul nostru străbun se mîndrea că trăia după legile
divine nu după cele scornite de mintea omenească, aduce în istorie, acea scriere misterioasă, lucrare
existentă înainte de războiul troian după cum au zis unii greci – Cărțile Misilor – care cuprindea dati­
nile, legile și credințele acestui neam de soi, fiind prima teogonie din lumea antică.
Diogenes Laertios care a trăit pe la mijlocul secolului III al erei noastre în scrierea Despre viețile și
doctrinele filozofilor îl amintește în capitolul VIII pe marele înțelept get, căruia ei îi spun scit fiindcă
numeau Sciția, ținuturile de la nordul Istrului: „Anacharsis Scitul era fiul lui Gnuros și fratele lui
Caduidas, regele Sciției. Mama sa era grecoaică și din această pricină el vorbea amîndouă limbile. A
scris un poem de vreo opt sute de versuri cu privire la obiceiurile sciților și la obiceiurile grecilor,
tratînd despre simplitatea vieții și felul de a duce războiul. Vorbea atît de deschis încît a prilejuit for­
marea unui proverb: «A vorbi ca un scit»”. Era o mare diferență între vorbirea vicleană și înfumurată a
grecilor și vorbirea simplă și plină de înțelepciune a celor din nordul Istrului.
Din aceste prime informații este dovedit că Anacarsis era un mare înțelept get din nordul Istrului și
ajungînd în cetatea Atenei după anii 600 î.e.n., s-a bucurat în ochii grecilor de mare cinste, fiind
găzduit în casa lui Solon o perioadă de timp. Stînd mulți ani printre greci, el le-a scris mai multe
Epistole, cum spun alte izvoare antice și un poem în opt sute de versuri despre obiceiurile și legile
sciților, iar ca noi să fim pe deplin dumiriți ce făină ieșea de la moara timpului, trebuie să luăm în
considerare că în Geția°/Sciția era o societate cu obiceiuri și legi rînduite cu temei care i-au încîntat și
pe greci. Putem spune despre Anacarsis că era chiar mai moțat decît grecii din vremea lui și le-a fost
de mare folos într-ale înțelepciunii numai că ei au cam uitat acest adevăr,° așa cum avea să scrie grecul
Dyon Crysostomos peste 700 de ani despre strămoșii noștri geți, care au fost superiori tuturor barba­
rilor și aproape „egali cu grecii”. Informațiile arătate mă îndreptățesc să cred că Zamolxe l-a cunoscut
pe marele înțelept Anacarsis, fiindcă era în firea lucrurilor ca acești moțați de soi arimin să-și lase
urmași vrednici în ale înțelepciunii, iar getul care a ajuns împreună cu Pitagora în Egipt cîteva zeci de
ani mai tîrziu i-a făcut mare cinste celui care a dus conceptul Fiului Omului în teologia egiptenilor.
O altă sursă citată de autorul arătat mai sus, Sosicrates, ne: „spune că Anacharsis a venit la Atena
cam în timpul olimpiadei a patruzeci și șaptea (592/589 î.e.n.), pe cînd era arhonte Eucrates. Cînd sosi
la casa lui Solon – povestește Hermip – spuse unuia dintre slujitori să-și vestească stăpînul că a venit
Anacarsis, că dorește să-l vadă, și de este cu putință să-i fie oaspete. Slujitorul îndeplini ce i se spuse și
primi poruncă de la Solon să dea răspunsul că obiceiul este ca oamenii să-și aleagă oaspeții dintre
compatrioți. Anacarsis îi întoarse vorba și îi răspunse că acum el se găsește în țara sa și avea dreptul să
fie primit ca oaspete. Solon, uimit de acest răspuns prompt îl primi în casa lui și-l făcu cel mai bun
prieten. După un timp, Anacarsis se întoarse în Sciția, unde, din cauza entuziasmului său pentru tot ce
era grecesc, fu bănuit că vrea să răstoarne orînduirile patriei scite și de aceea fu lovit cu săgeata de
fratele său, pe cînd vînau° împreună și muri. Fiind rănit de moarte el spuse: «Renumele înțelepciunii me­
le a făcut să mă înapoiez teafăr din Grecia, dar pizma pe care am trezit-o la mine în țară m-a pierdut».”
Cred că această povestioară a uciderii lui Anacarsis de către fratele său pentru că se ținea de obice­
iuri grecești, este o scorneală a lui Herodot pentru a arăta că sălbaticii de la Istru nu puteau înțelege
înțelepciunea grecilor și atunci îi executau pe purtătorii acestei gîndiri. Este o contradicție evidentă
între scopul șederii lui Anacarsis la Atena în casa lui Solon pe care l-a ajutat să elaboreze legile atenie­
nilor și pretenția lui Herodot dar și a lui Laertios, că înțeleptul get și-ar fi însușit înțelepciunea de la
greci. Minciuna este dovedită de Diodor din Sicilia care spune că regele Lidiei, Cresus a invitat la cur­
tea sa pe cei mai înțelepți oameni ai timpului; Anacarsis, Bias, Solon și Pitacos, iar getul era cel mai
bătrîn dintre toți. El nu putea fi un nătărău care să-l sfătuiască pe Solon cum să întocmească legile pen­
tru fudulii greci. Și Efor îi contrazice pe mincinoși, spunînd că Anacarsis era unul dintre cei șapte înțe­
lepți ai lumii antice, dar pe vremea lui grecii nu se luptau în „întreceri socialiste” cu ivriții, scriind ade­
vărul așa cum îl puteau dovedi prin fel de fel de născociri cu pretenții de adevăr. Odată cu scrierile lui
Herodot, grecilor le-a sărit rău țandăra în closetul minciunii pe care s-au învrednicit să-l lingă și alții.
Diogenes Laertios mai pune în seama lui Anacarsis, că ar fi fost inventatorul ancorei și a roții ola­
rului, iar în capitolul VIII reproduce o scrisoare pe care i-o atribuie înțeleptului get: Anacharsis către
Cresus „Am venit, o rege al lidienilor, în țara grecilor ca să cunosc obiceiurile și îndeletnicirile lor. Nu
caut să mă îmbogățesc ci îmi ajunge să mă întorc în Sciția ca un om mai bun decît am plecat. În orice
caz vin în Sardes, foarte doritor de a fi cunoștința ta”. În cartea amintită, Laertios mai reproduce și alte
pasaje pe care le atribuie lui Anacarsis.
„El zice că vița de vie poartă în ea trei feluri de fructe: unul aduce plăcerea, altul beția și altul dez­
gustul. Spune că se miră de ce în Grecia profesioniștii se iau la întrecere la jocuri, iar profanii arbitrea­
ză împărțirea premiilor. Întrebat cum ne putem feri de a cădea în beție, răspunse: «Avînd în fața ochi­
lor priveliștea dezgustătoare a unui om beat». De asemenea își exprima mirarea că legislatorii greci
dau pedepse celor care jignesc prin lovire și în același timp cinstesc atleții pentru modul în care se
lovesc unii pe alții. Aflînd că latura corăbiei n-are decît o grosime de patru degete, spuse că și călătorii
din ea erau tot la aceeași distanță față de moarte. Numea untdelemnul o doctorie aducătoare de nebu­
nie, deoarece atleții, după ce se ungeau cu el, se-nverșunează nebunește unii împotriva celorlalți. Cum
se face, întreba el, că grecii opresc înșelăciunea, în timp ce spun vădit minciuni în comerțul cu de-
amănuntul? De asemenea, nu putea să înțeleagă de ce la începutul ospețelor ei beau din cupe mici, iar
după ce s-au îndestulat beau din cupe mari. Inscripția de pe statuile lui e următoarea: «Pune frîu gu­
rii, stomacului și organului dragostei». Fiind întrebat dacă în Sciția sînt flaute, el răspunse: «Nu, dar
nici vii». La întrebarea, care corăbii erau mai sigure, el răspunse: «Acelea trase pe uscat». Spunea că
lucrul cel mai de mirare pe care l-a văzut în Grecia era acela că se lasă fumul și se transportă buștenii
în oraș. Cînd cineva îl întrebă care-s mai numeroși, cei vii sau cei morți, el răspunse: «În ce categorie
îi pui pe aceia care-s pe mare?» Unui atenian care-l ponegrea fiindcă-i scit, el îi spuse: «La mine, țara
mea e o rușine pentru mine, dar în cazul tău, tu ești o rușine pentru țara ta». La întrebarea ce au
oamenii bun și rău totodată, răspunsul său fu: «Limba». O vorbă a lui era: «Mai bine să ai un singur
prieten de mare preț decît mulți fără valoare». El spunea că piața este un loc delimitat unde oamenii
se înșeală și se păcălesc unii pe alții. Jignit de un tînăr amețit de vin el îi spuse: «Dacă atîta timp cît
ești tînăr, băiete, ți se urcă vinul la cap, cînd vei fi bătrîn, vei căra apă?»” Este de reținut și faptul că
Laertios amintește statuile pe care grecii le-au închinat acestui scit de soi, deși neamul lui era numai
bun de ponegrit în gura elenilor și atunci vine firească întrebarea: de unde și-a adunat „scitul” Ana-
charsis atîta înțelepciune la nord de Istru cu care l-a luminat și pe înțeleptul grecilor Solon cînd i-a fost
oaspe la Atena?
Din informațiile prezentate mai sus, este dovedit fără putință de tăgadă, că Anacarsis a fost un înțe­
lept get din nordul Istrului, născut pe la mijlocul secolului VII î.e.n. sau ceva ani mai tîrziu, era unul
dintre cei șapte înțelepți ai tuturor timpurilor după zisa grecilor din prima parte a secolului VI î.e.n., a
fost în vizită la Atena unde l-a ajutat pe Solon să le dea locuitorilor cetății legi drepte, după care îm­
preună cu acesta a făcut o vizită regelui lidian Cresus în capitala acestuia Sardes. La întoarcerea în
țară, spune Laertios în secolul III al erei noastre, Anacarsis a fost ucis de fratele său, dar Herodot are o
altă variantă a asasinării care s-ar fi petrecut după ce a murit Solon în anul 559 î.e.n. cînd, întorcîndu-
se la baștină este ucis pentru că devenise prea grec și geții nu doreau să se molipsească de acest nărav.

7.13 Zamolxe, Pitagora și pitagoreismul

O problemă nelămurită în cultura Europei care ne privește direct și pe noi, este legenda marelui
gînditor și reformator get și rolul lui în cultura și religia strămoșilor noștri. Herodot spune despre acest
personaj legendar că ar fi fost sclavul lui Pitagora (cca. 569-494 î.e.n.) de la care a luat ceva înțelep­
ciune, și s-a întors ca un iureș acasă, șmecherindu-i cu vorbe meșteșugite pe geții ce ascultau cu mare
supunere zicerile lui. După ce i-a prins bine în mreje, i-a pus să-i construiască o locuință subterană
unde el s-a retras pentru adînci și îndelungate cugetări. Nimeni nu avea voie să-i tulbure liniștea vizio­
narului din vizuină. A apărut după 4 ani aducînd mare bucurie neamului său. Carianul spune că nu
crede în această poveste pe care a auzit-o de la confrații lui din Olbia.
Nici noi nu trebuie să credem în minciuna lui mîrșavă și odioasă care avea drept scop să-i prezinte
pe geți ca răii pămîntului, iar pe greci și toată liota de hoți și vicleniți ca mari luminați ai lumii.
Herodot sosește din Ionia în Atica pe la anii 446/445 î.e.n. iar Pitagora își întemeiase școala în
Crotona pe la 535 î.e.n. El află povestea despre Zamolxe de la grecii din Olbia pe la anul 450 î.e.n. dar
o avea chiar mai vie la Atena cum dovedesc alte izvoare. Este imposibil ca într-o perioadă de 100 de
ani un om să conceapă un cult religios, să oblige cel mai numeros popor al Europei din acele vremuri –
geții – să primească acest cult, iar fondatorul să fie zeificat la numai cîteva zeci de ani după moarte așa
cum pretinde mișelul. Dar „grecul” îl născocește pe „scitul Abaris” punîndu-i de glorie toate atributele
lui Zamolxe și ceva pe deasupra.
În Istorii IV,94 carianul grecizat Herodot spune despre credințele geților: „socotesc că nu mor, ci
cred că cei răposați merg la zeul lor Zamolxe, unii dintre ei socotesc pe acesta drept Gebeleizis”.
Deci avem de-a face cu o cunoaștere indirectă a zeului unic al geților – Gebeleizis – grecizarea lui
Zabelo de pe tăblițele° de plumb și a lui Sabazius de la traci. Dar Gebeleizis este iarăși o răsucire după
limba lui a divinității Cybele din cultul frigian pe care el îl cunoștea foarte bine dar se face că nu știe
despre ce vorbește. Ne mai spune jupînul făcător de istorii că: „tot acești traci cînd tună și fulgeră
aruncă cu săgețile spre cer și amenință pe zeu, socotind că nu mai este alt zeu în afară de al lor”.
Trăgeau săracii într-o sminteală cu săgețile în Zamolxe sau era o altă divinitate și aici mincinosul își
dă cu stîngul în dreptul. Dar aici avem și o mărturie uluitoare: geții aveau o religie monoteistă și asta
știa toată antichitatea despre strămoșii noștri, așa cum a scris și Herodot!
Informațiile venite de la Platon dar și din alte izvoare spun că geții aveau o divinitate solară unică
asemănătoare cu Apolo al grecilor, iar Zamolxe era preotul acestui cult. Adică să ne luminăm noi după
zicerea jupînului Herodot care de multe ori le înflorește, alteori le brodește și numai arareori le nime­
rește sau spune adevărul, strămoșii noștri aveau o religie monoteistă, iar această realitate era foarte
bine cunoscută de greci dar ei au scris despre geți că ar fi spaima pămîntului și tartorii tuturor răută­
ților! Pe jupîn Herodot nu-1l prea interesa realitatea despre Zamolxe, dacă venea din zei sau era pămîn-
tean, pentru el fiind destul că acesta a fost sclavul lui Pitagora de unde s-a îndopat cu înțelepciune
ioniană și după ce a fost eliberat s-a apucat de samsarlîc de unde a scos o mare avere. Apoi s-a întors
putred de bogat la tracii lui din Tracia cum scrie în Istorii IV,95: „Dar fiindcă tracii duceau o viață
mizerabilă și fiind proști, acest Zamolxe crescînd în moravurile ioniene și avînd o învățătură mai
serioasă decît aceea a tracilor, deoarece fusese în legătură cu grecii și cu unul dintre cei mai însemnați
dintre filozofii eleni, cu Pitagora.” În text, maestrul mincinoșilor ne spune că Zamolxe „a crescut în
moravuri ioniene”, deci sălbaticul a fost îmblînzit de mic copil printre rafinații ioni, adică pelasgi, se
mai pusese în legătură și cu grecii pentru ceva iluminări de lumînare și opaițe chioare, dar și cu cel mai
vestit filozof elen, Pitagora. Ori elinii erau o populație pelasgă sau tracă din sudul acestui ținut care se
învecinau cu mincinoșii greci, iar Pitagora era tirenian (etrusc) sau sirian/arameu după surse antice și
nu grec cum scrie și Herodot. În vremurile lui Herodot, ionii încă nu ajunseseră greci și pe ici pe colea
se mai pomenea și de filozofii eleni diferiți de cei greci care erau în acele vremuri cam pe nicăieri.
Pentru Hellanicos, compatriot de-al lui Herodot, care a trăit cu un secol mai tîrziu scrie că Zamol­
xe: „...a fost un oarecare grec care a călăuzit de la început pe geții din Tracia și le-a spus că el
însuși nu va muri și nici cei ce sînt alături de el, ci vor avea numai bine. Mai înainte de a zice
aceasta, și-a clădit o locuință subterană, în care a trăit retrăgîndu-se pe furiș din ochii tracilor. Geții i-
au simțit lipsa în adevăr, dar în al patrulea an s-a arătat iarăși și tracii au crezut în spusele lui”. Dacă
Herodot falsifică istoria dar așa făcînd pe neștiutorul, Hellanicos o falsifică în totalitate ca un mare
ticălos spunînd că Zamolxe a fost grec. Tot așa au făcut și ceilalți mari plăsmuitori ai lumii antice, ivri­
ții care au scris despre esenii – geții din Carpați – că ar fi de-ai lor tăiați de jur împrejur pe la abajur.
Mai este ceva în zicerea lui Hellanicos cu care am să le dau tot timpul în cap leprelor traciste, și în
secolul IV î.e.n. locuitorii din Tracia erau geți de neam nu traci, iar făcătura a ieșit în secolul XIX de
sub freza istoricilor germani care au născocit poporul trac din care se trag și geții nord-istreni!
Platon (436-317 î.e.n.) în Charmide, îi prezintă lui Zamolxe, pe lîngă atributele de rege și zeu și cele
de medic, dar numai acesta este adevărat. El menționează în text pe medicii traci/geți „despre care se
zice că pot face pe oameni nemuritori”.
Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică la II,47 scrisă în a doua jumătate a secolului I î.e.n. ne mai
lasă despre marele Zamolxe unele informații cam deocheate și de neînțeles. „Abaris s-a dus în Grecia
ca să reînnoiască legătura dintre hiperborei și delieni. Pitagoreicii – învățăceii lui Pitagora – știu multe
să povestească despre el, că el la reîntoarcerea sa în Grecia, s-a dus în Italia la Pitagora, care asemenea
a căpătat sfințenia în Tracia și în Delos. Abaris a dat lui Pitagora săgeata ce a căpătat-o de la Apollo
și care îl putea purta peste munți, peste ținuturi fără de drumuri, peste mări și peste lacuri. Atunci Pita­
gora i-a arătat șoldul său de aur și de os de elefant (dat dracului șoldanul), l-a învățat știința despre
numere și l-a sfătuit ca să rămînă la el și să lucreze laolaltă... Cînd Phalaris, tiranul din Agrigent în
Italia de jos l-a închis pe Pitagora, Abaris s-a dus la tiran și i-a pus întrebări despre icoanele zeilor,
despre providență și cultul sacru, despre contemplări la cer și la pămînt, și cele ce se învîrt împrejur, și
el l-a convins pe Phalaris despre conducerea providențială”.
Prin acest text Diodor îi dă rău la gioale lui Herodot spunînd că Pitagora „a căpătat sfințenia în
Tracia și la Delos”, adică s-a luminat mișelul cu înțelepciune arimină. Dacă chiar moțatul Pitagora s-a
sfințit la tracii sau geții cei sălbatici înseamnă că acolo era o religie mult superioară celei grecești și la
ea veneau să-și adape gusturile subțiri unii din neamul lor, iubitori de bunătăți divine și nu scorneli
înveninate. Și aceste informații confirmă ipoteza că în antichitate erau destui care considerau pe Aba­
ris și Zamolxe drept o singură persoană ce a avut legături cu Pithagora. Dacă și Zamolxe era hiper­
borean așa cum spune Clement Alexandrinul, iar istoria lui dar și a lui Abaris sînt legate în aceeași
perioadă de timp de istoria lui Pitagora înseamnă că chiar în vechime se știa că cei doi înțelepți hiper­
boreeni sînt de fapt persoana marelui preot get Zamolxe. Așa cum am arătat în altă parte, Hiperboreea
era denumirea mitologică folosită atît de greci cît și de romani pentru ținutul locuit de geți de la nordul
Istrului. Am explicat altă dată că Abaris are sensul de bătrînul care scrie (aba: tată, bătrîn + rizu:
șănțuleț) cu referire clară la felul de a scrie în acele vremuri pe piatră prin săparea unui șănțuleț sau
cum făceau geții prin turnarea unor plăcuțe de plumb cu ajutorul unor matrițe de bronz. Acest cuvînt
se găsește scris chiar de Zamolxe în caseta tăbliței 4, iar lichelele care o țin numai pe calea luminoasă
le spun că au pierdut rezbelul cu adevărul și oștirea arimină a luminii ce va să vină!
Strabon (59 î.e.n.-25 e.n.) spune în Geografia VII,3,4-5: „În schimb este lucru care nu se poate
pune la îndoială și care reiese nu numai din amănuntele pe care ni le dă Poseidonios, dar din toată des­
fășurarea istoriei geților; zelul religios a fost în toate timpurile trăsătura dominantă a acestui po-
por... 5 Astfel istoria ne vorbește de un oarecare get numit Zamolxis, care, după ce fusese sclavul lui
Pitagora și prinsese din gura stăpînului său cîteva noțiuni din știința astrelor, pe care le completează în
Egipt unde îl dusese viața sa vagabondă, se întoarse în patria sa și aici atrase atenția fruntașilor și
poporului prin niște preziceri pe care știa să le scoată din semnele și fenomenele terestre și sfîrși prin a
stărui pe lîngă rege ca să asocieze puterii sale un om care, ca el, putea să fie interpretul voinței zeilor.
Fu numit apoi mare preot al zeului pe care geții îl adorau mai mult, ceea ce a fost numai un început,
căci cu timpul a fost considerat el însuși un zeu... În cele din urmă geții au continuat într-o oarecare
măsură abstinența, oricărui aliment care avusese viață, conform preceptului pitagoreic introdus la ei de
Zamolxe. Se înțelege deci perfect că Homer îi numise cei mai drepți dintre oameni...”, adică
înaintea lui Herodot cu vreo 400 de ani, strămoșii noștri aveau același statut° în ochii aheilor de cel mai
drept popor din lume și nu cel mai sălbatic cum a scris îndrăcitul carian!
Dacă luăm de bune afirmațiile lui Strabon vedem că Zamolxe după ce s-a luminat din înțelepciunea
lui Pitagora și a mai adăstat ceva vreme prin Egipt a revenit la neamul lui „sălbatic” să-i mai îmblîn­
zească năravurile. După moarte, geții l-ar fi considerat pe acest Zamolxe chiar zeul lor. Dar în oratorul
lui Plotiu, spune că hiperboreul Abaris l-a învățat pe Pitagora despre nemurirea sufletului, informație
care sugerează că istoricul știa ceva ce nu vroia să scrie, anume că Abaris și Zamolxis sînt una și
aceeași persoană! Dicționarul Suidas spune că Pitagora ar fi luat înțelepciunea de la Zamolxe, iar
Hermippus Calimachius pe la 200 e.n. susține că lăudatul Pitagora este cel care ar fi imitat învăță­
turile tracilor, adică a geților după zisa adevărată!
Iamblichos, în Viața lui Pitagoras spune pe la anul 300 e.n.: „Și galații și alte popoare au învățat pe
pruncii lor, cum că sufletul acelora care muriră nu a pierit, ci ei trăiesc neîncetat și sufletele sînt eterne.
Asemenea Zamolxis, le-a arătat cum că nu trebuia să aibă frică de moarte, ci ei trebuia să se întărească
în contra tuturor pericolelor”. O altă informație interesantă ne lasă Clement din Alexandria în scrierea
Stromate unde spune că Zamolxe, profetul dacilor era hiperborean! Aceste afirmații din urmă contra­
zic spusele lui Herodot și ale lui Strabon, negîndu-le în totalitate și atunci te întrebi pe unde este ade­
vărul? Iar dacă vrem să-l știm îl vom citi pe tăblițele de plumb ale geților care stau ascunse sub strașni­
că poruncă la Institutul de Arheologie din București atîtea cîte mai sînt.
Tăblița 3 ne spune despre vizita lui Zamolxe privind trecerea cabirilor din insula Samos la religia
geților nord-istreni pe la anul° 540 î.e.n. și contrazice povestea sclaviei acestuia la Pitagora sau la tatăl
lui cum se mai spune prin alte izvoare grecești.
În orgoliul lor nemăsurat, grecii nu puteau înțelege că un popor pe care-l disprețuiau, ar avea ase­
menea valori spirituale care să le sucească și lor mințile prin profunzime, omenie și generozitate. Ei se
considerau singurul neam capabil de demnitate și înțelepciune chiar dacă foarte multe din elementele
culturii lor veneau de la geții din Geția sau Tracia, egipteni sau pelasgi și din culturile Asiei.
Întîlnirea lui Zamolxe cu Pitagora – care nu era de origine grec – a generat și primul conflict între
ei privind dogma credinței în puterea sfintei crucii și a Mîntuitorului. Grecul se ținea cu nasul sau ritul
pe sus în fața religiei geților și o batjocorea cu mare năduf, disprețuind ritualurile legate de botez și
interpretarea apariției crucii pe cer ca un mesaj divin. Grecii ne mai spun că Pitagora i-ar fi șterpelit lui
Zamolxe săgeata de aur pe care i-o dăruise Apollo (Zabelo) și pungășia a făcut mare zîzanie între ei.
Cred că Pitagora era în prima parte a vieții pe la 35 de ani, iar Zamolxe cu ceva ani mai tînăr cînd s-au
întîlnit în insula Samos. Scriitorul grec Porphyrios ce a trăit în secolul III al erei noastre ne lasă
informația despre Pitagora că a trăit în Egipt 20 de ani pînă a fost înșfăcat de perșii ce cuceriseră țara
în anul 525 î.e.n. și dus în Persia. Tot el spune că Zamolxe era mai tînăr decît Pitagora și i-a fost aces­
tuia sclav dar și discipol. Pe aceste date nesigure se poate aprecia că cei doi au plecat din insula Samos
în Egipt pe la anii 545 î.e.n. dar unele informații istorice despre tiranul Policrates (540-525 î.e.n.) din
Samos care l-ar fi recomandat pe Pitagora faraonului din Egipt, infirmă în parte aceste repere
cronologice și deci plecarea lor în țara lui Happy s-a făcut după anul 540 î.e.n. dată mai apropiată de
adevăr. Cearta lor care a avut loc după oficierea slujbei pentru cabirii din insulă, a fost pusă pe tăblița
3. „Pămîntul care este pătruns de venerație pentru puterea sfintei cruci a dat pui (s-a înmulțit). Eu am
mers plin de neliniște la neamul care trăiește într-o mare poiană din pădure să văd aievea minunile
crucii. Am alergat, am cercetat cu măsură și am botezat cu vin mulțimea înfrățită ce mustea de evlavie.
Am făcut cu folos rugăciuni cu sfînta cruce a Mîntuitorului° pentru cei speriați care zăceau. Toți cabirii
cînd au ieșit în poiană, au fost cercetați și botezați cu vin în credința sfintei cruci a Mîntuitorului, ca un
singur trup. Jignirea devine scandal cînd se batjocorește strălucitorul pui de căprioară. Cînd sfînta cru­
ce a apărut în vîrf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a alergat
 într-un luminiș de pădure și i-a făcut în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora care era înfrățit cu
rîtul porcului (stătea cu nasul pe sus). Micile și credincioasele zîne au mers pline de strălucire și au păs­
torit credința în insula Samos”.
Să lămuresc și expresia „cununa miresei” folosită de Zamolxe în scrierea de pe tăblița de plumb. În
textele atribuite lui Hermes Trismegistos din Egipt, cunoașterea cerească este numită „Mireasa Minții”
iar cei care se inițiau în această filozofie a desăvîrșirii minții omenești pentru a deveni OM, trebuiau să
treacă niște trepte de inițiere pentru a dovedi ce știu. Cei mai înțelepți ajungeau mari preoți care
primeau ca simbol al poziției în societate obligația de a purta mereu încins capul cu acea bentiță – care
se vede și la Zamolxe – de care este fixată piatra înțelepciunii sau a cunoașterii desăvîrșite dumne­
zeiești, practică specifică din timpurile arimaspilor. Conceputul de „Mireasa Minții” pentru înțelep­
ciune se găsește și în scrierile atribuite orficilor, adică geților din Tracia la fel cum scrierile trismegiste
aparțin esenilor sau terapeuților adică geților stabiliți în Egipt. Dacă ne oprim la numele muntelui Go­
deanu de lîngă capitala geților el este compus din godie: mireasă în prima zi + Anu care era Ziditorul
din religia° geților, iar pentru năzuroși le mai dau spre mestecare cuvîntul „logodi” (lu: bărbat, soț, a se
înmulți + godi: a face cuib, a fi miruiți).
Scandalul dintre Zamolxe și Pitagora a continuat și în Egipt (T 4) unde cei doi au adăstat la ceva
perfecționări într-ale înțelepciunii. Aici năravurile „grecului” în fățăreli meșteșugite i-au făcut din nou
dureri de cap getului mai ales că un însoțitor al său, Ili scitul a fost acuzat de ce n-a făcut iar min­
cinosul dezinvolt îi dădea tare că nu el a scăpat de sub supraveghere căprițele templului. „Zamolxei
avea zece oi pe care le-a dat nouă să le păzim de dușmani ca o mamă, ogari răi, precum și doi cai spe­
rioși pe care îi ținea într-un adăpost simplu. Oierii s-au întins pentru somn iar zece oi dădeau gata să
iasă. Noi dormeam cînd s-a făcut paguba. Cînd somnul ne-a înghițit și mintea dormea, două oi au
dispărut. Cînd am fost în Egipt, amintește cu sfială Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un nebun
așa cum m-a luat cu nerușinare Pitagora, ascunzîndu-și faptele. Din răutate acest pungaș a lăsat ocolul
deschis să fugă căprițele sacre cînd el dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieșit fără pază dar Pita­
gora nu recunoaște. La noi preoții trebăluiesc împreună. Cînd ne-am trezit din somn împreună cu soții,
eram în mijlocul unui scandal cu bătaie, iar însoțitorul meu Ili Scitul a fost gonit și certat pentru că a
făcut fapta. Dar uite, nu el a furat. Crucea sau adevărata credință este ca o adiere de vînt ce nu
tihoiește/alungă! (Nu fă critică cu adieri de vînt). Darul făcut pentru ziua de naștere nu trebuie însoțit
de bătăile tobei. Zabelo este conducătorul credincios al Mîntuitorului. Scrisă de bătrînul Zamolxei”. În
stînga jos a tăbliței este o imagine foarte sugestivă și plină de învățăminte. Un personaj cu plete și
figură veselă uitîndu-se spre dreapta, care poartă pe cap o piele cu cap de lup caracteristică preoților
geți. În dreapta jos este o figură cu dublă imagine; cea care privește spre stînga prezintă un bătrîn ple­
șuv, plin de răutate cu un nas mare, bombat și foarte coroiat, cu barbă iar gura este închisă într-o gri­
masă plină de venin și viclenie. Cea care privește spre dreapta prezintă un om matur care are pusă pal­
ma la ochi cu figura încruntată arătînd trufia prostească ce îți acoperă lumina gîndirii și vederii. Za­
molxe a vrut să surprindă prin aceste imagini diferența de caracter care exista între el și țîfnosul Pita­
gora. De fapt Pitagora s-a folosit de toate cunoștințele preluate de la Zamolxe cît și de la preoții egip­
teni unde a stat după unele izvoare 20 de ani, și a trîmbițat peste tot că l-a pălit inspirația divină, iar tot
ce spune vine din partea lui Apollo a cărui odraslă ar fi chiar el printr-un lung proces de reîncarnări.
Chiar dacă de la Pitagora nu ne-a rămas scris un cuvînt, grecii în semeția și minciuna lor nemăsu­
rată i-au plăsmuit o mitologie care spune că sufletul vorbărețului înțelept era înrudit cu Apollo, și la
cererea acestei divinități a venit el la pămînteni, iar snoava este dovedită de miraculoasa naștere și
înțelepciune, și de aici grecii l-au făcut feciorul lui Apollo. Polycrates (540-525 î.e.n.), tiranul din Sa­
mos, printr-o epistolă l-a recomandat faraonului egiptean Amasis (568-526 î.e.n.) pe protejatul său
Pitagora să studieze în templele acestora cu scrieri sacre pline de înțelepciune. Unele izvoare antice
spun că Pitagora ar fi fost făcut prizonier în Egipt cînd se iniția în misterele și religia egiptenilor și dus
în Persia de unde a revenit în insula Samos. Alte izvoare spun că a trecut să se mai lumineze și pe la
chaldei după care a adăstat un timp la magii persani dar nefiind prizonier ci numai căutător de cunoaș­
tere desăvîrșită. Întorcîndu-se din Egipt, sau Persia după alte izvoare, din cauza tiraniei lui Polycrates°,
a plecat în Grecia Mare la Crotona împreună cu 300 de adepți.
Diogenes Laerțios în lucrarea amintită la capitolul VIII spune următoarele despre traiul în comun al
pitagoreicilor: „Pitagora a fost primul care a spus că prietenii trebuie să dețină toate lucrurile în co­
mun, și el descria prietenia ca pe o egalitate de bunuri și de sentimente. Conform acestui principiu, dis­
cipolii filozofului renunțau la dreptul de proprietate asupra bunurilor lor, le puneau în comun, alcă-
tuind în acest fel o avere asupra căreia fiecare membru avea drepturi egale”. Această caracteristică de
conviețuire o găsim și la esenii din Palestina sau terapeuții din Egipt precum și la geții polistai, însă
niciodată la greci, deci povestea vedeniilor ivrite se dovedește a fi doar o pîrlită născocire. Dar ideile
lui nu au plăcut tuturor iar tiranul Phalaris din Agrigent se pare că a fost instigatorul incendierii casei
lui Pitagora unde erau adunați adepții și pre mulți i-a luat moartea printre care și magistrul. Alte surse
spun că chiar locuitorii Crotonei ar fi pus focul unde erau adunați Pitagora și adepții lui.
Peste informațiile cu care s-a ales în călătoriile lui, Pitagora a preluat destule din cunoștințele reli­
gioase de la geți, reușind să păcălească destui găgăuță pentru a crea o sectă foarte asemănătoare
creștinismului care a dăinuit pînă în secolul IV e.n., o altă parte a fost „valorificată” în domeniul fizi­
cii, filozofiei, astronomiei, muzicii, matematicii. Vreau să amintesc pentru corectă informare că princi-
piul (teorema) care îi poartă numele, emeșii îl foloseau cu 2500 de ani înaintea lui, dar și vechii egip­
teni și geții. Ca să vezi cît de bine stăteau grecii cu cultul personalității cînd se găsea cîte un mișel să o
ia° razna, numai că ei au avut curajul să-l alunge pe nebun după ce i-au dat sceptrul. Pentru a-și ține în
beznă adepții, numai masculici, le dădea cu țîrîita marile lui revelații care veneau zilnic precum urdori­
le personale. Erau subțiri la mîncare hrănindu-se numai cu vegetale, se îmbrăcau cu straie albe fiind
intransigenți în privința înțelepciunii maestrului ceea ce a făcut să fie priviți de cei din jur cu mare sus­
piciune ° ° ° °.
Pentru a arăta furtișagul de inteligență voi spune cîte ceva despre sistemul lui de valori spirituale.
Divinitatea este peste tot în univers și se identifică cu „sufletul lumii”, sufletul este nemuritor dar pus
la popreală în corpul muritor și supus unor păcate ale instinctelor sau pohtelor pîrdalnice. Dacă sufletul
ajunge robul năravurilor trupului, atunci se va distruge în timp fiind obligat la noi reîncarnări pentru a
ajunge la purificarea dorită și astfel să fie parte din marele suflet al universului. Ca să obțină această
curățire sufletească, omul trebuie să pună ham pe trupul lui nărăvaș și să-și cultive cu multă osîrdie
glagoria în tot ce are mai bun, memoria, cunoașterea, rațiunea. Calea sigură de a scăpa de acest calvar
al reîncarnărilor, de a se purifica, de a se pregăti pentru mîntuire și a ajunge la divinitate este practica­
rea filozofiei, termen care înseamnă „dragoste pentru înțelepciune”.
Dacă vrem să știm cum stăm cu gîndirea, ar trebui să recitim pasajul lui Iordanes, arătat mai înainte
care descria înțelepciunea strămoșilor noștri. După ce cunoști sistemul de valori al geților și faptul că
acest bezechioi l-a batjocorit pe Zamolxe tocmai pentru că era pătruns de acestea și credea în ele cu o
putere de nezdruncinat, după ce știi că șmecherașul negrec s-a dus pentru o scurtă „perfecționare” de
vreo 20 de ani în Egipt împreună cu acelaș get și ceata lui de hiperboreeni, pentru asemenea elucu­
brații zău că-ți vine să-i dai foc istoriei și lacheilor ei!
Mai dau din zicerea lui Diogenes Laertios, care spune despre Pitagora: „Încă de tînăr era așa dornic
de învățătură încît își părăsi țara și se iniție în toate misterele și ritualurile, nu numai ale Greciei, ci și
ale țărilor străine. Se află în Egipt, recomandat fiind de Policrate lui Amasis printr-o scrisoare, a
învățat limba egipteană, cum aflăm din cartea lui Antiphon Despre oameni cu merit deosebit; a vizitat
și sanctuarele egiptene și a învățat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei”.
Așa am ajuns noi în ziua de azi, un neam de curve hulit de toată Europa chiar dacă nu sîntem atît de
răi pe cît ne fac ei. Unii ne-au furat averile, alții ne-au furat sufletul și astfel am ajuns cîrpe de care își
poate șterge picioarele orice putoare cu țîfnă sau parale!
Există informații chiar și în scrierile vechilor greci despre vizita lui Zamolxe în Samos și alte
ținuturi locuite de ei. Herodot afirmă despre Abaris: „că era hiperborean” și a făcut parte dintre poeții
care l-au cîntat pe Apolo iar tradiția greacă îi atribuie o Theogonie și o Katharmoi (descîntece). Dar
istoricul a fost exilat de perși în insula Samos la mijlocul secolului V î.e.n. și nu cred că amintirea
marelui get ce a vizitat aceste locuri cu o sută de ani înainte, era ștearsă din memoria colectivă a cabi­
rilor iubitori de sfînta cruce, ci mai sigur a dorit el să o facă uitată!
Iamblichos, filozof care a trăit în epoca împăratului Constantin și a murit în anul 333, în scrierea
Viața lui Pitagora vorbește astfel despre înțeleptul geților. „Zamolxe fiind trac și sclavul lui Pitagora
și eliberîndu-se, s-a întors între geți și le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către
bărbăție și convingîndu-i că sufletul este nemuritor. De aceea galații și tribalii și mulți dintre barbari îl
socotesc ca pe fiul lor și cred că sufletul nu este muritor, ci face parte din cele veșnice, netemîndu-se
astfel de moarte și înfruntînd pericolele cu multă îndrăzneală. Și acesta învățînd pe geți și scriindu-le
legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”. Îi întreb pe nemernici: ce rost aveau legile scrise la un
popor de sălbatici, așa cum au prezentat ei pe geții de la nordul Istrului de-a lungul timpului?
Împăratul Iulian (361-363) scriind despre Traian după ce cucerise o parte din Geția° își imaginează o
 discuție a acestuia cu Jupiter „Iar eu o Jupiter! și voi zei, primind de la început imperiul și găsindu-l
într-o stare de letargie, aprins înăuntrul său de o tiranie destul de lungă și în afară de năvălirile geților,
am fost totuși singurul care am îndrăznit să pornesc împotriva popoarelor de dincolo de Dunăre și am
subjugat poporul geților, cei mai războinici din cîte au fost vreodată, nu atît prin puterea trupurilor, cît
prin învățăturile lui Zamolxe, cel mai cinstit dintre ei, că nu vor muri, ci socotind că-și schimbă
locuința merg la moarte mult mai degrabă decît ar merge într-o oarecare altă călătorie”.
Din textele anticilor putem stabili orașele prin care a trecut Pitagora în vizita lui în Egipt; Heliopo­
lis, Memphis și Diospolis. Întors în insula Samos, a cărui cetate numită Samos a fost înălțată de Anceu
– noi avem numele de Ancău – la marginea cetății a găsit o peșteră potrivită în care își preda filozofia
și unde își petrecea o parte din zile și nopți în tovărășia adepților săi dar este obligat să plece în Italia
la Crotona pe la anul 538 î.e.n. Data nașterii este stabilită în funcție de anul morții adică 500 î.e.n. iar
diverse surse spun că el avea 80 sau 90 de ani cînd a murit. Peștera ca loc de reculegere era și la Za­
molxe, apărînd pe tăblița turnată la moartea lui boero Bista, dar este și locul de naștere al neamului
omenesc după scrierile caldeene și cele getice, din fulgerul Tatălui Ceresc și sînul Mamei Pământ
izvodindu-se Fiului Omului, Sarmis sau Mitra cum a fost preluat cultul în imperiul roman și toată se­
minția neamului omenesc.
În Minunile de neînchipuit de dincolo de Thule, Diogenes către anul 100 al e.n. spune că în periplul
său în Babilon, Pitagora l-a căutat pe Zoroastru care l-a purificat de necurățeniile vieții sale anterioare
și l-a învățat multe lucruri despre filozofia și religia sa. Înainte de a fi primit în confrerie, orice novice
era cercetat de magistru și dacă avea sufletul întunecat era respins. Neoplatonicienii pitagoreici Por­
phirios și Iamblichos au făcut din Zamolxe nu sclavul ci discipolul lui Pitagora. În această calitate el
își însoțise maestrul în toate peregrinările sale din Fenicia, Asiria, Arabia și Egipt, ajungînd și în Syba­
ris și de acolo în Crotona. Neprihăniții au schimbat călimara și nu l-au mai scris cu negru pe marele
înțelept al geților luminîndu-i amintirea și chiar lăudînd-l peste poate.
În Viața lui Pitagora, Porphyrios (234-305) spune despre Pitagora cînd era în Samos și își plănuia
drumul în Egipt: „El mai avea cu sine pe un tînăr adus din Tracia, pe nume Zalmoxis, numit astfel din
pricină că la naștere fusese înfășurat într-o blană de urs; căci tracii numeau pielea «zalmos»”. Vedem
că numai el folosește scrierea Zalmoxis și o explică apoi prin cuvîntul zalmos care este o născocire
luată de la Herodot – Istorii VII, III. Ca să-l dovedesc pe priceput că este coțcar, amintesc că în dia­
lectul istro-român este cuvîntul zamoli cu sensul de a ruga, a implora, așa ca să fie povestea mai tur­
bată! Pe tăblița 6 numele înțeleptului get apare scris Zamolsiu.
Precum zice o vorbă strămoșească: la soare te mai poți uita dar la specialiștii în plăsmuiri ba! Să
revin la zicerea învățăcelului elen: „Pitagora care-l iubea, îl învăță astronomia, ceremoniile și tot ce
privește cultul zeilor, după unii se numea Thales, iar barbarii îl adorau ca întruchipare a lui Heracles...
Iar despre cum și-a arătat (Pitagora) coapsa de aur lui Abaris hiperboreul, care văzuse în el pe zeul
Apolo al hiperboreilor al cărui preot era Abaris, și care se punea chezaș că fapta era adevărată, este
o poveste răsștiută.” Nu zic eu ba cu povestea răsștiută dar tot așa răsștiută era și povestea că Zamolxe
și Abaris era una și aceeași persoană chiar dacă Porphyrios nu o spune explicit.
Să-i dau în continuare vad la zicerea lui. „Despre el se mai spune că prevestea fără greș cutremure­
le de pământ, că degrabă stîrpea bolile, că oprea vînturile năprasnice și căderile grindinei, că liniștea
apele învolburate ale rîurilor și mărilor ca să înlesnească trecerea discipolilor săi Empedocle, Epime­
nide și Abaris, întrucît au avut parte și ei de astfel de daruri, adesea au săvîrșit isprăvi ca acestea; do­
vadă stau chiar poemele lor, cu atît mai mult cu cît „alungă vînt” era porecla lui Empedocle, „purifi­
cator” cea a lui Epimenide, „purtător în văzduh” cea a lui Abaris, căci se zice că acesta, purtat de o să­
geată ce-i fusese dăruită de Apollo hiperboreul, trecea fluviile, mările și chiar locuri de nestrăbătut,
călătorind prin văzduh”. Aici spune ceea ce trebuia să spună fără a-i băga sula în coaste, Abaris și
Zamolxe sau Zalmoxis după zicerea lui nărăvașă, au fost amîndoi după cîntătorii greci, discipolii lui
Pitagora și amîndoi erau preoții unicului zeu al° geților Zabelo sau Apolo cum vreau ei să îl grecize­
ze. Deci făcătura este dovedită, iar Abaris și Zamolxe sînt o singură persoană așa cum arată și tă­
blițele de plumb scrise de marele înțelept get.
Să revin la text: „Iată ce sfaturi dădea Pitagora: să se vorbească cu religiozitate despre firea zeilor,
despre daimoni și despre eroi, iar părerile despre ei să fie îndreptățite; să ne purtăm cuviincios față de
părinți și binefăcătorii noștri; să ne supunem legilor; să-i cinstim pe zei, dar nu peste măsură ci pără­
sindu-ne locuința pentru aceasta; să aducem jertfe zeilor din cer în număr impar iar celor pămîntești în
număr par... Astfel erau îndemnurile sale: dar înainte de toate trebuia iubit adevărul, întrucît numai el
putea să-i facă pe oameni asemenea zeilor. Căci, așa cum aflase de la magi, Zeul însuși, pe care aceștia
îl numeau° Oromasdes, semăna cu lumina în trup și cu adevărul în suflet. El mai dădea și alte învățături
pe care spunea că le primise de la Aristocleia din Delphi”. Preotesa lui Apollo din Delphi se numea
Themistocleia sau Teocleia cum apare în alte texte dar pentru noi este important că Pitagora s-a adăpat
și la acest izvor de cultură arimină.
Povestind moartea lui Pitagora și distrugerea confreriei, el precizează: „Căci Pitagora nu lăsase
nimic scris, dar cei scăpați, Lysis și Archippos, ca toți cei aflați în exil, nu putuseră să salveze decît
puține scîntei; și acelea neclare și greu de deslușit din această filozofie. Răzlețiți, deznădăjduiți din
pricina celor întîmplate, ei s-au împrăștiat care încotro, fugind de tovărășia oamenilor. Însă de teamă
ca nu cumva numele filozofiei să dispară cu desăvîrșire, atrăgîndu-și astfel pedeapsa zeilor, ei alcătuiră
scurte culegeri de amintiri, în care strînseră scrierile cele° mai vechi și propriile lor amintiri, lăsîndu-le
fiecare acolo unde l-a prins moartea, punîndu-i pe cei ai casei – fii, fiice sau soții – să jure că nu le vor
încredința nimănui altcuiva decît celor din familie; astfel că urmașii le păstrară vreme îndelungată,
încredințîndu-le în același chip urmașilor lor.”
Este un fapt incredibil în povestea cu Pitagora, Zamolxe și Abaris raporturile dintre ei și relațiile lor
cu cultul lui Apolo. „Grecul” practica religia lui Apolo, divinitate venită din nordul Istrului și adusă de
hiperboreenii care au colonizat toate ținuturile ocupate mai tîrziu de greci. Cei doi hiperboreeni erau
mari preoți ai religiei lui Apolo după greci și Zabelo după tăblițele de plumb deci toți trei aveau
aceeași religie și aceeași filozofie, dar toată înțelepciunea și religia lui Pitagora nu s-a răspîndit deloc
în lumea grecilor și cînd a devenit prea supărător la urechile lor, l-au luat la socotit dar cu sabia, pre­
tinsa filozofie fiind cult unic doar în lumea geților nord-dunăreni. Asta înseamnă că în realitate Pitago­
ra s-a lăsat „otrăvit” de filozofia și religia geților din stînga Istrului și încercînd să o răspîndească la el
acasă în insula Samos a avut puțini adepți și multă păruială și atunci a plecat în colonia Magna Grecia
din sudul peninsulei italice. Aici și-a format o confrerie cu care a încercat să influențeze moravurile
grecilor din aceste teritorii. Dar la adînci bătrînețe a fost luat cu foc și sabie, clădirea unde locuia a fost
distrusă, iar după unele scrieri chiar el ar fi murit în pîrjol. Altele spun că ar fi supraviețuit cu cîțiva
discipoli dar soarta lor a fost pecetluită, lumea greacă nu vroia să audă de asemenea reforme socia­
le și religioase care le impuneau° un mod de viață străin lor. De aceea ideile lui Pitagora preluate de la
geți, nu au fost răspînite printre greci, iar numai la nord de Istru aceste dogme erau religie și rînduială
de viață pentru tot natul sau nata.
Un alt discipol pitagoreic a fost Diogenes Laertios care a trăit în secolul III al erei noastre și ne-a
lăsat scrierea Despre viețile și doctrinele filozofilor. Se străduiește să facă un fel de comentariu al
originii filozofiei pentru a-l pune moț pe Pitagora și pe greci căci altfel nu se putea. În Cartea I
scrie: „Unii autori afirmă că studiul filozofiei a început la popoarele străine. Ei spun că perșii au avut
pe magi, babilonieinii și asirienii pe chaldei și indienii pe ginmosofiști, iar celții și galii pe așa-numiții
druizi sau semnotheoi, după cum afirmă Aristotel în lucrarea Despre magie și Sotion în Cartea a
douăzeci și treia a scrierii sale Succesiunile filozofilor. De asemenea ei spun că Mochos a fost fenician,
Zamolxe trac, iar Atlas libian. Egiptenii cred că Ptah, a fost fiul lui Nun, că el a început filozofia,
reprezentanții ei de frunte fiind preoți și profeți... Dar acești autori uită că realizările pe care le
atribuie ei barbarilor aparțin grecilor, cu care începe nu numai filozofia, dar și însuși neamul
omenesc. De pildă Musaios s-a născut la Atena, iar Linos la Teba. Se spune că primul, fiul lui
Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie, a construit o sferă și a susținut că toate lucru­
rile se nasc din unitate și dispar în unitate. Și eumopilzii din Atena își primesc numele de la tatăl lui
Musaios”. Poetul latin Ovidiu spune cu vreo două sute de ani înainte că eumopilzii erau o familie din
Atena de neam get din Tracia care îndeplinea funcții sacerdotale la misterele din Eleusis înființate° de
regele trac cu același nume și care se înrudeau cu geții de la nordul Istrului din care clan se trăgea
chiar mato Cotizo.
În Cartea VIII despre Pitagora spune: „Pitagora, fiul unui gravor de pietre prețioase, Mnesarchos
din Samos care l-a dus în Tyr unde a învățat de la caldeeni o mulțime de cunoștințe, după spusele lui
Hermip, iar după Aristoxenos, etrusc din una din acele insule pe care le stăpîneau atenienii după ce îi
izgoniseră pe locuitorii lor etrusci. După alții spun că el era fiul lui Marmacos, fiul lui Hippasos al lui
Euthriphos, la rîndul său, acesta a lui Creyonimos, care fusese exilat din Phlius, și că deoarece Marma­
cos trăia în Samos, a fost numit și Pitagora samian. Se spune că de la Samos s-a dus la Lesbos cu o
recomandare către Fekeriyde de la unchiul său Zoilos. Punînd să-i făurească trei flacoane de argint el
le-a dus în dar la trei preoți din Egipt... El avea și un sclav, Zamolxis, care era adorat, spune Herodot,
de geți, fiind socotit drept Cronos. Încă de tînăr, era așa dornic de învățătură, încît își părăsi țara și se
iniție în toate misterele și ritualurile, nu numai ale Greciei ci și ale țărilor străine. Se afla în Egipt,
trimis fiind de către Polycrates lui Amasis (568-526 î.e.n. faraon din perioada renașterii saite) printr-o
scrisoare; a învățat limba egipteană cum aflăm din cartea lui Antiphon, și a călătorit și la caldeeni și la
magi. A vizitat și sanctuarele egiptenilor și a învățat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei.
După ce s-a întors la Samos și-a găsit țara sub tirania lui Policrate, a plecat la Crotona în Italia și acolo
a scris o constituție pentru grecii din Italia, și atît el, cît și discipolii lui au fost ținuți în mare cinste.
Erau în număr de aproape trei sute și așa de bine au condus statul, încît guvernarea lor a fost o adevă­
rată conducere a celor buni... În general, conținutul celor trei tratate amintite ale lui Pitagora este
următorul: El nu ne îngăduie să ne rugăm pentru noi înșine pentru că noi nu știm siguri ce ne poate
ajuta. Beția o numește pur și simplu vătămare și dezaprobă mîncarea îmbelșugată spunînd că nimeni
nu trebuie să întreacă justa măsură nici în băutură, nici în mîncare... După informațiile lui Timaios, el,
cel dintîi a spus că «prietenii au toate lucrurile în comun» și că «prietenia înseamnă egalitate», într-
adevăr discipolii puneau tot ce aveau laolaltă. De asemenea, timp de cinci ani, păstrau tăcerea,
ascultîndu-i numai învățăturile, fără să-l vadă pe Pitagora, pînă ce erau supuși unui examen. Din acel
moment erau primiți în casa lui și le era îngăduit să-l vadă”.
Asemănarea cu conceptele geților și ale esenilor este uluitoare, unde novicii aveau șapte ani de
instruire după care dădeau un examen pentru a fi primiți în Frăția Celui Ales. „Într-adevăr, se spune că
înfățișarea lui era plină de gravitate, iar discipolii lui credeau despre el că-i Apollo venit din nordul
îndepărtat (de la hiperboreeni sau geți, locul de naștere al zeului de unde a venit chiar magistrul, și nu
născut din Zeus)... interzicea chiar uciderea animalelor și nu putea permite mîncarea unor vietăți care
împart cu noi privilegiul de a avea un suflet. Aceasta era numai un pretext; motivul adevărat pentru
interzicerea cărnii de animale era să deprindă oamenii cu o viață simplă, ca să-i obișnuiască de a trăi
cu lucruri ușor de găsit, punînd pe masă numai hrană nepregătită la foc și bînd apă curată; căci acesta
este mijlocul de a avea un corp sănătos și o minte ascuțită.
Aristotel în Constituția delienilor ne spune că singurul altar la care se închina Pitagora e cel al
lui Apollo, zămislitorul lui, din dosul altarului Coarnelor de la Delos, fiindcă acolo se ofereau numai
făină de grîu, de orz și turte, fără întrebuințarea focului, și nu se aduceau nici un fel de sacrificii
de animale”. Așa chiar îmi place, scriitorul macedonean, sumețindu-se cu cei pe care îi lăuda pe gratis
a pierdut măsura și l-a luat gura pe dinainte; spunînd că Pitagora se închina numai lui Apolo, divinitate
venită din nordul Istrului de la geți pe care o venerau geții Abaris și Zamolxe dar și tot neamul geților.
Înseamnă că înțeleptul „grec” practica același cult cu hiperboreenii și deci aveau aceeași filozofie sau
teozofie ca să fie mintea mai limpede și cugetarea mai curată. Regimul alimentar al lui Pitagora era și
al preoților geți amintit de Homer cu două secole mai devreme dar și al esenilor din Palestina așa cum
rezultă din scrierile lor. La fel purtau toți veșminte albe ca simbol al luminii și adevărului. Strabon
chiar ne spune că geții de la nord de Istru aveau chemare naturală către filozofie fiind cel mai religios
popor! „Se mai spune că el cel dintîi a declarat că sufletul, parcurgînd un cerc hotărît de destin se
încarnează cînd într-un animal, cînd într-altul... Înainte de toate interzicea să se mănînce mreană de
mare și pește cu coadă neagră și adăuga abținerea de a mînca inima de la animale și de a mînca bob și
după spusa lui Aristotel, chiar de a mînca mitra și roșioară. Unii spun că se mulțumea cu puțină miere
sau cu fagure cu miere sau pîine, neluînd vin în gură; în timpul zilei pe lîngă pîine mînca legume fierte
sau crude, și numai rar pește. Haina îi era albă și curată iar așternutul era din lînă albă căci inul nu
ajunsese prin acele părți.... Aristoxenos afirmă că Pitagora și-a luat doctrinele de la preoteasa del­
fică Themistocleea”.
Despre acest centru religios, grecii spun că a fost înființat de hiperboreeni chiar înainte de venirea
zeilor la ei, iar învățăturile religioase erau scrise pe table de aramă aduse tot din nord. Cînd Ili a fost
adus din cetatea Sionului în baștina sa, cortegiul a făcut un popas și la Delfi dar urîcioșii greci i-au
zorit cu sabie și hulă pe geți. „Să nu lase să se aducă victime ca sacrificiu zeilor; să se închine numai la
altarele nepătate de sînge. Să nu jure pe zei, datoria omului fiind mai curînd să se căznească să fie
demn de încredere... Să nu socotească că le aparține ceva. Să sprijine legea, să ducă război împo­
triva nelegiuirilor. Să nu doboare sau să vatăme pomi roditori și nici vreun animal care nu face rău
omului. Lucru cuviincios și de urmat este să nu dai drum nestăpînit rîsului, nici să ai o înfățișare poso­
morită. Să evite îngrășarea, iar la drum să schimbe echitabil repaosul cu efortul... să arate recunoștință
datorată zeilor și oamenilor valoroși.” Îndemnuri frumoase și pline de bun simț dar care nu au avut nici
o trecere în fața fudulilor greci.
 Pitagora nu a venit la Atena să-i învețe înalta lui înțelepciune cum ar fi fost firesc pentru orice
gînditor grec, ci și-a căutat un loc de liniște în insula Samos, iar cînd zările s-au acoperit de nori negri,
s-a dus cu puținii adepți în Grecia Mare ceea ce arată că nu era iubit nici el nici ideile lui. Plecarea i-a
fost grăbită de primejdia de a fi acuzat de impietate așa cum au pățit-o cu ceva vreme mai tîrziu Ana­
xagora și Protagoras. Iar grecii vechi spun că Pitagora nu a fost de-al lor, unii au zis că ar fi de origine
etrusc iar alții sirian din Tir adică arameu, ionian sau scit, situație valabilă pentru cei mai mulți gîn­
ditori barbari/străini care au ajuns din condei și fără a-i întreba nimeni dacă le place sau nu în cîrdul
„elenilor” elitiști care azi sînt caimacul culturii europene, alături de faimoșii „sumero-evrei”!
Citîndu-l pe Alexandros cu cartea sa Succesiunea filozofilor, prezintă pe scurt doctrinele care se
desprind din comentariile discipolilor pitagoreici. Ei pornesc de la concepția că totul este într-o unitate
perfectă idee povestită mai tîrziu și de Anaxagora (498-427 î.e.n.) prin „rațiunea cosmică” adică tot un
fel de Ziditor dar pe limba și năravul grecilor. Se văd similitudini evidente cu Cartea lui Eno și alte
informații ce vin din gîndirea mioriticilor carpatini. Lumina și întunericul se găsesc împărțite egal în
univers iar aerul din jurul pămîntului fiind în nemișcare s-a cam stricat și de aceea tot ce este pe pă­
mânt e muritor, însă aerul ceresc este mereu în mișcare vînturat de energiile divine fiind pur și sănătos
și tot ce se zbenguie în astă lume este nemuritor și dumnezeiesc. Stelele, luna și Soarele sînt divinități,
căci ele sînt căldura iar căldura este viață. Luna este strălucitoare datorită luminii soarelui iar muritorii
au pus de o frăție veșnică cu zeii.
Să tot fie îmi doresc și eu umilul muritor din secolul XXI. Soarta este cea care diriguiește totul atît
în cer cît și pe pământ. Raza soarelui pătrunde prin eter care este rece și dens și aceasta coboară pînă în
adîncuri dînd viață tuturor lucrurilor. Toate ființele care au viață trăiesc, dar nu toate au suflet, cum
sînt plantele lipsite de suflet. Sufletul este un lucru diferit de viață, e nemuritor deoarece e des­
prins din ceva, de asemenea nemuritor. Hermes/Sarmis este paznicul sufletelor și tot el călăuzește
sufletele morților atît pe uscat cît și pe mare dar și pe cele pure care se înalță cît mai sus, iar cele
impure sînt legate de Erinii. La greci, aceste făpturi cerești sînt asemănătoare cu Anunnanki din religia
orficilor avînd rolul de judecători divini. Tot aerul sănătos este plin de suflete numite genii sau eroi
care trimit oamenilor visele și semnele de boală și sănătatea dar și tuturor animalelor. Cea mai de
seamă faptă a omului este de a îndrepta sufletul spre bine sau spre rău.
Pentru pitagoreici, virtutea este armonie de aceea ei spun că toate lucrurile vin din aceasta, la fel
sănătatea și Creatorul însuși. Și prietenia este o formă de egalitate armonioasă. Adorarea divinităților
nu trebuie să se facă deopotrivă, pe zei trebuie să-i cinstim în tăcere și respect, îmbrăcați în haine
albe și purificați. Pitagora interzicea consumarea cocoșului alb, căci ei sînt consacrați lunii și sînt
rugători pentru că vestesc orele noaptea. Pe iconițele geților apar aceste păsări, iar pe tăblița ritualică
descoperită la Romula, cocoșul este înlocuit de șoim care ține alături de leu, vasul cu apă vie sau al cu­
noașterii. Pentru pitagoreici, albul aparține naturii binelui iar negrul celei a răului. Aveau inter­
dicție de a atinge și peștele considerat animal sacru așa cum apare și pe tăblițele geților dar și pe ico­
nițe. Multe ițe mai avem de descîlcit în încîlcita și falsificata noastră istorie. Mai spune mentorul că
nici pîinea să nu se rupă, „căci odinioară prietenii obișnuiau să se strîngă la o pîine, cum fac barbarii
azi, și nu trebuie să împărțim ceea ce-i ține uniți”.
Filozoful Xenofon (427-355 î.e.n.) scrie că Abaris era fiul regelui scit Sentu după tradiția grecilor
pe care el o cunoștea. Iar Platon (436-317 î.e.n.) spune că Abaris a existat ca personaj istoric iar el a
studiat scrierile lui. Aici avem confirmarea peste veacuri a faptului că Platon s-a înfruptat ca un mo­
tan la oala cu lapte, cu bunătățile spirituale ale geților, iar scrierile Timaios, Phaedron și Viziunea lui
Er sînt dovezi de netăgăduit. Și Aristofan pe la 430 î.e.n. spune că oracolele lui Abaris se citeau încă
în public. Numai noi cînd auzim de așa ceva, lăsăm părul în ochi și ne ținem ca niște catîri numai pe
calea întunecaților.
Alte informații despre Zamolxe sau Abaris le găsim în Viața lui Pitagora Viața lui Plotin scrisă de
Porphyrios. Autorul s-a născut în Siria în anul 232 sau 233 și a murit în anul 305. În lucrare el co­
mentează scrierea lui Diogenes Minunile de necrezut de dincolo de Thule. Ajungînd Pitagora cu
scrisorile de recomandare către faraonul Amasis, preoții egipteni i-au cam pus jar pe tărtăcuță elenului
și rău l-a stîrnit în suflet dar nu s-a lăsat copleșit de venin și pînă la urmă învățînd limba, le-a dovedit
acestora că este un om demn și cu mare dorință de cunoaștere. A fost admis chiar să aducă jertfă
zeilor, lucru nepermis pînă atunci unui străin. A reușit să învețe și cele trei forme de scriere folosite de
egipteni, a studiat de ce anume trebuie să se ferească oamenii buni pentru a rămîne puri. După ce s-a
burdușit de înțelepciune egipteană a plecat să-i cunoască de aproape pe arabi și pe regele lor, apoi
pleacă în Babilon unde s-a întîlnit cu alți chaldeeni reușind să ajungă pînă la Zaratos/Zarathustra care
l-a curățat de păcatele vieții anterioare. A studiat prelegeri despre natură și despre elementele primor­
diale, și vizitînd și alte popoare, Pitagora și-a însușit cea mai mare parte a înțelepciunii sale.
Amintindu-l pe Diosophanes, spune că Zamolxe a fost sclavul care ajungînd în mîinile piraților, i-
au tatuat pe frunte anumite semne. Cînd tulburările din Samos pe la anul 525 î.e.n. l-au obligat pe Pita­
gora să plece în Grecia Mare, acesta l-a luat și pe Zamolxe care și-a legat fruntea cu o bentiță din pri­
cina semnelor ce le avea. Este singura consemnare din surse antice că Zamolxe purta pe frunte o
bentiță așa cum apare și pe tăblița 4 dar asta nu pentru că l-au tatuat pirații cum explică Porphyrios, ci
pentru că el era mare preot – aba sau edia mai tîrziu – iar această podoabă era simbolul arimasp al
cununiei cu religia crucii și a înțelepciunii lui Sîntu fiind și conducător al cultului. Cu ceata lui de
discipoli printre care este și Zamolxe, Pitagora pleacă în Creta unde este purificat de inițiații lui
Morgos, unul dintre dactilii din Ida care l-au purificat cu piatră trăsnită – cremene. Aici autorul spune
că Zamolxe l-a însoțit pe Pitagora în Grecia Mare iar alte izvoare spun că Abaris l-a însoțit pe învățatul
din Samos, de unde rezultă că ei cunoșteau adevărul, cei doi geți fiind de fapt o singură persoană, dar
pentru că textele care circulau la greci ei le atribuiau lui Abaris, nume preluat greșit sau intenționat
greșit pentru a micșora meritele lui Zamolxe, l-au făcut pe acesta sclavul lui Pitagora. Și iarăși ne întîl­
nim cu pozna că Pitagora cunoștea bine religia geților pentru că se duce să fie purificat de către dactilii
din Creta care erau de fapt cabirii amintiți în această formă lexicală. Ritualul a impus după o inițiere
pe malul mării, o coborîre în peștera Idei unde a stat 9 zile și de trei ori a adus jertfă lui Zeus și a gra­
vat pe mormîntul lui următoarea inscripție intitulată Pitagora către Zeus, al cărui început era așa:
„Aici zace mort Zan, pe care oamenii l-au numit Zeus”. El scrie că numele inițial al zeului era Zan,
cuvînt mai apropiat de Zoen cum apare pe tăblițele geților decît de Zeus. Și Platon în secolul IV î.e.n.
spune despre numele Zen, avut de Zeus în vechime că este greu de înțeles și grecii nu știau de unde
vine, adică religia lor era de dată foarte recentă și încă nu și-o ticluiseră ei pe îndelete să spună că toate
cîte sînt pe pământ și în ceruri numai de la tartorul lor vin. T. Papahagi în lucrarea Basme aromâne,
București, 1905, ne-a transmis o poveste ce spune că un bătrîn pe nume Zân, ar fi fost orbit de Zîne și
stătea sărmanul uitat de lume într-un palat de sub pămînt. Un voinic umblînd prin apropiere cu ceva
treburi văzînd cum se scăldau Zînele odată le înhață hainele și dispărut s-a făcut. Acestea i-au° cerut
hainele înapoi răuleanului, dîndu-i în schimb un măr. Găsindu-l pe orb și fiindu-i milă de cum era
ținut, îi dă mărul să-l mănînce și de cum a gustat din el pe loc și-a căpătat vederea. Vedem în poveste
asemănarea de nume între bătrînul orb și vechiul nume al lui Zeus, dar mai este uimitoare asemănarea
cu situația tartorului zeilor grecilor, fiindcă înainte de a se cățăra în Olimp, spun unele legende că
încercînd să le ia puterea titanilor, aceștia l-au găbuit și i-au tăiat tendoanele de la mîini și de la picioa­
re să nu se mai poată mișca deloc, aruncîndu-l într-o peșteră din muntele Ida. Aici a fost însă vindecat
de o nimfă și amarnic s-a răzbunat pe titani. Păi dacă v-ați ținut numai de furăciuni, de unde să aveți în
minte toate nelegiuirile făcute, v-ar plesni tărtăcuțele de cîte ar trebui să înghesuiți în ele.
Zeus la acuzativ se scria Dia, la genitiv Dios și Dii la dativ, iar filozoful folosește în scrierile sale
cuvintele cînd Zina cînd Dia. Pe tăblițele de plumb apare apelativul dio numai pentru cele șapte divi­
nități ale creației de început din panteonul religiei crucii, iar Dia a fost o divinitate getă dusă de ausoni
în peninsula italică ce era cinstită mai mult decît Jupiter de către agricultori. Dii erau geții din sudul
Istrului în ținutul MesieifBulgaria de astăzi), iar Vidinul s-a numit pînă la mijlocul secolului XIX, Diu.
Tot în mitologia noastră, Zîna este o ființă divină care protejează și ajută omul în peregrinarea lui pe
pământ, dar sînt și zine rele, iar Zina era duhul bun ce locuia în Peștera Muierii din munții Parîng și
aducea fertilitatea femeilor sterpe dar făcea și multe alte minuni. Adică și pe acest coțcar cu har într-
ale minciunii l-am prins la cotitură.
Și evangheliile gnostice spun că printre primele ființe divine create de Ennoia și Propator la înce­
putul începuturilor a fost Logosul/Rațiunea și Zoe/Viața. Zoe de la gnostici apare identic pe tăblițe dar
la ei mai este scris și Zoin, formă identică fonetic și semantic cu cea de pe tăblița 11. În Cartea despre
Dumnezeu și despre îngeri varianta slavonă la capitolul 30, se spune cînd s-au zidit lumile, cerurile și
luminile, pe al cincilea cerc de lumină a fost așezat Zoues ca duh al vieții renăscută din moarte. Mai
trebuie să căutăm adevărul în altă parte? Și graiul armînilor ne mai ajută în această direcție fiindcă ei
folosesc și astăzi cuvîntul zuie care înseamnă viață și uite așa ne găsim urme ale trecerii noastre prin
falsificata și ocultata istorie a Europei, cu care însă cei ce le-au adunat în ogrăzile lor se fălesc astăzi
că nu-i mai cuprinde pămîntul, pretinzînd că strămoșii lor au avut atîta sclipici la minte încît le-a mers
buhul peste șapte mări și țări, iar cînd au văzut că mai sînt și alte tărîmuri, s-au mai crăcănat o leacă!
 Să revin la Pitagora care, după ce a ajuns în Marea Grecie din Italia, în Crotona își întemeiază o
frăție ce aveau toate bunurile împreună și duceau o viață comunitară, nesacrificînd animale vii. Mai
sîntem informați că Pitagora a îmblînzit două fiare care făceau mare prăpăd prin regiune, o ursoaică și
un taur. Ambele animale se găsesc pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri descoperite la Sinaia ca
totemuri demne de a fi cinstite cum se cuvine dar și pe iconițe. Nu se poate ca toate elementele din
filozofia și religia lui Pitagora să se găsească în cea mai mare parte în religia și filozofia geților nord-
dunăreni, iar la grecii care fac atîta tărăboi cu strămoșul lor, ionul Pitagora nici urmă din gîndirea lui
pe unde ei se fudulesc așa amarnic.
Această realitate istorică întoarce logica grecilor pe dos.
Cam pe cînd Pitagora trudea din greu la subțierea înțelepciunii sale un alt moțat de-al lor, Phekery­
des din Syros pe la anii 540 î.e.n. a fost primul care a susținut că „sufletul este nemuritor și se întoarce
mereu ca să se întrupeze pe pământ”. Frumos sună, n-am ce zice numai că a uitat să spună din ce
direcție i-a venit revelația, altfel este mare mișel. Herodot scria în Istorii că ideea migrației sufletului,
grecii au luat-o de la egipteni, el îi știe pe făptași dar nu-i spune. Atunci să spunem că plimbărețul
Abaris sau Zamolxe pe care Pitagora îl amintește ca fiind prietenul său, este pomenit cu mult respect
de Platon în Charmides, de Plutarh în Numai și de Strabon în Geografia, lăsîndu-le grecilor spre luare
aminte niște cărți care luminau cărarea chiar în aceste direcții atît de scumpe minților zburdalnice.
Legenda spune că Abaris după ce a călătorit pe o săgeată dăruită de Apollo prin toată Grecia a luat-o
ușurel în nordul Istrului unde s-a așezat temeinic și de neclintit.
Pitagora nu a scris nimic sau nu s-a păstrat nimic scris de el personal, iar textele atribuite lui sînt de
dată mai tîrzie și cuprind gîndurile unor discipoli. Cea mai cunoscută lucrare este intitulată Pitagora
Versurile de aur scrisă de Hierocles care a trăit în secolul V al erei noastre iar versurile, unii le atribuie
lui Lysis, unul din discipolii maestrului. Autorii moderni, consideră că versurile sînt o prelucrare din
secolul III al erei noastre după fragmente din Discursuri sacre care conțineau doctrina atribuită lui
Pitagora. Conceptele filozofice și teologice° ale acestor versuri se găsesc în mare parte sau chiar în tot în
scrierile esenilor și în textele atribuite lui Eno. Dar textele esenilor descoperite la Qumran au fost
scrise între secolul II î.e..n. și anul 27 cînd ivriții au preluat controlul centrului de la Qumran, iar o altă
parte ale acestora au fost adunate de Ieronim pe la mijlocul secolului IV al erei noastre. Cît privește
Scrierile Sfinte sau Legea Sfîntă atribuită lui Eno, avem o informație sigură chiar din partea unui
părinte al° teologiei iudeo-creștine. Tertulian, pe la anul 200 al erei lor, spune despre Legea sfîntă a lui
Sîntu sau Calea/Legea Adevărului și Dreptății a lui Eno, că a fost scrisă înainte de potop fiind salvată
de Noe în arca sa. Adică există dovada sigură că nu Pitagora a influențat aceste scrieri ci el și discipolii
lui s-au înfruptat pe săturate dintr-un sistem de valori spirituale care apoi, au pretins că le-a ieșit de sub
chică, sau toată povestea este o născocire tîrzie a grecilor pentru a confisca teozofia geților sub
numele de filozofie tot așa cum au făcut și ivriții cînd și-au boit bine religia lor după cea a geților.
Cine fură cu toptanul, e-n picioare și nu pică nici la anul!
Chiar de la început, aceste versuri ne îndeamnă să cinstim zeii nemuritori după cum a lăsat rînduit
Legea. Și Eno a primit de la Sîntu o Lege sfîntă privind rînduiala din ceruri și pe pământ pe care tre­
buie să o respecte toate ființele cu glagorie. Cinstiți trebuie și eroii adică asenii și duhurile pămîntului
adică cele șapte ramuri ale Pomului Vieții care pătrund în Mama Pămîntească și dau trup tuturor ființe­
lor și la fel trebuie respectat jurămîntul făcut. Tatăl, mama, rudele sînt demne de tot respectul iar dintre
ceilalți oameni, prieteșug trebuie legat numai cu cei virtuoși. Nu trebuie să fie arătată încăpățînare în
fața vorbelor blînde și a faptelor folositoare.
Să nu-ți urăști sau disprețuiești prietenul pentru o greșeală mică pentru că el îți este vecin în viață.
Trebuie învinsă lăcomia pîntecului, lenea, luxul și mîndria, dușmănia și prostia iar faptele săvîrșite să
nu te rușineze și asta îți va aduce respectul de sine și respectul celorlalți. Să arăți cumpătare în faptă și
cuvînt cînd judeci pe altul și dovedește că gîndul bun îți sălășluiește în suflet. Amintește-ți mereu că
omul este sortit să moară iar avuția așa cum a fost adunată tot așa va fi risipită. Suferința să nu fie o
povară pe care n-o poți răbda atunci cînd nu poți scăpa de ea și trebuie căutată îndreptarea dacă este cu
putință. Gîndește-te mereu că soarta îi are în pază pe cei buni. Nu lua aminte la toate vorbele lumii
pentru că multe din ele sînt spuse din necugetare sau viclenie. Niciodată să nu te lași mînat de altul
pentru a săvîrși o faptă sau a spune o vorbă care îți va face rău căci numai cei păcătoși fac așa. Învăță­
tura să fie temelia vieții și nimic din ce nu știi să nu nu-ți călăuzească mintea și viața.
Grija față° de propriul trup să se facă cu măsură pentru mîncare, băutură iar mișcarea să fie un prie­
ten de nădejde. Viața simplă și cumpătată este ca obrazul fără pată și nu va trezi invidia altora. Risipa
și zgîrcenia să nu-și găsească cuib în sufletul tău, ci totul trebuie făcut cu măsură pentru a fi faptă
bună. Juruințele deșarte sînt o boală a cugetului de care trebuie să fie mare fereală. Înainte de culcare
socotește în minte faptele de peste zi să-ți fii propriul judecător, dacă ai greșit să te supere răul făcut,
iar dacă ai fapte bune să aducă bucuria.
Credincios trebuie să fii Tatălui Ceresc din care a izvorît Natura și cele veșnice iar cînd vei purcede
la un drum să chemi în sprijin duhurile cerului și ale pămîntului. Căutarea veșnică în cunoaștere te va
ajuta să înțelegi rînduielile cele sfinte și vei descoperi cum oamenii sînt legați de duhurile desăvîrșite.
Și tainele Naturii vor fi cunoscute încît nădejdea deșartă nu se va încuiba acolo unde nu este loc și ni­
mic nu se va ascunde. În cugetarea desăvîrșită se află și adevărul că oamenii își trag relele din propria
alegere și nu vreau a vedea nici a auzi cînd adevărul este lîngă ei.
Trecutul trebuie să-ți fie cel mai bun sfetnic și prieten. Vrajba nu trebuie să pună stăpînire pe
suflet și trebuie alungată cît mai departe. Tatăl Ceresc ne va călăuzi pașii spre duhurile sfinte căci și
neamul omenesc este divin, iar prin aceasta oricine se va strădui va ajunge la cele tainice. Vindecînd
sufletul de patimi nebune poți scăpa de toate relele, nu întina trupul cu alimente vătămătoare
sau spurcate și mereu să te gîndești la curățenia și înălțarea sufletului. Gîndește adînc asupra tot
ceea ce vrei să faci să nu fie mai tîrziu prilej de supărare. Urmînd aceste învățături, după moarte sufle­
tul se va înălța la cele veșnice și va învinge pentru totdeauna moartea.
Este de netăgăduit că pitagoricii au observat o formă superioară de înțelepciune care îl poate duce
pe cel ce cugetă adînc la o cunoaștere profundă unde se cere înțelegerea naturii și a esenței eterne a
lucrurilor și mai ales a ordinii perfecte care domnește în fenomenele cerești. Este ceea ce putem numi
înțelepciune totală care este privilegiul zeilor. Scopul doctrinei lui Pitagora era de a-i lumina deplin pe
oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbăvi de greșelile lor, de a-i conduce la virtute, la adevăr,
și după ce i-a făcut să treacă prin toate gradele înțelegerii și inteligenței, de a-i face asemenea zeilor
nemuritori. Prin cunoaștere se obține adevărul, și adevărul spune învățatul grec Porphyrios „este sin­
gurul lucru care ne poate apropia de zei, căci Dumnezeu, spune Pitagora, are drept trup lumina
și drept suflet adevărul”. Așadar, trebuie mai întîi să devii OM, și abia după aceea nemuritor așa
cum spun și conceptele teologice și filozofice ale strămoșilor noștri consemnate pe tăblița 7. Dacă
practicarea virtuților morale îl face pe om mai bun, numai cunoașterea profundă îl poate conduce la
virtutea divină care îl face să devină asemenea Divinității. Filozofia lui Pitagora urmărește înainte de
orice eliberarea spiritului din legăturile trupului nostru printr-un proces îndelung de instruire și desă­
vîrșire, căci altfel este imposibil să se vadă sau să se învețe ceva, spiritul este cel care vede și care au­
de, restul fiind surd și orb.
Iamblichos (280-333), a fost unul din discipolii pitagoreici care a scris lucrarea Viața lui Pitagora.
El face o privire generală asupra filozofiei lui Pitagora așa cum era la sfîrșitul secolului III folosind
informații din alți autori. Spune că divinitățile care populează universul sînt emanații ale unei ființe
necreate și se împart în trei categorii: zei nemuritori, eroi glorificați și genii pămîntești. Unii locuiesc
pe astre și pe planete, ceilalți, pe pămînt. Amintindu-l pe Hierocles spune că trebuie să devenim ca
zeii, ceea ce nu ar fi rău deloc. Pitagoreicii, ca și preoții egipteni și cei ai geților, cinsteau prin tăcere
pe Dumnezeu ca principiu al tuturor lucrurilor. Ei priveau acest prim principiu ca fiind înconjurat de
necunoaștere și de nepătruns. Primul principiu se află deasupra oricărei gîndiri, este un întuneric de
neînțeles. Între această Ființă supremă și om există un lanț nesfîrșit de ființe intermediare, al căror grad
de perfecțiune crește în funcție de depărtarea față de principiu creator. Pitagora, folosind această ierar­
hie spirituală a divinităților ca pe o progresie geometrică, examinează ființele care o alcătuiesc sub ra­
porturi armonice, și stabilește legile muzicii prin analogii cu legile armoniei.
Împreună cu Unitatea creatoare, Zeii, Eroii și Geniile reprezintă diferitele aspecte ale faimosului
Cuaternar – cele patru părți – pe care jurau pitagoreicii. Și el invocă cinstirea zeilor în ordinea stabilită
de Legea creatoare a lumii, fiecare grup fiind așezat într-o sferă cerească. Cunoașterea și respectarea
acestor principii reprezintă datoria tuturor celor care vor să se supună legii divine, și care vor într-
adevăr să acorde ființelor superioare cinstea ce li se cuvine.
Cuaternarul este cauza creatoare și ordonatoare a tot ce există, Dumnezeul inteligibil și su­
prem care l-a creat pe Dumnezeul care domnește în cer și lumea sensibilă. Cunoașterea acestui
Dumnezeu a fost transmisă discipolilor de Pitagora însuși, pe care autorul acestor versuri jură aici că
perfecțiunea virtuții ne va conduce la lumina adevărului.
Mint rău atît pitagoreicii cît și mentorul lor pentru că în mitologia noastră – pe care specialiștii în
plăsmuiri o consideră o băsnuire tîmpită – spune că demult Duhul Domnului zbura ca un porumbel pe
deasupra apelor primordiale. Un vîrtej de spumă se ridică din ape și din el se născu Dumnezeu. – Cine
ești tu? Îl întrebă Domnul. – Eu sînt Dumnezeu. O altă variantă spune că din acest vîrtej de spumă a
ieșit un vierme care s-a prefăcut în fluture, iar acesta a devenit Dumnezeu. Ce a rămas din el deveni
Dracu. Altă poveste spune că spuma s-a strîns într-o uriașă floare de nufăr iar din ea a ieșit un vier­
me care a ieșit din lumea de sub noi. De la o vreme fluturele și-a lepădat aripile și s-a întrupat într-un
fecior tînăr și frumos de se lumină întunericul în jurul lui. Și acesta a fost Dumnezeu. Iar viermele, la
un timp după aceasta, s-a prefăcut și el într-o altă făptură, în El, Dracu sau Satana. Și el a avut la înce­
put înfățișare de om dar nu lumina. Zic doar atît; ori tot neamul mioritic a fost și este o frăție de pita­
goreici, ori hoția pe care am îndurat-o noi are o vechime de peste 2550 de ani și cam tot de atunci
țîfnoșii grecotei ne dau la gioale pentru că nu vrem să ne apărăm de răi și de rele.
Floarea de lotus este punctul de pornire a zidirii lumii în mitologia neamurilor aryas, și rău vă dă la
nas asemenea adevăruri!
Cuaternarul era considerat de către pitagoreici drept esența Universului, armonia, sursa a tot ce este
frumos și bine. El explica legile muzicii pămîntești și ale muzicii cerești; izvorul Naturii al cărei curs
este veșnic după spusa lui Pitagora. El nu este numai cauza eternă a tuturor ființelor, ci și cauza feri­
cirii lor, el împrăștie asupra întregului univers, ca o lumină inteligentă și pură, binele care îi este
propriu. Sufletul care se alipește de el și care, precum un ochi, se purifică pentru a-și face privirea mai
pătrunzătoare este îndemnat la rugăciune de silința sa pentru faptele bune, și din nou, prin plenitudinea
pe care i-o dă rugăciunea împlinită, el își sporește zelul, căci el își unește faptele cu vorbele, și dă tărie
faptelor sale virtuoase prin legăturile care îl unesc cu Dumnezeu.
Iamblichos spune că „zei nemuritori” au acest nume tocmai pentru a-i deosebi de sufletele ome­
nești, ei nu pier niciodată pentru fericirea vieții divine, ei nu uită niciodată nici propria lor esență, nici
bunătatea Tatălui care i-a creat.
Sufletul omenesc din contră, este supus la diferite vicisitudini, după cum își face o idee justă despre
Divinitate, devenind conștient de propria sa demnitate, sau uitînd complet și de una și de cealaltă. Iată
de ce sufletele oamenilor ar putea fi numite pe drept cuvînt „zei muritori”, căci depărtîndu-se de Dum­
nezeu, ele mor uneori pentru fericirea vieții divine, și, din nou, întorcîndu-se la Dumnezeu, ele redo­
bîndesc această viață preafericită, adică trăind și murind pentru această viață divină, atît cît este dat
unei esențe nemuritoare să fie atinsă de moarte.
Pentru omul străin de asemenea concepte, moartea înseamnă dispariția în întuneric și această teamă
a îndepărtării dă drumul dezlănțuirii pasiunilor. Necunoașterea a ceea ce este bun ne aservește față de
ceea ce este rău, și această aservire nu poate fi înfrîntă prin nici un alt mijloc decît prin întoarcerea,
prin intermediul aducerii aminte, la cunoaștere și la Dumnezeu. Legătura dintre zeii nemuritori și
oamenii priviți ca zei muritori trebuie să fie o categorie de ființe, superioare muritorilor dar mai puțin
apropiate de Dumnezeu ca zeii nemuritori prin intermediul cărora cele două lumi se unesc. Dar această
poziție intermediară nu înseamnă că au ajuns aici printr-o devăvîrșire a naturii omenești sau printr-o
degradare° a celei divine dăruită de Dumnezeu ci este o ordine ce a luat naștere prin actul de creație a
lui. Toată această rînduială de ființe raționale asociată unui corp nepieritor, reprezintă înfățișarea per­
fectă a lui Dumnezeu care a creat-o. Ființele care, în lume, dețin primul rang sînt imaginea pură a ceea
ce este mai ales în gîndirea divină, cele care se află pe treapta din mijloc sînt reflexul ceea ce este mij­
lociu, iar cele aflate pe ultimul nivel sînt imaginea a ceea ce este mai la urmă în gîndirea divină.
„Eroii” reprezintă lumea de mijloc din sistemul teozofic al pitagoreicilor. Rînduiți mai presus de
oameni dar inferiori „zeilor nemuritori”, ei ocupă intervalul care îi separă și fac legătura dintre oameni
și zei. Întrucît dețin rangul secund, trebuie să li se aducă cinste pe măsură, așa cum spune precep­
tul: „Cinstește-i după rînduiala impusă de Lege” Natura lor care i-a pus de pătură între lumile cerești
și oameni, i-a făcut pe aceștia să-i cinstească cu apelativul de „eroi glorificați”. Spune autorul că ei au
mereu gîndul lipit de cel al Creatorului lumii universale, sînt luminați de fericirea vieții preafericite de
care se bucură, dar nu totdeauna la fel și nici fără schimbare. Prin însuși faptul că sînt uniți cu Dumne­
zeu printr-o stare intermediară, și că au primit grația divină care îi ferește de rău, ei evoluează ca o
horă, purtați de avînturi diferite, în jurul Ființei Supreme.
Descrierea se găsește în textele lui Eno dar și în Viziunea lui Er a lui Platon. Epitetul de „glorifi­
cați” l-au primit din partea oamenilor pentru că sînt în mod constant buni și luminoși și niciodată nu
cad în răutăți, mișelii sau în uitare de Dumnezeu; li se spune „eroi” pentru că acest cuvînt înseamnă
dragoste și vrea să arate că sînt plini de dragoste pentru Dumnezeu, că ne învață să-L iubim, și că ei
sînt cei care se înalță și ne poartă din această viață pămîntească către cetatea divină.
 În religia geților acești eroi erau „asenii” sau „ausonii” adică sufletele celor care au murit în bătălii
pentru Sfînta Geția° sau înțelepții care au trudit cu mintea în căutarea deplinei cunoașteri pentru vinde­
carea sufletului și trupului omului. Ei se mai numesc „Spirite bune”, căci posedă deplina cunoaștere a
legilor divine. Cîteodată sînt numiți „Mesageri”, căci ne transmit și ne învață regulile pe care trebuie
să le urmăm pentru a avea o viață fericită. Această treabă în religia geților o îndeplinea „îngerul păzi­
tor” iar de întregul neam mioritic, după zisa tăblițelor geților, avea grijă oastea sau „falanga de îngeri”.
„Geniile” sînt după scrierea lui Iamblichos, sufletele omenești care s-au împodobit cu adevăr și cu
virtute, pentru că ele sînt pline de înțelepciune și cunoaștere, se numesc „pămîntești” pentru a lăsa să
se înțeleagă că ele se pot amesteca în treburile lumești. Numele de „geniu pămîntean” nu se folosește
decît pentru acela care, fiind om prin natura sa, a devenit „geniu” prin felul său de a trăi. Pitagoreicii
au preluat cuvîntul OM din limba română/getă și l-au adaptat fonetic printr-un cuvînt grec pentru că ei
nu aveau asemenea concept teozofic și trecînd toată religia și filozofia geților prin ciurul grecizării, a
ieșit ce găsim în scrierile acestora.
Pitagoreicii dădeau numele de genii sufletelor morților, și chiar, după părerea lui Plutarh, sufletului
încă ce locuia într-un trup muritor. Pentru ei a cunoaște geniul, însemna deci a cunoaște natura ființei
divine care se afla în om, și, cum soarta omului era determinată de natura sufletului său, cunoașterea
naturii sufletului putea influența asupra sorții sale. Această cunoaștere ușura purificarea, dădea omului
conștiința întregii sale puteri, făcea ca toate însușirile lui să înflorească și grăbea întoarcerea lui la
starea originară.
În textele pitagoreicilor se repetă mereu că buna rînduială a cerului și pămîntului este cerută și
impusă de Lege, pravilă dată de Dumnezeu pentru cinstirea cum se cuvine a celor divine. Legea este
cunoașterea nemărginită care pune ordine în lume și voința divină care creează veșnic toate lucrurile și
care tot veșnic le păstrează. Ordinea stabilită de Lege, este locul pe care Zămislitorul tuturor lucrurilor
și Orînduitorul lumii universale l-a stabilit zeilor nemuritori atunci cînd i-a creat, și această ordine face
ca unii să fie cei dintîi, iar ceilalți cei de pe urmă.
În rînduiala universală a ființelor raționale, Zeii nemuritori dețin rangul cel mai înalt, dar ei se
deosebesc totuși între ei, unii fiind mai divini decît ceilalți. Semnul superiorității sau al subordonării
unora față de ceilalți este ordinea însăși a sferelor cerești; acestea le-au fost atribuite după esența, ordi­
nea fiind cea care le fixează rangul acordat în funcție de demnitatea lor. Căci nu există cauză rațională
a creației tuturor ființelor, în afara acestei bunătăți pe care Dumnezeu o are prin esența sa.
Dumnezeu e bun și ceea ce este bun nu este niciodată capabil de rea-voință. Aceleași idei le
găsim și în religia geților numai că în mozaismul turbăcios și făcătura iudeo-creștinism Iahwe umblă
ca duh al răului absolut să facă numai silnicii, ticăloșii și măceluri fără seamăn, să nimicească tot nea­
mul omenesc dacă nu se taie împrejur sau nu aduce la porțile Ierusalimului (Iadului) toate bogățiile de
aur, argint°, aramă, pietre prețioase, țesături fine și alte scumpeturi mult iubite de drăcime.
Ori, Dumnezeu fiind prin natura lui bun, a creat în primul rînd ființele care au ca el o asemănare
mijlocie, și în al treilea rînd cele care, dintre toate ființele asemenea lui, unele îi sînt mai îndepărtate.
Iahwe nu poate fi niciodată bun pentru că el este numai stăpîn absolut care domnește prin viclenie,
lăcomie, frică, violență și crimă. Groaza și măcelul sînt cele mai sigure căi pe care le folosește Iahwe
pentru a aduce° la supunere oarbă și robie cinul lui de întunecați și cam tot ce îi pică sub gheare.
Legea este neschimbătoarea putere a lui Dumnezeu aplicată la organizarea lumii, la crearea fiin­
țelor divine și la veșnica și nestricata lor rînduială. Cinstea ce i se cuvine Legii este recunoașterea
ființelor demne de a fi slăvite și dorința de a deveni, pe cît este cu putință, asemenea lor. Nu vom putea
cinsti mai bine pe Dumnezeu oferindu-i ceva, ci dovedindu-ne demni de a primi ceea ce el ne încredin­
țează. Iar pitagoreicii au o zicere strașnic de lămuritoare și pentru religia geților care spune: „Vei
cinsti pe Dumnezeu în mod desăvîrșit, dacă prin gîndire devii asemenea lui Dumnezeu”. Iahwe
spune că primește cea° mai mare cinste atunci cînd feciorașii lui plecați la colindat peste toate olaturile
pămîntului, adună tot ce pot jefui de la goimii cu cap de lut și împart cinstit cu el. Sigur nu toți au
cugetul împăcat de a se lăsa cotrobăiți pentru peșcheșurile ce sînt obligați a le dărui lui Iahwe și în fața
căruia trebuie să se prezinte cu pungile doldora ca niște purcoaie, astfel să nu le ia tot ce ei au prădat
cu atîta sîrg de la alții. Și pentru că pitagoreicii cunoșteau – ca și geții – năravurile și apucăturile strică­
cioase ale iudeilor de care uneori se întuneca chiar și întunecatul Iahwe, le-a zis-o de la obraz în vîrf de
buze: „Orice om care cinstește pe Dumnezeu ca o ființă care are nevoie de daruri, se crede pe sine su­
perior lui Dumnezeu”. Omul pios este cel care, dobîndind cunoaștere Zeilor, oferă, drept cel mai pios
omagiu, propria sa desăvîrșire celor care sînt cauza tuturor bunurilor, iar bunurile în sine adunate și
răsadunate nu sînt decît chipul lăcomiei și al desfrîului devenit religie pentru cei ce fac asemenea fap­
te. Cu pietate, totul devine plăcut lui Dumnezeu, pe cînd fără ea nimic nu are trecere în fața lui.
Noi plini de mirare ne ridicăm sprîncenele și întrebăm: ce treabă avem cu otrava mozaică dacă toate
credințele și ritualurile noastre sînt cele strămoșești lăsate prin Legea lui Dumnezeu și transmise nea­
mului arimin prin Calea/Legea Adevărului și Dreptății dată lui Eno. Pentru păstrarea bunei rînduieli și
a învățăturilor sfinte, zeii nemuritori și eroii glorificați erau numiți păzitorii Legii. Azi am ajuns un
popor de hulitori ai° Legii strămoșești, falsificîndu-ne conștiința de Neam și Țară și rușinîndu-ne de
cine ne-au fost strămoșii!
Pentru Platon și Proclos, bunătatea esențială a lui Dumnezeu constituie singura cauză a creației.
Conceptul vede în Dumnezeu, nu doar un Creator sau Ziditor al Universului și al lumii, ci mai ales un
părinte binevoitor, dar niciodată un stăpîn odios și răzbunător din întunericul în care hălăduiește.
În Despre statui Porphirius spune: „Cel mai bun cult, pe care poți să-l aduci lui Dumnezeu, este ca
sufletul tău să devină icoana lui. Numai prin virtute poate fi atinsă această asemănare, căci numai
virtutea poate înălța sufletul în lumea din care a purces. Nu discursurile filozofului sînt plăcute lui
Dumnezeu ci faptele sale... Nici lacrimile și nici rugămințile nu-l mișcă pe Dumnezeu; nu jertfele îl
cinstesc și nici nenumăratele ofrande; ci sufletul pios și plin de dragoste divină se unește cu Dumne­
zeu; căci cei ce se aseamănă trebuie să fie împreună”. De unde este dovedit că zeciuiala și dijma prac­
ticată de papistași peste 1400 de ani asupra închingaților enoriași a fost o apucătură satanistă.
Iamblichos în lucrarea amintită face o delimitare clară între suflet și trup considerînd că noi sîntem
suflet ca identitate și trup numai ca materie. Spune el că trupul nu poate fi luat drept suflet, trupul
nefiind eul personal, el aparținînd temporal de suflet, tot așa lucrurile exterioare nu sînt ale sufletului
ci ale trupului personal. Prin aceste distincții, nu se mai pot° confunda aceste naturi diferite, și este
calea sigură pentru a descoperi care este esența omului; și întrucît nu se mai poate considera nicicînd
că trupul sau lucrurile exterioare sînt eul personal, și nu vor mai fi scopul existențial al persoanei, se va
îndepărta în felul acesta iubirea de trup și de bogății. „Ignorînd cu desăvîrșire ceea ce sîntem de
fapt, noi ignorăm de asemenea lucrurile de care ar trebui cu adevărat să ne îngrijim, și avem
grijă întotdeauna de altceva decît de noi înșine, cînd de fapt ar trebui ca întreaga atenție să ne-o
acordăm nouă înșine.
Dar dacă sufletul este cel care se servește de trup, dacă trupul îi ține loc de organ, și dacă toate
lucrurile exterioare au fost făcute pentru menținerea în viață a acestui instrument al sufletului nostru,
este evident că prima și cea mai importantă grijă trebuie acordată pentru ceea ce este în noi primul și
cel mai important, iar grija noastră secundară pentru ceea ce vine în al doilea rînd”.
Moartea este privită ca o dispariție a trupului și nu a sufletului care va dăinui dar el trebuie apărat și
înnobilat în tot cursul vieții astfel ca să nu fie chinuit de răutate, viclenie și lăcomie. Trupul este hără­
zit morții și reîntoarcerii în natura pămîntească pe cînd sufletul care este adevăratul nostru eu, se va
înălța pentru veșnicia lui Dumnezeu. Sufletul nu poate fi robit niciodată dacă noi nu vrem, pentru că el
se află înlăuntrul nostru fiind liber de trup. Platon în Legi afirmă aceleași idei dar cu cîteva sute de ani
mai devreme: „În chiar această viață, numai sufletul nostru este ceea ce sîntem, trupul nostru nu este
decît o imagine care îl însoțește pe fiecare dintre noi... Persoana noastră veritabilă este o substanță,
nemuritoare prin natura ei, care se numește suflet”. Nici nu se poate mai clar dacă dăm vălul uitării de
pe religia strămoșilor noștri și o integrăm într-un context istoric ajustat de adevărul spus și de tăblițele
de plumb ale strămoșilor noștri.
O existență ce are ca temei adunarea de bogății prin sperjur, crime sau alte nelegiuiri odioase ori
avuții formate din lucruri de nimic, dar lipsind sufletul de cele trebuincioase, va duce la o degradare
permanentă a acestuia. Povara răului va crește zi cu zi, iar sufletul va fi chinuit de păcatul lăcomiei și
al egoismului făcut împotriva celorlalți astfel că sufletul nu va mai avea cu ce să pornească drumul că­
tre veșnicia lui Dumnezeu. Lacomul și răul „negăsind vreun alt mijloc de vindecare, se va refugia în
ideea de hău, și, închipuindu-și că poate vindeca un rău cu altul, el se va îndemna spre viciu°conside­
rînd că sufletul său este muritor; căutînd în acest fel să scape de judecata de pe urmă, se va condamna
el însuși la a nu mai fi nimic după moarte. Omul rău nu vrea ca sufletul său să fie nemuritor, pen­
tru a nu fi nevoit să îndure pedeapsa pentru faptele sale”. La iudeo-creștini, învierea se face prin
trup și toată religia se raportează la trup și la materie într-o veșnică negustorie cu Satana unde se îm­
parte aur, argint, pietre prețioase, țesături scumpe, averi, toate fiind „jertfe” tare plăcute lui Iahwe. Din
praful timpului se va aduna fir cu fir și se va reface trupul fiecărui tăiat împrejur, iar schelete care
îngrozesc și morții, se vor strînge în mulțimi fără margini și fără număr și se vor buluci sub sprînceana
întunecată a lui Iahwe pentru dreaptă judecată, pe care orice minte o poate vedea cît este de stricată!
Înțeleptul bucurîndu-se de iluminarea care îi este proprie, nu vrea decît ce vrea legea divină, iar
sufletul, care se călăuzește după ordinea divină, ajunge să trăiască în acord cu Dumnezeu și să facă tot
ceea ce face avînd privirea ațintită spre ceea ce este luminos și divin. Iar sufletul se înalță spre veșni­
cie pe un car așa cum arată probele arheologice ale strămoșilor noștri privind incinerarea trupului pe
un car cu patru roți care uneori era folosit și pentru păstrarea cenușii într-o mică urnă în metocul cetății
strămoșești.
Damascius, spune despre carul sufletului că este principiul însuflețit care se atașează fiecărui suflet
ca organ al său, prin el, corpurile devenind însuflețite. Se numește corp luminos pentru că structura sa
este din lumină eternă sau lumină astrală. Hierocles spune că spiritele/geniile pămîntești sînt sufletele
oamenilor care nu s-au înălțat la o stare superioară și sînt asemănătoare cu îngerii creștinismului. V-aș
pupa pentru asemenea sincerități dar timpul nu a vrut să fim părtași ai aceleași istorii.
Diogenes Laertios spune în Despre viețile și doctrinele filozofilor: „Acest element eterat al trupului
este corpul luminos al sufletului nostru. După pitagoreici, sufletul este unit de corpul nostru material
prin intermediul uni corp spiritual sau vital, numit car spiritual, corp luminos, vehiculul sufletului.
Pitagora recomanda abstinența pentru orice fel de carne pentru ca oamenii să se obișnuiască cu un mod
de trai mai auster, să nu se îndoape neîncetat cu alimente, să se învețe cu mîncăruri care nu au nevoie
să fie trecute prin foc, și să primească să-și astîmpere setea bînd apă curată. El insista de a întreține
trupul în acest fel, fiind singurul mijloc care îi permitea să se bucure de o bună sănătate și să-i ascută
spiritul. Pitagora se hrănea mai ales cu miere, sau cu faguri de miere cu pîine, și nu bea nici o picătură
de vin în timpul zilei, mînca pîine cu legume crude sau fierte și arareori lucruri care proveneau din
mare”. Pitagoreicii spuneau că omul virtuos este cel care merge pe urmele lui Dumnezeu.
După Plutarh în Vieți paralele, preoții vechilor egipteni se supuneau unui regim alimentar asemănă­
tor: „Ceea ce doreau ei, este de a avea trupuri sprintene și ușoare care să servească de înveliș sufletu­
lui lor, astfel ca principiul divin care se află în el, să nu fie nici strîmtorat nici sufocat de preponde­
rența elementului muritor”. La mozaici și iudeo-creștini îmbuibarea era o formă de iubire și sacrificiu
pentru cinstirea stăpînului căpcăun.
Platon ne spune în Fedra, că numește corpul luminos „carul subtil al sufletului”. Acest car devine
mai ușor și se înalță atunci cînd sufletul se purifică, el se îngreunează și cade pe pământ atunci cînd
sufletul se lasă robit de dorința pentru lucrurile pămîntești. Corpul luminos sau eterat pe care îl au Zeii,
Eroii și oamenii, era format din aceeași substanță luminoasă și plastică cu care Spiritul creator a alcă­
tuit lumea. Această unitate de substanță constituia omogenitatea vieții Creatorului, ea era marea me­
diatoare între vizibil și invizibil, între spirit și materie, între interiorul și exteriorul universului. Fără
acest corp eterat, pe care spiritul și-l țese fără încetare lui însuși, și și-l clădește prin acțiunea sa, corpul
nostru material nu ar fi decît o masă inertă și fără viață.
După Hierocles, carul sau atelajul înaripat, este corpul subtil sau luminos pe care îl conduce inteli­
gența. Cei doi cai sînt partea irațională și neînfrînată a sufletului nostru, prin amestecul său material,
orice suflet este supus, pe de o parte, dorințelor păcătoase pe care materia le deșteaptă în el, și pe de
altă parte, prin originea sa cerească, el este plin de dorințe sfinte care îl înalță.
Inteligența care are rolul de vizitiu, este cea care trebuie să stăpînească bine forțele opuse ale atela­
jului, căci dacă carul înaripat se prăbușește la pământ în loc să se înalțe spre Zei, este pentru că vizitiul
nu știe să-l conducă, adică să ajungă la contemplație. Această imagine descrisă de Hierocles se vede
chiar și în întuneric pe iconițele strămoșilor noștri, alte artefacte uluitoare care ne dovedesc cultura,
religia și istoria neamului nostru străbun dar bun numai de blamat, batjocorit, tîlhărit și umilit ca o
turmă de dobitoace cuvîntătoare.
Fiecare erou sau asen la geți este un suflet înțelepțit cu un corp luminos, și fiecare OM este aparent
un suflet rațional cu un corp nemuritor pe măsura naturii sale. Aceasta este doctrina pitagoreicilor,
doctrină pe care Platon a făcut-o cunoscută mai tîrziu comparînd sufletul divin și sufletul omenesc cu
un car tras de doi cai înaripați conduși de un vizitiu. Prin preceptul: „Abține-te de la alimentele de care
ți-am vorbit”, sîntem sfătuiți să reducem cît mai mult murdăria din trupul nostru care vine de la mate­
rie. Trebuie să urmăm purificările sfinte astfel vom dobîndi forța care ne unește cu Dumnezeu. Odată
cu străduința pentru practicarea virtuții și cunoașterii adevărului, trebuie să se aibă grijă și de corpul
luminos, corp pe care Oracolele îl numesc drept carul subtil al sufletului nostru. Ori, această purificare
ajunge pînă la alimente și băuturi, și pînă la orice regim al trupului muritor, căci în acest trup se află
corpul luminos care insuflă viață trupului neînsuflețit și menține armonia alcătuirii lui. Într-adevăr,
purificările sufletului rațional apără în același timp și carul luminos, cu ajutorul lor, acest car devine
înaripat, și nu pune nici un fel de stavilă în calea înălțării sufletului spre înălțimi. Așa s-a înălțat la
ceruri și proorocul Ilie, mit preluat de ivriți în Tora ori de la cabirii/filistenii pe care i-au făcut dispă­
ruți din istorie ori poate din trecerea lui Zamolxe și a lui Ilie Scitul la aceeași cabiri pe cînd se întor­
ceau sau plecau în țara lui Ra. Prin practicarea tuturor acestor prescripții, corpul luminos se revitali­
zează într-o oarecare măsură, se concentrează în el însuși, se umple de tărie divină, și se apropie de
perfecțiunea intelectuală a sufletului.
Proclus care a trăit în secolul V și a fost ultimul mare filozof necreștin spune în Comentarii că:
„Rugăciunea nu este o invocație adresată divinității pentru a obține favoruri, ea este eliberată de orice
dorință materială; este elanul sufletului virtuos către divin, izvorul întregii perfecțiuni. Ceea ce purce­
de din Dumnezeu chiar dacă este distinct, nu este cu totul separat de el... Esența rugăciunii este întoar­
cerea sufletului către divinitate; efectul său imediat, o mult mai mare virtute, țelul său suprem, unirea
cu Dumnezeu. Oamenii se înșeală foarte mult, ei cred că Dumnezeu se îndepărtează sau se apropie de
ei, și că forța rugăciunii are menirea de a-l atrage și de a-l face să coboare la ei... Nu Dumnezeu se
coboară la noi ci sufletul se înalță al el.” Ce se va face Iahwe cu acele puhoaie de schelete și umbre
pline de zdrențe care vor veni la cinstita și întunecata judecată pentru că au plătit bir peste bir ca să fie
iubiți de stăpînul din străfundurile Iadului?
Ne zice în continuare Proclus despre viața noastră că lumea pămîntească privită ca o cale obligato­
rie de parcurs pentru înălțarea sufletului nu este și obligatorie în universul material al existenței omu­
lui. Ori dorința înțeleptului este de a părăsi această cîmpie a nefericirii grăbindu-se să ajungă la cîmpia
de adevăr. Dacă nu poate ajunge la ea, aripile sale frînte îl prăvălesc într-un trup pămîntesc unde va fi
lipsit de fericirea veșnică. În cîmpia adevărului hrana este inteligența și bunătatea divină. Cam așa
gîndea și nefericitul Tomșa din tăblița 7, care, fiind bolnav, își aștepta sfîrșitul în camera lui dorind să
ajungă OM și să fie dus în ținutul iubirii lui Zamolxe. Cu cîtă pricepere au vopsit unii cioara, spunînd
că este porumbel!
Cel care ajunge să cunoască firea naturii umane știe că oamenii își atrag necazurile prin propria și
libera lor alegere, și că ei devin, grație alegerii lor libere, nefericiți și nenorociți. Ei sînt puțini, căci
majoritatea oamenilor sînt răi, dominați de înclinații care îi poartă spre ceea ce este pămîntesc și deci
trecător, purtîndu-se ca niște nebuni. Ei își atrag așadar singuri relele, pentru că au ales să se îndepăr­
teze de Dumnezeu și să se lipsească de orice legătură cu el, de acea fericită intimitate de care se bucu­
rau atunci cînd se aflau în strălucirea pură a luminii. Nu este posibil ca cel care este fără Dumnezeu să
nu fie un smintit, și că cel care s-a smintit să nu fie fără Dumnezeu, căci acest lucru este o necesitate.
Din toate părțile ei sînt asaltați de viciile pe care le-au ales de bună voie, prin obstinația de a nu-și
ridica ochii la lumina divină și a nu auzi adevăratele bunuri. Afundați în patima lor pentru ceea ce este
muritor, ei se lasă tîrîți prin viață ca de o furtună.
Nu există decît un singur mijloc de a scăpa de aceste rele, întoarcerea la Dumnezeu, iar această
întoarcere nu este posibilă decît celor care își țin mintea trează și urechile totdeauna destupate pentru a
dobîndi adevăratele bunuri, și care, prin însușirea pe care o au de a se putea înălța, au reușit să se vin­
dece de răul inerent propriei lor condiții. Acest rău, care este în noi inerent și în același timp dobîndit
prin faptele noastre, sînt faptele hotărîte de noi și care se împotrivesc legilor Naturii, vorbă plină de
tîlc rostită cu mai bine de o mie de ani în urmă și de ariminul hiperborean Anacarsis cînd regele lidian
Cresus dorea să-l încerce pe marele înțelept.
Îndepărtarea noastră de ființele superioare ne conduce la nebunie și la o alegere oarbă și necugetată.
Această îndepărtare ne este sugerată prin cuvîntul soartă neîndurătoare, căci această soartă, prin
pornirea care ne îndreaptă spre animalitatea muritoare, ne determină să părăsim rangul divin. Fiind pri­
zonierii iluziei nu putem să ne înfruntăm destinul și să-l croim altfel decît spun răii că ne este hărăzit.
Despre rostul vieții noastre pe pământ Iamblichos îi amintește pe pitagoreici că repetau mereu precep­
tul: „Să nu sfarîmăm zeul/duhul care este în noi”. Aceștia aveau obiceiul să cinstească sub numele de
Zeus, pe creatorul și părintele lumii universale. Iar numele de Dumnezeu, care îi era propriu în mod
legitim după credința lor, se potrivea cel mai bine acțiunii și realizărilor sale. Pentru acestea dar și
pentru altele Creatorul lumii a fost numit în doctrina lor Cuaternar, iar în secolul IV-V al erei noastre,
fiind invocat cu numele de Zeus Tatăl amintind de Tatăl Ceresc din scrierile esene și Sîntu de pe
tăblițele de plumb descoperite la Sinaia!
Pitagoreicii susțineau că mentorul lor a putut să cunoască printr-o revelație divină întreaga istorie a
sufletului său și să-și amintească atît existențele sale anterioare cît și pe cele ale discipolilor săi. Păs-
trarea celui mai adînc secret al doctrinei lor a fost posibilă datorită faptului că discipolii lui Pitagora
priveau știința și filozofia ca pe un bun divin încredințat de Maestru lor prin revelație. Sextus Empiri­
cus scrie cu privire la interdicția piragoreicilor de a ucide animale° și a le mînca, considerîndu-le că
sînt rude cu oamenii, tot așa cum oamenii se înrudesc cu Zeii, pentru că sufletele tuturor ființelor
erau părți din sufletul universal. A ucide un animal, însemna a te face vinovat de nedreptate și impieta­
te. Conceptul se găsește identic atît în textele atribuite° lui Eno cît și în scrierile esenilor.
Pitagora spunea că omul trebuie să știe originea lumii și originea sufletului. Despre prima, susținea
că toate sînt create datorită unui principiu de început care este și cauză numit „teos”, Creator al naturii
și posedînd însușiri morale. Acesta se constituie în inteligența supremă, inaccesibilă cunoașterii umane
și nesupusă năravurilor noastre cele rele. El este unic dar cuprinde în el timpul, materia, eterul și desti­
nul. Sufletul omului vine din sufletul universal, așezat în centrul sferei cerești și care este divinitatea.
Din aceasta se nasc zeii, ca emanație a divinității. Oamenii sînt cele mai de jos emanații ale sufletului
ceresc. Ei au valoare doar ca suflet pentru că trupurile sînt forme trecătoare, prin care trec trupurile
după ce au ieșit din divinitate, spre a se reîntoarce de unde au purces cîndva, adică sufletul universal.
Astfel sufletul omului se va mișca din sufletul universal pe pământ în trup viu și înapoi de mai multe
ori pînă își va găsi fericirea, iar această migrare veșnică, mentorul o numește metempsihoză.
Sinteza doctrinei lui Pitagora făcută mai sus o poate găsi oricine știe să citească și înțelege ce face,
în scrierile esene, ale lui Eno și unele „basme” românești! Dar o mai găsim în tot sau cu mici modifi­
cări în orfism, teologie „tracă” ticluită cu cel puțin 500 de ani înaintea lui Pitagora și în budism despre
care încă nimeni nu a cutezat să spună că este o „plagiere” a doctrinei lui Pitagora.
Acesta este scopul disciplinei pitagoreice, să ne dea aripi pentru a ne putea împărtăși din bunurile
divine, astfel încît, atunci cînd va veni momentul morții, lăsînd pe pământ trupul nostru muritor, și
curățindu-ne de tot ceea ce constituie natura sa pieritoare, să fim gata pentru marea călătorie cerească.
Atunci vom găsi starea noastră originară și vom fi îndumnezeiți, atît cît le este îngăduit oamenilor să
fie Zei. Dacă pitagoreicii nu consumau carne de frică de a nu găsi vreun suflet de om reîncarnat în res­
pectivul animal, geții nu consumau carnea fiindcă o considerau un aliment otrăvitor pentru trupul care
vrea să se purifice de toate păcatele pămîntene pentru a ajunge în „ținutul lui Zamolxe”.
Practica canonizării la geți este cunoscută printre istoricii greci și o pomenesc începînd cu Zamol­
xe care, așa cum informează Strabon, a fost întîi mare preot și apoi a devenit zeu, adică sfînt am zice
noi azi. Aceleași afirmații le face și despre Deceneu, marele preot din timpuri demult uitate, iar pe Ili
cel martirizat de către fanaticii iudei, tăblițele spun că a fost luat în ținutul lui Zamolxe. Scopul suprem
al acțiunii de a deveni OM – numit de greci teurgie – este ca această artă inițiatică și sacră să îi° înalțe
și conducă la adevăratele valori pe cei care au urmat neabătuți calea virtuții, a-i izbăvi de chinurile de
pe pământ, a-i ridica pînă la splendorile lumii eterne, și a-i conduce la insulele Preafericiților, care
spun vechile mitologii grecești și emeș, erau tot la noi. Acestor înțelepți le este rezervată răsplata
îndumnezeirii, căci nimănui altcuiva nu îi este permis să ajungă alături de zei, decît numai celui care a
cucerit în sufletul său adevărul și virtutea, și care a dobîndit pentru carul său spiritual puritatea. Deve­
nit în felul acesta sănătos și întreg, el este repus în starea sa primordială, căci s-a regăsit pe sine însuși
unindu-se cu dreapta rațiune, el a recunoscut ordinea divină a universului, descoperind, atît cît îi este
îngăduit omului să o facă, pe creatorul lumii universale.
Pitagoreicii foloseau expresia: „vei fi zeu nemuritor”, la care mai adăugau cuvintele „etern, și pen­
tru totdeauna învingător al morții”, pentru a se înțelege că la această îndumnezeire nu se ajunge decît
prin suprimarea a tot ceea ce este trecător și muritor în noi, el fiind rodul perfecționării treptate a omu­
lui. Formule asemănătoare cu cele de mai sus au fost descoperite pe unele morminte din Grecia ale
inițiaților orfici dovedind originea doctrinei lui Pitagora care este în religia și filozofia geților de la
nordul Istrului și nu minciunile care se vîntură azi cu care au tîmpit lumea.
Strabon (66 î.e.n.-24 e.n.) în Geografia la VII,3, preluînd minciunile lui Herodot spune că getul
Zamolxe a fost sclavul lui Pitagora și după ce a mai fost și prin Egipt s-a întors în baștina sa unde i-a
cam păcălit pe toți în frunte cu regele. Ne mai amintește el că o parte dintre geți nu mănîncă carne și
trăiesc fără femei iar această realitate era cunoscută chiar de către Homer adică prin secolul° VIII
î.e.n. „Întîmplarea face ca aceștia, fiind săraci să fie și foarte drepți. Este foarte probabil ca în seco­
lele de mai tîrziu, Zamolxes să fi convins pe geți, să ducă o viață pitagoreică, fiindcă i-a găsit dispuși
pentru filozofie.” Dată zicerea grecului la dreaptă socoată iese tare rău pentru că Pitagora a trăit în
secolul VI î.e.n. iar Homer cunoștea acest mod de viață al unor geți cu trei secole mai înainte și nu
aveau cum să „ducă o viață pitagoreică” ci una curat mioritic arimină. Nu se pupă deloc cîntătura cu
făcătura istoricului! Nu „întîmplarea” lui Strabon îi făcea pe geți să fie foarte drepți și Zamolxe să îi
găsească iubitori de filozofie, ci religia și filozofia lor numită filozofie creștină după numai 100 de ani,
cunoscută și furată la drumul mare de către greci, iar scriitorul capadocian se face că plouă prin părțile
lui de nu vede celelalte popoare decît în ceață și negură și pe geți numai în întuneric!
Crăpa-v-ar rînza în voi neam de ciumă și mătrăgună pentru toată hoția făcută în dauna Neamului
Scoborîtor din Zei și toată zoia aruncată pe cinstitul obraz al neamului get. Ce să mai spun despre fai­
moasa antichitate clasică greco-romană, pe sălbaticii barbari, istoria i-a urgisit cu toate relele pămîntu-
lui, iar pe înțelepți și aceștia au fost numai greci, soarta i-a miluit cu atîta înțelepciune de furăciune
încît a dat din ei ca pîrîul umflat de ploaie.

7.14 Zamolxe și Hermes Trismegistos

În teologia egipteană cuvîntul ka semnifică o parte a divinității universale concretizată într-o anu­
mită formă de viață sau neviață și care după moarte sau distrugerea corpului material, se întoarce la ce­
ruri în acea vibrație energetică veșnică. Deci și morții clanului se vor întoarce la strămoșii lor iar rege­
le prin puterea lui devine simbolul acestui suflet colectiv al clanului șoimului care tutela peste Egipt.
În eme-gi ka înseamnă colectivitate, clan, oraș, cetate. În cultura din Carpați s-a dezvoltat un con­
cept foarte asemănător, păstrat prin cuvintele IO, IOI, IOU, IU cu un sens larg de Mîntuitor sau binefă­
cător al comunității neamului get. Întunecații au preluat acest concept al geților, l-au amestecat cu cel
egiptean și au scos de sub freză pe IA sau IAO, așa cum apare Iahwe la Diodor din Sicilia în lucrarea
Biblioteca istorică. Grafic ka era prezentat în scrierea egipteană prin litera° U cu capetele puțin desfă­
cute spre exterior, așa cum este vasul cunoașterii de pe moneda lui „Cotys” și pe statueta descoperită
la Cîrna în județul Gorj din secolul XIII î.e.n. Ka apare odată cu nașterea ființei vii și se dezvoltă cu
aceasta pînă ajunge la maturitate, dar la începerea îmbătrânirii, ka se conservă în forma matură pentru a
menține puterea de viață și a renașterii de după moarte. Căci ka nu moare niciodată, după moartea
trupului el se înalță la ceruri unde se adună toate ka-urile într-o altă lume eternă. Atunci nașterea
trebuie înțeleasă ca o ieșire din ka-ul primordial pentru a trăi în formă și trup pe pământ apoi o
reîntoarece la adevărata existență în altă lume. Textele egiptene spun despre ka-ul regelui că este cel
mai puternic pentru că el simbolizează colectivitatea întreagă ce a intrat în legătură cu divinitatea, de
aici mozaicii și-au luat poate ideea puterii absolute a rabinului șef, iar iudeo-creștinii catolici s-au
șmecherit cu al lor papă drept „crăcănatul lumii”.
Cei care ajungeau la judecata lui Osiris și erau găsiți vrednici de nemurire primeau o coroană a
Justificării” ce era confecționată° mai ales din frunze de măslin. Egiptenii își doreau ca după moarte
să aibă parte de drumul către nemurire și să se bucure ca Osiris de viață veșnică, iar drumul se făcea cu
ajutorul bărcii solare. În miturile egiptene copacul apare ca un Pom al Vieții unde sufletul mortului
sub formă de pasăre se odihnește și primește apă sau fructe. Cine bea din apa vieții și va mînca din
fructele cerului va deveni nemuritor și uite așa prin puterea cuvintelor acest mit a ajuns nemuritor și pe
plaiurile mioritice. Sufletele se urcau la cer pe o scară, păzită de ființe de lumină, iar cel care îi primea
pe cei vrednici se numea „Aceste-este-el”. Sufletele Kher-Aha (glasul străbunilor) de la Heliopolis erau
considerate drept suflete ale strămoșilor care apărau metropola. Scara cerului era un concept care se
referă la o scară sacră dar nevăzută ce ajuta sufletul să se urce la ceruri pentru Judecata de Apoi, con­
ceptul se găsea și în religia geților fiindcă este amintit în mitraism drept „scara lui Mitra”. Trupul rege­
lui mort se urca pe o „scară” spre „marele lăcaș” de pe vîrful muntelui sfînt care sprijinea bolta ce­
rească. În Regatul Nou era cunoscută drept scara lui Osiris, zeul renașterii și înălțării, fiind numit și
neb cheperu „stăpînul înfățișărilor”. Sufletul mortului parcurgea lumea de dincolo în șapte etape, ceea
ce corespunde celor șapte ore ale nopții. Pe Marele° Zeu, Te chem fiind cunoscut de mort, acesta dorea
să-l privească în față. Barca Marelui Zeu este condusă de apropiații lui numiți „arhonții planetelor.”
Sufletul se ducea în lumea cealaltă prin deschiderea gurii de către preotul Sem al lui Ptah. În teologia
egiptenilor inelul sau cercul era simbol al eternității, dar acelaș înțeles îl avea și la geții de pe Istru așa
cum amintește poetul latin Marțial în versurile sale.
În ritualul de înmormîntare la români, Cîntecul zorilor era o incantație religioasă dar cîntată la
capul mortului și prin care se transmitea sufletului decedatului date privind drumul pe care acesta
trebuia să-l parcurgă pentru a ajunge pe lumea cealaltă. Totodată sufletul purta și mesajele de răspuns
ale celor vii către moșii și strămoșii lor din cetatea vie a luminii, întrebări primite în vis și reținute prin
expresia „au trimis vorbă”. În drumul lui către lumea fericiților, sufletul răposatului ajungea la o des­
părțitură unde dacă o apuca la stînga, ajungea în lumea celor uitați unde întunericul și frigul domneau
veșnic. La dreapta era drumul care îl ducea la întîlnirea cu făpturile de lumină ale moșilor sau auso­
nilor ce se țineau prinși într-o veșnică horă în cetatea luminii. De aceea emeșii considerau mîna dreap­
tă ca cea care arată calea către Dumnezeu și nu trebuia să o folosească pentru îngrijirea dosului.
Îngerul păzitor de pe iconițele geților arăta protejatului prin cercul ce îl ținea în mînă atît roata vieții cît
și hora strămoșilor ce hălăduiesc în cetatea vie.
La capul mortului în alte ținuturi se cînta Cîntecul bradului, o altă variantă a înălțării la ceruri dar
prin coloana de lumină sau Pomul vieții care în unele mituri era bradul ce sprijinea cu vîrful lui, bolta
cerească iar rădăcinile erau înfipte adînc în străfundurile pămîntului. Pe crengile bradului din înaltul
cerurilor, se așeza sufletul celui răposat sub forma Sfîntului Duh zburător unde se întîlnea cu neamul
auson, getbeget! Revin la neamul arimin din Egipt.
Înmormîntarea se făcea cu diferite ritualuri iar cosciugul era pus pe o luntre care era așezată pe o
sanie trasă de boi sau vaci. Obiceiul s-a păstrat în această formă la români pînă în secolul XX, iar
uneori, vara morții mioriticilor erau duși la cimitir cu o sanie trasă de doi sau patru boi. În Imperiul
Nou, mortul era dus la groapă pe o sanie trasă de vaci albe înjugate, iar în spatele ei urmau rudele și
prietenii adică Nemu în egipteană. Și noi știm că la orice înmormîntare de-a ariminilor, în spatele coș­
ciugului, merge neamu decedatului, adică rudele de sînge cele mai apropiate. Uite așa ne descoperim
adevăratele rădăcini, după ce A. Hirth cu făcăturile lui sataniste și leprele ce l-au urmat în apucături și
ticăloșii, ne-au pus pe „calea luminoasă” a îndobitocirii° absolute.
În Regatul Vechi barca morților numită și Henu avea în mijloc un soclu cu șapte trepte ca simbol al
urcării la cer pentru Judecata de Apoi. În scrierile religioase se spune că plutirea bărcii Henu era supra­
vegheată de zeul Anti, un zeu șoim, considerat strămoșul mitic al° epocii regilor zei.
Amduat este o parte a lumii de dincolo de sub pământ pe care trebuie să o parcurgă sufletul mortu­
lui în barca Henu, fiind supus unor încercări și purifică, înainte de a ajunge în Amenti, ținutul renaș­
terii alături de Osiris.
Peștera era considerată la egipteni arhetipul maternal al nașterii și primirii trupului mort pentru a fi
preluat într-o nouă renaștere, din trupul zeului pământ Gheb sau a Mamei Pămîntești cum apare în
scrierile esenilor. Tot în această lume subpămînteană era alături de ținutul lui Osiris, adică raiul cum
nu îndrăznesc să spună culturnicii iudeo-creștinii, și iadul sau Rosetau, ceea ce înseamnă „lacul de
foc”. Așa stăteau cele religioase și la geții „cei sălbatici” după cum ne arată tăblița care povestește
moartea lui boero Bisto sau cum ne spun unele crîmpee de scriitură din Oracolele caldeene. Osiris era
stăpînul marii peșteri subpămîntene pe unde trecea zilnic chiar Ra în barca lui divină și trebuia să se
tîrască printr-un culoar îngust pentru a ieși din nou pe cer.
În Cartea peșterii există mai multe scene cu dușmani ai zeilor puși cu capul în jos, în parte figuri de
femei în lanțuri sau implorînd bunăvoință, în parte nelegiuiți fără cap sau păsări Ba (ca manifestări de
sine stătătoare ale celor morți), toți aceștia se află în ,,întunericul primordial”. Și iarăși vin și le arăt
făcătura celor care se țin că toată înțelepciunea lumii a fost pusă să iasă din țîșnitoarea lui Avraam;
ținutul sheol unde se duceau „sufletele” răposaților mozaici era o întunecime și frigăraie veșnică iar
iubiții lui Iahwe de răi și nelegiuiți ce erau, nu mai pupau niciodată lumina soarelui. Pentru morții din
religia egiptenilor, lumea de dincolo era o lume răsturnată. În Textele piramidelor, podarul sau brod­
nicul din lumea subpămînteană este numit „cel ce privește înapoi”, căci se uita mereu în direcția opusă
ca să-i vadă pe furăcioșii greci.
În Amduat, partea cea mai de jos a peșterii lui Sokaris era imaginată cu valuri roșii, aluzie la „lacul
de foc” în care erau pedepsiți cei condamnați și răi, sau iadul îndrăciților iudeo-cretini cu care ne-au
prăjit mințile și istoria. Și geții aveau în mitologia lor o asemenea blăstămăție, iar avesticii îi acuzau pe
ariminii carpatini, după ce s-au înfruptat copios din religia lor – tot așa cum au făcut ivriții cu egiptenii
și cu filistenii – că sînt fiii Satanei/Ahriman și își chinuie potrivnicii într-un lac de foc de șapte sute de
ori mai fierbinte decît fierul topit. Ce urecheală merită ceata de mincinoși și urîcioșii!
În religia egiptenilor uleiul sfînt era identificat cu ochiul Uzat, iar ungerea cu acest balsam divin îl
înzestra pe cel norocos cu puteri supranaturale împotriva forțelor întunericului. Și Eno cînd a fost che­
mat în ceruri de către Sîntu spre a primi Legea Adevărului și Dreptății, a fost uns cu ulei de slavă pen­
tru a fi și el ființă binecuvîntată ca celelalte ființe cerești. Iahwe cel întunecat își binecuvînta feciorașii
numai cu pucioasă pentru că asemenea damfuri îi plac lui.
Egiptenii cînd spuneau rugăciuni sau cîntece în actul de venerare a divinităților, se puneau în ge-
nunchi și se aplecau pînă ce atingeau cu nasul și fruntea pămîntul, gestul fiind numit „sărutul pămîn­
tului”. În timpurile preistorice, aduceau ca jertfă o pîine care se punea pe o rogojină împletită numită
în egipteană hetep, cuvînt care a rămas cu sensul de jertfă și care semnifica pîine. Mai tîrziu, jertfa se
punea pe altare de piatră. Pîinea adusă ca jertfă și binecuvîntată de preot era considerată sacră și sta­
bilea o legătură directă cu divinitatea. Ca jertfă deosebită se aduceau șapte pîini fiind considerate „pîi­
nea vieții”. Pîinea era darul oferit zeilor și sufletelor celor decedați, reprezentînd religios trupul lui
Osiris. Mîncînd-o, credincioșii se împărtășeau din trupul zeului și în felul acesta, se uneau în același
destin cu el. Geții și emeșii aveau aceleași concepte teologice și aceleași practici cultice care se găsesc
identic în iudeo-cretinismul șterpelit din cel arimin, și nici urmă de ele în scrisorelele fioroase ale mo­
zaicilor cu care colbăiesc de atîta amar de vreme, mințile goimilor cap de lut.
Dar egiptenii mai aduceau ca jertfă și animale vii ce erau sacrificate în timpul ceremonialului reli­
gios, apoi pregătite și servite participanților laici sau oficianților cultului. La acțiunea de purificare a
mortului și de deschidere a gurii, se aducea ca jertfă, pulpa din față din partea dreaptă a unei vite
simbolizînd puterea fizică. Tranșarea animalului sacrificat se făcea numai cu un cuțit de cremene.
Cuțitele de cult nu trebuiau° să fie din material prelucrat de om ci numai din piatră. Ivriții au preluat
aceste practici de la egipteni dar șuieră numai a revelație în scriiturile lor, acuzîndu-i pe aceștia că i-au
robit de le-a ieșit fumul din pungă. În Numeri 9,21 se spune că Aaron ca mare preot al lui Iahwe, a
înjunghiat taurul și berbecul ca jertfă de mulțumire pentru popor, și arătînd „ca dar adus înaintea lui
Iahwe piepturile și spata dreaptă, cum poruncise Iahwe lui Moșe”. Le mai dau niște „ciupeli” cu care
ei se laudă de 2000 de ani reușind să înădușe lumea cu otrava lor satanistă. Istoricul Victor H. Matt­
hews studiind scrierile vechi egiptene a descoperit asemănări supărătoare între Pildele lui Șlomo (Solo­
mon) și unele părți din lucrarea lui Amenemope Instrucțiuni, găsită în vechiul oraș Elephantina care ar
fi fost scrisă între secolele XIV-XI î.e.n., poveste pusă în cartea Old Textament Parallels, Library
Thing 2006. La fel a găsit asemănări cu scrierea Cuvinte a asirianului Ahiqar care a trăit pe la anul 500
î.e.n. Pentru a fi vorba de povață dau zicerile vechilor egipteni să se știe ce gîndeau: „cel ce blestemă
pe tatăl sau și pe mama sa sting sfeșnicul în mijlocul întunericului”, „cei ce nu-și cinstesc părinții sînt
blestemați de Dumnezeu pentru păcatul lor”, „cine cruță toiagul își urăște copilul iar cel care îl iubește
îl ceartă la vreme”, „îndepărtîndu-l de la calea lui, strici copilul”. Vechile papirusuri se află în prezent
la Brithish Museum iar o altă° parte la Turin în° Italia.
Revin la egipteni care la anumite sărbători, ciopîrțirea animalului sacrificat era un ritual prin care
trupul era tăiat în 14 bucăți, număr în care a fost hăcuit și Osiris, iar din trupul lui adunat și mumificat
a renăscut o nouă viață pe pământ cum este prezentat în mai multe temple. În Egiptul de Jos, în noma
11 era o sărbătoare a taurului numit „ciopîrțitul” – hesed – care se pare că îl reprezenta chiar pe Osiris.
În perioada mai veche a istoriei Egiptului, preoții care participau la acest ceremonial purtau pe spa­
te o blană de panteră. Preoții geți purtau chiar pe cap și pe spate blana unui lup așa cum ne arată tăblița
9. Preoții egipteni erau obligați să se radă pe cap ca simbol al supunerii față de divinitate și să se taie
împrejur, obiceiuri pe care toți mozaicii le-au „împrumutat” în timpul „robiei” de bună voie și le prac­
ticau cînd veneau la templul din Ierusalim. Dacă le amintești de originea acestor practici religioase cît
și de folosirea pentru tranșare sau tușinarea prepuțiului a unui cuțit numai din cremene, te iau din scurt
cu revelații, vedenii și alte trăsnăi, făcînd pe nisnaiu și pe pricepuții în toate, chiar dacă nu-i mai crede
nimeni fiindcă această oștire a întunericului a înecat lumea în minciuni și fel de fel de ticăloșii.
Cînd ivriții se duceau la templu pentru ispășire, se rădeau pe cap, obicei păstrat pînă prin anii 1935
la mozaicii din Ardeal. Aceștia aveau frizerii speciale, unde, cu un brici anume se rădeau pe cap, după
ce în prealabil meseriașul îi dădea° cu pucioasă. Se pare că numai această duhoare îi plăcea lui Iahwe,
care își făcea felul prin măruntaiele pămîntului. Ungerea cu pucioasă a tărtăcuței „celor aleși” respecta
întocmai dorința întunecimii Sale din Levitic 6,21 unde spune de mai multe ori că lui îi plac numai
duhorile de pîrjol total pentru că: „Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros
plăcut lui Elohim”.
Iar cuțitașul din cremene, ivriții îl foloseau la tranșarea moțului bărbăției cum i-a spus Iahwe lui
Avram în Facerea 17,10-12: „Acesta este legămîntul meu, pe care să-l păziți între mine și voi... tot ce
este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur... La vîrsta de opt zile, orice copil de parte băr­
bătească să fie tăiat împrejur... fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun
străin.” Și tot pe acest „legămînt” avramic strîns în mînă, făceau mozaicii sfintele juruințe cum ne-au
lăsat ei în răvășelul drăcesc Facerea la 24,2 și 9, chiar dacă iudeo-creștinii se rușinează de scîrbavnica
apucătură și spun că textul este răstălmăcit de cei cu păr pe creier. Iar dacă vreun năzuros face pe
scorțosul îi mai dau un tras din Fără-Tora lor drăcească ca să se limpezească pentru totdeauna la
scăfîrlie cum găsim în Facerea 49,10 care ne zice că acest „legămînt” trebuie să le cîrmuiască întreaga
existență a tuturor mozaicilor: „Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda. Nici toiagul de cîrmuire
dintre picioarele lui, pînă va veni Șilo și de el vor asculta popoarele.”
Clerul lui Ptah era cel mai influent din Egipt, iar marele preot numit Sem avînd un rang înalt în
rîndul teocrației egiptene, se ocupa în special cu deschiderea gurii și ochilor mortului participînd la
moartea ritualică a faraonului. Egiptenii credeau că vorbele dețin o putere creatoare și chiar lumea a
fost creată de Ptah prin „gîndul din inimă și scos pe limbă” cum spune un mit.
Oul ca simbol al nașterii vieții a avut la egipteni mai multe mituri, iar Ptah ar fi modelat oul pe
roata olarului. Oul cosmic este înconjurat de raze. Unul din miturile Creației spune că primul zeu s-a
născut în cuibul unei păsări de baltă – un stîrc – într-un hățiș de papură. Un asemenea lor sacru era în
Zebaut, în apropiere de Buto în Deltă.
Egiptenii slujeau divinitățile pe cele mai ridicate înălțimi, iar zeii lor se mai numeau „stăpînii
munților” și cam tot așa spunea prelatul iudeo-creștin Lactanțiu în secolul IV despre mama lui Galeriu
care era preoteasă° și adoratoare a înălțimilor din munți. În mitologia egipteană, ar fi existat doi mari
munți, la vest era muntele Manu – poate Meru de la noi – și la est muntele Bakhau, ambii susținînd
bolta cerească. Vechile neamuri arimine, emeșii, geții și filistenii se rugau divinităților de pe „înăl­
țimi” sau din „munți”, ca să aibă hoții de unde fura și hulitorii pe cine spurca!
Bolta cerească în mitologia egiptenilor era împărțită în 36 de părți fiecare fiind sub zodia unei stele
sau constelații, numite de greci decani – cum apare în gnosticism. Decanii erau numiți ca „cei 36 de
zei ai cerului” și fiecare guverna peste un ciclu de zece zile. Calendarul egiptean vechi avea 360 de
zile și începea la 15 iunie odată cu apariția stelei Sirius – Sothis la orizont, dar nu era o dată fixă dato­
rită inexactității măsurării timpului. Prima lună din anul egiptean era luna lui Thot cînd se ținea o mare
sărbătoare la data de 19 după Anul Nou și se desfășura în public un teatru ritualic ce reprezenta întîl­
nirea dintre Thot și Maat. În perioada macedoneană Anul Nou se ținea la începutul lunii septem­
brie și așa l-au luat și ivriții cînd s-au îmbolnăvit° rău de revelații întunecate și vedenii turbate.
Dau în continuare cîteva divinități din teologia egipteană care sînt dovezi lingvistice și religioase
vii peste timp, cu spațiile din Ki-en-gi și Carpați, ce nu pot fi tăgăduite de nimeni.
Ach sau achu, entități divine, inferioare zeilor dar deasupra oamenilor. În această oaste cerească
erau incluși și cei drepți, găsiți vrednici sau „justificați” la judecata lui Osiris. În grupul de entități
cerești erau cuprinși atît cei care făceau bine oamenilor și îi păzeau de rele cît și ființele întunericului
care îi duceau în rătăcire și ticăloșii pe pămînteni. Și nu miroase deloc a teologie iudeo-creștină în con­
ținutul conceptelor egiptene, și nici a mozaism pur sînge, ci numai a cult al crucii care se găsește la fel
în creștinismul arimin. Nimeni dintre cei care au scris despre religia egiptenilor nu au îndrăznit să fo­
losească pentru aceste entități spiritual-energetice cuvîntul „îngeri” și „draci” pentru cele adăpostite în
întunecimi, să nu dea cu barda în Vechiul și Noul Legămînt avramic, dar și celelalte făcături sataniste
apărate de 1600 de ani cu ferocitate de un imund zid al minciunii, urii și crimei. Acestor entități, egip­
tenii le aduceau jertfe ca și zeilor așa cum au făcut din totdeauna ariminii carpatini. În limba română
avem cuvîntul achiu cu sensul de țelină, planta fiind un simbol al fertilității zeului Min, adică al re­
nașterii vieții prin moarte așa cum se spune la papirusurile lor sfinte.
Akera/Acera era duhul pămîntului sau Mama Pămîntească din religia geților, avea ca simbol o fîșie
de pământ la capăt cu un cap de leu iar la celălalt cu un cap de om. Uneori era simbolizată prin doi lei
apropiați care stăteau cu spatele unul către celălalt. Acești lei erau ca niște veghetori ai soarelui, unul
la apus iar altul la răsărit urmărind mișcarea astrului pe bolta cerească. Se găsește în aceeași formă
fonetică și semantică în teologia filistenilor. În emegi cuvîntul acera/a-șe-ra înseamnă invocație,
rugăciune, chemare.
Amon, marele zeu al Tebei, apare relativ tîrziu în teologia egipteană, fiind amintit prima dată în
timpul lui Antef I pe la 2150 î.e.n. numele lui însemnînd „cel ascuns.” Avea ca simbol berbecul cu
coarnele în laterală așa cum sînt oile din Carpații Meridionali. Un alt simbol al său era șarpele care se
numea Kematef”?? „cel care și-a desăvîrșit vremea”. Grecii l-au asimilat cu Zeus scriindu-l Amon sau
Amen. dar el se numea în vechile scrieri egiptene Aman.
Amset era fiul lui Horus care cunoaște cele patru puncte cardinale. În egipteană era scris Imști. În
limba română avem im care are sensul de pământ moale sau mocirlă iar pe tăblița 3 cuvîntul înseamnă
ținut locuit și cuvîntul ști pe care românii ar trebui să-l știe dacă mai au o urmă cît de mică în conștiin­
ța lor, de bun simț.
 Anditi, venerat în orașul Busiris din deltă în vremuri preistorice unde și-a avut lăcașul de cult zeul
păstor fiind investit ca părintele neamului. Cuvîntul este un compus din vechea limbă pe care o
vorbeau neamurile carpatine pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. An: Ziditorul + di: a da o poruncă, a
spune + ti: viață, neam. Zeul avea ca simbol al sacrului un toiag, iar în epoca istorică acesta a fost înlo­
cuit prin cultul lui Osiris. Sîntu este prezentat pe tăblițele de plumb ale geților tot ca un păstor bătrîn
cu un toiag în mînă. Neamul aryas plecat în India a dus cu el amintirea lui Aditi ca marea zeiță,
ziditoarea lumilor de început.
Apis, taurul ca simbol al fertilității, el devine mai tîrziu vestitorul lui Ptah care a creat lumea prin
cuvînt și gând, iar sufletul acestuia a revenit pe pământ pentru a recrea o nouă viață. Taurul sacru era
chezaș al fecundității pămîntului și oamenilor, fiind figurat cu un disc solar între coarne și un șarpe.
În egipteană era scris hup iar cuvîntul în eme-gi înseamnă chiar taur. În limba română hop înseamnă a
sări sau a așeza; hopșă este o bucată de carne de vită iar hopăi sînt flăcări. Sensurile teologice ale lui
Apis sînt foarte asemănătoare cu cele ale taurului solar – pe care nu știm cum îl chema – din mitraism.
Mai tîrziu a fost asimilat cu Ptah și Osiris.
Apophis era șarpele uriaș care încerca să-l mănînce pe Ra cînd acesta traversa noaptea ținuturile
întunecate. Dar și sufletele muritorilor sînt pîndite de acest șerpete uriaș, iar cei pe care păcatele îi
îndoiau°, ajungeau în burta jivinei. Mai multe texte de ritual vorbesc de doborîrea lui Apophis care însă
va renaște a doua zi ca să stea iarăși la vînătoare de suflete și soare. Uneori șarpele este scris Apopis,
poate ca o amintire neplăcută pe care egiptenii au trăit-o sub regii hicsoși numiți Apopi.
Astarte la egipteni avea și rolul de a-l° apăra pe faraon, fiind simbolizată ca o femeie ce poartă o
coroană împodobită cu pene și înarmată cu scut și lance. În luptă era însoțită de Seth ca zeu al
neamurilor străine supuse ce dădeau ascultare egiptenilor. Și filistenii purtau o asemenea coroană din
pene, podoabă pe care o are și duhul protector Bes. Goliat cînd se lupta cu piticania David – cuvîntul
davidum în ivrită înseamnă comandant – era înarmat cu o suliță și un scut dar fără sabie.
Atum era divinitatea principală în orașul Heliopolis, fiind considerat o întruchipare a soarelui Ra, pe
care l-a născut și în care se regăsește. În această nomă, apare clară ideea unui monoteism solar încă
din secolul XVIII î.e.n. și se continuă cu reforma lui Amenophis IV (1372-1354 î.e.n.). Mai era scris cu
termenul Tum ce semnifică „haos” sau „totalitate” și se afla în Nun la fel ca toți germenii nenu a lu­
crurilor și ființelor, iar după moarte acestea se vor întoarce iarăși în Nun/Domnul sau Prințul în eme-
gi. Textele sacre afirmă că tot ce există în lume, zei, oameni, animale, plante, pămînturi și ape, materia
și spiritul universal, sînt toate emanația tit a Creatorului care a făcut lumea din gînd și vorbă. În limba
română tit, înseamnă șoaptă, iar titii: a șopti, a spune o taină.
În papirusul din Leyden, zeul se autodefinește prin expresia „eu sînt”, reprezentînd începutul și
sfîrșitul Creației. Cînd mintea ivriților a început să o zbughească a patimă nebună și s-au luat în mare
iub cu Iao/Iahwe, dorind să știe sub ce chemare să-l venereze, l-au întrebat ce nume are. El le-a răs­
puns că este suficient să-l invoce cu expresia „eu sînt” (Ieșirea 3,14), că se știe cine este andrinsantul.
Prea străvezie este făcătura și furăciunea! Atum mai purta epitetul de cioban fiind considerat păstorul
tuturor ființelor de pe pământ, iar faraonul la rîndul lui se ținea un cioban al poporului său. Aceste
legende duc la zeul rege Anditi care îndeplinea rolul unui cioban divin ce a zidit neamul egiptenilor.
Și textele trismegiste vorbesc despre Poimandres ca „păstorul lumii”, semnificație care este și în
limba română, dar nu cea „făcută” de cazarii A. Hirt și E. Shein sau mioriticul A. T. Laurian și ceata
de lepre care l-au urmat, ci limba neaoșă vorbită de măsurătorii timpurilor și istoriilor uitate sau numai
adumbrite o vreme. Ca să arăt că mai sînt urme nefalsificate ale culturii noastre fabuloase ce confirmă
ideea de mai sus, dau un citat din scrierea esenă Legea Sfîntă: „Să îngenunchem în fața Tatălui Ce­
resc,/ Pentru că El este Legea, Și noi sîntem popoarele pășunii Sale. Și enoriașii turmei Sale.” Poate că
cele trei concepte fundamentale ale religiei geților; Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului,
erau etape de inițiere ale oricărui asen pentru a ajunge Om așa cum este amintit de mai multe ori în
textele egiptene despre Poimandres folosind expresia „de trei ori mare”! Conducătorii emeșilor purtau
această titulatură dovedind că și cultura lor venea de undeva dintr-un neam de păstori transhumanți și
nu unul nomad sau migrator cu trupul și neamul sau și mai grav, cu mintea.
Ba, a fost înțeles de vechii greci drept suflet și scris bai, deși el în teologia egipteană avea alt sens.
În imperiul vechi, acest concept influențat și de tradițiile populare, era un fel de imagine materială a
divinităților cerești mai mari sau mai mici, pentru a-i deosebi de oamenii obișnuiți. Dar și pe pământ
aceste Ba puteau lua formele unor animale venerate de către oameni și care reprezentau o întrupare a
zeului în animalul respectiv pentru a aduce bunăstarea oamenilor. Ba putea fi și un concept abstract
reprezentînd părți din actul creației primare care se transformă și se reîntoarce de unde s-a născut.
Dacă la începuturile civilizației egiptene, numai pir-a avea un suflet ba, după mijlocul mileniului III
î.e.n. toți muritorii aveau această formă subtilă de energie divină. În Textele sarcofagelor, găsim că Ba
este emanația energetică a trupului celui răposat fiind o formă a sufletului care rămîne atașată de corp
după moarte. În emegi ba, are și sensul de suflet, personificare, ființă.
Bastet era o zeiță cu chip de leu fiind considerată mama „zeului-leu Miysis” cu privirea sălbatică și
stăpîna măcelurilor. În limba română cuvîntul baște înseamnă întăritură, sau metereze, adică zeul leu
Miisys din Misia, dărima orice baște cînd se înfuria. Tare aș vrea și eu ca neamul urgisit să se înfurie o
leacă pe aceste lepre care ne-au făcut viața un iad și sufletul un closet.
Bes, era un spirit protector care îi apăra de rău pe muritori, iar pe femei le ajuta la naștere. Era
reprezentat de un om gras, pe cap avînd o coroniță de pene și purtînd barba tunsă mai scurt. Era prin­
cipala divinitate la Mammisi, partea clădirilor laterale din temple, unde în epoca tîrzie se sărbătorea în
fiecare an misterul nașterii fiului divin, ca la „casa de naștere” din Dendera. Nu-ți mai rămîne timp
nici să te tîmpești cînd descoperi cîtă minciună au trebuit să înghită îndobitociții goimi cap de lut.
Ammianus Marcellinus (330-395) istoric ce a trăit ultima parte a vieții la Roma scrie în Rex Getae la
XIX: „Există un oraș Abydos situat la marginea de răsărit a Thebaidei. Aici, oracolul zeului local
numit Bes, adorat de obicei prin străvechi ceremonii ale populațiilor de pe acolo, dădea răspunsuri
pentru viitor.” Alți autori din aceeași perioadă amintesc de neamul bes care se ostenea amarnic cu o
religie a crucii prin Palestina în secolele II-V. Poate găsim și noi răspunsul cuvenit la sfîntul Bes, să nu
ne mai lase de pripas la chinga tuturor liftelor cu nas subțire, a lotrilor de drumul mare și trădătorilor
de Neam și Țară. Pentru că lepra, jegul și tîlharul, ne-au adus pe cap amarul.
Babau era un demon din mitologia egipteană prezent la Judecata de Apoi a sufletelor, iar unele
texte spun că îl întruchipau chiar pe Seth. La emeși Babau are același sens, cuvînt ce se găsește identic
în limba română.
Broasca era un simbol al apariției vieții pe pământ și îl găsim pe tăblița 1, pe care nemernicii spun
că le-ar fi „lucrat” un geniu cam răulean, deși există documente oficiale privind descoperirea lor, dar
ținute deocamdată ascunse și care arată adevărata istorie a acestora. În perioada istoriei tîrzii, broasca
este asimilată renașterii care a fost luată în iudeo-creștinismul timpuriu al Neamurilor cu semnificația:
„Eu sînt învierea”.
Chepre este scarabeul ce se năștea din pământul umed și negru fiind considerat divinitatea primor­
dială iar mai tîrziu a fost asimilat lui Ra ca simbol al renașterii. Limba română are cuvîntul chipru care
înseamnă iarbă neagră.
Djed, era un stîlp cu patru crestături la partea superioară arătînd ca patru farfurii puse una peste
alta. Nu se cunoaște semnificația lui reală dar știm că Ptah, cel care a creat lumea era numit „venera­
bilul djed”. El a apărut odată cu civilizația egipteană și se pare că simboliza stîlpul prin care cerul este
unit cu pămîntul pentru veșnicia vieții de pe pământ și din ceruri. Poate că mai avea ca sens locul unde
Creatorul venea și se odihnea pe pământ, pentru că în muntele Moraru, există un fel de stîlp asemă­
nător cu un deget, numit „tronul lui Dumnezeu” unde Sîntu venea aici în vizită la muritorii săi dragi și
nu prea cuminți. În limba română, șed înseamnă sub supraveghere, sub privirea cercetătoare a cuiva.
Edjo a fost o zeiță a orașului Buto în Egiptul de jos din Deltă. Era protectoarea acestui regat în
perioada preistorică fiind reprezentată sub forma unui șarpe Ureus. În egipteană era scrisă uaget care
pe la noi se citește ua: minune + get: neamul zămislit de Creator. Tăblițele de plumb confirmă pe de­
plin aceste idei, dar care nu au loc de prostia și îndobitocirea ce a cuprins ca o molimă drăcească, toată
glia strămoșească.
Gheb este întruchiparea pămîntului iar textele sacre spun că trupul mortului intră în gheb. Un mit
egiptean spune că din apele primordiale Nun s-a ridicat o movilă de pământ, – gheb – din care s-a lățit
și s-a format° pămîntul. Sufletele celor morți și găsiți drepți se duc să se odihnească în Cîmpiile Earu
de sub pământ în unele mituri sau de la marginea acestuia în altele. În română cuvîntul gheb are sensul
de cocoașă, movilă, mogîldeață. Cît privește viziunea lui Er, din scrisorelele lui Platon, i-aș spune
inventivului grec, pardon de revelație și de alegație în cîmpie.
Hathor, era vaca divină care întruchipa cerul, imagine foarte răspîndită în Deltă, ajutînd femeile la
naștere. Zeița avea legături cu vechile mituri carpatine pentru că în emegi cuvîntul Hathor (ha: nume­
ros + thor: taur) înseamnă taurinele numeroase sau cîrdul ori ciurda de vite. În templele închinate
acestei zeițe, în grajduri erau 7 vaci Hathor care trăiau alături de un taur și ele hotărau destinul fiecărui
nou-născut din familiile regale egiptene. Hathor era stăpîna și protectoarea țărilor străine de unde
primea daruri, fiind sigur și veghetoarea filistenilor la care Thor era divinitatea supremă, asimilată de
semiți prin El. Zeița egipteană mai purta numele de Neb-ta-djeser „Doamna pămîntului sfînt”, fiind
asimilată și cu fenomenul renașterii din moarte specific zeului lunii, Chonsu. În scrierile sale Plutarh
spune despre lună că mai avea ca zeu pe Thor, identic cu cel canaanit numit și Tora, ce a fost la înde­
mîna rîvnitorilor de revelații, elucubrații și alte mișelii drăcești.
Heba era cîrja pe care o purta faraonul și marii demnitari ca simbol al puterii cerești sau pămîntești.
La noi cuvîntul habă înseamnă șezătoare iar hibă este cusur, necaz, grijă. Cuvintele arată într-un sens
mai larg raporturile dintre conducător și cei conduși care se adunau laolaltă și se supuneau unor reguli
acceptate de toți.
Isis, scrisă în egipteană Iaho, este principala divinitate feminină alături de Osiris cînd acest cult a
ajuns să fie practicat în cele mai multe temple din Egipt. În perioada istorică timpurie Isis/Iaho nu avea
un cult separat fiind totdeauna soția lui Osiris, dar în faza tîrzie, ea este percepută ca o divinitate a fer­
tilității naturii, ogoarelor și neamului omenesc. Mai era cunoscută și sub numele de Iah sau astrul ce­
resc „luna” fiind asimilată lui Thot sau Dahau-ti. Ea nu a avut niciodată un animal totemic fiind pre­
zentată în teologia egipteană prin chipul unei femei, de multe ori ținînd pe Horus în brațe, o imagine
asemănătoare apare și la geți pe tăblița 68. Ea l-a născut pe Horus prin frunte și potrivit legendei lui
Osiris, era adorată și în orașul fenician Biblos. Plutarh în scrierea De Iside et Osiride, o descrie pe Isis
ca o divinitate a pămîntului, care, ca femeie ce zămislește mereu viață. Ca simbol al fertilității este le­
gată de lună fiind asimilată în unele centre de cult lui Hathor, iar de aici este însoțită de zeul Thor sau
Thora, care prin lumină dă naștere vieții. Egiptenii de rînd o considerau pe Iaho o divinitate solară
asemănătoare lui Ra. În epoca elenistică Isis devine soția lui Serapis, cultul grecizat al lui Osiris, și
astfel este concepută ca zeiță a întregii lumi, stăpînind peste toate popoarele lumii. Cultul ei avea, de
altfel ca orice divinitate principală, o scriere sacră folosită în slujbele religioase și mistere numită în
egipteană Thora și Isis în greacă.
Ivriții au practicat mult timp cultul lui Iahu, iar cînd i-a apucat sminteala revelațiilor, emanațiilor și
conspirațiilor în a doua parte a secolului III î.e.n. au schimbat numele blîndei stăpîne Iaho, în jupînul
Iahweh, fioros, vînjos, sîngeros și gelos nevoie mare, păstrînd și numele scrierilor lor blestemate după
obîrșia egipteană.
Ișed este pomul vieții pe frunzele căruia Toth și zeița Seshant scriau destinele muritorilor și ale
faraonului, adică ale tuturor celor ieșiți din duhul creației și întrupați pe pământ pentru naștere și re­
naștere în veșnicie, prin moartea pămîntească.
Iht unul din fiii lui Horus, avea la gît un colier numit menit. Poate că tînărul chiar era menit să ne
ajute pe noi să ne dezmeticim din mîlul și otrava ignoranței.
Jun a fost un simbol al lunii iar mai tîrziu al lui Oisris ca simbol al renașterii. La noi orice jun este
chiar renașterea neamului din care vine.
Ka, este o expresie pentru forța de zămislire și de păstrare a vieții dar nu structura materială a cor­
pului ci doar cea spirituală, un fel de energie divină care însoțește corpul. Ei îl reprezentau ca pe o du­
blură a corpului. Cînd corpul moare, ka se desprinde și se întoarce la obîrșia lui divină, avînd sensul și
de taur divin al luminii, spre deosebire de ba, care rămîne pe pământ legat de corpul material al omu­
lui. Egiptenii considerau lumina ca simbol al adevărului, al purității și binelui care putea să distrugă
toate forțele întunericului iar în noaptea de anul noul, în toate templele se aprindeau lumini, în fața
statuilor zeilor existînd un fel de candele veșnice după cum spune Plutarh.
Kuk era zeul întunericului, fiind forma de început ce s-a desprins din haosul primordial. În emegi
cuvîntul kuk, are sensul de întuneric sau negru. În religia geților, dar și a egiptenilor, cei cu fapte rele
în viața pămîntească erau condamnați să trăiască în lumea întunericului veșnic. Ivriții, cu minte puțină
și mînă lungă, cînd și-au dat ei drumul la meșteșugul hoției, au luat de la egipteni și această zicere,
numai că neștiind de existența unei lumi a luminii, și-au tras în Tora un loc, sheol unde se duc
sufletele dar într-o întunecime absolută. Sau poate că, simțindu-se cu musca pe turban, au lăsat-o mai
moale că și așa inspirațiile lor erau prea oacheșe. Ori, cel care le-a scris trăsnăile din scrisorelele reve­
late era un tîmpit sadea sau un egiptean din ceata terapeuților de soi și cu premeditare, le-a băgat pe gît
asemenea porcării. Ei recunosc sincer că erau poporul condamnat la întuneric pentru totdeauna datorită
dușmăniei veșnice față de neamul omenesc
Maat, reprezenta conceputul tuturor legităților divine care stau la baza existenței pămîntești și
cerești, ea întruchipează dreptatea, adevărul și ordinea divină în teozofia egipteană. Judecătorii
treceau drept preoții lui Maat. La judecarea celor morți, inima decedatului era cîntărită pe cîntarul
dreptății în comparație cu pana lui Maat – simbolul adevărului. Maat, adevăr și dreptate, este starea
dreaptă și echilibrată a naturii și a societății așa cum a fost realizată de creator. În coptă Me înseamnă
adevăr și dreptate, iar cuvîntul se găsește în emegi cu aceeași fonetică și semantică. Prin „legile zeului-
soare” egiptenii înțelegeau însăși substanța conceptului de Maat Adevăr și Dreptate, iar Eno a fost
chemat la ceruri de către Sîntu pentru a primi asemenea Calea/Legea Adevărului și Dreptății, foarte
trebuincioase neamului omenesc. Pentru ei era ceva firesc să fii Om, pentru mulți dintre noi astăzi este
firesc să fii secătură după spurcata învățătură care îl face pe om dobitoc ascultător și canalie pornită
spre cele mai odioase fapte și gînduri ieșite din adîncurile întunericului iudeo-satanismului!
Menir, era un taur negru divinizat la Heliopolis iar Manethon spune că acest cult a fost introdus de
regele Kakhoos din dinastia II. În limba română menitor este un povestitor.
Min, scris de egipteni Minu – nume la români și sfîntul Mina în calendarul creștinilor ortodocși –
divinitate care în epoca timpurie era venerat ca un fetiș de forma unei săgeți cu cîrlig și a unei cruci
„latine” cu vîrful de sus înclinat puțin spre stînga, era considerat un simbol al fertilității și al vieții veș­
nice. Din atributele simbolice mai fac parte un strat de lăptuci sau țelină, o colibă rotundă, în fața
căreia într-un băț e înfipt un corn de vită și un mic naos pe care se află un evantai, care pare a fi format
din frunze. Coliba rotundă și naosul reprezintă probabil un vechi altar a lui Min. Pe tăblița de plumb
22 se văd o parte din simbolurile acestei divinități, cortul rotund, săgeata cu cîrlig și capul de taur.
Principala lui sărbătoare era „sărbătoarea treptei” cînd faraonul aducea primul snop de spice tăiat chiar
de el din noua recoltă de grîu. La procesiunea zeului Min se aducea un taur alb care-l reprezenta pe
zeu. Min era o divinitate foarte importantă în tot arealul din Asia Mică, iar vechile scrieri egiptene
spun că el era sărbătorit cu mare cinste în țara Punt, adică Pont, teritoriul de pe coasta sudică a Mării
Negre, unde timpul a așezat regatele Bitiniei și mai tîrziu regatul Pont, ambele locuite de ariminii
veniți din Tracia.
Neith, vechea divinitate a orașului Sais venerată din timpurile preistorice, avea ca simbol un scut,
peste care sînt așezate în X două săgeți cu vîrfurile în cîrlig cum erau săgețile sciților și geților. Pe
tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, se vede pe scuturile strămoșilor noștri semnul X. Ea purta pe
cap coroana Egiptului de jos. I se atribuie următoarea inscripție care a legat mințile tuturor: „Sînt ceea
ce este, ceea ce a fost și ceea ce va fi. Nimeni n-a ridicat vălul ce mă acoperă.” În limba română, neios
înseamnă acoperit de zăpadă. La egipteni numele zeilor era secret, nărav pe care l-au luat și ivriții cînd
l-au scos înveșmîntat în nou pe Iahu, adică Isis și i-au zis Iahwe.
Nepre/Nepere, personificarea bobului de grîu asimilat lui Osiris, care moare prin încolțire și renaște
prin fir și spic, ca să ajungă din nou bob. În limba română cuvîntul nepiere înseamnă cel ce nu moare.
Șaul/Pavel, în scrierile lui furăcioase, preia acest sens metaforic al bobului de grîu, iar românii orto­
docși care se țin urmașii vrednicului neam ales al geților, aduc la biserică, drept prinos de recunoștință
și jertfă, coliva, făcută în vremurile mai vechi din grîu fiert și miere! Iahwe primește ca „jertfă frumos
mirositoare”, trupurile arse pe altare ale unor animale sau trupuri de oameni arse în brațele lui Moloh,
care era perceput ca un fel de substitut material al înfiorătorului stăpîn al mozaicilor.
Nun, este materia primordială și prima materializare a existenței. El este haosul dinaintea Creației,
apoi marea care poartă pămîntul, era considerat cel mai bătrîn zeu fiind denumit „bătrînul” sau „părin­
tele zeilor”. La noi prin nun înțelegem starostele sau persoana care conduce toată pregătirea la o nuntă
dar și nașul celor care se căsătoresc, adică un fel de conducător simbolic al renașterii vieții respectivu­
lui neam prin căsătorie.
Nut/Not, este personificarea bolții cerești fiind fiica lui Gheb și a zeiței Șu a aerului. Româna
păstrează pentru cuvîntul nota, sensul de a naviga, cam așa cum naviga ziua soarele cu barca lui pe
cer. La Heliopolis, era venerată o piatră sacră – benben – fiind considerată prima formă de revelare a
zeului primordial Atum-Chepre. În sanctuarele soarelui din timpul dinastiei V-a, acestea aveau ampla­
sate în curte cîte un obelisc iar în Regatul Nou erau amplasate în perechi fiind puse în relație directă cu
soarele și luna. O altă interpretare certă este că acești doi stîlpi apărau lăcașul de cult de rele și repre­
zentau pe Isis și Nephtiys care îl ridicau pe Ra să strălucească la orizont. Ivriții și-au pus și ei în Tora,
două ciudățenii pe care le consultau – Urim și Tumim – dar i-au făcut și stîlpi la intrarea templului din
Ierusalim să aibă în ce să-și sprijine minciunile. Atum mai era numit și Tum iar Tumim cu sensul de
nemărginire, sau Ziditorul lumii este un plural ivrit. Urim este un plural de la Ur care înseamnă aco­
periș, locuință, intrare.
Ochiul lui Horus luptă împotriva dușmanilor luminii cerului, fiind de foc el reprezentînd de fapt
luna cu creșterile și descreșterile ei. Ochiul lui Ra era considerat prima formă de lumină cerească fiind
reprezentat de multe ori ca un șoim plutind în zbor. Acest ochi este reprodus cu modificarea poziției,
pe fruntea coifului de aur descoperit la Poiana Coțofenești. Fiii lui Horus sînt legați de cele patru
puncte cardinale; Imset cu înfățișare umană – la sud, Hapi cu cap de maimuță la nord, Duamutef cu
cap de șacal la est, Kebechsenef cu cap de șoim la vest. Ezechiel ne trage o revelație la 1,10 unde
spune că i-a văzut pe cei patru heruvimi care stăpînesc cele patru puncte cardinale, unul avea față de
om, unul chip de pasăre, unul o față de vultur iar ultimul avea chip de leu. În Regatul Nou cerul era
identificat cu zeița Șu iar fiul ei, Inmutef avea epitetul de „stîlpul mamei sale”. Potrivit textului pira­
midelor nr. 389, cerul este sprijinit de stîlpul djed cum este la noi Pomul Vieții.
Osiris, a fost ucis în al 28-°lea° an de domnie, de către fratele său Seth care era zeul țărilor străine și
trebuia să-i oprească pe curioși să-și bage nasul pe valea Nilului. Pentru conspirație s-a asociat cu alți
72 de conjurați și printr-un vicleșug îl taie în 14 bucăți, puse într-un chivot și îl aruncă în Nil care l-a
dus pînă la țărmurele° orașului° fenician Biblos unde a fost dus de valuri pe mal. Peste el a crescut un copac
uriaș care a cuprins tot sicriul, iar trunchiul acestui copac a fost tăiat și făcut stîlp în palatul regelui din
Biblos. Isis află și vine la curtea acestui rege cu gîndul să scoată sicriul din stîlpul palatului și ajunge
slujnică la soția regelui dar nu-i spune cine este. Datorită unei întîmplări tragice pentru rege, Isis își
arată identitatea și primește stîlpul cu sicriul lui Osiris, îl scoate din trunchi iar o parte din lemn este
dat regelui pentru a fi păstrat în templul construit special pentru Isis, numit și Iaho și cinstit de
fenicieni pînă în epoca romană. Cu sicriul scos din lemn se întoarce în Egipt și de atunci este venerat
ca cel mai bun zeu al lor. Una din sensurile stîlpului djed era aceea de coloană vertebrală a lui Osiris.
Regele Mineptah (1236-1223 î.e.n.) a terminat templul subteran început de predecesorii săi, unde era
adăpostit capul lui Osiris și se oficiau misterele acestui zeu. Cultul lui Mitra se desfășura și el în
peșteri sau amenajări subterane care să imite peștera naturală. La Heliopolis djed, era numit și „lemnul
sfînt” amintind de copacul ce a cuprins sicriul lui Osiris la țărmul orașului Biblos.
Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoțit de Thot ca vizitiu
și de Maat. La Heliopolis (sau Annu, nume identic cu cel al Ziditorului ceresc din mitologia emeșilor),
regele Usertsen I a ridicat un sanctuar închinîndu-l lui Ra în cele două forme°, Horus și Temu.
Reshef, divinitate care se găsește și la frații lor filisteni unde se numea Resef – răget – fiind cunos­
cută ca un zeu al războiului.
Sahmet, cea puternică era o zeiță a războiului. În limba română cuvîntul sagne are sensul de rană,
cicatrice, necaz, ceartă.
Sai, personificarea preștiinței divine și împreună cu Huh, este expresia creației prin gîndire și cu­
vînt. În română sai este o plută mare făcută din plute mai mici.
Seshat/Seshet: divinitate a înțelepciunii, cunoașterii și a scrierii în religia vechilor egipteni, numită
„cea care stă înaintea cărților”. Această îndeletnicire se făcea de obicei la temple fiind executată de
meseriași numiți scribi. În română sesă era adunarea sătenilor sau șezătoarea. În brahmanism și bu­
dism Sesha era șarpele cosmic pe care dormea Vishnu și Lakshmi, iar la noi cuvîntul seșă mai înseam­
nă adunarea făcută de săteni iarna pentru lucru sau pentru petrecerea tinerilor ori a povesti.
Seth, adus de hicsoși era principala divinitate a lor și a avut acest statut mult timp, unii faraoni din
dinastia XIX și XX luîndu-și numele după el. Mai era numit zeu al țărilor străine pentru că el trebuia
să aibă grijă ca nimeni să nu dea năvală în Egipt. Era scris și sub forma Seta ca zeu al ținuturilor
nisipoase, la români seta înseamnă a înseta și cu același sens se mai scria sethos, ca stăpîn al deșertu­
rilor iar în limba română setos înseamnă cel care este însetat. În unele texte zeul a fost scris Suteh, iar
pe tăblițe apare numele de Sotea pentru cel preaiubit de întunecați. După invazia cușiților și mai ales
după cea a asirienilor, Seth a început să decadă puternic iar în epoca tîrzie și elenistică, Seth devine un
zeu al răului, care ajută dușmanii egiptenilor fiind identificat cu Satana. Supărîndu-se pe tot neamul
omenesc și dorind o răzbunare veșnică a lor împotriva tuturor, ivriții i-au luat toate răutățile lui Seth,
le-au pus în tolba lui Iaho și astfel a ieșit Iahwe cel crunt.
Socaris era o divinitate venerată la marginea deșertului, în apropierea cimitirului morților. La săr­
bătoarea lui, într-o barcă fixată pe tălpici se punea o piatră care era trasă peste cîmpuri însoțită de
oameni cu cununi de ceapă în jurul gîtului fiind legat la început de cultul pământului și al fertilității°. În
română cuvîntul socac înseamnă uliță, sau ulicioară.
Șaue, zeul destinului, numit „ceea ce este decis” era adorat în Hipselis din Egiptul de sus. Îi însoțea
pe morți în lumea veșniciei iar acolo prin micile statuete, muncea în locul decedatului cu spor și drag.
Pe drumul către Amenti, trebuia să fie atent ca șarpele Apophis că nu halească sufletul mortului. Cum
am arătat mai înainte, Șaue este și Marele Zeu Bătrîn, care avea rolul de bunicul bunicilor din ținutul
Amenti. Șaue, după ce a fost dus din baștina lui carpatină și a călăuzit către ținutul fericirii mulțimi de
generații de arimini, a obosit și el, ca orice fire văzută sau nevăzută, s-a cam blegit și ramolit, și, fiind
cu bun simț, a lăsat frîiele celor sfinte și curate unor duhuri mai tinere și mai tari în fire. În română
Șaue este numele unei localități cum am arătat iar cuvîntul șeu este un strigăt cu care se alungă găinile.
Șed, deși în teologie nu avea nici o importanță, era o divinitate respectată în popor, numele lui
însemnînd „salvatorul sau vrăjitorul” El ucidea animalele rele care aduceau pagubă omului. În româna
veche cuvîntul ședă înseamnă supraveghere, protecție.
Tet este un semn asemănător cu crucea vieții și simboliza în Regatul Nou sîngele lui Isis. Semnifi­
cația veche nu se cunoaște dar el se găsește mereu împreună cu stîlpul djed din care a renăscut viața. În
limba română veche, cuvîntul tete înseamnă strămoș, om bătrîn, unchi.
Thot în greacă și Dahau-ti în egipteană era zeul lunii și al înțelepciunii, îl însoțea pe Ra în drumul
lui pe cer și sub pământ, patrona ceremoniile și misterele egiptenilor, fiind cel care a adus de două ori
în țara de pe malurile Nilului, scrisul, cunoașterea și înțelepciunea. În limba română cuvîntul tot în­
seamnă necuprins, nemărginit. Egiptenii considerau că semnele scrierii vechi au fost născocite de zeul
Dahau-ti, adică neamul dahue (scitic sau getic), numind meșteșugul scribilor cu cuvintele „cuvîntul°
zeului” scris consonantic mdw-ntr, unde luat la descîlcit după eme-gi limba străbunilor carpatini avem
mada: domeniu, învățătură + u: soare, strălucitor, zi, iar ntr trebuie citit natura cu sensul de divinitate.
Poetul latin Virgiliu amintește în Eneida de neamul dahilor, populație scitică din care au scoborît per­
șii după unele izvoare antice. Bactria era numită Dahia, iar în scrierile chinezilor ținutul apare cu nu­
mele de Tahia sau Daxia, Pliniu cel Bătrîn amintind dahii de pe coasta orientală a Mării Caspice.
Vălul Sa era atributul figurilor Bes și avea o protecție magică asupra femeilor la naștere. Ca formă
este un fel de omega cu deschiderea mai mare jos și mai teșită. Pe tăblița descoperită la Romula,
femeia care ține caii de dîrlogi, poartă o broboadă cum este descris acest văl.
Să caut acum și alte dovezi ale° originii carpatine pentru neamul egiptenilor.
În Facerea 10,6 se spune că printre fiii lui Ham sînt Mițraim/Egipt și Canaan. Adică prin secolele
IV-III î.e.n. cînd au început să-și ticluiască scrisorelele revelate, ivriții știau că neamul filistenilor sau
canaaniților sînt de același sînge cu egiptenii. Dar povestea începe la paragraful 5 unde spune că Seth
este fiul lui Adam și din el vine neamul lui Enoh care l-a avut ca fiu pe Metusala/Matusalem, așa cum
se găsește scris și în Cartea lui Eno din scrierea geților, lucrare ce era mai veche decît Tora cu cîteva
mii de ani cum recunosc chiar ei, pentru că au copiat prin „revelații” o mulțime de informații și citate
din textul geților. În religia egiptenilor Seth era divinitatea neamurilor străine care trebuia să le țină cu­
minți să nu vină în ospeție peste ținuturile de pe malurile Nilului.
În mitologia egipteană transmisă nouă prin Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, scriere
terminată între anii 50-30 î.e.n. în Cartea I,XVIII autorul afirmă următoarele: „Se spune că Osiris, în
expediția sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis și Macedon, bărbați însemnați prin vitejia lor.
Și unul și celălalt purtau armuri uimitoare și făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încer­
cau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup.
Și iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Este prima și singura sursă antică
unde egiptenii spun direct că se înrudesc cu neamurile arimine iar Macedonia pe care ei o cunoșteau
din vechimea secolelor XIV-XII î.e.n. datorită vizitelor în Egipt ale lui Olen și Orfeu, ar fi o țară descă­
lecată de Osiris, pentru că cele două popoare aveau cultele și limbile asemănătoare. Dar pielea de lup
era specifică și unei categorii de preoți geți așa cum ne arată tăblița 9.
Și continuă isprăvile zeului rege Osiris în Cartea I,XX astfel: „Osiris a mai străbătut și țările altor
popoare din Asia și, trecînd Helespontul, a ajuns în Europa. În Tracia el a ucis pe regele Licurg –
regele barbarilor din părțile acelea, fiindcă îndrăznise să i se împotrivească și lăsă în urma-i pe Maron,
care acum era un bătrîn, dîndu-i în grijă cultura plantelor aduse de el pe pămîntul trac. Iar pe fiul său
Macedon, Osiris l-a făcut rege al țării care de atunci i se spune Macedonia... Pe scurt, Osiris a stră­
bătut întreg pămîntul locuit și făcu să propășească viața oamenilor, răspîndind cultura unor plante
foarte ușor de cultivat.”
Să spun și eu tot pe scurt că aceste informații venite din mitul egiptean sînt uluitoare pentru istoria
noastră veche, buimăcită și falsificată de nu știi de unde să o iei și unde să o pui! Adică tracii și mace­
donenii, precum și toate celelalte urdii arimine din jurul lor răspîndite pînă în Peloponez, pe care grecii
îi numeau pelasgi, și pînă în nordul friguros cu geții și hiperboreeni, se trag dintr-o singură rădăcină,
care spun egiptenii că ar fi odrăslit frumos pe malurile Nilului fiind fiii zeului Osiris, adică de neam
divin. Povestea este dezvoltată mai departe tot după zicerile preoților egipteni în Cartea I,XXVIII:
„Egiptenii spun că, după întîmplările mai sus amintite, ar fi pornit din Egipt foarte multe colonii, du­
cîndu-le prin toate ținuturile locuite. Belos, despre care legenda spune că era feciorul lui Poseidon și al
Libyei, ar fi dus coloniști pînă în Babilon. Statornicindu-se pe malurile Eufratului, el a instituit acolo,
zice-se, preoți care, aidoma celor din Egipt, erau scutiți de plata oricărei dări și de orice sarcină ob­
ștească. Babilonienii îi numesc caldei, și aceștia se îndeletnicesc cu cercetarea astrelor, făcînd același
lucru pe care-l fac preoții din Egipt, adică cercetînd natura ori ocupîndu-se de astre. Mai spun egiptenii
că și Danaos a plecat din țara Egiptului, ducînd cu sine o colonie pe care a statornicit-o în Elada. A
fost Argosul – zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Și neamul colchilor din Pont și iudeii (trebuia
tradus filistenii) – între Arabia și Siria – sînt tot urmașii unor colonii veniți din Egipt.”
Adică antichitatea din timpul lui Diodor știa că egiptenii, babilonieinii/sumerienii, danaii, ionii
sau pelasgii, filistenii și colchii – care la mai mulți autori precum poetul latin Ovidiu, erau așezați în
curbura răsăriteană a Carpaților – aveau o singură rădăcină fiind înrudiți din vechimea fără răboj.
Istoricii turbă cînd citesc așa ceva și spun că informațiile sînt o aiureală și nimic mai mult. Numai
minciunile și făcăturile lor sînt adevăruri care trebuie înghițite fără cîrtire.
Mitul în sîmburele lui păstrează o istorie uitată, sau falsificată după secolul XIX ca să nu se știe
niciodată adevărul despre neamurile arimine și răzlețirile lui prin lumea largă. Eu am dovedit cu peste
10000 – zece mii – de cuvinte, informațiile lăsate de Diodor și chiar dacă nu le vine bine mincinoșilor,
noi românii, trebuie să ne batem cu ei pentru aceste adevăruri. Migrațiile din Carpați către Ki-en-gi și
Nil, în mileniul° IV î.e.n. către India cu neamul aryas și Japonia prin ainu, sînt adevăruri care nu vor
mai putea fi ascunse mult timp. Mai sînt migrațiile către Italia, Iberia și insulele britanice despre care
istoria încă nu vrea să spună nimic. Egiptenii știau chiar prin secolul I î.e.n. că au limba și cultele
asemănătoare cu vechile populații din Caldeea, cu pelasgii, tracii, macedonenii, danaii și toate celelalte
neamuri arimine care se înșirau pînă la Istru și mai sus de fluviu. Dar și neamul colchilor din Pont –
Marea Neagră – era tot de o viță cu ei. Colchii sînt cei amintiți în Odiseea care erau la nord de Istru
dar pe malurile Pontului Euxin și nu cei din Caucaz care sînt amintiți mai tîrziu de mitologiile grecilor
cînd s-au pus să ne scoată din istorie!
În amintirea vremurilor pierdute în istorie autorul spune de campania militară a regelui egiptean Se­
sostris I care pe la începutul mileniului II î.e.n. a pornit mare război împotriva Indiei, apoi a stropșit
Asia Mică venind pînă la Tanais/Don cu mulțime de norod și armii nenumărate, și, trecînd fluviul
către soare apune care era hotar între Asia și Europa, a lăsat pe lîngă lacul Meotic – Marea de Azov
care este partea estică a Mării Negre despărțite de peninsula Crimeea – ceva din urdiile lui, iar din
acestea s-a născut neamul colchilor. Rostogolindu-se uraganul către Istru peste neamul geților și
curgînd în furia lui tot către sud, i s-a cam înfundat rău în Tracia și de aici a plecat acasă plin de pradă
ca un bărzăun gheboșat de atîta nectar adunat cu sabia cum spune mitul preoților egipteni.
Asta înseamnă sigur că a trecut prin toriștea geților, și cred că și-a înfundat rău oștirea printre săge­
țile° fioroșilor arimini ce i-au împins cu armele către sud, ajutîndu-i să o ia la tălpășița mai repede că­
tre Egipt. Poate că urdiile hicsoșilor nord-istreni tot întrebînd din neam în neam de pir-o Sesostris I ca­
re le venise în ospeție înainte cu ceva vreme, ajungînd ei și în Egipt cam după 200 de ani, i-au întors
chemarea de neam ales, fiind doritori să-i dea binețe și să mai sporovăiacă ceva!
Dar în Cartea I,LV și II,XLIII Diodor ne spune altă ispravă amintind pe vijelioșii sciți (adică geți du­
pă legea adevărului) care și-au întins stăpînirea din sudul munților Caucaz, în nord „ajungînd pînă la
Ocean (aici cu sensul de Marea Neagră) și lacul Maiotis (Marea de Azov)” și, rostogolindu-se ca un
potop peste semințiile ce locuiau în ținuturile respective, au ocupat totul pînă la fluviul Tanais. Preia
legenda de la Herodot a femeii-șarpe care a născut însă doi flăcăi vîrtoși ce au ajuns regi vestiți – Palos
și Napes – ai sciților iar urmașii acestora „au supus nenumărate ținuturi dincolo de Tanais pînă în Tra­
cia. După ce și-au îndreptat armatele în cealaltă parte și-au întins domnia pînă în Egipt la Nil.”
Informațiile acestea amintesc de marea migrațiune a sciților și geților în Egipt pe la mijlocul secolului
XVIII î.e.n. – cunoscută în istorie ca năvălirea hicsoșilor – care nu le-a adus băștinașilor nici o bucurie,
pentru că nu doreau să vadă mutrele neamurilor lăsate la baștina carpatină.
Scrierile lui Diodor sînt lămurite mai bine de contemporanul său Trogus Pompeius care spune în
Istorii filipice că geții în frunte cu regele lor Tanaus, ar fi năvălit în Egipt peste regele Vesosis și rău l-
au scărmănat. Ambii autori confirmă un eveniment istoric ce a avut loc pe la începutul mileniului II
î.e.n. cînd neamul vînos al geților și rubedeniile lor la fel de vînjoase, s-ar fi încîlcit rău de amorul
morții iar aceste fapte în ambele variante, trebuie reținute pentru istoria noastră foarte veche fiindcă
este răbojul timpului de istorie a neamului arimin.
 Dacă ivriții i-au făcut frați pe egipteni și filisteni, informații luate de la preoții de pe valea
Nilului, aceștia spuneau că sînt frați și cu caldeii/sumerienii sau vechii emeși, cu pelasgii, tracii,
macedonenii și toate celelalte neamuri arimine de la nord de Istru și din jurul Pontului. Iar aceste
adevăruri noi le descoperim după 2500 de ani, și stăm uluiți cu mintea crăcănată ca o curcă beată! Alte
izvoare din antichitate ne oferă informații la fel de importante dar uitate sau neînțelese de trecerea tim­
pului ori răutățile oamenilor.
Încă din secolul IV î.e.n. grecii îl desemnau pe zeul egiptean Tehuti sau Thoth cu numele de Her­
mes Mercurius, divinitate ce apare în religia acestora din imperiul vechi, adică mijlocul mileniului III
î.e.n. Se credea că el se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era și stăpîn al
migratorilor veniți din est care se buluceau din „curiozitate” peste egiptenii neiubitori de asemenea
vizite și Stăpîn al Țărilor Străine. Legenda spune că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele și
arhitectura, scriindu-le pe pereții templelor și pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate.
Nu se știe perioada cînd a apărut primul Dahau-ti după scrierile egiptenilor dar avem niște date intere­
sante care spun că Pitah (în sanscrită Pitar înseamnă „tată”), divinitatea cu centrul de cult în Memphis,
a creat văzutele și nevăzutele din bunătatea gîndurilor și inimii sale, dar și din slava vorbelor sale.
Conceputul teologic este asemănător cu unele mituri ale neamului carpatin, dovedind că acest Thot a
apărut la ei odată cu migrația din partea a doua a mileniului IV î.e.n. iar teologia dezvoltată pe aceste
fundamente a durat sute de ani poate pînă să ajungă la forma găsită în unele inscripții și papirusuri.
Informațiile ne trimit la o perioadă preistorică a culturii egiptene pentru că avem mărturia lui Philon
din Byblos (64-141) ce a scris Istorii feniciene, și el ne spune că s-a folosit de informații venite de la
Sanchuniathon, preot fenician și mare învățat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum și date
culese de alții. Scrie el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărțile lui Tehuti, și pasajul ne
lămurește astfel: ,,...El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o Ceață întunecată
de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată și dintr-un tulbure haos negru precum
ceea ce respira, că acestea erau nemărginite și multe veacuri au rămas fără margini. Dar atunci cînd
acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime și ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a
numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creației tuturor lucrurilor. Dar haosul nu știa despre
propria lui creație. Din îmbrățișarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – Mîl sau Fermentație. Din ea –
Marea Mamă – izvorî toată sămînța creației, nașterea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile
Vieți lipsite de simțire iar din acestea s-au ivit după aceea Viețile ce aveau inteligență. Ultimele au fost
numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Și acestea au fost alcătuite în chip de ou, și au
strălucit precum Mot, Soarele și Luna, Stelele și Sferele planetelor. Iar cînd acea primă negură a înce­
put să lumineze, din căldura ei s-au născut cețurile și norii mării și ale° pămîntului și revărsări și șuvoaie
mari de ape din firmament. Chiar și după ce au fost separate încă erau purtate din locurile lor cuvenite
de către căldura soarelui, iar toate se întîlneau din nou în negură unul cu celălalt și se ciocneau laolaltă,
în mijlocul tunetului și trăsnetului; iar la spargerea tunetelor Viețile Raționale pomenite mai înainte
vegheau în timp ce pe pământ și pe mare bărbații și femeile au tresărit la ecoul lor și s-au înspă­
mîntat”. Dar mitul transmis prin intermediul culturii feniciene, era cunoscut în regiune de la filistenii
din Canaan plecați din nordul Istrului în prima parte a secolului XVIII î.e.n. poveste cunoscută și azi pe
plaiurile noastre. O găsim și în mitologia emeșilor scrisă în versuri care spun: „Cînd cerul nu avea încă
un nume/ Nici pămîntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu, primul,/ părintele lor/ Și creatorul lui Tia­
mat, care i-a născut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au iubit, nici nu au descoperit stuful;/ Cînd
nici un zeu încă nu apăruse/ Și nu aveau nume, nici soartele nu erau cunoscute.” Din aceștia s-au
născut mai întîi zeii, apoi cerul și pămîntul, iar din sîngele unuia dintre ei și pămînt s-a făcut neamul
omenesc. Philon ne spune că mitul facerii lumii l-a° luat din Cosmogonia lui Taaut și din comentariile
acestuia, descoperite și înțelese de inteligența lui, însă mare parte din ideile atribuite lui Thot sau preo­
tului fenician se găsesc și în scrierile lui Eno și în mitologia noastră populară. Fragmentul lui Philon
din Byblos se găsește în Pregătirea evanghelică IV și V scrisă de Eusebiu. Acest personaj fabulos care
a ocupat un loc atît de important în religia egiptenilor s-ar putea să fi fost chiar un băștinaș plin ochi de
înțelepciune care a trudit cu mare sîrg să-și lumineze neamul și chiar toate neamurile pămîntului sau
Thot a venit în lumea egiptenilor din altă cultură și le-a dat acestora taina cunoașterii în multe domenii.
La greci, Hermes a avut același rol dar el, a fost preluat de la geții nord-istreni unde se chema Sarmis.
Ne spune Philon mai departe în scrierea sa: „Și Cronos – Amon – mergînd în ținutul dinspre
miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost
consemnate pentru prima oară de cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea
frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Textul care sigur păstrează informații foarte vechi
în conținutul său, spune că Thot – Taaut a mers în ținuturile dinspre miazăzi pe care le-a primit ca
regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea din nord adică dinspre miazănoapte.
Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt spuneau că au purces spre apus și nu miazăzi. Iar acest nord îl pu­
tem identifica lesne cu ținuturile mioritice pentru că el precizează originea acestor informații consem­
nate pentru prima dată de către cei șapte cabiri, fiii lui Sedek, chiar după porunca lui Taaut și mai tîr­
ziu de către Asclepios. Și tot din maizănoate au migrat cetele de geți și sciți în Egipt pe la mijlocul
secolului XVIII î.e.n. conduse de către regele Tanaus care sigur era slujitor al cultului cabirilor. În
limba română cuvîntul tană însemnă ceață sau cețos°, undeva în nori, dar și răcoros, adică nordic, iar
Taaut mai este scris de greci Thot sau Dahau-ti după egipteni, prin asta ei arătînd că divinitatea a venit
de la neamul sciților nord-istreni sau geților cum arată calea adevărului după pana pricepuților eleni.
Asclepios a fost fiul lui Apollo cum l-au făcut grecii pe duhul Zabelo din religia strămoșească.
Iar Thot se mai scria Tehu-ti sau Dahau -ti, care înseamnă neamul sciților sau Legea Sfîntă a Sciți­
lor (geților), informație pe care o găsim și în discuțiile avute de scitul Anacharsis cu regele lidian Cres­
us. După tradițiile religioase egiptene orașul Wenet – orașul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era
cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot și principalul centru de cult, adică cei șapte cabiri și patro­
nul lor spiritual. Grecii au numit orașul Hermopolis adică orașul lui Hermes cum l-au rebotezat și pe
Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar și de baștină.
Și vechile tradiții semite ne spun că fiii lui Sedek – Melchisedec – erau kabirii scris KBR. În tex­
tele atribuite lui Eno apare Melchisedec drept fiul lui Nir, mare preot al urmașilor poporului din Car­
pați care a primit Legea Sfîntă adusă de cel ce a fost luat la ceruri de Sîntu. Mitul a fost preluat și de
ticluitorii Torei găsindu-se în Facerea 14,18 unde se spune că Avram după ce i-a învins pe niște împă­
rați de coada oii, i-a ieșit în cale: „Melchisedec împăratul Salemului a adus pîine și vin, el era preot
al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melchisedec a binecuvîntat pe Avram și a zis: «Binecuvîntat să fie
Avram de Dumnezeul Cel Prea înalt, Ziditorul cerului și pămîntului»”. Vedem în aceste informații că
binecuvîntarea cu pîine și vin specifică religiei geților, era practicată și de Melchisedec, deci și el făcea
parte din cultul cabirilor adică era din același neam cu toți sciții, geții și canaaniții pripășiți prin acele
locuri arse de soare și mai tîrziu de venin satanist. Dar numele împăratului Salemului (silim: liniște°,
pace) este compus din cuvintele aramaice, adică scitice maliki: rege și sedek ca nume pentru bărbați,
adică el era regele Salemului cu sensul de locul păcii sau liniștii cerești. Și pentru a nu striga cineva că
lenea s-a înstăpînit pe minte, am să mai aduc un argument de la egipteni. În timpul lui Ramses II, în
secolul XIII î.e.n. Canaanul era sub suzeranitatea acestui faraon. Pe una din frescele rămase de la el se
vede un grup de canaaniți în frunte cu un personaj îmbrăcat cu un fel de gaci și înfășurat în sus cu o
pînză care se termină într-un fel de bluză cu mîneci lungi. Barba îi este tunsă scurt, pletele sînt tăiate la
nivelul gîtului fiind prinse într-o bentiță cu un obiect mic, rotund așezat pe frunte. Imaginea este foarte
asemănătoare cu cea a lui Sîntu de pe tăblițele de plumb sau din biserica de la Șinca Veche, dar și cu
cele ale lui Zamolxe sau Ili care au fost mari preoți ai geților. Cetatea Salem este orașul Ierusalim
pentru că noi cunoaștem numele din perioada tîrzie și nu cînd Avram a venit în Canaan. Este un cuvînt
compus din eru cu sensul de ținut, strălucire, a conduce + salem/silim: pace, sănătate, liniște. Tot în
Tora găsim un alt personaj care arată „inspirația ivrită” ce obîrșie are. Îl pun ei pe Matusalem că ar fi
trăit de parcă l-a uitat moartea, dar numele lui este compus din vechile cuvinte vorbite de canaaniți sau
geta cum apar în Vulgata; matu: cu sensul de conducător, părinte, protector + silim cum este mai sus.
Pe un medalion turnat cu ocazia morții împăratului roman Commodus în anul 192 și care era adept
al religiei geților, Mitra apare ca divinitate supremă și este numit în text cu apelativul cabiru ca să știe
și cei cu mintea slută. Cetatea Salem este unul din micile centre de putere ale ariminilor din Canaan
alături de cele din Gaza. Dar numele cabir este amintit și în testele emeș sau sumeriene – GBR – care
spun că această divinitate se ducea în Rai și privea cum Ninhursag – Doamna munților înalți, lucra de
zor la zămislirea neamului omenesc. Vechii greci aveau numai cuvinte de laudă despre cabiri și ne-au
transmis mai multe legende despre ei ca fiind niște divinități, dar cînd i-a pălit năravul hulei și al mișe­
liei, atunci lasă pe ei meserie!
Amintirea acestor vremuri de mult uitate, o găsim și la Isaia care îi pomenește pe cabiri dar sub
forma canaaniți – ca locuitori ai Canaanului – la „19,18 În vremea aceea vor fi cinci cetăți în țara
Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, și vor jura pe Domnul oștirilor: una din ele se va numi
cetatea soarelui.” Și el cunoștea o realitate istorică învăluită în negura timpului pe care istoricii cu
istoriile lor plăsmuite le-au îngropat în uitare. Domnul oștirilor cerești era Ziditorul cerului și pămîntu-
lui cum zice Melchisedec sau Sîntu și oastea lui de îngeri cum s-a scris adevărul pe tăblițele geților.
Papirusurile egiptene spun că în partea de sud a Deltei Nilului, acolo unde fluviul se ramifică
formînd acel tărîm al fertilității, exista orașul Matanii. În limba români verbul a face mătănii are sen­
sul de a se închina, iar grecii au botezat acest oraș cu numele de Heliopolis, adică orașul soarelui unul
din centrele de cult ale lui Thoth așa cum l-a amintit și Isaia în textul arătat mai sus. Ne mai spune el la
„19,19 Tot în vremea aceea va fi pentru Domnul oștirilor un altar în țara Egiptului, și la hotar va fi un
stîlp de aducere aminte pentru Domnul”. Acele pietre alungite, așa cum s-a descoperit una chiar în
apropierea peșterii de la Polovragi erau un simbol al fertilității pămîntene și a neamului omenesc iar
ivritul se referă poate la stîlpii djed ca simbol al fertilității
A doua migrațiune din regiunea Carpaților și a Pontului în Egipt a avut loc în secolul XVIII î.e.n.
Hicsoșii din cronicile egiptene sînt neamurile arimine de la nordul Istrului – geții și sciții care au între­
prins această mare năvălire în țara lui Ra și au ținut-o sub control mai bine de 150 de ani, aducînd ma­
re supărare băștinașilor. Iar dovezile arheologice ne ajută să arătăm aceste legături ce au existat între
strămoșii geților și vechii egipteni. Cel mai vechi argument arheologic este altarul preistoric de la Par­
ța cu capul de taur și femeia cu voal pe față, ceva asemănător descoperindu-se și în primele forme de
cultură ale Egiptului antic în situl de la Merimde.
În anul 1991 s-a descoperit în localitatea Nebra din sud-estul Germaniei un disc din bronz iar spe­
cialiștii spun că ar fi din jurul anilor 1400 î.e.n. Pe acest disc sînt aplicate din aur soarele, luna și mai
multe stele dintre care au fost identificate Pleiadele. Sub soare este barca solară pe care specialiștii
presupun că are origine în mitologia egipteană. Este prima reprezentare a cerului dar și un simbol reli­
gios din metal găsit în Europa cu asemenea vechime. Poziția coarnelor lunii indică geografic locul
unde a fost găsit discul ceea ce duce la concluzia că cei care au făurit acest obiect aveau cunoștințe
ample despre astronomie, fiind folosit atît în cult cît și în cercetări astronomice. Și în mitologia noastră
există o asemenea zicere a plimbărilor soarelui făcute pe cer cu ajutorul unei bărci sfinte. Descoperirile
arheologice din țara noastră atestă barca solară de la începutul mileniului V î.e.n. iar cele din religiile
egipteană și emeș, sînt foarte asemănătoare cu imaginea de la noi.
La cîteva zeci de kilometri de acest loc, era în secolul° I î.e.n. pînă la sfîrșitul secolului IV al erei
noastre, marele centru al cultului mitraic de la Carnuntum pe Istru, azi orașul Petronell în nord-estul
Austriei. Dacă mioriticii arimini au făcut acest obiect metalic, ei cunoșteau foarte bine prelucrarea
bronzului iar cunoștințele de astronomie destul de multe pentru vremurile acelea, le erau la îndemînă și
le știau folosi cu pricepere cum dovedește artefactul în discuție. Dar discul mai poate dovedi și o
legătură cu religia egiptenilor prin mențiunile făcute de scriitorii greci cu privire la vizitele lui Olen și
Orfeu făcute în Egipt, de unde s-au întors tobă de înțelepciune și mustind de evlavie. Cei doi geți de
soi sau traci cum le spun grecii, s-au preumblat înainte de războiul Troiei, adică în secolele XIV-XII
î.e.n. perioadă foarte apropiată de execuția discului.
Tradițiile noastre populare spun că soarele cînd apune trebuie să traverseze oceanul de sub pământ
și pentru această muncă folosește o barcă. Împăratul get al imperiului roman Constantius II (337-361)
apare pe un medalion din anul 356, așezat pe un scaun simplu cu spătar cu un toiag în mîna stîngă iar
în dreapta ține un glob. Scaunul este așezat pe o barcă cu vîrful ridicat în sus fiind o barcă solară.
Să mai vin cu una tare, în veci fie neuitare, pentru cei ce au chemare. Poetul G. Coșbuc în poezia
Mama scrie: „...C-așa mi-e datul sorții, Să n-am eu pe băiatul meu, La cap în ceasul morții”. Dat sau
Duat în religia egiptenilor din imperiul vechi – secolele XXVIII-XXIII î.e.n. – era ținutul în care
sălășluiau cei răposați, fiind considerat în diferite epoci, ori un loc subpămîntean ori cerul cu stele.
Orizontul unde apunea soarele, era marginea ținutului Dat și uneori era socotit loc sfînt iar personifi­
carea locului era ca o mamă ce îi ajută pe decedați să se înalțe la ceruri. Dar numai cei virtuoși ajungeau°
în cerul luminos, cei nepregătiți sufletește mergeau într-un ținut întunecos de sub pământ. Soarele
parcurgea în 12 ore acest tărîm iar în a șaptea oră el trecea prin peștera lui Osiris unde acesta stătea pe
un tron ca rege al acestui ținut. Soarele traversează ținutul cu barca lui divină. Rugăciunile mortului
către divinitate se scriau pe fîșiile din care era făcută mumia iar din secolul XVI î.e.n. aceste incantații
erau scrise pe papirus și au ajuns pînă la noi prin cunoscuta Cartea Morților care în egipteană se
numea Carte pentru ieșire la lumina zilei. Odată cu mumificarea decedatului, toate vasele de care s-a
slujit la acest° ceremonial erau sparte, obicei descris în capitolul 151 din Cartea Morților dar se gă­
sește identic la geți, eseni și practicile românilor de ieri și de azi. Ce să zic; simple coincidențe, altfel
pentru români istoria și originea lor au lămurit-o gunoaiele vîndute ce-și spuneau° cu fală „doctori”, sa­
vanți, academicieni și alte subțirimi ale deșertăciunii și trădării de Neam și Țară.
 În egipteana veche, grecescul Thoth era pronunțat Tehuti și Dahau-ti, ori cuvîntul arată chiar denu­
mirea unor neamuri arimine, sciții dahue sau dahae, el fiind considerat stăpîn al păstorilor din est –
Asia – și stăpîn al Țărilor Străine de care răspundea în fața faraonului. Dahue erau triburi de geți și
sciți din sudul Arabiei Felix amintiți de Seneca în Tragedii care spune că Roma s-ar putea ridica împo­
triva acestor neliniștiți de la Marea Roșie + ti: a semăna cu, a se aduna, a se înrudi cu, neam. Geții au
fost numiți și misi după baștină, iar grecii spun că cea mai veche scriere de teologie a fost Cărțile Mi­
silor sau Cărțile lui Tehuti după Philon din Byblos. Quintus-Curtius în Istorii la IX,2 scrie despre une­
le triburi din Asia care s-au alăturat armatei lui Alexandru Macedon: „Dahae Sogdianique inter nos
militant”. Numele geților/dacilor orientali apare scris dagae pe Tabula Peuntigeriana, care se citește
dage, de la dage cum este pe tăblițele de plumb, dar scris în latină după regulile lor gramaticale, tot așa
cum pricepuții greci i-au botezat davi, ca locuitori ai davelor, iar sciților le spuneau dahae sau dahue.
Fiecare ne-a plesnit cum i-a cerut interesul, iar pe noi nimeni nu vrea să ne întrebe cine sîntem, și mai
grav este că chiar noi nu vrem să știm cine sîntem. Preoții geți care participau la sacrificiul „taurului
solar” foloseau un cuțit special cu lama triunghiulară numit dage. Așa-mi vine măi tataie, să pun mîna
pe tigaie, și să-mi fac din ea dagae, să-ți crestez șoricul gros, de istoric mincinos!
La egipteni Thot era mediator între cer și pământ, cunoștea secretele legilor divine și stăpînea logo­
sul – hu și cunoașterea cosmică – sia el asigura trecerea între infern, lumea pămîntească și cea ce­
rească. Anul Nou începea cu el iar prima zi îi era consacrată odată cu apariția stelei Sirius, pe care
egiptenii o numeau Sepedet – stăpîna anului. Tehuti, altă denumire a zeului în egipteană are legături
sonore și semantice cu divinitatea Tabiti de la geți și sciți numele barbar din rugăciunea către Hermes.
Cuvîntul are sensul de izvorul de unde curge viața/lumina sau părintele din care se trage neamul. Dio­
dor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că de la zeița Hestia, Zamolxe a primit Legile Frumoase. În
limba scitică, Hestia se numea Tabiti și era zeița vetrei și a focului la geți. În mitologia emeș, prima
conducere a neamului ce a venit din ceruri, s-a așezat în cetatea Tabira cu sensul de neamul care
primește pe îndelete învățătura. Avem în Carpații Orientali pasul Tihuța care este poarta de trecere
între Moldova și Maramureș iar cuvîntul tehuit are sensul de zăpăcit.
Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale înțelepciunii Cerești iar cel din Dendera – Annu
– care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fecioară.
Ori Annu era numele divinității supreme la emeși iar noi păstrăm cuvîntul prin prenumele Ana și anu
ca unitate de măsurare a scurgerii veșniciei timpului.
Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoțit de Thot ca vizitiu
și de Maat. La Heliopolis (Annu, nume identic cu cel al Ziditorului ceresc din mitologia emeșilor),
regele Usertsen I a ridicat un sanctuar închinîndu-l lui Ra în cele două forme°, Horus și Temu. Templul
avea un loc în mijloc numită Sala Pruncului din Leagăn de unde se deschidea drumul către altarul
secret și pecetluit, unde, odată pe an, intra marele preot în noaptea solstițiului de vară. Și așa cum în
templu era Sala Pruncului în Leagăn, tot așa în ceruri era sfînta Mamă cu copilul divin în brațe. Pe
tăblița 68 vedem în medalion această scenă dar ca realitate a religiei geților iar pruncul ține în mînă o
creangă. Cuvîntul mama nu mai are nevoie de nici un comentariu pentru că semnificația lui religioasă
este clară. Numai dacă niște istorici ticăloși nu se vor pune să le tragă și egiptenilor o porție de latrini-
tate de să le iasă istoria din cap.
Din inscripțiile perioadei tîrzii – după 1085 î.e.n. – Thoth este numit „Domn al cetății Khemennu
sau Hermopolis după zisa elenilor – zămislit prin sine căruia nimeni nu i-a dat naștere, singurul Zeu”.
Frumoasă zicere care este identică cu cea privindu-l pe Sîntu de la noi iar dacă ne amintim ce am spus
despre obîrșia acestei divinități, atunci firele se vor lega bine, dacă nu într-o pînză, cel puțin într-o
saia. Toth era Stăpînul înțelepciunii și Adevărului pe baza tradiției egiptene pure. El este Marele Mă­
surător, Cunoașterea, Cel ce socotește în Cer, Înșiruitorul stelelor, Numărătorul pămîntului și a ceea ce
se află în el și Măsurătorul pămîntului. El mai era Stăpîn al cărților, Scrib al zeilor și Măreț în vorbire.
În mitologia egipteană orașul Khemennu – Hermapolis – era considerat ca fiind „locul înalt pe care Ra
s-a odihnit cînd s-a înălțat prima dată”.
Thot avea ca simbol caduceul, el ținînd cheile iadului și raiului, a morții și a vieții care era simbo­
lizată prin crucea ansată. În Carpați crucea a rămas mai subțirică dar uniformă. El era judecătorul
morților, Făcătorul eternității și Creatorul veșniciei. El purta titlul „De trei ori mare” dar care nu a fost
încă explicat logic.
Thoth, Thot sau Hermes folosit de greci pentru cuvîntul egiptean Tehuti sau Dahau-ti, cred că vine
din românescul tot cu sensul de absolut, nemărginit, fără de început și fără de sfîrșit și este dovada de
netăgăduit a relațiilor ce au existat în timp între cele două popoare. Thot era în religia egiptenilor foa­
rte apropiat de Zeița Maat – dreptate și adevăr, care mai era numită și ochiul lui Ra. Pe foarte multe
fresce egiptene apare acest simbol sacru care arată ca un ochi din care curg o lacrimă perpendicular în
jos și una către coada acestuia. Coiful descoperit la Coțofenești are pe frunte doi ochi asemănători cu
cei din religia egipteană dar lacrimile sînt făcute în sus. Coiful este sigur lucrat înainte de prima parte a
secolului VI î.e.n. cînd Zamolxe a cerut geților să renunțe la folosirea aurului considerîndu-l un metal
blestemat care aduce numai nenorociri. Interdicția este confirmată de arheologie care nu a mai găsit
obiecte de aur după această perioadă de timp. Thot era personificarea Minții Zeului și ca putere atotcu­
prinzătoare, cîrmuitoare și diriguitoare a pămîntului și cerului este o trăsătură a religiei° egiptene fiind
tot atît de înaltă ca și credința în învierea morților.
Marea piramidă egipteană mai este numită în scrierile religioase egiptene Casa de Lumină. Pe
tăblițele de plumb, locul unde se duc sufletele este numit ținutul lui Zamolxe sau cetatea luminii vii.
După aceste ideii, ivriții cînd și-au plăsmuit revelațiile și vedeniile lor și-au tras un Ierusalim în ceruri
să fie mai luminat pentru că pe cel de pe pământ îl întunecaseră ei de a ajuns sălașul Satanei. Pămîntul
Egiptului era considerat pământ sfînt. Toth nu era venerat numai ca izvor al Luminii și al Vieții ci° și°
ca izvor al Iubirii. „Eu sînt Izvorul Bucuriei” și cînd neofitului i se punea pe cap cununa Aft (aft în lim­
ba română înseamnă a uni, a lipi, legătură) după ce îi era recunoscută inițierea, părțile cununii repre­
zentau Iubirea. Despre acești inițiați textele spun: „Îmbrăcat cu putere și încoronat cu lumină, traver­
sează sălașurile propriei sale slăbiciuni, pentru ca acolo să înțeleagă cum este Osiris care stăpînește
cerurile, să execute în libertatea sa cerească voia sa creatoare și să se bucure de suferința care i-a adus
iluminarea și stăpînirea”. Parcă ar fi luate din textele lui Eno pe care spurcații nu știu în ce cultură să le
înghesuie pentru că nu încap nicăieri și atunci le ignoră cu multă nesimțire.
Se spune în textele sacre egiptene, că după o lungă perioadă de timp a mai trăit un Thoth care
a redescoperit vechea înțelepciune citind scrierile vechi pe care poporul nu le mai înțelegea și le-a
adus tuturor vechiul izvor de învățătură. Acesta a mai fost numit Trismegistos sau „de trei ori mare”
iar scrierile lui cunoscute ca literatură trismegistă au ajuns la noi doar prin niște rămășițe scăpate de
urgia timpului și răutatea oamenilor.
Despre al doilea Thot sau Hermes cum i-au spus grecii, Clement din Alexandria spune în Stromate
VI,6 că ar fi scris un număr de 42 de tratate. „Ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este
deasupra e la fel cu ce este dedesupt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Noi urmașii adevă­
raților creștini – geții – spunem în rugăciunea esenilor numită Tatăl Nostru, ,,precum în cer așa și pe
pământ” dar încă nu-i blestemăm pe mișeii care ne-au batjocorit credința străbună. Cred că se apropie
vremea cînd ne vom socoti cu cele trei neamuri netrebnice și criminale. Mai multe informații și mai
sigure despre al doilea Thoth ne dă preotul egiptean Manethon care a trăit în partea a doua a secolului
IV și prima parte a secolului III î.e.n. El spune că acest al doilea Thoth a citit scrierile vechi ale egipte­
nilor rămase moștenire de la primul Thoth și pe care nu le putea descifra nimeni și le-a scris pe cîteva
zeci de cărți păstrate cu mare grijă în templele egiptene. El a restaurat științele vechi și a ajutat la
renașterea culturii și civilizație egiptene. Pentru a perpetua influența acestor valori spirituale în sînul
poporului egiptean el a încredințat preoțimii grija de a păstra interpretarea scrierilor vechi de pe coloa­
ne și de pe pereții templelor. Prin aceste informații, Manethon ne spune perioada istorică unde trebuie
să-l căutăm pe al doilea Thoth cel plin de înțelepciune și bunătate.
În anul 1230 î.e.n. faraonul Memeptah înfrînge coaliția „popoarelor mării” care veniseră la mare
pradă în Egipt, dar alte nenorociri s-au abătut asupra acestui stat. În timpul dinastiei a XXl-a (1085-950
î.e.n.), Egiptul cunoaște o perioadă puternică de declin ce° duce la fărîmițarea statului în două regate
mai mici cu capitalele la Teba și în nord la Tanis dar și la o trecere° a puterii faraonului către condu­
cătorii nomelor. Aceasta a înlesnit cucerirea statelor egiptene de către libieni care au devenit stăpînii
egiptenilor din anul 950 î.e.n pînă în anul 730 î.e.n. Regatul din nord între anii 730 î.e.n.-715 î.e.n își
cîștigă independența și libienii sînt alungați pentru totdeauna. Faraonul Șabaka (701-689 î.e.n.) de
neam cușit, luptă împotriva egiptenilor din Deltă care urmăreau eliberarea întregului Egipt, dar și îm­
potriva invadatorilor asirieni. În anul 656 asirienii ocupă toată țara dar după cîțiva ani începe revolta
egiptenilor din Deltă care reușesc cu ajutorul militar al grecilor să-i alunge pe asirieni în anul 614 î.e.n.
Regatul din sud cu capitala la Teba este cucerit de către kușiții din regatul cu acelaș nume – Suda­
nul de astăzi – cu capitala la Napata în anul 751 î.e.n. apoi și cel din nord, ocupație care va dura pînă
în anul 656 î.e.n. cînd va fi înlocuită cu cea asiriană mult mai cruntă și care își propusese să distrugă
civilizația egiptenilor. Și înveninatul Isaia povestind acest eveniment pretinde că este proorocirea lui
așa cum au făcut toți ivriții care au bătut cîmpii falsificînd cu bună știință istoria: „19,4 Voi da Egiptul
în mîinile unui stăpîn aspru și un împărat fără milă va stăpîni peste ei”. Assurbanipal cucerește întreg
Egiptul și numește conducători în fiecare nomă iar pentru cea din Deltă cu centrul în orașul Saia,
numește în anul 631 î.e.n. o persoană cu același nume și care mai tîrziu va forma o dinastie ce va
conduce întreaga țară. În limba română saia este un gard improvizat în jurul adăpostului pentru vite
sau o țesătură fină de bumbac ori lînă dar și veșmintele confecționate din această țesătură. Noi avem
puține informații despre acele vremuri din mijlocul sau începutul părții a doua a secolul VI î.e.n. cînd a
fost în vizită Zamolxe în Heliopolis, orașul lui Trismegistos, dar de pe tăblițele de plumb știm că a
fost și în orașul Mendes din Deltă.
În regatul din nord controlat de asirieni își începe domnia Psametic I în anul 663 cu capitala la Sais
în Deltă, iar în anul 616 î.e.n., cu ajutorul mercenarilor greci începe lupta de alungare a asirienilor care
vor pierde definitiv Egiptul doi ani mai tîrziu. În anul 614 î.e.n. grecii primesc dreptul de a se așeza în
Egipt fondînd colonia Naucratis. Acest faraon cît și următorii pînă la ocuparea persană din anul 525
î.e.n., vor duce o amplă acțiune de renaștere a culturii și civilizației egiptene urmărind în primul rînd
renașterea vechii spiritualități uitată în cea mai mare parte datorită celor 300 de ani de ocupație străi­
nă, una mai distrugătoare ca alta. Această renaștere egipteană este toată orientată spre modelele trecu­
tului așa cum ne spune și Manethon. Amintesc faraonii care au domnit în această perioadă: Psamitec I
663-609 î.e.n., Necao 609-594 î.e.n, Psametic II 594-588 î.e.n, Apries 588-568 î.e.n, Amasis 568-526
î.e.n., și Psametic III 526-525 î.e n. cînd Egiptul este cotropit de perși și va mai fi independent ca stat al
poporului băștinaș între anii 400-341 î.e.n. după ce vor scăpa de ocupația persană. O mare realizare
edilitară a acestei perioade este reluarea lucrărilor începute de către faraonul Necao, pentru redeschide­
rea canalului care unea Marea Roșie cu Mediterana, apoi continuate dar abandonate de Darius și duse
la bun sfîrșit de regele macedonean Ptolomeu Filadelful fiind navigabil și în timpul lui Diodor, adică
în secolul I î.e.n.
Cambise (525-522 î.e.n.), rege aproape nebun, după ce a cucerit Egiptul, a avut intenția să distrugă
complet această cultură dar moartea i-a oprit gîndurile criminale. A distrus mai multe temple, omorînd
mulțime de preoți. Cam așa au făcut bolșevicii cazari cu creștinismul ortodox în Rusia după anul 1918.
Darius, urmașul lui a încercat să repare actele de nebunie ale predecesorului, arătînd mare toleranță
față de religia egiptenilor și chiar punînd să fie copiate în persană, atît mitologia cît și legile, texte pe
care le-a dus la Persopolis. Egiptenii se răscoală în anul 480 î.e.n. și cu sprijinul grecilor, luptă timp de
20 de ani, reușind alungarea invadatorilor din Egiptul de nord apoi continuă acțiunile militare pentru
eliberarea Egiptului de sud care va avea loc în anul 404. Ivriții veniți în secolul VI în Egipt de frica
asirienilor, dacă povestea poate fi luată în serios fiindcă nu este consemnată istoric pe nicăieri, partici­
pă ca mercenari ai perșilor și luptă îndrăcit împotriva celor care le-au° dat sălaș la nevoie. Așa au făcut ei
totdeauna cu cei care i-au ajutat, le-au răspuns numai cu ură și venin. Dar libertatea egiptenilor a fost
de scurtă durată pentru că regele persan Artaxerxes III (358-338 î.e.n.) după ce a recucerit Egiptul în
anul 341 î.e.n. a masacrat un mare număr din populație, a sugrumat taurul sacru Apis pe care apoi l-a
mîncat împreună cu oștenii lui, a ars numeroase temple iar bogățiile, care nu fuseseră prădate de
asirieni și de persanul Cambise, au fost jefuite și duse în Persia. Herodot spune că această ispravă ar fi
făcut-o Cambise, fiul lui Cirus. La scurt timp Egiptul va ajunge sub ocupația macedonenilor apoi sub
cea a Romei.
Plutarh spune despre faraonii egipteni, dinaintea stabilirii grecilor în această țară în anul 614 î.e.n.,
că aveau obligația de a fi instruiți în înțelepciunea preoților, Thot fiind privit ca reprezentant al regelui
și Zeului Luminii Ra (Ammon). Și Lactanțiu în scrierea Divinae Institutiones la II,15 pomenește o
Predică desăvîrșită adresată regelui Ammon și face de asemenea referire la o bogată literatură veche a
lui Asclepios pentru același rege, unde se găsea adunată toată înțelepciunea strămoșilor scrisă cu mare
grijă pe papirus.
În scrierea Asclepios către Amon din grupul textelor trismegiste, în discursul adresat faraonului –
făcut rege de către traducătorii grecii – oratorul spune că a stat de vorbă cu Hermes care i-a dat aceste
scrieri pe care le consideră clare dar au și un înțeles ascuns. „Și a devenit încă și mai obscură de cînd
grecii s-au apucat să o traducă din limba noastră în limba lor. De aici au apărut dificultăți de înțele­
gere și deformări de sens. În limba ei de origine, predica păstrează limpede sensul cuvintelor. Dar
numai calitatea sunetelor și puterea numelor egiptene au în ele sens a ceea ce este spus. Prin urmare,
atît cît îți stă în putință, o, rege – și tu le poți face pe toate – împiedică traducerea acestei predici a
noastre, pentru ca aceste mistere să nu ajungă la greci, al căror fel disprețuitor de a vorbi, cu toată
imprecizia și frumusețea sa de suprafață, ca să spunem așa, slăbește vigoarea și micșorează gravitatea
solemnă și forța acestor cuvinte. Grecii, o, rege, au forme noi de limbaj pentru a dezvolta argumenta­
ția, iar filozofia lor face risipă de vorbe”.
Ca să înțelegem informațiile din text trebuie mai întîi să stabilim cu aproximație perioada de timp
cînd au avut loc faptele. Oratorul îi cere regelui – faraonului – să îi împiedice pe greci de a traduce
scrierile sfinte pentru că ele numai în egipteană își arată adevărata lor valoare spirituală. Dar și mai
important este folosirea expresiei „în limba ei de origine” și nu egipteană ceea ce dovedește faptul că
aceste scrieri sacre erau venite din altă cultură pe care egiptenii au adoptat-o dacă nu chiar cel care
scrie textul nu era băștinaș ci din neamul cabirilor sau a geților pripășiți prin țara lui Ra din vremurile
uitate de istorie. Grecii s-au așezat în Delta Nilului în anul 614 î.e.n. și sigur au mai trecut 40-60 de ani
pînă să-i intereseze pe ei scrierile religioase ale egiptenilor pentru că după anul 525 î.e.n. Egiptul era
condus de către un satrap persan și afirmația nu și-ar mai avea sens.
Dar în timpul domniei faraonului Amasis (568-528 î.e.n.) care mai purta titlul de „acela ce instau­
rează pe Maat” – zeiță a dreptății și adevărului, au sosit pentru a se lumina cu înțelepciune egipteană,
Zamolxe și Pitagora. De multe ori această zeiță era identificată cu cobra sau cu ochiul lui Ra. Chiar
epitetul purtat de faraon arată că el a pus în drepturi vechea cultură egipteană. Din unele scrieri gre­
cești se observă că preoții egipteni l-au privit pe Pitagora cu suspiciune și i-au făcut necazuri pînă să-l
accepte la ritualuri cum spun unii scriitori greci. Mai știm că Pitagora a învățat limba băștinașilor și
deci era capabil să traducă în greacă scrierile sacre ale lui Thot. Ori vizita geților, sciților și ionilor din
Samos conduși de către Zamolxe și Pitagora s-a petrecut pe la anii 540 î.e.n. Există mai multe izvoare
cu privire la viața lui Pitagora și vizita lui în Egipt dar numai Porphyrios spune că Pitagora a trăit 20
de ani în Egipt și a fost luat prizonier de persani cînd au cucerit această țară în anul 525 î.e.n. Altele
spun că Pitagora a fost trimis printr-o scrisoare de recomandare către pir-o Amasis al Egiptului de
către Polycrates (540-522 î.e.n.) tiranul din insula Samos. Mai sînt izvoare care spun că Pitagora a fost
în Egipt din propria dorință și la întoarcere a fost alungat din țară de Polycrates pentru că s-a opus
modului tiranic de a conduce după ce a dat o lovitură de stat pentru a pune mîna pe putere, apoi și-a
executat fratele Pantagnostus, iar pe Sylonos l-a exilat. Acestea sînt informațiile pe baza cărora am
apreciat vizita lui Zamolxe în Egipt în jurul anilor 540 î.e.n. cu cîțiva în plus sau în minus.
În scrierile grecilor, Tehuti apare cu numele de Theuth, Thoth, Taut, Taantes de unde grecii l-au
format pe teos al lor, dar foarte bine puteau să-l ia din dio cum este scris pe tăblițe. Platon în scrierea
sa, Philebos îl menționează cu numele de Teut considerîndu-l un mare binefăcător și primul cultiva­
tor al viței de vie, tradiție care era și la nord de Istru! Mai spune el că Teut ar fi născocit scrierea,
invenție care îi este atribuită de asemenea și grecului Hermes așa că nu prea merge povestea. El era
venerat și la Petra unde în loc de statuie se găsea un stîlp pătrat de piatră neagră fără nici o urmă de
simbol sau inscripție pe ea cum ne spune și Isaia că era un asemenea stîlp la ieșirea din Egipt dar ca
loc de venerare al canaaniților, adică filistenilor arimini!
Despre scrierile trismegiste avem informații și din textele lui Manethon, preot egiptean la Helio­
polis – Cetatea Soarelui – și mare învățat în timpul regelui macedonean Ptolomeu Filadelful (285-246
î.e.n.).care conducea Egiptul. Orașul mai este cunoscut și sub numele de On, iar în limba tăblițelor de
plumb și în eme-gi acest cuvînt are sensul de clan, neam, adunare. Pentru egipteni, Tehuti – Toth sau
Hermes pentru greci – a fost din cele mai vechi timpuri cel care a adus toată înțelepciunea în țara lor
de undeva din afară, fiind autorul tuturor scrierilor sacre și scribul zeilor.
În textele egiptene apare un Tehuti în perioada de început a Egiptului și care și-a lăsat învățăturile
în limba sacră – scrierea hieratică – și al doilea Tehuti, tatăl lui Taat din scrierile trismegiste, care a
scris în limba demotică sau obișnuită. Scrierea demotică s-a folosit din partea a doua a secolului VII
î.e.n. odată cu renașterea culturii egiptene sub dinastia saită, după alungarea asirienilor în anul 614
î.e.n. și pînă în secolul VI al erei noastre. Toate aceste informații din textele scrise și ajunse pînă la noi,
ar indica perioada cînd Zamolxe a fost în Egipt așa cum ne ajută și tăblița 4 iar conținutul multor
scrieri trismegiste este identic sau asemănător cu scrierile esenilor sau cele atribuite lui Eno dovedind
originea lor comună, adică plaiurile mioritice. Sigur urmașii celor cinci cetăți canaanite amintite de
Isaia că erau în Egipt, au fost cercetați cu grijă de Zamolxe iar urmașii lor erau numiți de eleni tera­
peuți, fiind amintiți încă din secolul III î.e.n. iar unii locuiau pe malurile lacului Mareotis fiind consi­
derați vindecători pricepuți. Dar poate mai apropiată de adevăr este vizita făcută de Anacarsis pe la
începutul secolului VI î.e.n. cînd a început renașterea culturii egiptene, iar getul/scitul tobă de carte și-
a ajutat rubedeniile în a desluși și înțelege tainele cele mari ale vechii înțelepciuni arimine. Îmi susțin
această zicere cu faptul dovedit istoric pentru acele vremuri, a apariției în teologia egiptenilor a con­
ceptului „fiul Omului” cu sensul de întruparea Ziditorului care a fost trimisă pe pămînt pentru rîndui­
rea neamului omenesc după ordinea cerească. Ori acest concept era specific numai religiei geților așa
cum o dovedesc tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și scrierile esenilor. Diodor din Sicilia în
Biblioteca istorică ne spune despre Constituția dată de Solon atenienilor, că ar fi introdus cu punct și
virgulă o prevedere din legile egiptenilor prin care se cerea ca toți locuitorii să-și justifice sursele de
existență. Iar cei care umblau cu șmecherii, pe loc primeau pedeapsa cuvenită care mergea pînă la uci­
derea răului. Pentru a dovedi cum au stat faptele în curgerea lor firească, trebuie să amintesc că Solon
(638-558 î.e.n) a fost ales arhonte pentru anii 594-593 î.e.n. și din această poziție a pus la cale refor­
marea statului atenian care traversa o gravă criză economică și morală, dîndu-le o nouă Constituție. La
elaborarea actului fundamental care le-a fost îndrumar atenienilor 80 de ani, a participat și „scițul” sau
getul din nordul Istrului, dauketes Anacarsis, adică din neamul nostru getbeget. Și tot Anacarsis era
recunoscut de greci ca făcînd parte din cei șapte înțelepți ai lumii antice. Ori ca să participe Anacarsis
la elaborarea constituției, trebuia să-l cunoască pe Solon de ceva vreme și să fie acceptat în această
muncă drept un sprijin pentru grec, nu o belea. Deci vine ca firesc faptul că vizita lui Solon în Egipt a
fost făcută împreună cu Anacarsis înainte de a ajunge arhonte, iar alte informații spun că Solon ar
fi zăbovit nu puțină vreme și pe la preoții din Heliopolis și Sais tocmai pentru a cunoaște cît mai bine
legile și tradițiile acestui neam după care dorea să dea și atenienilor noi rînduieli. Așa se explică faptul
că la începutul perioadei saite, adică ultimii ani ai secolului VII î.e.n. și începutul celui următor, în teo­
logia egipteană apare conceptul „fiul Omului” străin vechilor lor scrieri teologice. Pe aceste date cred
eu că al doilea Thot a fost getul Anacarsis, fiindcă el venea din nordul Istrului, din lumea sciților, adi­
că Tehu-ti sau Dahau-ti cum este el scris în textele egiptene.
Rabinul eretic ivrit Filon din Alexandria care i-a cunoscut bine pe terapeuți de unde și-a luat mare
parte din pretinsa lui înțelepciune cum singur o recunoaște, îi amintește în același loc dar numindu-i
eseni ca și pe cei din Palestina sau Canaan în scrierea De vita contemplativa considerîndu-i oameni
înțelepți și filozofi, la fel cum zice și J. Flavius despre esenii din Palestina dar mai adaugă el, că au un
mod de viață identic cu al preoților geți numiți polistai.
După ce diadohul macedonean/arimin Ptolomeu, a ajuns rege al Egiptului în anul 323 î.e.n. înte­
meind dinastia lagidă urmașul acestuia, Ptolomeu Filadelful se gîndește să traducă pentru macedoneni
și grecii stabiliți în această țară, mare parte din învățătura egiptenilor și a altor popoare pentru care
înființează în acest° scop și dezvoltă Muzeul, Biblioteca și alte școli.
Syncellos în Chronica, unde copie mai multe pasaje din corespondența lui Manethon cu Filadelful,
care erau în Cartea lui Sothis azi dispărută, ne spune următoarele: „Către marele rege Prolomeu Fila­
delful. Eu, Manethon, înalt preot și scrib al sfintelor altare din Egipt, cetățean al Heliopolisului, dar
prin naștere sebenit, către stăpînul meu Ptolomeu trimit salutări.
Trebuie ca noi să facem socoteală în privința tuturor celor pe care ai dori să le cercetezi, să răspundem
întrebărilor tale cu privire la ceea ce se va întîmpla cu lumea. După porunca ta, cărțile sacre scrise de
strămoșul nostru Toth, de trei ori mare, pe care le studiez, îți vor fi arătate. Cu bine, stăpîne și rege al
meu”. Informațiile de mai sus arată că traducerea textelor trismegiste în greacă spun plăsmuitorii, în
realitate au fost traduse în koine, ce avea cam 40% cuvinte din rumună, acțiunea începînd în prima
parte a secolului III î.e.n. Pentru stăpînul său macedonean, preotul sebenit a mai scris o istorie a Egip­
tului fiind principala sursă de informare a istoricilor moderni și cea mai corectă, confirmată de nume­
roase descoperiri arheologice ale acestei civilizații. Scrierea nu conține „revelații, vedenii”, tîmpenii și
alte parascovenii cu care să-și croiască adevăruri neverosimile! Cred că după această scrisoare și-au
ticluit plăsmuitorii mozaici făcăturile lor să arate că singurul adevăr este în otrava numită Tora și pre­
tind că a fost tradusă în greacă la cererea aceluiași rege preaiubitor de scorneli și făcături ivrite.
Între primul Toth și al doilea, istoria egiptenilor este marcată de un mare potop, amintit și de scrii­
torii greci cum spune Solon care auzise de el de la preoții din Sais. Chiar și în Cartea morților este
amintit un potop care a adus mare nenorocire în țară. În Antichități iudaice 2, plăsmuitorul J. Flavius
spune despre scrierile egiptene și obiceiul acestora de a-și lăsa înțelepciunea în textele de pe pereții din
piramide și din temple, că i-a sfătuit să facă aceasta semitul ivrit Adam care i-a și luminat cum să
purceadă. Așa au născocit ei în secolele I-II ale erei noastre fel de fel de „antichități iudaice și
adevăruri iudeo-creștine revelate”, dar fiindu-le hărăzite numai lor precum lacomul ce se îndoapă pînă
ce păcatul îl scoate afară la fudulit. Și burta cînd este umplută cu prea multă fasole, dă drumul la
„revelații” și alegorii căcăcioase de spurcă totul în jur! Preoții care îl slujeau pe Thot erau, o parte vin-
 decători ai sufletului, iar o parte vindecători ai trupului, zeul fiind și protector al medicinii. În teologia
egipteană, inițiații în misterele lui Thot numiți și făpturile de lumină erau împărțite în trei categorii: 1.
Muritorii – neofiții aflați în perioada de probă, care erau instruiți în doctrină, dar care încă nu au
realizat vederea interioară; 2 Inteligențele – cei care au reușit și au devenit „oameni”, adică cei care au
primit „Mintea”; 3. Fiii Luminii, cei care s-au unit cu Lumina, adică cei care au atins un nivel superior
de conștiință. Scopul inițierii era iluminarea și ajungerea la înțelepciune, iar religia egiptenilor avea în
esență acest scop. Poate de aici vine numele „de trei ori mare” fiindcă cei care doreau să ajungă
oameni desăvîrșiți trebuiau să parcurgă trei etape de inițiere! Așa cum Lumina este Tatăl religiei ilu­
minării, tot așa și Viața, perechea sa, Mama religiei bucuriei, adică să ne luminăm și noi după puteri cu
zicerile mioritice ale Tatălui Ceresc care aduce lumina și Mama Pămîntească din trupul căreia se naște
viața în trup și în nemoarte.
Și așa cum Toth a rînduit măsura, numărul și ordinea în univers, tot așa făceau și maestrul arhitect
în construcția de temple și a tuturor monumentelor religioase. Fiind considerat minte universală rîndui­
toare, un text i se adresează lui Toth astfel: „Tu ești marele singurul Zeu, sufletul Devenirii”. Ca ajutor
în lume, Toth o are Nehe care este Natura sau Maica Pămîntească. Perechea este inițiatoarea întregii
ordini, reguli și legi din univers și nu poate fi o dovadă mai clară asupra originii cultului lui Thot ajuns
în Egipt odată cu urdiile prădalnice ale geților și sciților. Asemănarea clară cu Tatăl Ceresc și Mama
Pămîntească nu poate fi tăgăduită. Dar vechimea cultului la locuitorii de pe malurile lui Hapi este
chiar mai veche de acest eveniment consemnat de istorie ceea ce înseamnă că a mai existat o migrație
din nordul Istrului în această regiune, pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. sau începutul mileniului III
î.e.n. Thot este reprezentantul spiritului, rațiunii interioare a tuturor lucrurilor, este protectorul tuturor
legilor lumești și a fiecărei reglementări din societatea omenească. Un text spune: „Legea lui este sta­
tornică temelie, precum cea a lui Toth”. Așa i-a dat Sîntu lui Eno o Lege care să le fie chezaș tuturor
muritorilor de pe pământ. El este Limba lui Ra, Mesagerul Voinței lui Ra, și Stăpînul Vorbirii
Sfinte. „Ceea ce purcede din deschiderea gurii lui, acel lucru se va petrece, el vorbește, și porunca este
a lui; el este Izvorul Vorbirii, Vehiculul Cunoașterii, Dezvăluitorul a ceea ce este ascuns”.
Crates, un scriitor grec ce a trăit în secolul III al erei noastre, are o viziune de urcare la ceruri, ajun­
să la noi prin intermediu arab și spune: „În timp ce mă rugam m-am simțit purtat în văzduhuri, urmînd
aceeași cale ca soarele și luna. Și în înaltul cerurilor l-am văzut pe Hermes de trei ori mare, bătrîn,
cel mai frumos dintre oameni, așezat pe un scaun; era îmbrăcat în veșminte albe și în mînă ținea o car­
te... Fă cartea ta potrivit învățăturilor ce le-am dat; și află că eu sînt cu tine și nu te voi părăsi nicio­
dată pînă ce nu vei îndeplini totul”. Descrierea este parcă luată din textele lui Eno sau tăblițele geților
și dacă l-a văzut pe Thot chiar așa, înseamnă că aceste scrieri aveau o circulație mare și mai ales erau
apreciate și folosite de mulți învățați. Dar și în mitologia noastră, Dumnezeu este prezentat ca un
bătrîn frumos și plin de putere care conduce lumea cu toiagul său ceresc mînat de o iubire fără margini
față de neamul omenesc. Făcătura numită Apocalepșa lui Ioan are luată o parte din textul de mai sus,
care și el a fost o preluare după o scriere esenă sau trismegistă cum ar fi spus grecii.
Ioannes Lydus în scrierea Despre magistraturile romanilor amintind pe Messale care era consul în
anul 53 î.e.n. spune că cei vechi celebrau sărbătoarea lui Ion sau Eion pe data de 5 ianuarie sau după
alte surse pe 6 ianuarie. Ion sau Eion/Eon la greci era lumina veșnică cu numele de „Singurul-născut”
de către Fecioară. Dar și egiptenii aveau această sărbătoare așa cum am arătat mai sus. Aionos folosit
de Platon în scrierea Timaios, are sensul de Veșnicie, termenul fiind folosit și în mitologia ainu cu
același sens. Ainu sînt o ramură a strămoșilor noștri plecați către soare răsare și stabiliți în Japonia.
Ion se găsește și în cultura irlandezilor° – ca urmași direcți ai neamului ion din Ionia – avînd sensul de a
conduce, a supraveghea, a vedea, purificat, cinstit, de neam superior. Tot pentru timpul aducerilor
aminte mai au irlandezii cuvîntul iona: durere, suferință, dureri ale nașterii. Ion este puterea Creatoru­
lui în timp ce Universul este creația sa.
În literatura teurgică Cartea a opta a lui Moise avem următorul text interesant pentru noi: „Și
Dumnezeu, privind către pământ a zis IAO! Și toate au încremenit, și din Glasul Lui s-a născut un
Dumnezeu Mare, cel mai măreț, care este Domnul tuturor lucrurilor; care a făcut să se ridice lucrurile
ce vor veni; și nu a mai fost nimic neorînduit în tărîmurile din văzduh”. Expresia IAO este folosită și
de gnostici cu același sens, iar pe tăblițe apare scrisă sub forma IO însă nașterea lui Dumnezeu Mare
din Glasul Ziditorului este cunoscută în mitologia noastră în două variante. Dar sălbatici și tîmpiți cum
sîntem osîndiți după vrednicele „capete luminate” ale neamului, nu se omoară nimeni să cerceteze
vechea noastră creație spirituală să nu scoată pe nas pucioasă și să crape de necaz de atîta adevăr,
dovedindu-se în fața tuturor „antisemitismul ancestral” al mioriticilor carpatini!
Platon scrie pe la sfîrșitul secolului V î.e.n sau la începutul secolului IV î.e.n. lucrarea Viziunea lui
Er din Republica care are multe concepte ce se vor regăsi mai tîrziu în hoția numită iudeo-creștinism.
În eme-gi cuvîntul ir înseamnă rugăciune, a conduce, a îndruma, a da naștere, iar în limba română ir
era alifia preparată de femeile de la țară folosită la tămăduirea unor răni sau boli și iră este o blană rasă
de păr sau curelușă din această blană. Er era fiul lui Armenios – Ariminios este strămoșul geților –
din Pamphilia, regiune din centrul Asiei Mici locuită de neamul arimin al frigienilor, după cum scrie
filozoful elen. Rabinul ivrit Filon din Alexandria pe la începutul secolului I al erei noastre îl acuză pe
Platon că ar fi luat această poveste de la mozaici iar Numenios, tot ivrit și cu mintea plină de invidie
spune în secolul II că Platon este „un Moșe care vorbește grecește”!! Greu de tot să înghiți asemenea
obrăznicie dar ivriții și cazarii, datorită mozaismului, și-au făcut din asta, principala armă de asalt asu­
pra goimilor cap de lut. Pe la începutul secolului III, Clement, ținut la mare cinste de iudeo-creștini
pune și el mîna pe ciomag și iese la drumul mare să-l cotonogească rău pe răposatul grec. Fiind con­
știent de minciunile lui Filon și ale lui Numenios, și datorită faptului că Tora a fost desființată de către
Celsus care a dovedit că este o adunătură de povești trăsnite pentru femei smintite, bănuindu-l pe filo­
zoful grec de ceva vicleșug, schimbă direcția și spune că de fapt Er ar fi fost Zoroastru, pentru că
ideile seamănă la cei doi autori, însă ele erau răsărite de mult timp pe meleagurile geților. Eu cred că
cei care au copiat din scrierile acestui alexandrin, au scris numele profetului persan în loc de Zamolxe
pentru că religia geților era proscrisă de către iudeo-sataniști și nu trebuia să apară nici urmă de ea pe
undeva fiindcă le strica drăceasca făcătură. Să continui cu povestea lui Platon care spune despre Er că,
deși a fost ucis în luptă a fost adus acasă dar trupul lui nu a suferit putreziciunea. Cînd l-au pus pe rug,
acesta s-a trezit și le-a povestit celor prezenți viziunea sa din lumea cealaltă unde a fost cu sufletul în
acest timp cît trupul era aparent mort.
Viziunea lui Er, Platon o numește Ardiaios (ardia + i: a merge + os: tare, adică a alerga și a arde cu
tărie). El spune că avea în fața ochilor un loc de urcare și de întoarcere a sufletelor de la cer. Meca­
nismul acestui drum de urcare sau coborîre este Vîrtejul destinului lumii format din șapte sfere încon­
jurate de o a opta sfera, a căror rotație armonioasă este supravegheată de Soartă. Mai spune despre
suflete că după ce fac un popas de șapte zile într-o cîmpie, în a opta zi ele trebuie să plece, iar după
alte patru zile spune că au ajuns într-un loc unde se vedea o lumină ce se întindea de sus, și era ca o
coloană ce cuprindea întregul cer și pământ cu o culoare asemănătoare cu cea a curcubeului dar
mult mai strălucitoare și mai pură. Sufletele ajungeau la această coloană după un drum de o zi și cînd
se întindeau în mijlocul ei vedeau legăturile ei cu cerul iar de aceste legături era prins fusul Destinului.
Roata fusului este o roată în care sînt alte șapte roți mai mici fixate toate pe fus sau osie. Fusul cu roata
din exterior se învîrtea într-o rotire armonioasă iar cele șapte roți din interiorul celei din exterior, se
învîrteau în sens invers. Pe fiecare dintre aceste cercuri sau roți era cîte o sirenă care cînta cîte un sunet
dar toate cîntau împreună o melodie. Asemănarea este foarte evidentă cu religia numită a orficilor de
la neamul tracilor armîni pe care grecii o îmbrățișaseră ca o religie particulară încă din secolul VII
î.e.n. Aici sufletele au fost poftite să-și aleagă singure sorții, priveliște care era demnă de plîns dar și
de rîs pentru că se amestecau laolaltă prostia cu înțelepciunea, sărăcia cu bogăția și cu bolile. Mai
spune Er că unele suflete de oameni treceau în animale și invers după păcatele sau faptele bune pe care
le-au făcut în viața trecută. De aici Er a plecat în cîmpia Uitării – numită Lete, unde s-a culcat și s-a
trezit pe pământ pus pe rug. În limba română cuvîntul lete are sensul de timp liber, tihnă, liniște de un­
de tot acești hoțomani au botezat insula șerpilor Letea, sălaș de veci pentru faimosul Ahile. Despre
pădurea de stejari de la Letea din județul Tulcea, se spune că acolo se văd uneori femei albastre ca
niște nori plutitori – polei – iar toată pădurea este păzită de un uriaș. Și îmi vine să-mi scuip în sîn de
atîta neghiobie și ură care îi macină pe „înțelepții” noștri ce nu vreau să citească scrierile vechilor
greci despre insula Letea ca sălaș al sufletelor virtuoase, dar amintirea este reținută în mitul nostru des­
pre făpturile fără chip ce bîntuie pădurea sfîntă Letea locul unde ar fi fost săgetat marele înțelept get
Anacarsis cum ne spun tot ei!
În Cronici 2,3 spune că Iuda a avut cu o cananită/filisteană din clanul Șua, trei copii iar primul
născut s-a numit Er, dar pentru că nu i-a plăcut lui Iahwe de mutra lui prea bălaie, acesta l-a ucis. Cred
că ivriții au introdus povestea cu Er în ticluirea lor tîrziu în secolul I sau II al erei noastre tocmai pentru
a avea „dovada” pretinsului furtișag făcut de Platon, ei care și-au plesnit scriitura numai din furăciuni.
În scrierile trismegiste Thot era mai cu seamă stăpîn al lunii și din această calitate primește epitetul
de domn al timpurilor, iar la egipteni orice calendar era lunar și începea cu luna consacrată acestui
astru. El socotea anii, lunile și zilele omului fiind judecătorul sorții acestuia.° Thot a dăruit lumii scrie­
rea, dar și vorbirea clară și bine orînduită care este conținută în vasul scrierii sub paza sa stînd și lim­
bile popoarelor străine. Acest vas – crater – este amintit în textul Poimandres dar se vede și pe tăblița
de plumb descoperită la Romula în apropierea Dunării și care a fost datată pentru secolul II î.e.n. Tot el
este Domnul legilor după care se conduce viața oamenilor și mai ales de la el vin „cuvintele divine”
care exprimă știința secretă a înduplecării zeilor. Asemănarea cu Sîntu din religia strămoșească nu
poate fi pusă la îndoială, numai dacă nu se va îndrăci vreun neîndoit în meșteșugul minciunii. El este
protectorul ordinii în lume și le rînduiește pe toate după dreptate. Așa este și Sîntu din religia getă și
rumună cum bine se poate citi și băga la cap din scrierile lui Eno. Prinții egipteni erau mari preoți ai
lui Thoth, el fiind important și în cultul morților pentru că purifica pe mort și îi vindeca rănile. Pentru
că era stăpînul lumii de dincolo, în textele egiptene era numit și taurul din Apus.
Cărțile lui Thot sau Hermes au tratat despre principiile universului, despre natura universului și a
sufletului omului, despre guvernarea lumii de către mișcarea stelelor, despre Lumina Divină și despre
umbra sa, despre modalitatea de a respira sau despre mijloacele de a fi în această lume, care, în com­
parație cu viața luminii neîntrupate, reprezintă întunericul. Se mai ocupă de ordinele ființelor cerești,
de mulțimea elementelor și enunță majoritatea noțiunilor care vor intra mai tîrziu în vocabularul
cabaliștilor și ai rozacrucienilor. De aceea cabaliștii au înconjurat cu un zid de nepătruns făcătura lor
astfel ca în veci să nu se știe pe unde au mai cotrobăit și au umblat cu șoalda!
În anul 1614, filologul elvețian Isaac Csaubon, analizînd lingvistic textele hermetice, spune că
scrierile care îi sînt atribuite Trismegistului nu sînt opera vreunui preot egiptean ci aparțin erei creș­
tine. Afirmația este corectă numai în prima parte pentru că într-adevăr nu au fost creația culturii egip­
tene dar ele nu au aparținut niciodată iudeo-creștinismului și asta o spune chiar Clement din Alexan­
dria. Faptul că această religie a crucii a existat cu mii de ani înainte de apariția făcăturii sataniste a
ivriților din secolele I-II ale erei noastre, dar care seamănă atît de mult prin hoția făcută cu ceea ce nu­
mim astăzi creștinism, l-a păcălit rău pe filolog. Multe din temele care fac obiectul cărților enumerate
de Clement în Stromate I, nu se găsesc în filozofia egipteană de început.
Atît Sanchuniathon cît și autorul Păstorului au folosit aceeași sursă pentru relatarea cosmogoniilor
lor, adică Cărțile lui Thot/Dahau-ti sau Cărțile Misilor ori să fim mai aproape de adevăr Legea Sfîntă
a lui Eno și scrierile esenilor sau alte scrieri ale culturii geților, astăzi dispărute și despre care nu știm
nimic, sau nu trebuie să știm nimic chiar dacă ele există în alte culturi. Dar în aceste cărți apare ceva
ce nu este specific teologiilor egiptene – doctrina Omului. Omul Ceresc, Fiul Creatorului coboară pe
pământ și este robit de Soartă în slăbiciune și trebuie să se curețe de păcate și de patimi pentru a-și
cîștiga starea inițială de nemuritor și Fiu al Luminii, concept care se găsește în mitologia noastră prin
Fiul Oiii sau prin cultul lui Sarmis/Mitra interzis de istorie, fiind o parte din marele cult al cabirilor.
Mai mulți autori greci din secolele VII-VI î.e.n. dar și mai tîrziu, la care trebuie adăugați unii latini,
amintesc în scrierile lor de Cărțile Misilor cunoscute chiar înainte de războiul troian ce cuprindeau
istoria și credințele acestui neam fiind prima scriere din istoria lumii cu caracter sacru a unui cult
monoteist ce are o scriere/carte despre care se vorbea în antichitate cu mare admirație. Iar misii sînt
geții din sudul Istrului care practicau aceeași religie ca cei din nord cum ne arată tăblițele de plumb. La
fel și sciții din răsărit aveau un cult asemănător dar tăblițele spun că practicau pe la începutul secolului
I al erei noastre același cult cu geții, numai sarmații aveau ceva deosebit. Cărțile lui Dahau-ti, Cărțile
Misilor și Cartea lui Eno sînt cele mai vechi scrieri din istoria civilizației europene și ele au aparținut
strămoșilor noștri geți, duse și prin Egipt la neamul arimin pripășit din vremi uitate pe malurile lui
Hapy și încă „nedescoperite” de sclifosita și îndrăcita istorie.
Tabla de Smarald este un text hermetic de origine alexandrină și se mai numea Lucrarea Soarelui
la fel cum Mitra era o divinitate solară. Grecii au folosit începînd cu secolul II al erei noastre pentru
Thot, mai mult numele de Hermes Trismegistos ca autor al scrierilor sacre egiptene, pentru a falsifica
din rădăcini totul.
Corpus Hermeticum este un corp de scrieri hermetice adunate în timpul imperiului bizantin și ajuns
în secolul XV la Roma. Prima lucrare este Poimandres, o poveste revelată, transmisă lui Hermes de
către Poimandre sau „Păstorul oamenilor”, o întrupare a Minții universale. Toți cei care au încercat
explicarea titlului scrierii au fost puși în mare încurcătură pentru că în limbile vechi cunoscute nu se
găseau cuvinte care să-i poată mulțumi sau să lămurească fonetic și semantic cuvințelul misterios.
Poimandres este un cuvînt compus al limbii române vechi și vine din cuvîntul poi: mulțimea de pleavă
de cînepă + mandre: stîne de oi; cu sensul de mulțimea neamurilor omenești sau neamurile pămîntului,
așa cum îl știau anticii. Dar numai românii numesc constelația Pleiadelor, Păstorul cu oile! Și aceasta
este încă o dovadă de netăgăduit pentru originea mioritică a scrierilor trismegiste. Precizez că nu toate
scrierile din cele atribuite lui Hermes Trismegistos vin din religia și filozofia geților.
Scrierea Poimandres este una din acelea ce se pune ușor în categoria scrierilor fundamentale, fiind
o călăuză pentru orice minte isteață pe drumul cunoașterii lumii și omului. Toți scriitorii antici greci
susțin că scrierile hermetice au apărut pentru prima dată în limba egipteană de unde ei le-au
preluat, iar cuvîntul Poimandres nu aparține limbii lor. M. Mead susține că ideea Omul-Păstor nu
poate aparține culturii egiptene ci unui mediu pastoral° străin de cultura din Egipt și omul are dreptate
pentru că își ține glagoria acasă și nu umblă zburdalnică și nebună peste cîmpi așa cum fac „doctorii”
sau academicienii noștri. Filon din Alexandria, rabinul ivrit și eretic bine după gîndirea celor din Ieru­
salim, în De agricultura spune că păstorul este tratat ca un simbol al învățătorului omenirii și în ultimă
instanță ca un aspect al Nous-lui adică Zeului Soare și al lui Dumnezeu. Dar trece sub tăcere acest
neam de păstori unde a apărut Poimandres deși îl cunoștea bine de la care a furat pe rupte puhoaie de
înțelepciune. Atît Hippolit cît și Epifaniu în secolul III scriu că înțeleg prin ° cuvîntul Poimandres
„autoritatea supremă” sau „stăpînirea lui Dumnezeu”.
Hermetismul consideră conștiința fiind indispensabilă existenței iar toate lucrurile iau naștere din
Ființa Supremă, pură și inefabilă, nemanisfestă și necondiționată. Ea este sursa universului și a creației
acestuia fiind mereu o naștere din moarte și o renaștere în diversitate a Unicului absolut. Din această
Ființă unică și divină se nasc toate și se întorc toate aici, lumea și omul cel creat ca Dumnezeu. În sen­
sul de „oameni” sînt acele ființe înzestrate cu inteligență sau conștiință spirituală, iar lipsindu-ți aceas­
ta, înseamnă că nu ești OM. Termenul este identic cu limba română veche și numai în limba noastră
cea străbună, eme-gi și sanscrita avem acest cuvînt identic fonetic și semantic pentru că toate acestea
au o singură rădăcină; limba vorbită de populația carpatină din mileniile V-II î.e.n.
Zice textul cu pricina „Căci Mintea-Zeu fiind bărbat și femeie, existînd ca Viață și Lumină, a creat
prin cuvînt o altă minte ca să dea formă lucrurilor; care fiind zeu al focului și al spiritului, a modelat și
a alcătuit alți șapte guvernatori, ce cuprind între cercurile lor Lumea Sensibilă, și a căror cîrmuire se
numește Soartă”. Dacă s-ar ține numai de ghidușii am fi îngăduitori cu scriitorii antici dar trebuie să-i
stropșim o leacă pentru că și în mitologia noastră aceste elemente de teozofie au avut mare răspîndire
pînă ce niște răspîndaci sataniști au vrut să o distrugă complet. Zicerea de pe Nil o găsim identic într-
un „basm” de-al nostru și iarăși îi pun în juvăț pe făcătorii de credințe revelate și istorii meșteșugite.
„Nașterea Celor Șapte s-a petrecut astfel; Pămîntul era ca femeia, iar Apa fiind dornică de împreunare,
a luat coacerea de la Foc și spiritul din Eter, și astfel natura a creat trupuri după forma omului. Iar
omul a fost făcut suflet și minte din Viață și Lumină; din Viață – sufletul, iar din Lumină – mintea. Și
astfel au fost făcute toate părțile lumii sensibile pînă la perioada sfîrșitului lor și a noilor începuturi”.
Ce să mai zici, frumos de ți se clatină mințile de încîntare, dar cînd citești Legea Adevărului și Drep­
tății primită de Eno de la Sîntu, un nour al întunericului îți vine peste ochi și se rupe sufletul de atîta
silnicie și tîlhărie la drumul mare! „Iar eu am răspuns: Tatăl tuturor lucrurilor este Viață și Lumină, iar
din el s-a născut Omul”. Simplu și luminos cum este adevărul, nu mai există altceva care să vină de-a
curmezișul. Viața și lumina din text este Mama Pămîntească și Tatăl Ceresc din scrierile lui Eno și
iarăși îmi vine cu of să duc povara făcăturilor iudeo-sataniste. Iar cînd sufletul părăsește cele lumești
ale vieții ne spune Poimandres ce drum alege partea noastră de lumină. „După aceea, dezgolit fiind de
toate lucrările Armonie??, ajunge la cea de-a Opta Natură îmbrăcat în propria sa Putere și îl preamărește
pe Tatăl împreună cu lucrurile care sînt. Și toți cei ce se află de față se bucură și îi sărbătoresc sosirea,
și el, fiind alcătuit asemănător celor care locuiesc acolo, poate să audă și Puterile aflate mai presus de
cea de-a Opta Natură, cum îl preamăresc pe Zeu cu glasul lor neasemuit” A sosit timpul ca acest neam
urgisit care a dat atît de mult lumii – dar prin hoție, alții se maimuțăresc cu înțelepciunea noastră – să
preamărească Adevărul care a sosit peste noi să ne lumineze și să ne bucure viața și mintea ca o
sublimă cinstire adusă celor ce ne-au fost vrednici înaintași.
Cinstind adevărul vom cinsti amintirea acestui neam fabulos ce a fost tîlhărit pînă și de iden­
titate. Să mai continui cu scriitura străveche: „De ce mai zăbovești? Nu s-ar cuveni, din moment ce ai
primit totul, ca tu să arăți calea celor vrednici, pentru ca, prin tine, neamul omenesc să poată fi iz­
băvit de către Zeu”. Asta spunea scrierea strămoșească, o religie universală și monoteistă, dar asuma­
tă prin cunoaștere nu impusă prin minciună, viclenie și crimă, și toate acestea cu multe sute de ani îna­
inte de apariția plăsmuirilor ivrite care sînt toate furtișag. „Și am început să predic oamenilor frumu­
sețea Evlaviei și a Cunoașterii”. Numai că furii și-au găsit acoliți și timp de patru sute de ani au cons-
pirat și acționat pentru distrugerea frumuseții Credinței și a Cunoașterii și înstăpînirea Minciunii,
Crimei și Prădăciunii. „Iar cînd a venit seara și strălucirea soarelui a început să pălească, le-am porun­
cit să îngenuncheze, le-am poruncit să aducă mulțumiri Zeului; și cînd au isprăvit prinosul de laude
fiecare s-a întors la casa lui”. Așa făcea tot neamul mioritic de mii de ani înainte de a pretinde întune­
cații ivriți că au luminat lumea cu întunecimile lor sataniste.
Pe două pietre găsite în Transilvania apare inscripția Turmasgada, pe care istoricii o consideră o
divinitate locală fără a se cunoaște mai multe. Cuvîntul este format din turma cu sensul de turmă sau
mulțime; ’s de la verbul „a fi’ și gada: găta: a se îmbrăca frumos, a se găti. Cuvîntul are același sens
religios ca și Poimandres, o dovadă arheologică de netăgăduit care arată circulația religiei și teozofiei
strămoșești din Carpați pînă în ținuturile lui Ra.
Nefîrtaților! De mai bine de o sută de ani v-a° plăcut să tot umblați numai cu părul în ochi, dar de da­
ta aceasta v-am făcut o tunsoare de o să vă vedeți și gaura din dos.
Dau cîteva bucățele din Predica sfîntă a lui Hermes de pe muntele reînvierii, o altă scriere trisme­
gistă care arată legăturile existente dar „nevăzute” pînă în prezent între diferite scrieri din antichitate și
pretinsa dogmă iudeo-creștină. O povestioară despre facerea lumii așa cum o știau adepții religiei geți­
lor: „Întunericul nesfîrșit era în Abis ca și Apa și un Suflu subtil inteligent; acestea erau prin puterea
Zeului în Haos. Și a țîșnit Lumina Sfîntă, iar elementele s-au adunat din Substanța umedă sub Locul
Uscat. Și toți Zeii au separat lucrurile din natura fecundată”. Zicerea se găsește în conținut în Legea
Adevărului și Dreptății a lui Eno și într-o zicere din mitologia noastră culeasă de Marcel Olinescu și
pusă în Mitologie românească. Să revin la scrierea trismegistă: „Iar Cerul a fost văzut ca șapte ceruri;
zeii acestora au fost văzuți în formă de stele, cu toate semnele lor, iar astrele au fost numărate cu zeii
din ele. Iar marginea Cerului se învîrtea mînată în cerc de către Suflul Zeului... Și pe pământ vor fi
amintiri mărețe ale meșteșugului lor, lăsînd o urmă slabă atunci cînd ciclurile vor fi reînnoite... Căci în
timp ce lucrul divin este ca întreaga alcătuire cosmică să fie reînnoită de Natură, Natura însăși
sălășluiește de asemenea în ceea ce este divin”. Trebuie făcut un studiu comparat între scrierile
trismegiste și altele din aceeași perioadă și zicerile noastre mitologice pentru că avem încă mult adevăr
de dezgropat din closetul minciunii și urii fără margini. Ca să știm ce trebuie să vorbim, amintesc că în
Noul Legămînt apare în Evanghelia după Luca 6,31-36, un text numit „Iubirea vrăjmașilor sau Predica
de pe munte”, unde priceputul a luat destule din scrierile cultului arimin.
În scrierea trismegistă Craterul chiar de la început îi pune cu curul în spini pe ivriți cu toate
revelațiile și vedeniile lor zicînd: „Ziditorul nu a făurit această lume universală cu mîinile sale, ci prin
Cuvîntul său”. Iar grecii spun că au luat aceste scrieri din templele egiptene, dar ei s-au așezat în delta
Nilului la anul 614 î.e.n. ceea ce dovedește că aceste dogme erau deja elaborate și devenite subiect de
regulă morală și religioasă, existînd cu mult timp înaintea stabilirii lor în Egipt. Manethon, mare preot
egiptean, ne spune că aceste scrieri religioase au fost elaborate de primul Thot ce a venit în Egipt în
imperiul timpuriu, adică pe la începutul mileniului III î.e.n. și ele au fost redescoperite și transcrise în
demotică odată cu renașterea culturii egiptene din perioada saită începînd cu sfîrșitul secolului VII
î.e.n. Să mai dau un tras care, nouă mioriticilor cu glagorie și dor de glie, ne unge sufletul și inima. „Și
astfel pe Pământ el a trimis Cosmosul acestui Trup divin – Omul, ființă nemuritoare și totodată muri­
toare”. Dogma Fiului Omului nu se găsește în religia egiptenilor și nici în Tora dar este în religia
strămoșilor noștri una din fundamentele credinței în puterea crucii și a mîntuirii.
În scrierea Hermes aparținînd aceluiași ciclu de texte găsim cu privire la taina botezului mioritic
prin Cunoașterea divină: „El a umplut un Vas mare cu ea, și a făcut să fie purtat pe pământ, alăturînd
acestuia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: Botează-te cu botezul
acestui Vas, tu, cel ce crezi că te vei înălța la cel care a trimis acest Vas; tu, cel ce știi pentru ce te-ai
născut”. Orice român care are habar de regulile ortodoxiei rămîne uimit de asemenea scriere ce con­
trazice în totalitate făcătura ivrită! Taina botezului era ceva sacru nu bălăceala cu turma în apă fără a
înțelege cine și de ce face asemenea gest cum era în primele secole ale iudeo-cretinismului. Textul
amintește de graal, în eme-gi gal înseamnă chiar cupă mare. De aici au luat aceștia ritualul botezului
chiar dacă pretind că totul este revelație și inspirație, noi știm că și hoția este inspirație pentru cei ce o
practică. „Cei ce au înțeles vestirea Trimisului și au fost botezați în Minte, aceștia au fost făcuți părtași
la Cunoaștere și cînd au primit Mintea au devenit oameni desăvîrșiți, însă cei ce nu au înțeles ves­
tirea... dedîndu-se cu totul plăcerilor și dorințelor trupului, ei cred că omul a fost făcut pentru asta”.
Iudeo-creștinismul se bazează în totalitate pe ignoranță și necunoaștere, iar îndobitocirea este
cea mai fidelă formă de venerare a robiei și tiraniei. „Căci văzînd că lucrurile existente sînt de două
feluri: corpuri și lucruri necorporale – în care se află ceea ce este muritor și ceea ce este divin omului,
care are voința de a alege, îi este lăsat să aleagă între ele; căci nici un om nu poate să le aleagă pe
amîndouă. Și indiferent asupra căruia se îndreaptă alegerea, celălalt va fi micșorat sau covîrșit, făcînd
să sporească lucrarea celuilalt”. Textul condamnă dogma destinului arătînd că numai omul prin cu­
noaștere și fapte bune făcute pentru ceilalți are posibilitatea să-și croiască singur viața iar nenorocirile
care vin peste noi sînt datorate necunoașterii noastre sau a celor din jur.
În Hermes către fiul său Tat avem o zicere care face diferențierea netă sub aspect social a concep­
telor religiei strămoșești privind rolul Tatălui Ceresc. „El este mai mare decît toate numele, atît de
mare este El, Tatăl tuturor, căci numai el este astfel; iar îndeletnicirea sa este să fie părinte”. Un
părinte își ocrotește și își educă odraslele pentru a putea răzbate în viață, iar neamul în tot să poată
străbate istoria. La mozaici și iudeo-cretini, Iahwe zice că nu poate fi decît stăpîn dar numai al ivriților
iar pe Neamuri urmează să le nimicească sau să le robească pe vecie, deci oamenii sînt doar robii lui
pe care trebuie să îi țină sub sabie, pîrjol, cutremure și alte asemenea binecuvîntări drăcești. Robia,
înainte de a deveni o stare socială, este prima dată o stare morală și de gîndire existențială, și care asu­
mată, este chiar mai rea decît robia socială. Prin asta au urmărit ivriții în antichitate să stăpînească lu­
mea cu sminteala lor ce a fost preluată de romani și greci și pusă în practică peste capul atîtor suflete
tiranisite ce nu au fost întrebate dacă doresc să bea apă chioară otrăvită cu minciună. Continui cu tex­
tul trismegist astfel: „Iar de mă stîrnești să spun ceva și mai îndrăzneț, esența lui este zămislirea și
facerea tuturor lucrurilor... Căci nu există nimic din lumea întreagă care să nu fie el însuși. El este
lucrurile care sînt și lucrurile care nu sînt... Toate lucrurile sînt în Tine, toate lucrurile sînt de la
Tine; Tu care le dăruiești pe toate și nu ceri nimic; căci Tu le ai pe toate și nu există nimic pe care
să nu-l ai”. Iahwe cere totul ca să fie mulțumit, la porțile Ierusalimului trebuie să curgă rîuri de aur,
argint, pietre prețioase și țesături fine, iar toți stăpînii lumii trebuie să vină și să lingă urdorile ivriților
pentru că numai ei sînt iubiți și scărpinați în freză de întunecatul Satana. Mare ticăloșie și obrăznicie
ne-a lăsat istoria pe cap!
Un alt text din aceste scrieri inițiatice, intitulat Cel mai mare rău pentru om este necunoașterea
Zeului ne dezvăluie ce nenorocire este ignoranța pe capul fiecărui muritor. „Căci răutatea ignoranței
învăluie pămîntul întreg și copleșește sufletul ferecat în trup, și nu-l lasă să intre în portul mîntuirii”.
Din acele vremuri fără istorie s-a văzut că ignoranța și prostia sînt cele mai mari nenorociri ale minții
noastre, iar mozaismul și iudeo-cretinismul tocmai pe aceste păcate fără seamăn și-au clădit puterea
și tirania minciunii și robiei. Pentru a scăpa de aceste nenorociri: „Însă mai întîi trebuie să sfîșii de pe
tine veșmîntul pe care îl porți – țesătura ignoranței, temeiul oricărui rău, lanțul slăbiciunii, vălul întu­
necat, mortul viu, stîrvul supus simțurilor, mormîntul ce-l tîrăști după tine, hoțul din casa ta, care, prin
ceea ce iubește, te urăște, iar prin aceea ce urăște, pe?? pizmuiește”.
În scrierea numită Despre gîndire și simțire găsim ce pățește omul care trăiește ca să cunoască, într-
o societate bazată pe minciună, lăcomie, viclenie și violență. „Și de aceea care sînt cunoscători nu le
este pe plac mulțimea, nici ei nu sînt pe placul mulțimii, ci sînt priviți ca nebuni și stîrnesc rîsul, sînt
urîți și disprețuiți, și de multe ori chiar omorîți”. De aceea românii au parte în epoca modernă numai
de secături și lifte, mediul social a fost viciat atît de mult în perioada fanariotă și în cea a ciocoismului
liberal încît comuniști cazari dar și băștinași nu au făcut decît să culeagă roadele acțiunilor subversive
ale manipulării mîlului din popor și să-l dezvolte în direcții uluitoare de îndobitocire absolută a majo­
rității românilor.
În scrierea Cheia găsim o sinteză a conceptelor filozofiei și religiei hermetice. „Lucrarea este vo­
ința sa, iar esența sa este de a voi ca toate lucrurile să fie. Căci ce altceva este Zeul și Tatăl și Binele
decît ființa tuturor lucrurilor care nu sînt încă și existența însăși a lucrurilor care sînt. Tatăl este cauza
copiilor săi, el fiind cel care însămînțează și hrănește, prin îndemnul Binelui ce se revarsă prin Soare”.
Încă odată este afirmat fără echivoc în dogma hermetică ideea fundamentală a Tatălui Ceresc. „Căci
Binele este cel care zămislește... Dintr-un Suflet al universului vin toate celelalte suflete, care sînt
aruncate de colo-colo în lume și sînt împărțite în mai multe categorii, iar sufletele omenești care
dobîndesc nemurirea, sînt preschimbate în îngeri”. Și în mitologia noastră se spune același lucru dar se
completează că acești îngeri sînt sub forma unor hulubași care se așează pe ramurile° Pomului Vieții,
copacul minunat din rai. „Și astfel ele trec în ceata zeilor nemișcători, căci există două cete de zei – cei
ce rătăcesc și cei care sînt nemișcători. Și astfel este slava desăvîrșită a sufletului. Dar dacă un suflet
intrînd în trupul unui om continuă în cele rele, nu va mai gusta nemurirea, nici nu va fi părtaș la Bine,
ci, fiind tras înapoi, se întoarce pe aceeași cale spre tîrîtoare, iar aceasta este pedeapsa pentru sufletul
păcătos. Ori viciul sufletului este necunoașterea... iar virtutea sufletului este cunoașterea... iar
știința este darul zeului” Și încă odată sîntem puși pe muchie ca să alegem ori cunoașterea ori
drumul ignoranței care ne va duce în păcat și nenorocire. Textul continuă cu conceptualizarea ideii de
bază a hermetismului sau teozofiei strămoșești. „Toate lucrurile depind de un singur Principiu, care la
rîndul lui depinde de Unul și Singurul. Principiul este mișcat pentru a deveni Principiu din nou, iar
Unu rămîne în loc perpetuu și nemișcat. Există prin urmare aceștia trei: Zeul, Tatăl și Binele,
Lumea și omul. Zeul conține Lumea, Lumea conține omul, Lumea este odrasla Zeului iar Omul este
pruncul Lumii... sufletul este veșmîntul minții iar trupul – al sufletului. Însă mintea, fiind cea mai
pătrunzătoare dintre toate cugetările divine și mai pătrunzătoare chiar decît toate elementele, are ca
trup focul”. Textul parcă ar fi luat din scrierile esene, dar nu-i rău dacă ne descoperim obîrșiile, chiar
atît de tîrziu iar conceptul de mai sus se găsește în tradițiile noastre sub forma șarpelui cunoașterii”,
„însă sufletul din om – dar nu orice suflet ci numai acela care este credincios – este un ceva îngeresc și
sfînt... Căci nici un alt trup nu poate primi un suflet omenesc, și nici nu este legiuit ca sufletul unui
om să decadă în trupul unei vietăți lipsite de rațiune. Căci există Legea Zeului ca sufletul omenesc să
fie ferit de o înjosire atît de mare” Grecii n-au prea înțeles cum vine cu zburdălnicia asta mioritică și
au tras-o după mintea lor în metempsihoză sau transmigrație, adică tot un fel de transhumanță carpa­
tină și nu din cele grecești. „Sufletul unui om păcătos arde, suferă, se mistuie, este chinuit, nenorocit,
nefericit de relele care vin și pun stăpînire pe el... Acestea sînt vorbele unui suflet pedepsit și nu așa
cum cred mulți și, tu, fiule, îți închipui că sufletul unui om cînd iese din trup, se schimbă în animal.
Aceasta este o mare greșeală căci sufletul este pedepsit astfel”. Textul de mai sus se adresează unui fiu
și nu unui rob sau unei slugi netrebnice ca în mozaism și iudeo-creștinism!
Astăzi cam nu prea mai găsești suflete care să fi păstrat ceva curățenie și să nu ajungă a se compor­
ta precum necugetătoarele cele mai înrăite de ticăloșia omului. „Mintea este îngerul cel bun, binecu­
vîntat să fie sufletul care este plin de ea! Și nenorocit sufletul care este lipsit de ea. Însă Mintea nu
suportă un suflet leneș, ci îl lasă legat de trup, care îl trage în jos. Un asemenea suflet, o, fiule, nu are
minte și de aceea nici nu trebuie numit Om. Căci Omul este o făptură divină și nu se compară cu nici
un viețuitor de pe pământ, ci cu cei care sînt în cer și care se numesc zei. Căci nici unul din zeii din cer
nu va coborî pe pământ, trecînd de hotarele cerului, însă Omul se înalță la cer și îl străbate în lung și-n
lat”. Conceptul de OM este specific numai culturii mioritice la care trebuie să adăugăm cele două mari
răzlețiri: civilizația emeș și cea a arienilor din India. „Și el află ce lucruri sînt în înalt și ce dedesupt și
cunoaște totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate, este că el nu părăsește pămîntul și cu
toate acestea el urcă deasupra, atît de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie să avem cutezanța și
să spunem: omul de pe pământ este zeu muritor și zeul din cer este om nemuritor. Așadar, toate lucru­
rile provin din această pereche – Lumea și Omul; iar toate acestea din Unul”. Din cîteva cuvinte,
gîndirea strămoșească ne-a dat pe spate și nu mai avem puterea de a ne ridica. Profunzimea desăvîr­
șită, gîndirea cumpătată și plină de sensuri, logica legăturilor de cauzalitate și trăinicia lor, limpezimea
înțelegerii și cunoașterea adevărului au fost toate adunate în conceptele hermetice sau să fim drepți cu
memoria strămoșilor noștri – concepte arimine. Dar ultimul citat mai dezvăluie niște informații năuci­
toare; teoria torului din fizica modernă privind apariția universului era înțeleasă de strămoșii noștri și
au lăsat-o moștenire posterității hoțomane!
În Mintea lui Hermes, altă scriere trismegistă avem o dezvoltare a ideii de lume cerească. „Privește
cele șapte lumi cu rînduiala lor nepieritoare și care umplu Veșnicia cu mersul lor diferit. Căci toate
lucrurile sînt pline de lumină, iar focul nu este nicăieri; căci tovărășia și amestecul contrariilor și a
celor ce nu sînt asemenea devine lumină strălucitoare prin lucrarea Zeului, Tatăl a tot ce este bun,
Domnul întregii ordini și Stăpînul celor șapte lumi”. Așa spun și informațiile găsite pe tăblițele de
plumb ce stau ascunse bine să nu știm cine sîntem. „Mai mult, ia aminte că fiecare trup viu este
alcătuit din materie și suflet, chiar dacă acel trup ar fi al unui viețuitor muritor sau lipsit de rațiune.
Căci toate trupurile vii au un suflet; iar acele lucruri care nu sînt vii, sînt numai materie în sine... Așa
cum omul nu poate trăi fără viață, nici Zeul nu poate trăi fără a face bine”. Iahwiță, stăpînul ivriților și
iudeo-cretinilor din Tora și Talumd, nu poate trăi decît băgînd groaza în robii lui!
Despre mintea comună este un text care arată de ce unii muritori sînt dați pradă uitării iar alți prin
calitățile lor de excepție devin nemuritori. „În oameni, această Minte este Zeul și de aceea unii oameni
sînt zei, iar umanitatea lor este apropiată de cea divină... Căci acolo unde este Suflet este și Minte; tot
așa cum acolo unde este Viață este și Suflet”.
Discursul tainic de pe munte ne mai luminează cum trebuie cinstită divinitatea în tăcere și cu gând
curat. „O, fiule, Înțelepciunea se înțelege în tăcere, este materia și pîntecele din care Omul este născut
iar sămînța este Binele Adevărat... Cel născut astfel va fi diferit, va fi Zeul și Fiul Zeului, va fi Totul
în tot, și în el se vor aduna toate puterile... Fiul Zeului, Unicul Om, prin voința Zeului este Naș­
terea din nou. ... Ferească Zeul, fiule”!! Noi am zice ferească Sîntu, fiule că mulți tîlhari ne-au pîndit
drumul prin istorie! „Așadar, cel ce a dobîndit prin îndurarea Lui această naștere din Zeu, părăsind
orice simț trupesc, știe despre sine că este din Lumină și Viață și că este alcătuit din acestea și astfel
este umplut de bucurie”. Și tăblițele de plumb spun același gând înțelept, după moarte omul vrednic și
învrednicit prin faptele sale din cursul vieții se va duce în cetatea luminii vii unde va avea parte de
veșnicie și de întruparea în Marea Lumină. „Poimandres, mintea supremei stăpîniri, nu mi-a trans­
mis mai mult decît ceea ce este scris, știind prea bine că pot înțelege de unul singur toate lucrurile și
auzi și vedea ceea ce voiesc”. Mai încape vorbă în zadar, totul este meserie și chiar dacă glagoria poate
fi mai înceată, dorința de minte înțeleaptă fiind mare, atunci drumul de urmat este numai acesta.
În scrierea Despre dreapta înțelegere se vorbește despre țăranul care sădește vie, un măr, un smo­
chin și alți copaci. Numai că în Egipt nu se cultiva viță-de-vie în perioada respectivă și nici meri ci
doar la noi, informație care arată locul unde au fost concepute aceste scrieri uluitoare pentru cultura
Europei și chiar a lumii!
În textul Asclepios către Amon – titlu Ammon îl purtau toți faraonii din dinastia saită ca iubitori ai
lui Ra –° autorul îl îndeamnă pe acesta: „Căci El este așezat în mijloc, avînd Lumea drept cunună, iar
asemenea unui conducător iscusit, mînă carul Lumii și îl ține la El însuși, să nu o ia pe delături... Așa­
dar, închină-te imaginilor, o, rege, căci ele sînt de asemenea forme reflectate ale Lumii Inteligibile”. Și
Constantin cel Mare și-a făcut monumente mînînd un asemenea car al lumii care apare și pe iconițele
geților fiind mînat de Sfîntul Soare sau Mitra.
În Predica desăvîrșită găsim nemulțumirea preoților egipteni dar poate chiar a geților stabiliți
printre egipteni pe care mai tîrziu grecii i-au numit terapeuți: „grecii spun «esențial», dar noi o numim
«după asemănarea divină». Partea pe care grecii o numesc «hylică» și căreia noi îi spunem «lumească»
este împătrită și alcătuiește trupul, care, la om, servește drept înveliș pentru partea divină... Stăpînul și
Făuritorul tuturor lucrurilor, pe care îl numim pe bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil
și sensibil; îl numește astfel nu pentru că el însuși ar simți, căci nu este nici locul potrivit să tratăm un
asemenea subiect, ci fiindcă este perceput prin simțuri. Făurindu-l așadar pe acesta primul, însă al
doilea după El Însuși, Zeul a găsit că vlăstarul Său este frumos și plin de tot ce este bun și l-a iubit ca
pe copilul divinității sale. A voit apoi, ca și un altul să existe, care să contemple această Ființă atît de
măreață și atît de perfectă pe care o zămislise din Sine Însuși, – și pentru aceasta a creat Omul – ce i se
aseamănă prin rațiune și grija pentru lucrurile facute”. Conceptele acestea sînt străine de religia
egiptenilor și specifice numai religiei strămoșești unde îl avem pe Sîntu, și Sarmis care era în fapt fiul
Maicii Pămîntești și al Tatălui Ceresc, adică Fiul Omului. Dacă Ziditorul își iubește creația ca pe
propriul fiu, avem în acest text conceputul de Fiul Omului, fiindcă OM în religia strămoșească era un
concept teozofic și nu avea nici o legătură cu ființa biologică ce se numea „nat” și „nată”. Așa că tre­
buie să punem mîna pe ciomag și să le înmuiem întăriturile mincinoase ale mozaicilor și iudeo-crești­
nilor. „Știind că omul e «esențial» nu poate avea grijă de toate lucrurile decît dacă are un înveliș lu­
mesc, El i-a dat Omului trupul drept sălaș... Astfel el a făurit omul din suflet și din trup; dintr-o na­
tură veșnică și dintr-o natură muritoare încît făptura alcătuită astfel să poată, datorită dublei sale
origini, să laude și să iubească ceea ce este ceresc și veșnic; să cultive și să stăpînească lucrurile de pe
pământ... Legea acestei ființe duble, omul, este religia, al cărei efect este bunătatea.... Însă filozofia
pură, al cărei obiect este religia sfîntă... Răul a fost prevăzut de Ziditor și atît cît a fost cu putință, a
luat măsuri de preîntîmpinare a lui, înzestrînd mințile oamenilor cu simțire, cunoaștere și inteligență”.
Cam tot așa spunea și episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes pe la anii 178 ai erei noastre des­
pre „filozofia creștină primită de ei de la barbari”, cînd mizeria iudeo-cretină nu reprezenta nimic în
spiritualitatea imperiului roman, ci cereau și ei spășiți de la împărat o miluire ca să poată ieși din statu­
tul de cult privat care nu avea dreptul să facă circ în public.
Toate aceste concepte, prin natura și simbolistica lor care reprezintă mare parte din dogma creștină,
sînt preluate fără nici o nerușinare din religia strămoșească pentru că atunci cînd dogma iudeo-cretină
se închega din minciună și hoție, religia geților era interzisă în imperiul roman în anul 381 și fiindcă
nu reușeau să o scoată din mințile oamenilor, i-au pus altă pălărie numită Pentateuh sau Vulgata adică
traducerea în greacă sau latină din ivrită a Torei făcută în secolul° II și următoarele ale erei noastre.
„Toate lucrurile ce au putere de a genera, vor genera deși se nasc din ele însele. Căci este limpede că
 din cele născute din ele însele nașterea se poate petrece cu ușurință, din moment ce toate sînt născute
din ele. Însăși Zeul veșnic nu poate și nu ar putea niciodată să se nască; va fi de-a pururi. Natura
Zeului este de a fi propriul său Principiu. Însă Materia sau Natura Lumii și Spiritul, deși par să fi fost
născute din vreun principiu, posedă în sine puterea nașterii și a procreării, natura fecundității. Căci în­
ceputul este o calitate a naturii care are în sine puterea și materia concepției și nașterii. Prin urmare, ea
este fără nici o intervenție din afară, și naște din ea însăși... Cît despre Spirit, el pune în mișcare și
guvernează toate speciile din lume potrivit naturii proprii pe care Zeul le-a dat-o.... Însă cînd domneș­
te ignoranța, viile sporesc și rănesc incurabil sufletul”. Poate în acest paragraf este informația pe care
ne-au transmis-o grecii privitor la faptul că boero Bisto a distrus viile datorită unei iubiri prea mari
arătată de geți acestei plante. „Molipsit de vii, sufletul, este parcă, plin de otravă și poate fi tămăduit
doar prin cunoaștere și inteligență.... Omul creat bun și în stare să trăiască viață veșnică, a fost făurit
din două naturi: una divină, cealaltă muritoare și alcătuindu-l astfel Voința Divină l-a făcut superior
zeilor, care au numai o natură nemuritoare cît și ființelor muritoare”
În continuare textul conține niște proorociri sumbre cu privire la Egipt și care s-au adeverit în mare
parte. „Egiptul va cădea în apostazie, cel mai mare dintre toate relele. Egiptul, odinioară țara sfîntă și
preaiubită de zei și plină de devoțiune și venerație față de ei, va deveni instrumentul fărădelegii, mo­
delul tuturor violențelor... În acele zile omul credincios va fi socotit nebun, omul necredincios va fi
lăudat ca un înțelept, oameni sălbatici vor fi considerați viteji; cel rău la inimă va fi aplaudat ca cel mai
bun dintre oameni”. Nu în Iudeea s-a născut iudeo-creștinismul cum mint cu nerușinare feciorașii
Satanei ci aici în Alexandria și care a dus la prăbușirea și distrugerea unor civilizații despre care istoria
nici nu vorbește. Aici a clocit rabinul ivrit Filon faimoasele lui plăsmuiri despre care arareori se vor­
bește dar sînt considerate de șărpăria din Vatican, unde sînt păstrate, ca scrieri sfinte și singurele care
spun adevărul. Însă textele lui Filon sînt și scrierile sacre ale schismei fariseilor care au modificat sub­
stanțial mozaismul tradițional în anul 90 prin canonizarea făcută la Jamnia! Pe Clement și Origene,
considerați de iudeo-creștini ca fiind părinții teologiei lor, i-au dat la răboj ca eretici, scrierile lor fiind
în cea mai mare parte interzise ori dispărute iar cele ale lui Origene chiar arse.
„Toate lucrurile sînt orînduite în timp prin lucrarea Soarelui și a stelelor după Legea Divină... Vor­
besc despre îngeri fiindcă socotesc că aceștia trăiesc alături de noi, și despre eroi care trăiesc deasupra
noastră, între pământ și straturile de sus ale firmamentului; acolo nu sînt nori nici furtuni”. Rînduiala
este stabilită după o lege divină, idee pe care o găsim și în scrierile lui Eno iar zicerile despre îngeri și
eroi sînt parcă scoase de pe tăblițe sau din alte texte mioritice unde apar eseni, aseni sau ausoni. „După
aceasta, ieșind din sanctuar, au înălțat rugăciuni Zeului, întorcîndu-se către miazăzi. Căci atunci
cînd soarele începe să coboare, cel care vrea să-L preamărească pe Zeu se cuvine să-și îndrepte
privirea într-acolo, după cum, la răsăritul acestuia, trebuie să privească spre răsărit”. Prin acest text se
sugerează că printre cei care participau la rugăciunile din templu erau și unii ce continuau ritualul de
invocații afară și cu fața către Zeu/Sîntu întorcîndu-se spre răsărit. Aceste practici se găsesc pe tăblițe
dar și în alte scrieri ale strămoșilor noștri pe care furii le-au botezat după nărav și apucătură.
Prima consecință a Căderii Omului din condiția lui superioară, este vărsarea de sînge și mîncarea
de carne. Îngăduința de a ucide este semnul „Paradisului pierdut”, iar primul pas către „Paradisul re­
găsit” este făcut atunci cînd omul se întoarce la un mod de viață potrivit. În mozaism tocmai ucide­
rea este cea mai profundă formă de cinstire a lui Iahwe, iar dacă îi mai punem alături cămătăria și
jaful atunci credința este desăvîrșită. Trebuie stabilită armonia dintre om și Natură înainte de a putea fi
stabilită uniunea dintre om și Dumnezeu. Căci Natura este Dumnezeu manifest; iar dacă omul nu este
în perfectă comuniune cu ceea ce e văzut, nu poate să iubească ceea ce e nevăzut? Dar întunecatul
Iahve trăiește numai din vărsare de sînge și munți de „frigărui frumos mirositoare” care îi umflă nările
ca unei fiare însetată de moarte nevinovată, așa că, ceea ce este văzut, căsăpit și fript trece în ceea ce
nu mai este văzut adică în fum și miresme sataniste.
Despre decani și astre o altă scriere trismegistă care spune că în vremea antichității se cunoșteau
numai șapte planete cum se afirmă la începutul textului. „Am spus fiule, că există un corp care învă­
luie toate lucrurile. Ar trebui să ți-l închipui ca pe o figură avînd o formă sferică; căci aceasta este
forma universului. Dedesubtul acestui cerc care cuprinde totul în el sînt rînduiți cei Treizeci și șase
de decani. Ei sînt purtați de mișcarea planetelor și totuși au puteri egale cu mișcarea principală a
Totului și încrucișează cele șapte sfere... Însă ei se mișcă pe cele șapte sfere... guvernează peste toate
lucrurile din lume și păstrează buna rînduială printre toate lucrurile... noi ne aflăm sub dominația celor
șapte sfere... Decanii împrăștie pe pământ sămînța celor pe care oamenii îi numesc tanes, unele fiind
mîntuitoare pe cînd altele distrugătoare”. În limba română cuvîntul tană, și tăni la plural, înseamnă
ceață, negură, iar caracterul lor benefic sau malefic se găsește în zînele sau ielele din mitologia noastră
care au exact aceste descrieri și trăsături. Cînd Ili/Iisus, marele preot al geților a fost răstignit de către
iudei în primăvara anului 30, el a spus pe lemnul de supliciu următoarele cuvinte în limba strămoșeas­
că: eli, eli lama sabac tani.
În scrierea Puterea de a alege este infirmată dogma destinului fatalist spunînd că: „Noi avem
puterea de a alege; de noi depinde să alegem fie binele, fie răul, după voința noastră. Alegerea răului
ne apropie de natura corporală și ne supune sorții. Întrucît duhul înțelepciunii aflat în noi este liber,
rațiunea intelectuală este de asemenea liberă, identică mereu cu sine însuși și independentă de Soartă”.
Prin alegerea noastră ajungem să ne mîntuim sufletul ducînd la sfințenie dar tot alegerea noastră ne
poate duce în lumea întunericului și al răului. Iar cel mai mare rău îl poate îndura ființa omenească
atunci cînd și-a pierdut Mintea și nu mai are cu ce să gîndească iar flacăra sfîntă a sufletului s-a stins
complet și suflul divin a dispărut. De aceea el nu trebuie să mai fie considerat Om. Acest suflu divin,
este necesar tuturor; căci el le menține pe toate, le dă viață tuturor, le hrănește pe toate. El izvorăște
din Fîntîna sfîntă, însuflețește toate făpturile vii, și totuși rămîne neîncetat singur. În scrierile lui
Eno avem o fîntînă a vieții care este lîngă Pomul Cunoașterii din Grădina Raiului, dar asemenea con­
cepte nu există în mozaism sau în teologia egipteană veche înainte de perioada saită, adică secolul VI
î.e.n., perioadă ce coincide cu vizita lui Anacarsis pe la anii 593 î.e.n. și a marelui preot get Za­
molxe pe la anul 540 î.e.n., la rubedeniile de pe valea Nilului!!!
În scrierea Fecioara lumii divinitatea supremă, „Zeul” cum este numit în text a poruncit Naturii să
existe și ea a luat forme spre uimirea celorlalte divinități. Marele Străbun a vărsat un elixir peste
Natură pentru a-i aduce fertilitate și astfel de îndată străpungînd universul cu privirea Sa, a strigat:
„Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului”. Vrerea i-a fost îndeplinită° iar
Natura s-a unit cu Lucrarea a zămislit o frumusețe de Creație iar Zeul i-a dat ființă. Zeul cheamă la sfat
ceresc toate făpturile care stăpîneau firmamentul și le cere să respecte legea și rînduiala stabilită pentru
bunul mers al lumii lor pe drumul veșniciei. „Spunînd acesta, Zeul, Stăpînul meu, a amestecat laolaltă
restul elementelor congenere, pămîntul și apa, și pronunțînd anumite cuvinte puternice și mistice – cu
toate că erau diferite de cele dintîi – a insuflat mișcare și viață în protoplasma lichidă, a făcut-o mai
densă și mai plastică și a alcătuit din ea ființe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit
sufletelor înalte, care locuiau pe tărîmul Zeilor în vecinătatea stelelor și care se numesc Genii Sacre”.
Aceștia au făcut la rîndul lor ființe după chipul fiecăruia iar Zeul le-a dat forme. Apoi a luat zodiacul și
a rînduit lumea cerească după firescul stabilit de el punînd semnele de animale și omenești. După
această muncă obositoare Zeul „s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare
nevăzută și un principiu procreator, astfel ca orice ființă să poată da naștere la făpturi asemenea ei,
fără a mai fi necesară făurirea de noi entități”. Relatarea de mai sus privind creația sufletelor amintește
de Timaios, lucrare scrisă de Platon unde o găsim astfel: „Zei ai zeilor al căror Ziditor și Tată sînt și
care, făuriți fiind de mine, sînteți indestructibili prin voința mea, aflați ce am să vă spun acum....
Pentru ca naturile muritoare să poată exista și pentru ca universul să poată fi într-adevăr universal,
aplecați-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducînd puterea pe care am folosit-o
pentru nașterea voastră... Eu însumi voi da germenii și începuturile; iar în rest veți țese laolaltă natura
muritoare cu cea nemuritoare modelînd și făurind animale”. După acest îndemn la muncă divină el
amestecă și potrivește într-o cupă sufletul universului, „și a turnat ceea ce mai rămăsese și l-a
amestecat în același fel, dar în combinații mai puțin° pure din al doilea și al treilea ordin. Făurind
universul, El a împărțit suflete stelelor în număr egal, cîte unul pentru fiecare; și, făcînd ca fiecare să-și
preia vehiculul său, le-a dezvăluit Natura universului și le-a învățat legile Destinului”. Citatele de mai
înainte le dă în bot turbăcioșilor ivriți cu spurcarea lor că Platon este un Moșe care a scris în greacă,
cînd textul hermetic arată fără putință de tăgadă sursa de inspirație a filozofului. Nimic din ideile de
mai sus nu se găsesc în făcătura lor drăcească!
Această legendă există și în Cabala care relatează istoria prelumească a sufletelor, crearea, trans­
gresarea și pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător. Și în Viziunea lui Er există elemente din
acest mit al facerii lumii, toate avîndu-și originea în teozofia mioritică, gustată pe îndelete de orice
pofticios și hoțoman.
Hermeticii și cabaliștii au aceeași doctrină numai că se deosebesc în formă și limbă chiar dacă între
cele două scrieri există o distanță în timp de peste 1700 de ani și o distanță în spațiu de peste 2000 de
km!!! Ceea ce cunoaștem astăzi sînt textele traduse în secolele II-III ale erei noastre, de greci din
 demotica egipteană pentru folosința lor unde se vede și grecizarea zeului Tehuti în Thoth apoi în Her­
mes Trismegistos. În hermetism triada este următoarea: 1. Dumnezeu, Nenăscutul, esența ființei; 2. In­
telectul prim, Mintea lui Dumnezeu, Cea Născută de la Sine; 3. Cuvîntul sfînt sau Fiul Om din Inte­
lectul prim, Născutul, deci trinitatea iudeo-creștină.
Epitetul Trismegistos „de trei ori mare” atribuit lui Hermes este de dată tîrzie și nu se întîlnește
mai devreme de secolul II al erei noastre. El este un cuvînt compus și provine din limba română veche;
tris este trei, iar meghiston are sensul de cea mai înaltă demnitate în feudalismul tîrziu însemnînd înalt
demnitar otoman, dar care în vechea religie a geților avea un sens religios. Expresia „de trei ori mare”
se referă la cele trei etape de inițiere pe care trebuiau să le parcurgă preoții geți pentru a ajunge OM și
a-și pregăti drumul spre veșnicie.
Mulți culturnici occidentali, înfocați ebraiști și apologeți ai iudeo-cretinismului au spus că scrierile
hermetice sînt niște plăsmuiri ale nemulțumiților ce au scăpat căruța plină de minuni ale lui Iahwe și
atunci s-au pus pe ticluit cîte în lună și în stele, îmbinînd mincinos filozofia neoplatoniciană cu iuda­
ismul lui Filon și cu doctrina kabalistică? Mari și întunecați mincinoși sînt cei ce au scris asemenea
ticăloșii; Cabala a apărut ca text în secolul XIII în Occitania nu în Iudeea, iar scrierile lui Filon nu se
pupă cu cele hermetice nici dacă le bați în cuie. Acestea sînt numai adevărurile învingătorilor care au
impus iudeo-creștinismul prin minciună, sabie, jaf, foc și crimă în imperiul roman în anul 381, dar noi
după atîta amar de vreme nu avem dreptul să scoatem la lumină și adevărurile învinșilor?
Încă din Renaștere cei care au studiat aceste texte, au observat împrumuturile numeroase din
scrierile hermetice în cele mozaice și creștine, dar nici o influență în sens invers, ducînd la con­
cluzia că textele trismegiste au fost elaborate înaintea celor mozaice și iudeo-creștine. Oamenii
acelor timpuri știau că dogmele scrierilor hermetice respectau întocmai dogmele creștine, iar faptul că
părinții iudeo-creștinismului dădeau citate din aceste scrieri este o dovadă în plus că ele aveau o legiti­
mitate temporală recunoscută indirect în creștinism. Și știau ei de ce, atunci religia geților era religie
oficială în imperiul roman și nu îndrăzneau să spurce această cultură – așa cum o fac astăzi fel de fel
de haimanale – fiindcă erau trecuți prin sabie. După lovitura de stat a oligarhiei iudeo-greco-romane și
introducerea iudeo-creștinismului ca religie de stat prin edictul lui Theodosiu dat la Tesalonic la 28
februarie 380 și interzicerea religiei geților prin edictul din anul 381 dat de același împărat din Cons­
tantinopol, de atunci minciuna și falsul la care trebuie adăugate crima și jaful au primit drum liber în
istorie, iar toată Europa și nu numai, cunosc acest fals al iudeo-creștinilor ca unic adevăr divin revelat
numai sataniștilor ivriți!
Scrierile hermetice au avut o mare influență asupra sistemelor filozofice ale Europei medie­
vale tîrzii și renascentiste. Mulți filozofi din acea perioadă au văzut în scrierile hermetice o întruchi­
pare a înțelepciunii divine în întregul ei, Poimandres fiind nu doar un om cu inspirație divină, ci și un
profund filozof care și-a căpătat înțelepciunea direct de la Dumnezeu. Așa spune și Eno despre Legea
Sfîntă primită de la Sîntu și tot așa ar trebui să spună toți urmașii lui mioritici! Toate aceste scrieri ale
lui Thot sau Hermes au fost gravate pe pereții templelor de către primul înțelept, iar al doilea înțelept
i-a îndemnat pe adepții misterelor să scrie învățătura pe table ascunse care să fie cunoscute numai de
inițiați și unde se spune că cerul este plin de genii. Ori Zamolxe a lăsat cu mîna lui asemenea table în
cultura strămoșească iar cea care povestește vizita învățatului în insula Samos spune că „micile și
credincioasele zîne/genii au mers pline de strălucire și au ajutat credința în insula Samos”.
Într-o invocație către Hermes adoratorul zice: „Știu al tău nume ce strălucește în cer, știu și ale tale
forme, știu al tău pom și știu al tău lemn. Te știu pe tine, Hermes, cine ești tu și de unde ești și care
este cetatea ta. Știu numele tale în grai barbar și numele tău adevărat scris pe sfînta tăbliță din locul
sfînt din cetatea lui Hermes, unde te-ai născut.” Prea multe știa înfocatul discipol dar nu ne-a lămurit
deplin cum suna numele lui Hermes în „grai barbar” poate n-ar mai fi rămas în istorie atîtea locuri
întunecate. Dacă numele lui era scris pe „sfînta tăbliță” într-un „loc sfînt”, atunci baștina lui nu poate
fi decît Sfinta Geția° pentru că numai aici în antichitate se scria pe tăblițe, iar numeroase texte ale gre­
cilor și romanilor vorbesc timp de peste 1500 de ani de neamul divin al geților și Țara lor Sfîntă. Și în
Edda sînt amintite tăblițele sfinte de aur ale asenilor sau geților cei înțelepți, pe care era scrisă
întreaga înțelepciune divină, iar graiul barbar pe care îl știa elenul este graiul mioritic vechi de milenii
și apropiat de cel al vechilor egipteni. Aceștia nu scriau decît pe papirus în perioada saită, așa că men­
ționarea tăbliței sfinte dovedește că religia lui Tehu-ti sau Hermes venea din altă cultură° decît cea
greacă sau egipteană și acest adevăr se știa atunci! Să mai dau citire acestei rugăciuni: „Vino către
mine stăpîne Hermes, tu, cu, multe nume, ce cunoști tainele ascunse sub polii cerului și sub pământ.
Tu ești mărețul șarpe, căpetenia tuturor zeilor, tu care deții începutul Egiptului și sfîrșitul lumii”.
După tradiția antică, polul sau axul lumii sau osia pămîntului era la geți și mai precis în Carpați unde
se afla și cetatea lui Dumnezeu, iar asta zic zău că este adevăr istoric nu revelație sau vedenie!
Dacă se știa că tainele acestei religii erau scrise pe tăblițe și îngropate sub osia pămîntului înseamnă
că și în antichitatea tîrzie se știa că geții au reușit să salveze din ghearele romanilor o parte din tăblițele
lor sfinte și le-au îngropat la loc sigur. Iar nemernicii cînd le-au găsit în anul 1873 chiar la poalele
cetății lui Dumnezeu – muntele Bucegi sau Cogaion – le-au și făcut de petrecanie ascunzîndu-le, astfel
ca învățăturile minunate ale neamului ales de Sîntu să nu le mai știe nimeni. Și apelativul „mărețul
șarpe” ne duce iarăși la lumea ariminilor din Carpați unde șarpele era atît simbol sacru al mișcării eter­
ne de naștere și renaștere din moarte dar și simbolul înțelepciunii și cunoașterii divine depline.
Din studierea papirusurilor grecești din perioada elenistică a Egiptului, reiese că „religia lui Her­
mes” nu numai că era larg răspîndită, ci practic dominantă în acest cerc al populației. Rugăciunile gre­
cești sînt prelucrări ale unor tradiții locale mai vechi amestecate cu elemente de filozofie elenistică.
Într-un papirus egiptean magic scris în secolul II î.e.n. în greacă, învocîndu-l pe Thot zice: „Arată­
mi-te în puterea ta profetică, Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stăpînește cele
patru ținuturi ale Cerurilor și cele patru temelii ale pămîntului să se arate. Arată-mi-te, tu, care ești în
Cer, arată-mi-te tu, care ești din Ou... Vorbește, cei doi Zei sînt și ei împrejurul tău – un zeu se nu­
mește Thath și celălalt Haf”. Referirea la nașterea lui Thot din ou se găsea în religia ariminilor „orfici
din Tracia” care a cunoscut o deosebită răspîndire la greci începînd cu secolul VII î.e.n. Iar cei doi
însoțitori ai lui Thot ca reprezentare hagiografică îi găsim în imaginea lui Mitra cabirul cu cei doi
cabiri/dioscuri unul cu facla în sus simbolizînd viața, iar celălalt cu flacăra în jos simbolizînd judecata
pentru cei care au trecut în lumea tăcută a nemorții, dar mai poate fi o trimitere la cele două ființe divi­
ne care însoțeau soarele în călătoria lui pe cer.
Cartea morților este încă o dovadă a legăturilor spirituale și de neam dintre ariminii carpatini și cei
din Egipt iar lucrarea provine din scrierile incluse în Textele sarcofagelor și care la rîndul lor vin din
Textele piramidelor la începutul secolului XVI î.e.n. ce au fost prelucrate succesiv pînă în secolul V
î.e.n. Textul cunoscut și sub numele Papirusul Ani, cuprinde rugăciuni, descîntece, incantații către
divinități, formule magice și alte expresii cu caracter religios, dorindu-se un îndrumar pentru cei ce vor
călători în lumea de dincolo. Este o traducere făcută în anul 1842 de către K. R. Lepsius, după un papi­
rus aflat la Torino. Manuscrisul provine din epoca tîrzie a Ptolomeilor dar el cuprinde informații care
se găsesc pe pereții templelor din secolul° XXIV î.e.n. fiind aranjat, adăugit și rescris de-a lungul tim­
pului. Forma ajunsă la noi a fost elaborată în secolele VI-V î.e.n. în perioada saită cînd Egiptul a
cunoscut o renaștere spirituală cu un mesaj puternic al trecutului. În această perioadă Cartea Morților
a fost elaborată în forma definitivă, cam așa cum a ajuns pînă la noi.
Morții la vechii egipteni se duceau în Cîmpiile Fericiților (sekht-Ialu sau sekht-Iaru). Iaru sau Earu
cum este scris în alte papirusuri, are legătură sigură cu Er din scrierile lui Platon fiindcă el a vizitat
Egiptul și a stat ceva vreme aici. Textele spun că morții mergeau în Sekht care poate fi citi și sekat
pentru că ei considerau aceste locuri niște insule pline de verdeață față de zona mlăștinoasă din Deltă.
Ialu amintește de Alalu din eme-gi, locul unde se duceau sufletele morților. Un alt ținut binecuvîntat
pentru morți erau Cîmpiile Păcii unde duceau o viață asemănătoare cu cea de pe pământ dar se pare că
principala plăcere era călătoria zilnică cu barca lui Ra. Pentru a dovedi înrîurirea spirituală a celor
două culturi, dau mai jos cîteva pasaje din aceste texte° menționînd capitolul:
C. 1 „În ziua de lumină cînd sfîrșește/ Devine începutul cel mai sigur.” Versurile sînt închinate
ținutului Amenti care era sălașul morților dar și „apusul”. Cînd sufletul mortului se îndrepta către
judecata lui Osiris, printre cei care urmăreau să îl distrugă era și zeul Kherty, sub forma berbecului ce
putea fi ostil sau benefic fiind influențat de faptele pămîntene ale răposatului și numai Ra putea să
înlăture această primejdie. Cuvîntul este compus din kher: a muri, a judeca și ty: viață. Osiris purta
titlurile de stăpînul și regele din Amenti fiind numit Khenamenti, adică domnul din Amenti. Taurul din
Amenti este un alt nume al lui Osiris.
Ionu era orașul pe care grecii l-au numit Heliopolis fiindcă zeul tutelar de aici a fost Ra. În egip­
teană se mai numea Ionnu-Meh, însemnînd Stîlp al Egiptului de jos, dar este un sens figurat ce suge­
rează coloana de lumină divină care unește cerul cu pămîntul în îmbrățișarea divină de zămislire și re­
naștere a vieții pe pământ, pentru că Ionu și sub forma Iaani erau spiritele divine ale înțelepciunii
solare care îl ajutau pe Thot. Iona în irlandeză are sensul de durerile nașterii. Iani sînt personificări ale
inteligenței din mitologia egipteană care asistă zilnic la nașterea lui Ra și îl însoțesc cu cîntecele lor,
adică făpturile de lumină din scrierile lui Eno sau esene și îngerii din hoția numită iudeo-creștinism. În
Macedonia, de sfîntul Ion în vară, exista un mic ritual în care fetele tinere veneau pe la gospodari cu
un fel de colind numit Ta Iani, și nu este nici născocire sau vedenie, nici făcătură sau conspirație, ci un
obicei vechi de mii de ani! Pe tăblițele de plumb îl găsim pe Ion ca nume de persoană și al cărui sens
este de mesager al luminii sau ființă de lumină.
C VII „Căci trupul meu este chiar trupul lui Atum”. În C. X și următoarele sînt menționate mai
multe porți, unele de foc, prin care trebuie să treacă sufletul răposatului, condiționată de cunoașterea
anumitor cuvinte tainice, concepte asemănătoare cu cele din creștinismul arimin dar care nu au nici o
urmă în scrierile pretins revelate ale mozaicilor.
C. XV „Căci din tine ies toate Formele și toate Ființele,/ Căci, iată, tu, ai rostit cel dintîi Cuvîntul în
lume;/ Pămîntul tăcut, ascultă și ți se supune.../ Tu, Zeu Unic domneai în cer încă/ De pe vremea
cînd Pămîntul cu munții săi de stîncă/ Cu ape și cîmpii nici nu exista.” Conceputul este identic în
scrierile trismegiste și în cele ale esenilor, în parte și în Cartea lui Eno, dar nici urmă sau umbră în
mozaism. De va fi cumva supărarea prea mare pentru întunecați, le mai rămîne să-și vîre în dos
revelațiile și apoi să le pună pe limbă pentru că noi ne-am săturat de otrava lor satanistă pe care o
organizație criminală Militia Cristi ne-a pus de 1600 de ani să o tot lingem!
C. XVII „Sînt zeul Ra.../ Sînt zeul Atum.../ Sînt zeul Nun/ Sînt însuși Marele Zeu/ Ce se creează
pe sine mereu./ Entități cerești, ierarhice,/ Eu le-am creat prin puteri magice,/ Astfel că, atunci cînd
mă înalț la orizont,/ Nu mă împiedic de nimeni și nimic/ Căci eu sînt Ieri/ Și îl cunosc pe Mîine..../
O Ra, tu cel din Oul cosmic te ivești.” Neheb-Kau era un zeu-șarpe, considerat invincibil atît în lumea
reală cît și în lumea de dincolo, avînd o față de cîine și stătea la pîndă lîngă lacul de foc numit Rose­
tau. Doar Atum/Ra putea să păzească sufletul morților de acest duh, dar numai pe cei cinstiți și vred­
nici pentru că cei mișei erau lăsați pradă lui. Și de nu va° fi și vouă cu prea mult năduf, adică cins­
titelor obraze ale istoricilor, amintesc statuia acelui șarpe misterios numit „gliconul” descoperită la
Constanța, despre care nimeni nu este în stare să spună decît prostii și prosternări în fața „marii culturi
eleniste”. Și steagul strămoșilor mei geții – voi aveți strămoșii în scursurile și leprele imperiului roman
– are capul șarpelui ca cel menționat de textele sacre egiptene. Un animal cu această înfățișare este șar­
pele Dahaka din religia brodită de Zoroastru, adică ar fi un fel de daca după urechea noastră fiindcă și
acest hoțoman a băgat adînc mîna în sacul cu gîndire mioritică. Numele zeului egiptean Neheb-Kau se
găsește în cuvintele noastre năhoadă: arătare, monstru și căi: a compătimi, a se plînge, a jeli.
C XIX „Ca în noaptea sărbătorii trunchiului Djed,/ Ce este ridicat la Djedu în picioare/ Noaptea în
care Isis neogoit,/ Jelește la priveghiul fratelui ei și soț prea-iubit.” Este o amintire clară a coloanei
lumii sau axului ceresc ori osia pămîntului cum apare în mitologia noastră unde Iaho îl plînge pe User
sub a lacrimilor cer.
C XX „Fă aceasta ca în ritualurile Haker numite,/ Cînd sînt separate sufletele osîndite/ De cele ale
aleșilor ce știu să străbată căile morții.” Și în iudeo-creștinism, sufletele sînt separate la Judecata de
Apoi după faptele săvîrșite pe pământ, concept care nu se găsește în mozaism.
C XXII „Iar, răsar pe cerul ce ne luminează,/ La fel ca Oul Cosmic alunecînd pe-o rază.../ Cu
mîinile mele împreunate în rugăciune.” Și în tradițiile noastre populare se spune că sufletele se înalță
la ceruri și se aprind pe boltă sub forma unor stele dar numai cele învrednicite de dreapta judecată a
Domnului. Iar Oul Ceresc a fost o jucărică foarte dragă orficilor, geților și emeșilor dar mai ales ne­
gustorilor greci care nu s-au prea neguțat la cumpărat și mai mult, degeaba au luat sturlubatica zicere
arimină, ținînd-o° acum ca cea mai aleasă gîndire elenist-elitistă.
C XXX „Și iată port cunună de învingător, ca dovadă!/ Inima mea ib îmi vine de la cereasca mea
mamă,/ În inima hati se văd faptele mele din viața pămînteană/ ...Eu nu sînt mort căci în Amenti sînt
primit.” Mai spune sufletul lui Ani că stă de vorbă cu Tatăl Ceresc. Dacă duci în mozaism această
idee° iese o berbeceală că nu se mai pot opri nici întunecații din „veșnica răzbunare”, dar ea se plimbă
în voie pe plaiurile mioritice și este cinstită și iubită din inimusa noastră străbună care oricît au batjo­
corit-o liftele împăgînite de atîta ură și trădare, mai are în ea raze de soare și năzuință de scăpare, iar
cu ele luminează în cătare gîndirea truditoare.
C XXXII „Află că șarpele Naau,/ La pieptul meu s-a ascuns!” Strămoșii noștri geți, cînd plecau să
se socotească cu sabia cu cei răi sau pofticioși de nemuncă, își puneau un șarpe în sîn care să-i ocro­
tească de rele și moarte, așa cum este amintit un asemenea animal mai sus și în religia egiptenilor.
„Toate cele create pînă astăzi în puterea mea se găsesc,/ Semințele lumilor ce vor veni, care n-au mai
fost,/ Sînt închise în pieptul meu la adăpost!/ Prin magie, în Cuvinte de putere am fost înfășat:/ Ele mi-
au fost aduse din cosmosul de deasupra,/ Din cosmosul dedesupt, din cel îndepărtat,/ Încă din vremea
cînd sufletul meu zbura în sublim,/ Acum, gîtlejul mi-l odihnesc la sînul tatălui divin./ Bătrînul zeu,
odinioară plin de măreție,/ Tărîmul morților mi-a dat în stăpînire,/ Cu frumosul Amenti, Cu cei osîn­
diți, și cu cei care prin moarte vor trăi.../ Pe cînd el zeul atît de puternic altădată,/ Căzut e pentru tot­
deauna.” Conceptul religios al existenței fără început și fără sfîrșit, născută și renăscută din puterea
gîndului și glasului divin, care s-a zidit în formă văzută și iarăși revenită în nemărginire, cu veșnică
naștere din sfînt în sfînt pentru binecuvîntarea vieții pe pământ. Iar zeul bătrîn este Șaue carpatin, dus
pe meleaguri de soare plin, să vegheze suflete drepte, pătrunse de legile înțelepte, date spre pază și
chezășie de Ziditorul lumii ce a fost și va să vie.
C XXXVIII „Într-adevăr, am fost hrănit cu viață din Eternitate.../ Într-adevăr trăiesc întru Djed./
Și după moarte am o viață plină de har,/ La fel ca Ra, în fiecare zi, renăscîndu-mă iar./ Mă răspîndesc
pe Pământ și îl umplu de mine, Căci sînt zeul celor Două Țări, pe nume Hotep (Fericitul).” Nici nu știu
cum să încep, să fiu de cinste și să nu-nțep pe marii mișei ce ne-au falsificat cu ură drăcească, marea
gîndire cerească și-au scos din loc blestemat, lucrarea Satanei să fie cinstită și-n veci pomenită a
neamului întunecat!
C XLIII „Eu sînt Ieri, Eu sînt Azi!/ De-a lungul a generații nenumărate,/ Lucrez ca viețile voastre
să fie apărate.../ Zadarnic vă-ntoarceți ochii spre mine:/ Un văl întreit mă ascunde bine.../ Unicul fiu
al Unicului,/ Din centrul Universului enigmatic.../ În singurătatea mea eu sînt un singuratic./ Chiar
dacă nu trece o zi fără să salvez ceva...,/ Toate trec mai departe, și trec, și trec prin fața mea.../ Da,
este adevărat: sînt ființa din care toate sevele țîșnesc/ Și m-am născut în Oceanul ceresc.../ Sînt
Nemișcatul, Marele Nod al destinului care zace în Ieri,/ Și în mîna mea își are soarta Prezentul./ Nu
mă cunoaște nimeni/ Dar eu pe toți vă cunosc, vă pot ști;/ Pe mine nimeni nu mă poate simți, Pe
cînd eu vă port pe toți în inimă./ O, tu, Ou Cosmic și voi, ascultați-mă! de milioane de ani vă trimit/
Focul prin razele mele-au țîșnit/ Pentru ca inimile voastre spre mine să le întorn.../ Sînt stăpînul inte­
ligenței sfinte și a Verbului Magic.../ Este adevărat, Tatăl tău Ceresc prin tine trăiește.” De aceea Eno
a fost chemat la ceruri unde a primit Legea Adevărului și Dreptății, ca oamenii să se poată îndumnezei
prin fapte bune și să vină în marea de lumină cerească de unde să nască altă lumină, din sfînta lumină,
ce-n veșnică viață se-nchină și naște, renaște, prin moarte cunoaște chemarea lui Sîntu, ce-și leagănă
gîndul în viață și moarte, a lumilor fapte. De ieri, de azi, de mîine, se naște și crește, sufletul sfînt ce
veșnic trudește, la fapta zidirii și nemuririi pe plai de lumină să fie pomină marelui OM.
C LIII „Sînt Taurul sfînt! Domnesc în Cer și pe Pământ./ Cînd apar ca o flacără, sînt stăpînul
luminii,/ Pun în rînduială ritmurile din Cer și poruncesc anii.../ Căci sînt chiar principiul Cumpenei
lumilor,/ În cercuri largi mă rotesc în jurul Oului Cosmic,/ Razele mele strălucind din Cer.” Textul
cuprinde o parte din mitul mioritic al lui Mitra sau Sarmis.
C LXV „Tot ei pun în mișcare spițele Discului de Foc.../ Ra va putea urca iar pe cer absorbind pe
săturate,/ Substanța lui Maat, Adevăr și Dreptate,” Ideea dezvoltă conceputul lumii veșnice a luminii,
diriguită de marii zei care lucrează pe Tărîmul-Veșnicei-Deveniri. Noi o avem prin înălțarea sufletului
la ceruri cu ajutorul osiei cerului iar Platon a „transformat-o în filozofie greacă” prin povestea lui Er.
C LXIX 69 „Gheb este tatăl meu și mama mea este zeița Nut.” În scrierile geților este invers,
pămîntul fiind mamă iar cerul este tată.
C LXXXVI „Voi locuitori ai Cetății Cerești” Scrierile strămoșilor noștri vorbesc de Cetatea Vieți –
dago gio – ori a Veșniciei cum apare pe tăblițe. În unele texte se spune că intrarea în Tărîmul morților
se făcea prin muntele Manu, la noi muntele sfînt al geților pe unde se înălțau sufletele la ceruri, se
numea Meru. Dar man în eme-gi are sensul de soț, bărbat, doi, pereche, iar noi avem vîrful Omu, ca
pisc de unde Dumnezeu binecuvînta Țara Sfîntă, alături de Ceahlău.
C XCIX „O, voi, purtători ai veșmîntului «Ansi»,/ Priviți: barca mea cu bucurie o iau în stăpînire./
Veniți și voi stăpîni ai furtunilor, voi care/ Navigați bărbătește°, fără teamă în apele lui Apophis”
Iordanes în Getica la XIII,78 ne dă informații uluitoare cu privire la faptele strămoșilor noștri, asta îi
privește numai pe cei care se consideră urmași ai geților și nu scursurile colonilor aduși din imperiul
roman chipurile, să repopuleze „țara sfîntă”, fiind priponiți pe veșnicie de Carpați. Zice Iordanes că:
„În victorie ca și cum învingeau datorită șefilor, i-au numit pe aceștia nu simpli oameni ci semizei,
adică ansi.” La emeși, ensi erau preoții judecători ce conduceau lăcașele de cult. Și iarăși îi blestem
pe toți cei care ne-au falsificat istoria cu știință sau din prostie; să le crape rînza, să nu-i primească
pămîntul, să-i țesele oștirile de draci în frunte cu comandantul suprem – întunecimea Sa Iahwe,
C, CXXXII „Iată oștirile cerului se pun în mișcare:/ Alături de zeii și zeițele ce-l înconjoară,/ Zeul
împărțirii universului/ Se află în rîndurile oștirii, alături de ai lui/...În milioanele de ani ce vor veni/ Nu
vor descoperi decît că Ra, Domnul și Stăpînul nostru,/ Urmează o singură cale, iar aceasta este o cale
de foc,/ Și că toate oștirile Cerului merg în spatele lui spre același loc!” Oștirile cerului sau cetele de
îngeri le găsim și pe tăblițele de plumb și în furtișagul numit Tora, unde în partea de început, întune­
cații și regișorii lor întru întunecime, dădeau vîrtos cu sabia în oștirile cerești la care se închinau Nea­
murile și o parte dintre ivriții din Iudeea.
Fragmentele de mai sus selectate din Papirusul Ani, ajustate puțin ar face cinste oricărui studiu aca­
demic de teologie sau teozofie creștină, dar se lipește ca nuca de perete de pretinsele scrieri „revelate”
mozaicilor și preluate din această religie sub numele Vechiul și Noul Legămînt!
În istoria lumii, doar culturile emeș, egipteană și mioritică, adică toate venite din rădăcină
arimină, au avut ca fundament moral, social și divin, Legea Sfîntă a Adevărului și Dreptății, după
care și-au călăuzit existența pămîntească°, iar ca simbol al sacrului crucea și steaua.
Ivriții° și iudeo-sataniștii au avut din totdeauna legea minciunii, lăcomiei, urii și a răzbunării veș­
nice, grecii aveau legea hoției și minciunii iar romanii aveau legea crimei și a jafului.
Oracolele caldeene a fost un poem din care s-au păstrat foarte puține fragmente. Numele de calde­
ean este un nume vag, folosit de greci pentru regiunea Kaldu situată la sud-est de Babilon spre coasta
Golfului Persic, adică vechiul Sumer. Dar în elenism, acest cuvînt mai însemna și scrierea folosită în
această regiune de unde s-a răspîndit în tot Orientul fiind cunoscută și sub numele de aramaică sau
siriacă. Numele lucrării este o șmecherie greacă pentru a șterge complet originea textului dar mai ales
a doctrinei fiindcă acest poem a fost foarte mult folosit de neoplatonicieni după mijlocul secolului III al
erei noastre, adică perioada cînd începuse pe față marea conspirație a grecilor și romanilor împotriva
religiei geților. Deși ei au făcut mereu trimitere la caldeeni, asirieni, totuși în aceste culturi, care erau
apuse de mult nu există nici o° urmă a° dogmei invocate. Uneori, unii, uitînd consemnul conspirației i-a
luat gura pe dinainte spunînd că aceste scrieri ar veni de la „barbari” fără a preciza neamul de săl­
batici ce se țineau numai de subțirimi atît de gustate de eleniști, menționîndu-se° apariția lor în secolul II
al erei noastre. Mari mișei!
Un papirus din secolul II al erei noastre are notat pe margine următorul horoscop cu adresă la împă­
ratul roman Antonius Pius (138-161) și care a fost scris de preoții egipteni ai lui Tehu-ti sau Hermes
Trismegistos din orașul Teba: „După o cercetare întemeiată pe mai multe cărți, lăsate nouă de vechii
înțelepți caldeeni – atît Petosiris (pir-o Psamitec I 663-609 î.e.n.), cît mai ales regele Necheus (pir-a
Necao 609-594 î.e.n.), cum și ei au urmat sfatul stăpînului nostru Hermes și al lui Asclepios, adică al
lui Imouthes, fiul lui Hephestus”. Textul cunoscut astăzi vine într-adevăr din secolul II al erei noastre
dar în el se precizează că cei care l-au scris aveau la îndemînă cărțile lăsate lor de vechii înțelepți cal­
deeni la începutul dinastiei saite adică sfîrșitul secolului VII î.e.n. Și nu mult mai tîrziu după această
dată apar tot în Egipt scrierile hermetice care sînt foarte apropiate cu cele caldeene dovedind că au o
origine comună. Chiar autorii papirusului spun că faraonii Psamitec I și Necao au urmat sfaturile lui
Tehuti/Hermes și Asclepios, deci originea lor caldeeană adică din Mesopotamia este o născocire gre­
cească sau romană. În acele vremuri, Cărțile caldeene făceau parte din biblioteca templului din Teba
și chiar faraonul Necao se baza pe aceste cărți precum și pe cele ale lui Hermes și ale lui Asclepios.
Dar Asclepeios împreună cu cei șapte cabiri ai lui Sedek, au scris prima carte teologică din lume –
Cărțile lui Tehuti – pe care o cunoșteau și egiptenii, iar cultul cabirilor era parte din religia geților. Clar
ca lumina zilei dacă nu ai mintea întunecată de minciună și venin!
Unii comentatori ai Oracolelor considerau pe Creator ca „Unu și Bine” iar un fragment al acestui
text spune „El este Primul, indestructibil, veșnic, nenăscut, neîmpărțit; complet, neasemănător cu altci­
neva, cel ce are toată frumusețea, incoruptibil, din tot ce e bun cel mai bun, din tot ce e înțelept cel mai
înțelept; El este Tatăl bunei rînduieli și al dreptății, cel ce poartă toată învățătura în sine și este na­
tural, perfect și înțelept, unicul Destăinuitor al înțelepciunii sacre a naturii”.
Aceleași idei însă mai dezvoltate le găsim și în scrierile lui Eno dar și în cele ale esenilor din Pales­
tina. În ultima perioadă de timp, chiar preoți catolici prin studii elaborate departe de dogmatism și
minciună, spun că aceste scrieri sînt realizate mult înaintea apariției mozaismului din care s-au „inspi­
rat” pe săturate ivriții cînd munceau de zor la ticluirea Torei prin secolele° III-I î.e.n. Să dau cîteva ver­
suri din cele scăpate de urgia timpului dar mai ales a oamenilor cu mintea plină de ură.
„Căci din Izvorul Părintesc,
nimic care să fie lipsit de perfecțiune
nu se desfășoară
 Tatăl nu a semănat teamă,
ci revarsă numai credință

Tatăl s-a tras îndărăt,

dar nu a stins Focul propriu
din a sa Putere Cunoscătoare”.
La hermetici, eseni și budiști tăcerea era o condiție a înțelepciunii și mîntuirii la fel și la pitagoreici.
Omul îl poate „cunoaște” pe Dumenzeu numai dacă atinge această Tăcere unde nu sînt auzite decît
cuvintele creatoare ale adevăratei Puteri. Mintea cugetătoare potrivit acestor texte este „focul sfînt”
sau „focul viu” din tradiția monastică și populară românească. El este „focul nemuritor” dăinuind
veșnic în univers, focul veșniciei și al înțelepciunii. „Învăpăiata” energie autocreatoare a Tatălui este
privită ca fiind inteligibilă, ca fiind determinată doar de puterea Minții.
„Tatăl le-a desăvîrșit pe toate,
și le-a dat pe toate celei de a doua Minți a Sa,
pe care voi, toate neamurile lumii,
o slăviți ca fiind prima”.
În text este amintită ca formă de inițiere în tainele înțelepciunii „o dată dincolo”, „de două ori
dincolo”, „de trei ori dincolo” scris de greci prin Hecate, termen considerat ca echivalent potrivit
pentru cel barbar care nu este precizat. Dar cunoaștem că Hermes era numit de greci Trismegistos care
avea sensul „de trei ori mare”, adică cel care a trecut prin cele trei etape de inițiere ale misterelor iar
cuvîntul vine într-adevăr de la „barbarii geți” pe care civilizații greci i-au furat de multă înțelepciune.
„De trei ori dincolo” este puterea inefabilă a Minții, mîntuirea prin veșnicie așa cum are înțeles cuvîn­
tul trismegistos din scrierile hermetice, iar „de două ori dincolo” dă din sine lumilor și răspîndește în
ele splendorile cunoașterii. „De trei ori dincolo” este Marea Mamă a universului, Marea Cunoaștere
sau Fîntîna Cunoașterii ori Pomul Cunoașterii Binelui și Răului din zicerile noastre, sau Iezer țob cum
și-au botezat mozaicii hoția din teozofia geților, fiind a zeilor și a tuturor făpturilor creației cerești, este
„Mireasa Minții”
„În jurul scobiturilor de sub coapsele părții ei drepte
se revarsă din plin Izvorul Sufletului Prim,
însuflețind dintr-o dată
Lumină, Foc, Aer, Lumi.”
Versurile destul de stîngace vreau să arate unirea Tatălui Ceresc cu Mama Pământească, cum este
prezentat actul creației de început în scrierile esenilor. În religia geților dar și la alte popoare, peșterile
erau locurile de naștere ale primelor ființe vii din trupul Mamei Pămîntești și tot aici se duceau înțelep­
ții pentru a primi învățătura divină din unirea celor două universuri, divin și material. „Scobiturile” au
aici sensul de peșteră sau loc unde există matricea nașterilor de început ale creației.
„Părul ei pare a fi o Cunună
De raze ascuțite de Lumină”.
O asemenea imagine a coroanei formată din raze ascuțite de lumină o vedem pe medalionul turnat
la moartea împăratului roman Commodus în anul 192 unde Mitra este purtătorul unei asemenea coroa­
ne, fiind cinstit cu apelativul Cabiru.
„Cybele cu adevărat este Fîntîna
și deopotrivă revărsarea pentru cei Cunoscători
și binecuvîntați;
căci ea este cea care primește prima
Puterile Tatălui în nenumăratele ei Pîntece,
Și revarsă asupra tuturor lucrurilor naștere
și moarte ce se învîrte precum o roată”.
Cybele era divinitatea principală în religia frigienilor și a fost adoptată de romani în secolul III î.e.n.
Ea era considerată mama tuturor făpturilor cerești dar și a celor de pe pământ fiind numită și Marea
Mamă sau Mama Zeilor. Numele ei vine de la o veche divinitate a neamului din Carpați și apare în
religia emeșilor cu numele de Gibil care era o divinitate a purificării și a iertării precum și a° apelor
limpezi dar și a° soarelui arzător sau a° focului. Grecii spun despre traci că aveau o divinitate solară
numită Gebeleizis fiind un cuvînt compus din divinitatea masculină Gibil cu rolul de Tată Ceresc și
Izis ca mamă a tuturor văzutelor și nevăzutelor. Actul unirii dintre Tatăl Ceresc și Mama Pămîntească
din scrierile esenilor, o avem în aceste versuri dar adaptată după mintea și vorba grecilor. Tot versurile
ne amintesc de roata vieții și a morții așa cum apare pe tăblițele de plumb ținută în mîini de îngerul pă­
zitor și nu de Iahwe sau alt întunecat. Mai spun versurile că Mama Pămîntească are vîrtejuri de înțe­
lepciune adîncă care, toate se ridică în Tatăl Ceresc fiind taina supremă a înțelepciunii sau a rînduielii
Tatălui. Și sigur aceste vîrtejuri nu se ridică din Ierusalim, nici din Palestina ci din Bucegi sau în sens
mai larg Cetatea lui Anu, Gog sau Sîntu pentru că munții Carpați aveau și alte locuri sfinte ale religiei
strămoșești, unde osia pămîntului este Pomul Vieții care unește pe Tatăl Ceresc cu Mama Pămîntească
sau cum apare în Viziunea lui Er acea coloană de lumină a vieții de culoarea curcubeului ce leagă cerul
de pământ. Și prin aceste ceruri spun versurile că umblă ionii, eonii, aionii sau geniile sacre toate din
Lumină făcute și de „Tatăl zămislite” care „face ca lumina sa unificatoare să strălucească peste toa­
te”. Legătura acestor versuri cu scrierile hermetice sau trismegiste nu poate fi pusă la îndoială.
„Căci numai el (ionul),
culegînd în deplina ei înflorire Floarea Minții
din Puterea Tatălui
posedă puterea de a înțelege Mintea Tatălui
și de a așeza acea minte asupra
tuturor obîrșiilor și asupra tuturor principiilor-
cît și puterea de a învîrti/înțelege
și de a sălășlui în veci pe axul Său neostenit”.
Așa cum am arătat mai sus ion sau eon este energia divină ce sălășluiește în veci pe axul său neos­
tenit, dar ca să știm unde este acest ax trebuie să mergem în Bucegi, aproape de vîrful Omu unde se
observă fenomene energetice încă neexplicate pînă în prezent. Asemenea „ciudățenii” mai sînt în mun­
ții Buzăului cu acea coloană de lumină ce unește cerul cu pămîntul, dar și munții Ceahlău cu „pirami­
da de lumină” Poate va apărea vreo minte care va da cu ghiocul în direcția cea bună pentru neamul
mioritic ca să iasă din bezna făcăturilor sataniste.
În scrierea trismegistă Fecioara lumii găsim informații care dovedesc încă odată originea comună a
acestor texte chiar dacă atît scriitorii antici cît mai ales cei moderni spun despre manuscrise că nu se
știe nimic sigur, dar despre făcăturile ivriților se știe totul prin revelație care este numai conspirație
împotriva neamului omenesc.
Filozoful Proclos în Comentarii, spune despre adepții acestor culte: „Teurgii spun că El – Timpul
fără margini, Ionul – este Ziditorul, și îi cîntă divinitatea, atît ca bătrîn cît și ca tînăr, ca învîrtindu-
se veșnic prin sine însuși și ca ion; ca atunci cînd concepe suma tuturor lucrurilor numărate, ce se miș­
că în lumea Minții Sale, fiind totuși deasupra tuturor, ca infinit, datorită Puterii sale, și totuși este văzut
în ele, ca înfășurat ca un Șarpe.” Și tot ca un șarpe se ridică spre cer energiile din locul sfînt al mun­
ților Bucegi, iar șarpele ca simbol al sacrului și al înțelepciunii apare pe mai multe tăblițe. Și ivriții la
începuturile istoriei lor cînd încă nu le plesneau țestele de otravă iahwistă, aveau un șarpe care, spun
ei, îi vindeca de venin și rău. Poate de aceea au distrus șarpele lui Moise, ca să adune venin și răutate
cît să poată otrăvi lumea întreagă.
„Tatăl a făcut să se întindă
șapte firmamente a lumilor”.
În scrierile esenilor apare acest număr de ceruri dar mai există o spirală a firmamentelor ce depind
și sînt legate indestructibil de al optulea care este cel de Lumină așa cum apare în ridicarea lui Eno la
ceruri. Textele susțin că Adevăratul Soare – Sfîntul Soare – este dincolo de lumile accesibile simțurilor
și ține de lumea Luminii, vărsîndu-și acolo „fîntînile de lumină”. Și scrierile hermetice spun la fel iar
mitologia orfică spune că partea de sus a cerului s-a format din Marele Ou care s-a rupt în două iar
partea de sus este sferică în timp ce partea de jos este conică. Proclos ne spune că potrivit Oracolelor
existau șapte căi ale sferelor neregulate iar a opta sferă avea o mișcare unică și regulată. Așa apar cele
cerești în Viziunea lui Er scrisă de Platon. Tot el ne mai dă următoarea lămurire: „Comportamentul
puterii generatoare de vieți coboară din centrul cosmosului, așa cum spun și Oracolele cînd se referă la
medianul celor cinci centre ce se extinde direct prin partea opusă, prin centrul pămîntului”. Ori cen­
trul, osia sau axul pămîntului cunoscut și ca Pomul Vieții se afla în Sfînta Geție, în Muntele Sfînt, în
vîrful Omu, Pliniu cel Bătrîn scriind în Naturalis Historie IV, 26z că se afla aproape de gurile Istrului.
Oracolele descriu Soarele care are o „domnie de trei ori puternică”. Damascius comentînd aceste
scrieri spune că vîrtejurile care se formează leagă o lumea sensibilă de Fîntînile de Lumină a lumii in-
teligibile printr-o conductă, mai precis coloană. La granița dintre lumea sensibilă și cea inteligibilă sînt
„roțile” sau „vîrtejuri” care se pare că erau îngerii ce călătoreau sufletele spre lumina veșnică a celor
ce deveneau Om. Așa spune și mitologia noastră, fie spre veșnică luminare celor întunecați de ură și
venin împotriva neamului rumun!
Hippolit care cunoștea Oracolele, scrie în Respingerea tuturor ereziilor, despre cei ce și-au dus
viața în Dumnezeu: „Pentru această Taină este Poarta Cerului, și aceasta este Casa lui Dumnezeu unde
numai Bunul Dumnezeu sălășluiește; Casă în care nici un om care nu este curat nu va intra. Aceasta
este vegheată numai pentru cei în Duh; unde, atunci cînd vor veni, vor trebui să-și lepede veșmintele și
toți să devină miri, căpătîndu-și adevărata lor fire omenească prin Duhul Neprihănit”. Asemenea idei
a scris și Zamolxe pe tăblițe după vizita lui în insula Samos la cabirii ce musteau de evlavie numai că
urmașii lui s-au ticăloșit de nu mai vreau să audă de învățătura străbună. Acolo marele înțelept get,
pentru a potoli obrăznicia lui Pitagora spune că el este unit cu divinitatea printr-o cununie mistică pur­
tînd o „cunună a miresei” adică o cunoaștere cerească, iar Eno după ce ajunge în ceruri la Tatăl Ce­
resc, este îmbrăcat cu veșminte de lumină pentru vrednicia faptelor făcute în folosul neamului său.
Marii tîlhari ai românilor de astăzi oare ce veșminte ar primi cînd vor da colțul după cît rău au
făcut? Oracolele spun că sufletul este Mirele Focului Divin care l-a „curățat” de toate „petele” exis­
tenței pămîntești ajutîndu-l să fie pur iar inițierea în misterele Oracolelor era considerată o unire mis­
tică sau o cununie sacră.
„binecuvîntate sînt ele cu firi ce nici o limbă
nu le poate glăsui
multe sînt născute
din Sinea Ta Strălucitoare, O, Rege,
și din sămînța Zeului însuși,
prin puternica Nevoie”.
Primele două versuri se referă la condiția de OM care te poate ajuta să devii părtaș la veșnicie și
înălțat la ceruri cu veșminte de lumină. Următoarele fac referire clară la neamul lui Dumnezeu care
pe tăblițe de plumb apare ca fiind neamul get ce a fost ales de Sîntu să răspîndească în lume religia
crucii născută pe pămîntul sfînt, sau Țara Sfîntă. Iar inițiații orfici, adică unii din neamul geților din
Tracia, după zisa lui Ovidiu, spuneau: „Al meu neam e din Cer”.
Proclos, citînd Oracolele spune că ar trebui să evităm mulțimea de oameni ce merg în turmă, adică
să nu te întovărășești cu prostia ca să ai ce regreta. Învățătura ca drum de urmat pentru a deveni Om
este menționată și în scrierile trismegiste. Împăratul get al imperiului roman Iulian Apostatul cunoștea
Oracolele și le găsim citate pe la anul 362, astfel „La aceasta Oracolele Zeilor sînt mărturie; și spun
că, prin mijlocirea sfintei vieți de puritate, nu numai sufletele noastre, ci și trupurile sînt făcute să fie
vrednice de a primi marea izbăvire”. Dar sataniștii iudeo-creștini greci și cei de la Vatican au avut
grijă să dispară pentru totdeauna „oracolele zeilor” astfel ca lumea să rămînă în vedeniile și aiurelile
Talpei Iadului și a Satanei, toate ieșite de sub freză ivrită chiar dacă pute numai a pucioasă!
Și Oracolele neagă metempsihoza lui Pitagora sau transmigrația lui Budha spunînd: „Viața-și înde­
plinește din nou în om, iar nu în fiare”. Totuși sufletele celor nelegiuiți precum Gelu din tăblița 41,
spun Oracolele că vor dăinui într-un ținut întunecos.
„Vezi ca tu să nu cobori în lumea Razelor
Întunecate, dedesubtul unde veșnic se întinde
Adîncul lipsit de formă,
unde lumină nu se vede,
cufundat într-o neagră beznă”
De aici și-au luat ivriții locul unde se duceau sufletele celor decedați. Numai că în religia geților
acest loc era pentru cei nevrednici sau ticăloși pe cînd la mozaici toți ajungeau într-o asemenea lume a
tenebrelor de unde se vede treaba că toți erau mai întunecați decît tartorul care îi păstorea.

7.15 Zamolxe și Zarathustra

Pentru oricine studiază acest subiect, uimirea este mare cînd descoperă că există similitudini
evidente între religia geților și scrierile atribuite lui Zarathustra sau Zoroastru. În textul trismegist
Poimandres am dovedit că aceste manuscrise circulau în Egipt odată cu renașterea saită de la sfîrșitul
 secolului VII î.e.n. dar egiptenii spun că respectivele învățături erau scrise în hieratică încă din prima
parte a mileniului III î.e.n. Informațiile ne ajută să înțelegem că influențele spirituale între cele două
culturi au fost numai din ținuturile locuite din nordul Mării Negre și Istrului către Persia și mai ales din
jurul Carpaților locuiți de geți și nu invers.
Zoroastru, s-ar fi născut după Avesta în Aryanam (Țara Zeilor), regiune din nordul Iranului, patria
sciților sau aramanilor, cuvînt ce este apropiat fonetic de Ariminia, patria vechilor mioritici arimini.
La 20 de ani s-a retras din lume, la 30 de ani pretinde că i-a apărut un suflet bun și l-a ridicat la ceruri
unde a fost miruit și miluit cu atîta înțelepciune că a reușit să-i îngloade pre mulți dar care nu erau prea
dalbi la minte. Pînă să dea colțul, spun ei că preaiubitul profet a mai avut alte șase apariții mistice care
l-au luminat pînă peste poate. Primii după zisa legendei, au fost convertiți la noua religie regele per­
șilor, Hystaspes, tatăl lui Darius și curtea° sa. Dar acest rege s-a proclamat în scrierile sale ca: „Eu sînt
Darius, mare rege... Un fiu persan, a unui persan, un arian, având o descendență ariană”, adică rudă
de voie, de nevoie cu cei din Carpați dar și cu cei bejeniți în India la începtutl mileniului III î.e.n.
Pliniu scrie că denumirea națională a sciților și perșilor era aramei după limba greacă și aramani
după limba latină: „Persae illos (Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente,
antiqui Aramaeos”. În budism, Ariyanam este țara zeilor unde se poate ajunge printr-o înțelepciune
desăvîrșită. Dar vechimea acestor neamuri zburdalnice peste mări și țări, poate fi dovedită cu probe
epigrafice încă de la mijlocul mileniului II î.e.n. În vechea cetate Ugarit s-a descoperit un text în limba
ugarită din secolul XIV î.e.n. unde sînt amintiți bn army „fiul arameului” și două texte în akkadiană
unde apar cuvintele Ar-me-ya și a-ra-mi-ma. (Scripta aramaica C. Daniel p. 131), iar pe „specialiștii”
noștri îi supără că pe tăblițele de plumb apare cuvîntul arimin, urlînd că este făcătură.
Știm că din toriștea carpatină au avut loc cel puțin două migrații către est și sud-est, iar o parte din
acei răuleni kaska, mosca sau geska, pomeniți de scrierile hitite din secolul XIII î.e.n. se găseau tocmai
în această regiune a Iranului. Dar istoria acestor nestruniți zburdalnici prădători o găsim adumbrită de
neînțelegerea istoricilor chiar mai devreme decît ar crede ei că i-a aburcat mintea.
Zice Făcă-Tora că unul din fiii lui Sem se numea Aram care a dat neamul arameenilor din Mesopo­
tamia și Siria, adică a sciților și nu semiților cum au strâmbat ei îndrăcit istoria. Strabon spune despre
sciții din nordul Mării Negre că își spuneau° după neam, arameeni. Deci istoric ei apar ca neam la mijlo­
cul mileniului III î.e.n., fiindcă o inscripție a regelui Naram-Suen din Akad pe la anii 2300 î.e.n. ne
spune că a purtat război cu izbîndă împotriva neamului „Arame” care nu mai obosea în pornirile lui
prădalnice asupra vecinilor.
În scrierile asiriene din secolul XIII î.e.n. apar triburile de păstori akhlamu care își aveau ținuturile
în nordul Asiriei în munții de la izvoarele Tigrului și Eufratului, chiar mai sus și mai împrăștiate ori
adunate după vremuri și oameni. Regele Tiglafalasar I într-o inscripție din anul 1112 î.e.n. își laudă
faptele de arme împotriva acestor populații scriind: „De douăzeci și opt de ori am trecut peste Eufrat
pe urmele semințiilor akhlamu-arameene, de două ori pe an.” În textul asirian aceste triburi apar atît
cu numele akhlamu cît și arameene ca să fie limpede cine defilează prin istorie cu nasul pe sus. Nu­
mele seminției de păstori vine de la cuvintele akh: lîna tunsă a unei oi + lama: belșug, adică cei bogați
în turme. Alții care încearcă de o bună bucată de vreme să le fure istoria, erau bogați în lepră, jeg și
viclenii. În documentele regelui Salmanasar IV (782-722 î.e.n.) țara Amuru a arameenilor, este scrisă
Arumu, iar mai tîrziu fiind Aramu, limba pe care o vorbeau se numea aramii, dar în alte texte acești
locuitori sînt menționați cu numele de sabei ca și cei din sudul peninsulei arabice și chiar un trib de pe
malurile Istrului!
În anul 720 î.e.n. regele Sargon II înfrînge pe rîul Orontes la Qarqar o coaliție a statelor arameene și
apoi în Palestina la Raphia îi bate pe egipteni și pe aliații lor filistenii. Ivriții din Iuda și Israel puneau
de vreo afacere cu fioroșii asirieni de nu au scos nasul în istorie și nici în „revelațiile” lor nu apare po­
vestioara. Nu-i bai că l-au scos ei ca un pinten de oțel în Tora și Talmud de nu mai au Neamurile
ogoire la șezut. Poate că Iahwe dormea cînd asirienii s-au luat de păr cu neamurile arameene, egiptene
și filistene sau nu mai trăia în iub cu feciorașii lui dragi.
Homer în Iliada II,783 și Hesiod în Teogonia V, 304, vorbesc despre arimoi, adică arameeni sau
sciți cum spune Strabon și nici urmă de pupătură semitică cum clocesc mozaicii de la mijlocul seco­
lului XIX, iar lîngă Troia era muntele Arima, nume identic° cu al țării de la nordul° Istrului unde îm­
părățea titana Echidna și soțul ei Tiphon!
Aram sau Arim este numele unui vînjos mioritic din poezia populară, iar voinicii care luptă alături
de el se numeau haramini. Arum era fratele lui Matusalem și fiul lui Eno din teologia și teozofia ari-
mină. Rimmon era zeul vijeliei și al tunetului, în mitologia triburilor arameene/scitice iar pe tăblițele
de plumb descoperite la Sinaia, cuvîntul riumiom sau rimun înseamnă get, mai tîrziu find preluat ca
identitate de neam de către urmașii acestora. În Cartea lui Eno, Matusalem era fiul marelui clarvăzător
și avea la rîndu-i un copil numit Riman. Ivriții ca mari strîngători de valori de la alții, și-au numit
rimonim clopoțeii de argint care însoțesc sulurile Torei, unde terminația im desemnează pluralul. Uite
că am aflat după atîta amar de vreme de pe unde i-a apucat pe ei inspirația, vedenia°, revelația, fumi­
gația, imitația și conspirația!
În Avesta, patria sciților sau a arameenilor era considerată ca o țară cotropită la început de duhuri
necurate pentru că practicau o altă religie și spune: „Ahura Mazda grăi către Zarathustra Sfîntul:
Creat-am, o, Zarathustra, un loc plăcut, dar care nu este plin de veselie în toate părțile sale. Căci dacă
nu aș fi creat un loc plăcut, dar care nu este plin de veselie în toate părțile sale, toată lumea trupească
s-ar fi mutat în Airyana-Vaeja. (țara arienilor + văioaje: văi). Mai spune el că acest loc plăcut creat de
el a fost distrus de Ahriman printr-un ger năprasnic, isprava dracilor și a unui șarpe fluvial Dahaka ce
i-a mințit pe oameni. Apoi mai amintește de Muru, cetatea cea puternică și sfîntă. În continuare Ahura
Mazda considera Airyana-Vaeja, ținutul creației desăvîrșite unde se adună cu ființele cerești Yazate.
Muntele Arezura este cea mai mare tristețe a pămîntului de unde demonii deva ies din peștera iadului
și se avîntă în lume să facă rău. Și acest Ahura Mazda a venit cu legea bunei înțelegeri și a adevărului
ca să-i liniștească și miluiască pe cei ce îl ascultă pe proorocul Zarathustra. Denumirea șarpelui Daha­
ka este foarte apropiat de numele daca sau daga, acel cuțit sacrificial din religia geților iar cetatea sfîn­
tă Muru, ne trimite la muntele sfînt al geților Kogaion după graiul grecilor sau Meru după alte surse.
Despre Zoroastru, izvoarele grecești tîrzii spun că a fost mag la curtea regelui° Cambise (530-522 î.e.n.).
În scrierea Minunile de neînchipuit de dincolo de Thule, Diogenes către anul 100 al erei noastre
spune că în periplul său în Babilon, Pitagora l-a căutat pe Zoroastru care l-a purificat de necurățeniile
vieții sale anterioare și l-a învățat multe lucruri despre filozofia și religia sa. Dacă această informație
este corectă, atunci faptele s-au petrecut pe la anii 535 î.e.n. pentru că întors în Samos este obligat de
către tiranul Polycrates (540-525 î.e.n.), cu puținii discipoli, să ia calea bejeniei oprindu-se în sudul pe­
ninsulei italice, Magna Grecia la Crotona. Alte surse spun despre Pitagora că a fost făcut prizonier de
către perșii care au ocupat Egiptul în anul 525 î.e.n. și dus la Persopolis de unde a fost eliberat mai
tîrziu. Sau poate filozoful grec l-a plimbat pe Pitagora prin Persia pentru că în timpul său zoroastris­
mul era religie oficială în acest imperiu și avea asemănări cu conceptele atribuite lui Pitagora dar și cu
mitraismul – creștinismul get – un cult foarte răspîndit în imperiul roman și venit, spun mincinoșii, din
Asia unde însă nu există urme ale lui!
Herodot care s-a preumblat prin Persia pe la anul 450 î.e.n. nu îl amintește pe profet nici de bine
nici de rău, ceea ce dovedește că doctrina lui nu ocupa un loc important în cultele iraniene. Dar după
trecerea a cîtorva zeci de ani îl pomenește Platon (436-367 î.e.n.) în Alcibiade, informația fiind un
argument că unii iranienii au început să guste din bunătățile acestei dogme iar zicerile ei aveau ceva
trecere la popoarele scitice și persane.
Scrierile lui Zoroastru au parcurs drumul, de la un cult izolat și elitist la o religie oficială a
imperiului persan, în cîteva sute de ani. Elaborarea doctrinei a durat cel puțin 200 de ani, după moartea
profetului și nimeni nu poate spune dacă aceste adăugiri au fost idei ale lui Zoroastru sau adaptări
făcute mai tîrziu de către discipoli, din alte culte ale zonei sau de aiurea pentru că nu există texte care
să poată fi confruntate, la fel ca în mozaism cu făcătura lor. Dar avem posibilitatea ca să confruntăm
scrierile cultului lui Zoroastru cu texte aparținînd altor religii sau culte pentru a dovedi influențele și
diferențele doctrinare. O mică parte a scrierilor lui Zoroastru s-au păstrat pînă la noi, altele care for­
mează împreună Avesta sau scrierile sacre, sînt prelucrări tîrzii ale credințelor mentorului sau adaptări
realizate de discipoli cînd acest cult a ajuns religie de stat în anul 255 î.e.n. odată cu dinastia arsacizi­
lor și a dăinuit în această poziție pînă în anul 226 e.n.
Zoroastrismul avea ca principiu de bază lupta dintre bine și rău atît pe pămînt cît și în ceruri. În
această religie binele și răul sînt născuți din același părinte, Zurvan care are rolul de Creator al începu­
turilor. Fiind ființa cea mai înaltă spiritual, prin trimisul ei Honover, cuvîntul înfăptuitor, a creat cele
două lumi distincte și opuse, Ahura Mazda, spiritul luminii și înțelepciunii, și Angra Mainyu, spiritul
întunericului. Era slujit de 7 devi mai mari și o mulțime mai mici. Imperiul luminii era condus de
Ormuzd și ființele cerești care aveau în fruntea lor 7 principi ca un fel de Arhangheli, fiind însoțit de
28 de îngeri. În scrierile esenilor și Cartea lui Eno, teologia geților este foarte asemănătoare cu con­
ceptele lui Zoroastru, numai că scrisorelele° neamului arimin din Carpați existau chiar înaintea po-
topului cum precizează pe la anul 200 al erei noastre prelatul iudeo-creștin Tertulian și deci cu foarte
multe sute de ani înaintea pretinselor revelații ale lui Zarathustra, tot așa cum existau și înaintea Torei
ivriților. Cosmologia zoroastristă cuprinde creația: lumea primordială; starea mixtă: care este lumea
actuală și descompunerea: binele și răul pînă atunci amestecate vor fi separate de Mîntuitor iar lumea
răului va pieri. Pe cei buni, Mîntuitorul îi va duce pentru vecii vecilor în paradisul lui Ormuzd. Să vezi
atunci trai pe vătrai și huzur la cei cu parai! Concepția teologică deși în aparență este clar dualistă,
totuși după venirea Mîntuitorului și instaurarea Bunei Împărății dualismul duce în fapt la un mono­
teism evident iar mozaicii cînd și-au adunat urdiile și le-au pus la revelat, au scos de sub poala lor nu­
mai scrisorele – aiurele dar cu multe floricele culese din grădina perșilor, a egiptenilor sau a geților iar
dacă le arăți hoția te acuză de antisemitism, de parcă fapta făcută de mînuța ivrită nu mai este hoție ci
afacere cinstită.
Sistemul religios este completat de duhuri bune și rele care influențează viața fiecărui muritor în
bine sau în rău. Pentru că lumea nu mai poate fi vindecată de răutățile ce bîntuiau pămîntul, Creatorul
va trimite Mîntuitorul ca o reîncarnare° a lui Zarathustra pentru dreapta judecată; o cometă va lovi pă­
mîntul, o ploaie mare de sînge va inunda tot uscatul, apoi îl va incendia, purificînd prin foc pe toți
muritorii iar cei drepți vor fi salvați de mesagerul divin pentru Judecata de Apoi. După această jude­
cată pe unii îi așteaptă Garodman (raiul avestic) iar pe cei răi și păcătoși îi papă flăcările iadului cu
chinurile lui veșnice. Iadul celor răi din zoroastrism, este într-un loc unde curge un fluviu de metal
topit pe sub tălpile celor care nu au respectat Legea. Acest foc de nestins arde de șaizeci de ori mai
tare decît orice foc terestru. Tartor aici este Ahriman unde s-a cuibărit împreună cu cetele sale de întu­
necați pe vîrful muntelui Arezura. Ori cuvîntul este neaoș mioritic și știm ce înseamnă arsura, că bine
i-ar mai prinde o arsură la cap și acestui hoțoman. Muntele este undeva la marginea lumii și de aici a
purces Ahriman – Arimin – să-l ispitească pe Zoroastru, înțeleptul cu cămile bătrîne și scuipăcioase de
la care s-a molipsit atît de rău și împroașcă cu sfinte minciuni în lumina adevărului. În Cartea lui Eno
se spune că acesta a fost ridicat la ceruri la Tatăl Ceresc într-un loc la marginea lumii, pe vîrful mun­
telui° Ahuzan, apropiat fonetic de Ahura profetului persan. Plutarh îl scrie pe Ahriman din zoroastrism
în lucrarea Despre Isis și Osiris, cu numele de Arimanius, adică ariminul pre limba noastră dar după
mintea lor înveninată, fiind tartorul tuturor relelor.
Zoroastru împarte lumea în religia lui ca o luptă între bine – Ahura Mazda și însoțitorii săi cerești –
și rău Angra Mainy sau Ahriman cu cetele lui de draci. Lupta este purtată și între lumină și întuneric
ca și între lumea materială și lumea spirituală. Cînd va veni sfîrșitul lumii, Saoshyant sau Mîntuitorul
născut din fecioară, care va vesti apropierea Judecății de Apoi, va coborî din ceruri, va învia toți morții
– cum apare la Isaiia și care îl face pe Darius drept Mesia al ivriților – și va instaura definitiv Buna
împărăție a lui Ormuzd.
Asemănarea evidentă cu Apocalipsa ivritului Ioan nu poate fi negată de nimeni. Aceste vremuri se
vor întîmpla cînd Mîntuitorul va împlini 30 de ani. Ahriman în acțiunile lui se slujește de Druj care
este spiritul răului. Noi avem drug care este o bară de metal sau par gros, dar druizii erau preoții gali­
lor ce practicau un cult, spun unele izvoare, influențat de religia lui Zamolxe! Ahura Mazda are în tru­
pa sa șapte făpturi cerești, mai mult niște concepții filozofice: Spiritul bun, Virtutea perfectă, Împărăția
dorită, Evlavia binefăcătoare, Siguranță, Nemurire, Cucernică ascultare și pe care le găsim identic în
religia geților – cei 7 dio ai lui Sîntu.
În Ghata cel mai vechi text din Avesta care se presupune că ar fi fost scris de Zoroastru, Mitra nu
apare, semn că introducerea lui în religia oficială a fost făcută mult mai tîrziu de discipolii profetului,
poate datorită faptului că era foarte puternic ancorat în tradițiile populațiilor din Persia și noul cult
avea° nevoie de cît mai mulți adepți. Vechile culte ale sciților erau de mult timp tradiții și nu se mai
omorau cu speculații filozofice dar nici nu se lăsau îmbrobodiți ca niște nătîngi.
Mitra a fost încorporat în zoroastrism ca unul din cei 7 arhangheli dar tîrziu pentru că, fiind o divi­
nitate importantă în cultele vechilor populații iraniene, noua religie nu și-a propus niciodată să distrugă
tot ce a fost înainte, avînd în vedere că respectivele triburi considerau vechea divinitate ca parte esen­
țială a patrimoniului lor spiritual. Mitra din Avesta este o divinitate secundară față de cea din Veda
unde ocupă un loc central al cultului. Epitetul lui este „Mitra al pășunilor vaste”. Mitra din cultul
practicat în imperiul roman are foarte slabe rezonanțe cu cel din Veda și Avesta. El este „Sol Invictus”
creator și mîntuitor al universului. Ahura-Mazda în Avesta spune: „cînd am dat ființă lui Mithra cel cu
pășuni îmbelșugate, l-am făcut în stare de a fi slăvit, în stare de a fi chemat prin rugăciuni precum sînt
eu, o Ahuza-Mazda”.
 Mithra mai apare în textele grecești și romane cu numele de Arimanius, iar în Avesta Ahriman era
duhul răului. Știa el Zaratusthra ce știa și chiar hoție se chema! În tratatul împotriva magilor, Teodor
din Mopsuestia, vorbind despre Ahriman, îl numește Satana. Într-adevăr, există între cele două perso­
naje, o asemănare ce uimește de la prima vedere, dacă nu știi nimic din istoria iudeo-creștinismului și
hoțomănia pusă la cale de ivriți pe care ei o numesc țîfnos° și pretențios – revelații. Și unul și celălalt
sînt conducătorii unor numeroase cete de draci; fiecare dintre ei reprezintă spiritul ereziei și al minciu­
nii, sînt prinții tenebrelor, ispititorii și corupătorii.
Satana din iudeo-creștinism, este o preluare a lui Ahriman dar numai puțin prin intermediul scrie­
rilor mozaice, el fiind completat mult din descrierile esenilor făcute lui Belial, adică zeița Aștarte a
războiului și desfrîului pe care mulți mozaici o iubeau și venerau. În mozaism Satana apare ca mesager
și fiu al lui Iahwe, dar și căpetenie a tineretului drăcesc iar asta nu dă bine la scumpetea iudeo-crești­
nă! Mai spune gînditorul persan că este bine să purcedem la purificare printr-o adîncă meditație lăsîn­
du-ne în seama viziunii acorporale de esență divină, opusă viziunii fizice – getîg – elaborată de
minticica noastră. Acest cuvințel getîg parcă sună destul de cunoscut în sistemul getic de valori spiri­
tual-religioase, la urechile nedate cu făcătura. Consider că reforma lui Zarathrustra s-a făcut prin cu­
noașterea religiei strămoșilor noștri pentru că între aceste religii au existat legături strînse în timpul lui
Zamolxe și poate mai înainte așa cum cele două popoare sciții și geții erau neamuri de aceeași mamă
după legenda transmisă de Herodot.
În credința lui Zarathustra există un cer pentru cei drepți înaintea judecății de Apoi și se intră în
acest tărîm urcînd pe o scară cu șapte porți care îți deschid drumul către șapte ceruri, sălașul celor șase
emanați și al Salvatorului Saoshyant. Sufletul urcă prin aceste șapte ceruri însoțit de îngerul său
păzitor și ajunge în al optulea unde sălășluiește Creatorul Ormuzd. Dar aici nu poți ajunge numai dacă
vrei, ci trebuie să fii virtuos pînă peste poate în zoroastrism și după ce ai dovedit chemarea către cele
sfinte mai trebuie să tragi o dușcă de haoma. În sanscrită soma, la vechii perși haoma, gaoma în aves­
tică și ho'hma la mozaici, este o băutură care se extrage din arborele sacru gaokerena și cel care o bea
în timpul învierii oamenilor – dar numai cel care o merită – va obține viața veșnică. Nouă ne amintește
de povestea mioritică Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte și ceva din Pomul Vieții dar cum
prin Carpați nu se servește adevăr la masa istoriei, stăm și behăim la comanda și spusa altora, întune­
cați în minte și suflet!
Homer ne spune că pentru a-l proteja pe Ulise de vrăjitoarea Circe, Hermes getul îi dă o plantă
numită moly. Pseudo-Plutarh în tratatul despre Isis și Osiris, spune că „moly” ținea locul în ritualul
magilor din Capadocia lui „haoma.” În limba română molan înseamnă vin tulburel, iar moleață este
numele unei plante. Zamolxe cînd îi boteza pe cabirii din insula Samos și îi binecuvînta cu puterea
crucii, le dădea vin și pîine, iar un preot get prin secolul IV î.e.n. îi trece pe galii veniți în toriștea noas­
tră, la religia crucii, botezîndu-i tot cu vin și pîine strămoșească. Așa și-au scris mulți pricepuți istoria,
astfel ca numai lor să le stea bine pălăria pe cap!
În zoroastrism mazda – adică transcedentalul i se opune lui gaetha – adică lumii corporale, și pen­
tru că lumea este înclinată numai către rele, îl cheamă la sfîrșitul sfîrșiturilor pe Saoshyant – Salvatorul
să curețe pămîntul de aceste făpturi nătînge. Cadavre vii, cum le spune Zoroastru celor care nu-i iau în
serios profețiile, gaetha-nam, este pluralul genitiv al cuvîntului cadavre și îl bănuiesc pe persan de un
joc murdar de cuvinte. Cuvîntul gaetha cu sensul de cadavru este foarte apropiat de Geția° sau Geta,
locul unde locuiește Ahriman, după povestioara lui sau chiar numele poporului de la care s-a înfruptat
el cu divina înțelepciune.
Scrierea lor sfîntă se numește Gatha, adică „slavă” și cuprinde imnuri de slavă adresate lui Ahura
Mazda. În limba română cuvîntul găta înseamnă a se împodobi frumos, a se găti de sărbătoare, și mare
sărbătoare și-a făcut hoțomanul de înțelepciune în țara lui cu ce a furat de la geți. Canonul lui Zoroas­
tru se numea daena și era învățătura sfîntă a lui Ahura – Mazda, fiind cîntată în lăcașele de cult din
Persia, unde se oficia această religie. Noi avem în zicere carpatină cuvîntul doina care este o melodie
cîntată tărăgănat vocal sau la un instrument ca să ne ținem aproape de morile de vînt pentru că de ade­
văr ne frigem dacă ne lipim. În limba lituaniană, cuvîntul daina înseamnă° cîntec tărăgănat venit din tra­
diția populară sau cîntec popular. Dar scrisorica lor preacucernică Avesta se pare că a ajuns chiar pe
plaiurile mioritice și nu am gustat-o deloc, ba dimpotrivă, am afurisit-o de i-a mers vestea!
Avestița este cunoscută în mitologia noastră ca un duh rău aducînd chinuri și boli peste copii, fiind
ființa cea mai primejdioasă dintre toate duhurile rele. Poate lua orice înfățișare pentru a face rău, iar
această amintire atît de veche arată că strămoșii noștri erau simțitori cu cinstirea credinței străbune și
cu respectul față de înaintași. Avestița mai era cunoscută cu numele de Aripa Satanei, Samca, Iuza,
Avaruza, Dezana, Cadachia. Iuza, Avaruza și Dezana sînt cuvinte cu sonoritate persană° iar Cadachia
este o formă stricată a cuvîntului Capadocia, regiune vecină Persiei. Cred că atît geții cît și mai tîrziu
românii au cunoscut pe diferite căi Avesta și neplăcîndu-le deloc, au afurisit-o, păstrîndu-i o întruchi­
pare drăcească fiindcă s-au pus și perșii pe furat sau numai pe ciupit, dar așa scorțos să nu fie nici ur­
mă că ei ar fi făptașii „împrumuturilor” necerute!
Mai amintesc pentru a dovedi pe unde și-a găsit de ciugulit Zoroastru cînd îl chinuia rău revelațiile
și vedeniile, cuvîntul frashokereti din persana veche care desemnează în Avesta perioada dinaintea
„sfîrșitului veacurilor”. În limba română veche avem a se frăsui cu sensul de a se plînge, a se codi, a
boci și cheriți: morți, pieriți. Eu nu mă frăsui să le-o spun de la obraz că povestea n-are haz!
Zoroastru este primul care a umblat cu cociorba prin vatra noastră strămoșească la furat de lumină
din lumină și i-a ținut hoția!

7.16 Zamolxe și Budha

Pentru a înțelege legăturile ce au existat în trecutul îndepărtat între cultura și religia populațiilor
din Carpați și religiile din India, respectiv brahmanismul și budismul trebuie să ne aplecăm cu mare
atenție asupra informațiilor de pe tăblițele de plumb și să le coroborăm cu cele găsite în alte surse.
Brahmanismul este teozofia vechilor aryas care ne-a fost transmisă prin scrierile din limba sans­
crită. Brahmanii, din pricina purității sîngelui lor rămîn totdeauna aryas, clanul de stăpîni păstrători ai
miturilor și tradițiilor strămoșești din locurile lor de baștină de unde au venit, instruiți și cunoscători ai
gramaticii ei vorbeau numai limba sanscrită. Nu orice brahman este preot decît pentru cultul său parti­
cular, dar preoții sînt numai brahmani. În statele aryas un rege nu căpăta legitimitate decît după consa­
crarea brahmanilor, situație identică cu cea a lui amto de la geți. Crimele erau pedepsite după un cod
stabilit de ei – la fel și la geți – precum și modul de ispășire a nelegiuirilor. Ei nu aveau ierarhie întru­
cît toți erau egali prin naștere, fără un sprijin regulat din partea puterii, brahmanii se lăudau că erau
„zei pămînteni”, tot atît de respectați și tot atît de temuți ca și zeii din ceruri, așa cum la geți preoții
aveau un statut asemănător bucurîndu-se de mare respect din partea poporului, fapt pentru care Stra­
bon îi acuza de șarlatanie. Kșatrya era denumirea în timpurile Vedelor a nobililor și războinicilor sau a
dinastiilor născute din soare și lună și cîntate în epopeea Mahabharata. Fundamentul perpetuării brah­
manismului în timp nu a fost nici sprijinul politic, nici dogmatismul doctrinar sau fanatismul religios
ci puternicul sentiment pe care ei l-au reprezentat și l-au păstrat cu strășnicie de a întruchipa Dharma,
adică Legea, a ceea ce este decent, a ceea ce este folositor aici și dincolo și sfințenia cu care au păstrat
regulile de bază ale° existenței comunitare.
Brahmanul se considera ca reprezentantul și propagatorul adevăratei civilizații aryas și așa a fost
perceput chiar de populația băștinașă a Indiei o lungă perioadă de timp. El putea stabili legătura dintre
un idol local și marile divinități aryas, putea ridica un clan la nivelul unei caste dacă accepta o parte
din regulile aryas. În acest fel s-a stabilit ierarhia socială în fruntea căreia era „regele pămîntului”
ierarhie care își exercită atributele mai ales în plan moral și religios. Ei aveau ca regulă fundamentală
legea ahimsa – să nu ucizi – transmigrația sufletelor, respectarea vacii și ascetismul liber. Membrii
comunității brahmanice se numeau aryas cu sensul de păstrători ai tradițiilor strămoșești chiar dacă în
acest termen mai erau cuprinși războinicii și oamenii de rînd ce au format clanul primilor migratori.
Numai cei născuți din clanul aryas puteau deveni brahmani. Vedem aici similitudini privind alegerea
marelui preot Eno, Matusalem și Melchisedec din cărțile atribuite acestuia.
Inițierea unui novice în brahmanism era o treabă îndelungată și începea la vîrsta de opt ani prin
încredințarea copilului unui maestru – guru – foarte priceput pentru a deveni aryas în adevăratul sens
al cuvîntului. Cu această ocazie el primește funia sfîntă de care se va sluji toată viața. El, prin această
instruire se va naște a doua oară și de aceea se mai numea „cel de două ori născut”. Un model asemă­
nător de inițiere este amintit în scrierile trismegiste și în cele ale esenilor dar și instruirea gețișorilor în
solomonărie. Odată cu transmiterea funiei, guru care îl va ține în casa lui timp de 12 ani, îi spune și o
rugăciune închinată soarelui pe care trebuie să o repete în fiecare dimineață. Novicele care este atît
servitor cît și discipol va trebui să ducă o viață după reguli foarte rigide ținîndu-se tot timpul cast. Du­
pă ce termină instruirea el participă la o ceremonie de „ieșire” fiind eliberat de obligațiile speciale în
care a trăit pînă atunci și care îi conferă numele de „îmbăiat”. El trebuie să se căsătorească și să-și facă
vetre pentru cinstirea strămoșilor unde va arde ofrandele ritualice.
 Un brahman trebuie să aducă 5 sacrificii zilnice:
1. sacrificiul adus lui Brahman, cunoașterii sacre, prin care el își plătește datoria față de predecesorii
care au propovăduit Vedele. Este vorba de recitarea Vedelor și în special a strofei Savriti care este o
rugăciune închinată Soarelui și trebuie spusă dimineața și seara. Și cei rămași acasă în toriștea
carpatină se rugau îngenunchind dimineața și seara Sfîntului Soare, supărîndu-i rău pe spurcații iudeo-
sataniști multe sute de ani pînă ce au venit peste noi stîrpiturile cazarilor bolșevici, distrugînd-ne su­
fletele cu blestemățiile lor de fericire universală și umanitarism clădit pe minciună, teroare, crime de
neînchipuit și munți de morți.
2. sacrificiul pentru zei, dimineața și seara „atunci cînd soția îi spune că masa este gata”. Așa ne-am
ținut și noi de acest nărav pînă mai ieri, cînd primul dumicat era precedat de o rugăciune și de o bîne-
cuvîntare pentru bucatele de pe masă, dar mai ziceam cîteva vorbe pline de cinstire și după masă.
3. sacrificiul pentru umbrele morților, o stropire simplă cu apă.
4. sacrificiul săvîrșit duhurilor rele, mici jertfe de alimente puse în diferite locuri din casă sau afară.
5. sacrificiul pentru oameni prin milostenie și oferirea ospitalității. Tradiția o găsim în scrierile ese-
nilor care invitau pe străini la masă.
Mai sînt sacrificiile ocazionale – kamya – care se oficiază în cinstea unor divinități secundare pen­
tru realizarea bunăstării sau pentru exprimarea bucuriei la venirea ploii. Nemuțul nostru ajuns pînă în
Japonia – ainu – au niște spirite care le tutelează întreaga existență dar nu numai a oamenilor ci a tot ce
este viu pe pămînt, numite kamui. Un ciupic și cu o ciubotă iese Dracu dintr-o bortă! Ghici cine minte?
Focul casei este un sacrificiu simplu oficiat de regulă de către părintele familiei care poate îndeplini
și asemenea ritualuri simple. În sacrificiile brahmanice, cultul nu are un loc special, ci se construiește
un simplu altar pentru așezarea și arderea jertfelor și locul stîlpului ce va susține șopronul sub care se
va desfășura tot ceremonialul religios.
Cel mai mare privilegiu pentru un arya și-l poate asigura lui și strămoșilor, este ca să aibă un fiu
care să ducă mai departe tradiția brahmanică și să întrețină focul sacru pentru sufletele morților din va­
tra casei, considerate ca divinități și să le aducă ofrande. Periodic el va trebui să facă pomeni – „ritua­
lul turtelor pentru Părinți” – și să dea turte pentru fiecare dintre cei morți pe care el îi reprezintă. Oare
cîte asemenea „legături întîmplătoare” trebuie aduse ca să scoatem din cultura noastră făcătura latini­
tății pusă la cale de doctorii ardeleni și masonii ciocoimii liberale? În mozaism nu există aceste prac­
tici și aici au lovit cu mare îndîrjire cazarii bolșevici pentru că țăranul român care forma majoritatea
populației°, era păstrătorul „misticismului și clericalismului românesc”, adică spunînd adevărul în fața
istoriei, era depozitarul vechilor tradiții arimine. În Satapatha la XI,2 brahmanul spune: „Într-adevăr,
omul se naște de trei ori; mai întîi el se naște din tatăl său și din mama sa; apoi, cînd el face sacrificiul
este cea de-a doua naștere a sa; în sfîrșit, cînd el moare și este pus pe foc, cînd se naște acolo, aceasta
este cea de-a treia naștere. Iată de ce se spune că omul se naște de trei ori”. În scrierile lui Hermes
Trismegistos apare expresia „de trei ori mare” dar încă nu a luminat-o cultura ciumeților și scaieților
parșivi. La incinerarea mortului, brahmanul spune mai multe rugăciuni cum este cea din Rig Veda
X,16: „Mergi la cer, la pământ, după cum dorești, sau mergi la ape dacă asta îți face bine și cu mădu­
larele tale ține-te de plante. O focule, această parte care nu are început, această parte veșnică, încălzeș­
te-o cu dogoarea ta, și fie ca strălucirea ta pură să-l încălzească; cu tot ceea ce este prielnic în natură,
poartă-l pe cel răposat în lumea Păstorului divin”. Aceleași ziceri minunate le găsim și în scrierea tris­
megistă adică tot mioritică, numită Poimandres și care are chiar sensul de Păstorul divin. În Tora,
Talmud și Noul Legămînt, pas de găsești așa ceva, acolo toți răposații se bulucesc în lumea întunericu­
lui și frigului de sub pământ pentru că acolo se simt ei cel mai bine, fiind ocrotiți de întunecimea Sa.
În brahmanism, bocitoarele se poartă cu părul despletit, dansează în jurul rugului țipînd și bătîndu-
se cu pumnii în piept. La sfîrșit se spune: „Pe acela pe care l-ai ars, o focule, eliberează-l”.° În Artharva
XVIII avem informații despre înmormîntare astfel: „Cei vii se despart aici de cei morți...iată, noi ne
ducem să dansăm și să rîdem și să ne bucurăm de o viață lungă”. Ceva asemănător găsim pe tăblița 47
unde Cotizo își înmormîntează fiul ce a fost ucis de uneltirile romanilor. Cam la zece zile de la incine­
rare, cenușa și resturile de oase sînt adunate într-o urmă și îngropate în pământ care este considerat ca
Mama Pămîntească. Și pe tăblițe este amintit acest ritual, iar în lăcașul de cult getic de la Șinca Veche
s-au descoperit zeci de asemenea urne pe care arheologii români le-au distrus cu bună știință spunînd
că sînt urme din secolul XVIII și nimic mai mult. Sigur, mai mult este prostia și ura lor față de adevă­
rul acestui neam urgisit și batjocorit de fel de fel de tîrîturi!
Cele opt calități bune în brahmanism sînt: mila, răbdarea, lipsa de invidie, calmul, purtarea corectă,