templul păcii.

Spun ei și astăzi că menora ar simboliza idealul de iluminare universală transmis de mo­

zaism neamurilor, dar dacă le citești cu grijă scriitura vei descoperi cu groază că de aici curge un nese­
cat izvor de ură, minciună, viclenie, lăcomie și crime de tot felul. Mai dau ei în bobi pretinzînd că
obiectul de cult ar însemna și cele șapte zile ale facerii lumii și impunerea sabatului, dar cei mai mulți
dintre ei țineau atunci un calendar unde săptămîna avea nouă zile, după modelul egiptean. De aseme­
nea, ea ar simboliza rugul aprins văzut de Moșe pe muntele Horeb. După zicerile rabinului eretic Filon
din Alexandria și apologetului iudeo-creștin Clement din același oraș, cele șapte brațe ale menorei ar
reprezenta cele șapte planete, în această ordine: Luna, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn.
Cel de-al doilea model al menorei – cu nouă brațe sau lămpi – se numește Hanuca sau Hanukkah
după scrierea lor. Potrivit Talmudului, după ce regele seleucid Antiohos Epifanes a profanat templu
din Ierusalim în anul 167 î.e.n., obligîndu-i pe mozaici să se roage lui Zeus, ușa nu a fost bine sigilată
și ei au reușit să pună ulei de măsline într-o cupă ca să ardă o zi dar ea a ars opt zile și de aici și-au
spus ei că este un miracol, făcînd menora cu nouă brațe, cîte unul pentru fiecare zi, iar cel din mijloc
ca sursă de lumină ce le aprinde pe celelalte. Brațul din mijloc al menorei îl numesc Shamash cu sen­
sul de ajutor sau servitor, fiind reprezentat de o pasăre cu aripile deschise. Ei spun astăzi că sărbăto­
resc Hanuca de la mijlocul secolului I î.e.n. adică de cînd s-a pus la cale tîlhăria de către Irod și Hillel
cel Bătrîn pe seama teozofiei geților și a celei egiptene cum am arăta mai înainte, ținînd-o la data de 14
decembrie și durează o săptămînă. Dar sărbătoarea este în fapt Crăciunul arimin, sau nașterea luminii
din cultul mitraic și care nu se găsește amintită în scrierile lor Tora și Talmud, fiind încă o dovadă a
hoției și minciunii mozaice care la ei se numește vedenie, dar acum îi spun numai „revelație”!
Să ne dumirim și asupra acestui păsăroi de soi Shamash sau Șamaș – care umblă cu lumina în plisc
și aprinde celelalte cupe ale menorei cu nouă brațe. Shamash este numele akkadian al duhului soarelui
de la emeși care se numea Utu și era simbolizat printr-o figură – rîndul doi de sus, fotografia culoare
galben închis – ce ar reprezenta o pasăre cu chip de om pe piept. La emeși soarele era în relație directă
cu luna tot așa cum se menționează în mai multe legende de-ale noastre, fiind înțeles ca păzitorul drep­
tății și al bunăstării turmelor de animale dar și al roadelor agricole. Sanctuarul lui Utu se numea E-
babbara care însemna „casa strălucitoare” unde litera e avea sensul de cetate, templu sau casă, iar
simbolul lui Utu era o pasăre cu crucea în partea de sus în loc și de cap. La noi copiii care se instruiau
pentru a deveni solomonari, își aveau locul de pregătire într-un loc numit Solomonărie sau cetatea
Babarului, așa ca să știe și alții ce rădăcini avem. Iar lugal Ur-Engur din dinastia Ur (cca. 2600 î.e.n.), a
scris că a făcut legile din cetatea sa după cele ale lui Utu, adică ale Sfîntului Soare de pe plaiurile
mioritice. Un alt simbol al lui era un cerc în care este înscrisă o cruce cu brațele egale, iar din mijlocul
acesteia ies patru rîuri ale lumii de început. Alături de menora (în stînga) am pus un covor românesc
din anul 1835 care are mai multe simboluri ale religiei strămoșești, iar unul dintre acestea este pasărea
care stă în capătul de sus al crucii ce seamănă cu cea a mozaicilor de pe dragul lor obiect de cult. Iar
sub detaliul păsării lor am adăugat pasărea ce se găsește desenată pe coperta lucrării realizată în timpul
domnitorului Matei Basarab, intitulată Palia de la Govora (dreapta) care a fost tipărită în 1640. Dar tîl­
hăria o dovedesc și cu fotografia tăbliței asiriene de mai înainte, descoperită în biblioteca regelui Asur­
banipal unde deasupra Pomului Vieții este acea pasăre misterioasă ce umblă la mozaici cu focul în
plisc. Vedeți întunecaților că joaca cu focul este periculoasă și că roata istoriei° s-a învîrtit venind și
pentru voi vremea să vă faceți scrum și fum!
Și vă mai plesnesc una peste spurcatul și înveninatul bot care numai ură și venin a scos din el de-a
lungul istoriei, cu care ați otrăvit mințile a sute de generații de ființe nevinovate. Scrierea esenă
intitulată Tatăl Ceresc, spune că Bunul Părinte a răsădit „Sfîntul Pom al Vieții” într-un tărîm din mij­
locul Mării Eterne, iar pe ramurile lui „cîntă o pasăre,/Și numai aceia care au ajuns acolo/ Și au auzit
cîntecul tainic al păsării/ Vor vedea pe Tatăl Ceresc”, ori voi ați avut aceste scrieri după ce Irod a
închis centrul esenilor de la Qumran, iar după ce l-ați ucis pe Ili, marele preot al geților, v-ați făcut stă­
pîni pe acest loc și inclusiv pe toate scrierile lor pretinzînd acum că sînt toate ieșite de sub freza plină
de revelații a neamului vostru, dar toate sînt numai hoție și scorneli mozaice întunecaților!
În fapt cele două modele de menora ale mozaicilor sînt prelucrări ale Pomului Vieții° sau Ar­
borelui Cosmic cu șapte și nouă ramuri din teozofia arimină, hoție pusă la cale de către căpete­
nia lor Irod împreună cu Hillel cel Bătrîn și continuată de Filon din Alexandria și mai tîrziu de
apologeții iudeo-creștinismului. Menora cu șapte brațe se vede pe vasul filistean din secolul X î.e.n.
și cu asta trebuie să încheiem pentru totdeauna discuția despre originea ei sau a vedeniilor sataniste!
Aceste izvoare menționate mai înainte nu numai că adeveresc ceea ce scrie ivritul Isaiia în vedenii-
le lui pline de revelații, dar le completează cu informații suplimentare și supărătoare care ne arată că
cetatea lui Dumnezeu sau Gog era în cea mai îndepărtată „miază-noapte” unde creștea și Pomul Vieții
sau Arborele Cosmic, iar pe noi ne ajută să ne descoperim și înțelegem adevărata istorie, cultură și
religie strămoșească. Și ne mai dezvăluie aceste fotografii niște informații îngrozitoare pentru gîndirea
sănătoasă, leprele ivrite au furat atît de mult din preaplinul înțelepciunii mioritice că nu sîntem în stare
astăzi a cuprinde cu mintea!
Zoharul și Cabala – a doua hoție a ivriților făcută în dauna culturii noastre – vorbesc de doi arbori
cosmici, unul care își întinde rădăcinile în cer, iar celălalt și le întinde în pământ dar ambii au un
singur trunchi, fiind un fel de pom de-al nostru dar răsturnat fiindcă așa sînt ei după gîndirea mozaică,
pe dos și împotriva tuturor. Povestea este luată din scrierile strămoșilor noștri care, fugăriți de răutățile
slavilor și grecilor au plecat în secolul IX-X din sudul Dunării sub numele de bogomili și s-au stabilit
prin Germania, Italia și sudul Franței în Occitania. Aici în Occitania, pe la mijlocul secolului XII apare
pentru prima dată Cabala, citind-o, și orbii pe întuneric văd hoția ivriților numai cultura occidentală
nu vede nimic pentru că nu are interes să vadă. Despre noi ce să spun, sîntem orbiți de atîta prostie și
făcătură drăcească.
Vechii greci prin legenda despre muncile lui Hercule, ne spun că acest vînjos a venit și pe la nord
de Istru să trudească într-una din încercările pe care le avea de îndeplinit, aducerea merelor de aur.
Aici era o grădină cu un măr pe care creșteau mere de aur, dar de ele nu se puteau bucura decît zeii
fiindcă înfulecarea lor aducea întinerirea. Însă grădina era stăpînită de titanul Atlas, iar mărul cu ase­
menea fructe era păzit de o dihanie fioroasă – un mare balaur – care mînca pe orice nepoftit în acele
locuri. Și iarăși avem o trimitere la un tărîm de legendă de la capătul lumii sau cel mai îndepărtat
„miază-noapte” unde se afla o grădină cu un măr care aducea din nou viața la tinerețe, adică o înnoire
continuă a ei, deci acest pom era chiar Pomul Vieții.
Dar cele mai multe informații despre Pomul Vieții carpatin le avem de la filozoful grec Platon (427-
347 î.e.n.) care le-a pus în lucrarea Republica unde este un capitol intitulat Viziunea lui Er. Știm des­
pre filozof că a citit scrierile lui Abaris – așa l-au făcut grecii mic și de nimic pe Zamolxe, născocindu-
i o sosie – teologia lui Orfeu, instruindu-se și în teologia egiptenilor, dar toate aceste izvoare de înțe­
lepciune erau curat arimine, adică mioritice.
Er a fost fiul lui Armenios din Pamphilia, regiune din centrul Asiei Mici locuită de neamul arimin
al frigienilor, după cum scrie filozoful elen și fiind ucis într-o luptă a fost adus acasă pentru incinerare.
Dar trezindu-se cînd a fost urcat pe rug, el povestește cum sufletul a fost într-o călătorie în ceruri, des­
criind cele văzute pe care textul le-a lăsat posterității să putem și noi decela ceva din fabuloasa teozo-
fie carpatină. Zice Er către cei de față că la început avea în fața ochilor un loc de urcare și de întoar­
cere a sufletelor de la cer. Mecanismul acestui drum de urcare sau coborîre este Vîrtejul destinului
lumii format din șapte sfere înconjurate de o a opta sferă, a căror rotație armonioasă este supraveghea­
tă de Soartă. Mai spune despre suflete că după ce fac un popas de șapte zile într-o cîmpie, în a opta zi
ele trebuie să plece, iar după alte patru zile spune că au ajuns într-un loc unde se vedea o lumină ce se
întindea de sus, și era ca o coloană ce cuprindea întregul cer și pământ cu o culoare asemănătoa­
re cu cea a curcubeului dar mult mai strălucitoare și mai pură. Sufletele ajungeau la această coloană
după un drum de o zi și cînd se întindeau în mijlocul ei vedeau legăturile ei cu cerul – precum funiile
ce leagă o corabie – ținînd astfel laolaltă întreaga rotație. De aceste capete era prins fusul Necesității
sau al Sorții prin care sînt mișcate toate revoluțiile. Roata fusului este o roată în care sînt alte șapte roți
mai mici fixate toate pe fus sau osie. Fusul cu roata din exterior se învîrtea într-o rotire armonioa­
să, iar cele șapte roți din interiorul celei din exterior, se învîrteau în sens invers. Pe fiecare dintre
aceste cercuri sau roți era cîte o sirenă care cînta cîte un sunet dar toate cîntau împreună o melodie.
Descrierea făcută de Er este foarte asemănătoare cu teoligia lui Orfeu. Tot în această lucrare Platon
mai scrie despre energiile universului care se scurg ori se înalță prin această coloană de lumină astfel:
„Comportamentul puterii generatoare de vieți coboară din centrul cosmosului, așa cum spun și
Oracolele cînd se referă la medianul celor cinci centre ce se extinde direct prin partea opusă, prin
centrul pămîntului”. Dar după scrierile vechi ale latinilor centrul, osia sau axul pămîntului cunoscut și
ca Pomul Vieții se afla în Sfînta Geție, unde era și Muntele Sfînt.
Oracolele descriu Soarele că are o „domnie de trei ori puternică”. Damascius comentînd aceste
scrieri spune că vîrtejurile care se formează, leagă lumea sensibilă de Fîntînile de Lumină a lumii inte­
ligibile printr-o conductă, mai precis o coloană. La granița dintre lumea sensibilă și cea inteligibilă
sînt „roțile” sau „vîrtejurile” care se pare că erau energiile primare ale zidirii unde pluteau îngerii ce
însoțeau sufletele celor virtuoși în călătoria spre lumina veșnică a devenirii ca Om. Așa spune și mito­
logia noastră găsită acum în „basme, povești și legende”, fie spre veșnică luminare celor întunecați de
ură și venin împotriva neamului rumun! Diagrama orficilor ce a ajuns la noi datorită disputelor dintre
Celsus și Origene, privind hoția numită iudeo-creștinism și adevăratele origini ale acestei dogme,
prezintă „șapte sfere” ale naturii psihice inferioare așa cum sînt la Platon cele șapte sfere și care poartă
numele unor animale: leu, taur, șarpe, vultur, urs, cîine, măgar. Primele patru animale se găsesc pe ico­
nițele geților spre a fi aducere aminte pentru cei ce caută adevărul despre strămoșii noștri. „Oracolele
caldeene” am dovedit că făceau parte din scrierile sacre ale geților și iarăși trebuie să ne îngrozim de
cîtă hoție și ticăloșie a fost în stare cinstita și strălucita „antichitate greco-romană”!
Dar acest vîrtej misterios ce leagă cerul de pămînt și întreaga creație de început luată prin conceptul
oului cosmic sau auric, îl mai descoperim în lucrarea Omiliile clementine care au fost scrise pe la
sfîrșitul secolului I al erei noastre folosind manuscrise mai vechi ce aveau legături strînse cu cele ale
teologiei orfice sau getice, sau le-au folosit chiar pe acestea. „Materia împătrită fiind însuflețită și
întregul infinit fiind precum un adînc – curgînd perpetuu și mișcîndu-se fără deosebire, și revărsînd
mereu nenumărate amestecuri imperfecte, cînd de un fel cînd de altul, și de acea dezintegrîndu-se din
nou datorită lipsei sale de ordine, și înghițind încît să nu fie legat laolaltă spre generarea unei făpturi
vii – s-a întîmplat ca însăși Marea Eternă fiind purtată de jur-împrejur de propria ei natură, a curs cu o
mișcare firească într-un mod ordonat afară din ea însăși către ea însăși, precum un vîrtej, și și-a
amestecat esențele, și astfel, fără de voie, cea mai dezvoltată parte dintre toate, cea care slujește cel
mai mult pentru generarea unor făpturi vii, s-a revărsat ca într-o pîlnie în jos în mijlocul universu­
lui, și a fost purtată la fund prin vîrtejul ce a luat cu sine totul, și a tras după sine Duhul înconju­
rător; și astfel adunîndu-se pe sine laolaltă în cea mai roditoare formă dintre toate, aceasta a alcătuit o
stare diferită de lucruri.” Mai zică cineva că scrierea de mai sus nu prezintă cu fidelitate imaginea
energiei torului universului așa cum am arătat-o mai înainte! Iar pentru a-i înnăduși pe întunecați, dau
în continuare „povești” curat mioritice fără revelații sau vedenii, ci numai adunate din scurgerea tim­
pului de către unii sau alții. În unele ziceri străbune, sorbul mărilor este acela care sorbește marea, căci
din cîte ape se varsă în mare s-ar îneca lumea, dar Dumnezeu așa dă, că la cîteva zile sorbul sorbește
aburii din mare și se face mai mică, dar prin Bucovina se crede că sorbul este un șarpe cu solzi care
trăiește în ape, iar locuința lui este unde se adună toate apele din lume.
Tudor Pamfile în Mitologia poporului român ne lasă o poveste care spune că: „Prin unele părți se
crede că balaurii pe care îi° călăresc° solomonarii sînt sorbiți de sorb și ridicați în nouri de unde
cad cu ploile și cu broaștele. Curcubeul este drumul balaurilor, pe curcubeu se duc la apă. Șarpele pe
care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face balaur, adică șarpe uriaș, care poate zbura. După ce
poate zbura se duce pînă găsește un tău fără fund numit iezer, se bagă acolo și tot bea la apă pînă-l
scoate vreun solomonar. Solomonarii aceștia sînt oameni foarte învățați care poartă vremile cele grele,
iar solomonar devine numai unul din șapte călugări, care merge la o școală numită solomonărie… Sor­
bul este unde se varsă Apa Sîmbetei în Marea Veșnică lîngă Mărul Roșu.” Numai atît am a zice,
fiindcă citatul spune totul: loc de minciună nu mai este pentru tagma mișeilor, falsificatorilor și trădă­
torilor de Neam și Țară, dar ei își vor vedea nestingheriți de răutățile și plăsmuirile pe care trebuie să
le apere de mai bine de 150 de ani! Chiar la începutul citatului, povestea populară ne descrie explicit,
însă numai pentru unele minți nedate cu făcătura iudeo-satanistă, că legitățile torului cum se zice azi,
erau cunoscute de strămoșii noștri, poate nu i-am supăra prea rău pe cei ce se țin că au fost dintotdea­
una moțul neamului omenesc!
Macrobius care a trăit în secolul V e.n. scrie în lucrarea Saturnalia despre Saturn cam ceea ce am
arătat în citatul de mai înainte: „Se spune că Saturn (Timpul) are obiceiul să-și înghită copiii, iar apoi
să-i verse. Prin aceasta trebuie să înțelegem că Saturn este însuși timpul prin care toate – rînd pe rînd –
trec prin viață și se consumă pentru ca apoi să se zămislească din nou.” Oare de ce nu vrem să învățăm
nimic din aceste realități istorice și filozofice pe care antichitatea tîrzie le-a păstrat, aducîndu-le sub
nasul nostru să ne lumineze, iar noi ca niște sutași ai întunericului satanist strîmbăm din rît a fudulie și
ne ținem numai de damful latrinității, tracismului, pupincurismului și altor asemenea ticăloșii.
Două dintre simbolurile Marii Zeițe sau a Mamei Pămîntești în vechile mitologii erau coloana și
arborele sau pomul ca să fie supărarea cît mai mare, iar acestea se găsesc repetate de zeci și sute de
ori pe artefactele găsite în ținuturile locuite de geți inclusiv pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia
și pe iconițele de cult, fiind păstrate cu sfințenie în tradiția populară chiar dacă nu se mai știe semnifi­
cația veche. Dar astăzi nu se mai vorbește deloc, la fel cum nu s-a făcut vreodată, despre fabuloasa
cultură populară a românilor fiindcă ar face mare supărare obrazului civilizatei Europe!

Coloană de lut – stînga – cu desene descoperită la Vinča, de la mijlocul mileniului VI î.e.n., lîngă
ea am pus o coloană cu decoruri în formă de spirală a vieții, stilizată, găsită la Cucuteni, mileniul V
î.e.n., iar în dreapta este o coloană descoperită la Giurgești cam de aceeași vechime și lîngă aceasta am
pus o poză cu un vas de cult cu trei guri găsit în localitatea Costești, din aceeași perioadă de timp, lo­
curi situate în apropierea orașului Tîrgu-Frumos din județul lași. În dreapta este un vas găsit în satul
Lunca din apropierea sitului Turdaș, județul Hunedoara, vechi de peste 8500 de ani, iar în aceste
locuri s-a descoperit cel mai vechi oraș din lume cu o suprafață de cca 10 ha înconjurat de 11 șan­
țuri cu turnuri de apărare și palisade din lemn și pămînt. În terenurile ce aparțin comunelor Scobinți și
Ceplenița din județul Iași, arheologii au descoperit în anul 2011 o așezare veche de peste 5000 de ani!
În fapt este vorba despre un centru de locuit, fortificat pe o suprafață de 40 hectare din epoca pietrei și
a bronzului, dar peste care s-a așezat praful și uitarea ca să nu dea peste cap făcăturile întunecaților ce
se țin băștinași pe plaiurile carpatine prin strămoșii lor neanderthalienii, deși urmele acestora nu s-au
găsit pe la noi, ci numai în vestul Europei.
În localitatea Căscioarele din județul Ilfov s-a descoperit o construcție de cca 72 mp. făcută din
chirpici, veche de 7000 de ani. Peretele dinspre apus are o placă de teracotă pe care sînt pictați doi
șerpi, unul în ocru, celălalt în verde ce pleacă din centru către margini în sus și în sens opus unul față
de celălalt. Lîngă ea a fost găsită o coloană de cca 2,3 m înălțime cu un diametru de 0,5 m. goală pe
dinăuntru fiind acoperită cu benzi în ocru făcute sub forma literei S stilizată așa cum este și cea găsită
la Cucuteni, și care cuprind 7 rînduri. Între aceste benzi s-au format tot 7 benzi dar din fondul coloanei
care este bej deschis, fiecare rînd de S privit pe orizontal se văd totdeauna cîte 3, ducînd la ideea triplei
inițieri sacre, iar cele 7 forme S pe verticala coloanei în culoare ocru sînt cele șapte ramuri ale Arbore­
lui Vieții din Tată Ceresc și cele 7 forme de S de culoare bej deschis sînt cele 7 ramuri ale Mamei
Pămîntești care se afundă în Marea Veșnică, formînd împreună un singur trup. Cifra 7 poate semnifica
și cele 7 zile ale săptămînii la strămoșii noștri și care fiecare avea cîte un duh protector. În șantierul
arheologic s-au mai descoperit o coloană la fel de mare dar fără simboluri semnificative și 3 coloane
mici tot fără simboluri. Nu s-au găsit figurine care să fi trimis către un cult idolatric. Dar cei doi șerpi
de pe placa de teracotă găsită la Căscioarele ne amintesc de caduceul lui Mitra, de cel al mitropoliților
și patriarhului românilor și de Kundalini din cultura aryas din India unde ei se înfășoară pe șira spină­
rii. În vechile religii caduceul era și parte din osia pămîntului fiindcă cu el se putea aduce viață, fertili­
tate și moarte.
Pomul Vieții sau Arborele cosmic, numit și coloana de lumină în scrierea lui Platon, îl găsim și în
scrierea esenă intitulată Tatăl Ceresc, care spune că în locul lor de baștină este un rîu ce curge în Ma­
rea Veșnică, iar pe malul acestuia crește Pomul Sfînt al Vieții și: „Acolo locuiește Tatăl meu Ceresc și
locuința mea este în El.” Poetul latin Ovidiu în Fastele ne transmite aceleași informații despre baștina
geților scriind că: „Ianus învîrtește polul nordic al cerului, Geticus polus… Eu unul singur am dreptul
să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porțile cerului… însuși Jupiter nu poate să intre și să iasă
fără voia mea” și tot el deschide porțile cerului pentru a intra în cetatea luminii veșnice. Și Marțial în
Epigrame IX, 46 scrisă pentru prietenul său Marcellius care era soldat în armatele împăratului Domiți­
an, fiind plecat să se lupte cu geții amintește că în tărîmul carpatic este axis mundi sau osia lumii.
Polul getic (axis) din scrisorica lui Marțial cît și din poezia lui Ovidiu este osia sau centrul lumii,
axul, polul nord, buricul pămîntului, bolta cerească, adică pentru latinii secolului I al erei noastre, isto­
ria era limpede ca apa de izvor dar pentru noi cei de azi, totul este un întuneric desăvîrșit din care nu
mai reușim să ieșim. Aici în Carpați toată antichitatea știa că este Arborele Vieții sau Pomul Cunoaște­
rii Binelui și Răului, Stîlpul Cerului sau Mărul roșu din mitologia noastră de unde l-au preluat atîția
mișei cu care se fălesc de nu-și mai încap în pene. În cartea Mitologia poporului român de Tudor Pam­
file, retipărită la editura Saeculum 2006, la fila 141 găsim sensul expresiei „buricul pămîntului” care îl
avea în gîndirea neamului nostru. „Mijlocul pămîntului se numește buric, sau buricul pămîntului,
acolo unde la începutul pămîntului, cînd pămîntul nu era mare, își făcuse Dumnezeu și Dracu pătișorul
de odihnă. Buricul pămîntului este Sfînta Agură (a prevesti, a prooroci). Stăncuțele se duc la o mănăs­
tire, la buricul pămîntului, la niște călugărițe sfinte, de le cară spice în gură și fac girezi. Din spicele
acelea, călugărițele fac prescură și pîine. Acolo sloboade Dumnezeu cărți din cer și cînd se trezesc
ele, găsesc cărțile în biserică. Din cărțile acelea se fac apoi scrisori, de se trimit apoi în toată lumea
pe la mănăstiri.” Iar scrisorile erau duse de către pricepuții eseni sau solomonari să se știe în lumea
largă cîte ceva din înțelepciunea lui Dumnezeu. Cuvîntul buric vine din „limba zeilor” și dat pe înțele­
sul de azi avem, bur: a băga, a împrăștia, a desfășura, a ieși în afară, a face, gaură, mormînt + ig: legă­
tură, mănunchi, a strînge laolaltă, a cerceta, a scînteia, intrare, ieșire”. Aici în „buricul pămîntului” era
și cetatea lui Dumnezeu, precum și Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, dar și acea coloană de lumină
prin care sufletele urcau la ceruri sau „scara lui Mitra” cum apar în unele scrieri vechi, iar toată anti­
chitatea știa că „buricul pămîntului” este în Carpații noștri așa cum este dovedit mai înainte.
Platon scria despre axis mundi că era cel mai luminos loc al pămîntului fiind făcut din diamant.
Bine că era luminos și din preaplinul elenului ne-a curs și nouă în ochi ceva înluminare. Clement din
Alexandria spunea despre același fenomen, că „această coloană luminoasă este o reprezentare aniconi­
că a divinității… o rază a Soarelui spiritual”. Pentru românii de astăzi, polul getic sau coloana de lumi­
nă a ajuns o uriașă gaură neagră a întunecaților iudeo-sataniști care vreau să ne țină numai în beznă!
Și adevărul este chiar acesta fiindcă în zona Bozioru există o „ciudățenie” care apare uneori cînd
cerul este de o seninătate anormală, spațiul respectiv fiind ca o coloană de lumină alb-albastră. Tot
aici localnicii spun că sînt porțile Raiului dispărînd mai mulți oameni, iar în perioada regimului co­
munist s-au făcut mai multe acțiuni de studiere a ciudățeniei, dar experimentul terminîndu-se rău pen­
tru unii, stînca de forma unei coloane în jurul căreia se manifesta misteriosul fenomen, a fost dinami­
tată să nu mai avem parte de adevărata istorie a străbunilor.
Amintirea acestui loc unic se găsește și în islam, ajungînd în acest cult prin scrierile vechi ale gre­
cilor sau poate de la sabeii arimini care trăiau în peninsula Arabia în antichitate, spunînd despre axis
mundi că este o coloană de lumină care readuce sufletele la Principiul lor.
Într-un fragment de manuscris esen descoperit la Marea Moartă se spune: „Arborele Vieții mister al
misterelor/ ale cărui ramuri se înalță veșnic/ și ale cărui rădăcini se hrănesc din vîrtejul vieții/ dintr-un
izvor veșnic. Iar Tu, Tată Ceresc/ aperi roadele Lui.” În scrierea egipteană Papirusul Ani găsim infor­
mații nebănuite despre felul de gîndire al strămoșilor noștri: „Sînt Nemișcatul, Marele Nod al destinu­
lui care zace în Ieri,/ Și în mîna mea își are soarta Prezentul./ Nu mă cunoaște nimeni/ Dar eu pe toți
vă cunosc, vă pot ști;” În textele de mai înainte se vorbește mereu despre o mișcare de rotație a acestui
arbore cosmic, pom al vieții sau „geticus polus” cum l-a numit latinul Ovidiu pe la anii 10-15 ai erei
noastre, iar Platon amintește de niște roți care s-ar roti continuu fiecare separat și toate împreună într-o
ordine divină. Ori această mișcare a fost simbolizată în cultura străveche prin svastica cu trei sau patru
brațe, semn descoperit la Turdaș și Vinča, datînd din mileniul* VII î.e.n. și la Cucuteni din mileniile
VI-IV î.e.n. cum se vede mai jos.

Lîngă tabelul cu semne aparținînd culturii Turdaș este un rest de vas descoperit la Vinča, iar alături
un covor al indienilor navajo din statul Arizona, S.U.A. și cred că nimeni nu-i va putea acuza pe aceș­
tia de simpatii naziste sau iudeo-creștine după semnele de pe această țesătură tradițională. În dreapta
sînt două farfurii descoperite la Cucuteni care au desenate cîte o svastică!
 De la stînga spre dreapta este un vas din cultura Cucuteni – mileniul V î.e.n. – cu svastică pe el, iar
în jurul proeminenței sînt șapte cercuri mai mici, adică cei 7 dio din jurul Tatălui Ceresc, fiind însoțiți
de patru svastici. În dreapta este un pandativ etrusc din secolul X î.e.n. unde spirala din centru ca sim­
bol al înnoirii veșnice este flancată de alte patru spirale așezate în cruce, iar între ele sînt patru svastici.
Cuvântul modern svastica își are originea în sanscrită unde suastika înseamnă orice obiect benefic
sau aducător de noroc și în particular un semn făcut pe obiecte și persoane pentru a indica norocul. Dar
el în teozofia mioriticilor carpatini însemna și mișcarea continuă făcută după o rînduială precisă care
nu era încălcată niciodată, așa cum a scris și Platon. La români semnul svasticii vine din vremurile
fără de istorie, iar țărani noștri spun că semnul „îl avem din vremea urieșilor”, o dovadă indubitabilă a
continuității neamului pe aceste meleaguri de mii de ani chiar dacă mulți întunecați ne spun de la
obraz că ne-au adus vînturile, valurile! În mitologia strămoșească svastica mai este punctul fix sau
Centrul ori Cetatea lui Gog, Anu sau Dumnezeu care pune în mișcare universul, și se înalță pe Mun­
tele Cosmic, Pomul ceresc, Pomul Vieții identic în tradițiile românilor cu Axis Mundi sau Coloana
Cerului din scrierile venite de la greci și romani. Svastica are în cultura noastră° populară o importanță
fundamentală dată fiind frecvența cu care apare în cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor na­
ționale, pe pergamentele voievodale, etc., arătînd că vine dintr-o tradiție° primordială, fiind semnul sau
simbolul Polului, căci în adevăr, lumea se învârte în jurul lui. Polul însuși rămânând nemișcat și
neafectat de mișcarea pe care o produce cum găsim în scrierea lui Platon Viziunea lui Er, ea nu zidește
lumea ci este acțiunea° principiului asupra ei, sau cum găsim și în scrierile esene, adică getice zicerea
care ne învață că universul este într-o veșnică mișcare și transformare, totul curgînd după o Lege: „Ta­
tăl° Ceresc și cu mine sîntem Una”. Simbolul era cunoscut în antichitatea mediteraneană sub numele
de „roți” sau „vîrtejuri” cum apare orice svastică în mișcare! De aici din Carpați semnul împreună cu
semnificația lui s-a răspîndit în Ki-en-gi sau Sumer, Egipt și India. Atît svastica cu trei brațe cît și cea
cu patru brațe își au originea în jurul Carpaților, iar româncele îl coseau pe cămăși pînă după anii 1945
cînd venind peste noi bolșevicii cazari și acuzîndu-ne de fasciști, și semnul a trebuit să fie ocolit altfel
se ajungea la pușcărie. Această roată învîrtea de zor Arborele Cosmic sau coloana de lumină ce face
legătura între cer și pămînt, în oul auric al pămîntului dar și legătura dintre forțele universului ce se
mișcă într-o continuă transformare. În scrierea esenă Fluxul sacru avem surprinse aceste idei uluitoare
pentru cultura lumii, de care noi românii ne ferim mai rău decît dracu de tămîie. „Vîrtejul Sfînt al
Vieții, Fratele vostru Pomul este acela care deține misterul acestui sfînt vîrtej și este fratele vostru
copacul acela pe care voi îl veți îmbrățișa în gîndul vostru… Și voi veți fi una cu Pomul pentru că la
începutul timpului așa am făcut toți cînd ne-am împărtășit din Sfîntul Vîrtej al Vieții care a dat naștere
întregii creații… Și cînd soarele este în înaltul cerului, atunci căutați Sfîntul Vîrtej al Sunetului…
Atunci este momentul ca voi să lăsați să vă intre în urechi, Sfîntul vîrtej al Sunetului pentru că el nu
poate fi auzit decît în tăcere… Și voi vă veți îmbăia în Vîrtejul Sunetului și muzica apelor sale va curge
asupra voastră, pentru că la începutul timpului noi toți ne-am împărtășit din Sfîntul Vîrtej al° Sunetului
care a dat naștere întregii creații… Intrați în Vîrtejul Sfînt al Luminii ca lanțurile morții să se desfacă
pentru totdeauna și, eliberați de înlănțuirea pămîntului, să urcați Curentul Sfînt al Luminii către razele
orbitoare ale stelelor, în împărăția nemărginită a Tatălui Ceresc... Pentru că la începutul timpului,
Legea Sfîntă a zis: «Să fie Lumină», și a fost Lumină.” Vedem că ce a scris Platon cu privire la sunete­
le sferelor cosmice, le găsim și în scrierea esenă fiindcă ambele au o singură rădăcină, teozofia arimi­
nă, iar acel vas misterios de cult descoperit la Costești arată tocmai unitatea celor trei fluxuri din scrie­
rea de mai sus. Dar aceste concepte au fost descoperite ca realități ale fizicii abia în secolul XX și cred
că nu este nici o glumă deocheată pe care ne-au făcut-o falnicii geți.
Cercetările făcute de unii sateliți lansați de NASA în anul 2012, au
descoperit „cîntecul pămîntului” adică niște unde radio cu ciripituri și
fluierături emise de magnetosfera acestuia. Sunetele sînt emise de
particulele energetice solare din nivelele superioare ale magneto­
sferei înainte ca aceste particule să fie spulberate de centura de
radiații Van Allen, iar fotografia alăturată tocmai aceasta repre­
zintă. Informațiile uluitoare prezentate pînă aici, ar trebui să ne facă
a gîndi cum acești oameni deosebiți au reușit să adune asemenea co­
mori de cultură numai cu puterea minții, și poate de aceea despre Za­
molxe, anticii au scris că zbura pe o săgeată din aur dăruită de Apolo.
Descrierea atît de exactă a torului pămîntului și universului, precum și a muzicii pămîntului este dova-
da de netăgăduit că ei, prin puterea minții reușeau să-și desprindă de propriul corp, fluxul energetic-
spiritual cu care puteau colinda prin univers fiindcă numai așa avem o explicație logică a cunoștințelor
fabuloase pe care le aveau în aceste domenii.
În fapt arborele cosmic, pomul vieții sau coloana de lumină este acea legătură neștiută ce există atît
în oul auric al pămîntului, al omului cît și al universului, fiind miezul torului sau „marele nod al des­
tinului” după scrierea egipteană, ori „pîlnia” după Omiliile clementine cum se poate vedea lesne din
imaginile puse la subcapitolul precedent unde punctul alb din fotografia torului universului reprezintă
tocmai „nodul”, „pîlnia” sau coloana de lumină prin care intră și ies curgînd continuu și în mod or­
donat energiile cosmice. Orficii spuneau că prin această coloană de lumină sau Vîrtejul Sfînt al Lumi­
nii cum este amintit în scrierile esene, se urcă sufletele la ceruri, numind-o și „scara lui Mitra”, dove­
dind prin aceasta rădăcina carpatină a scornitului orfism elenist-elitist și poate așa ne vom dumiri de ce
purtăm cap pe umeri. Dacă s-ar fi numit scara Talpei Iadului sau a Satanei, atunci „iluminarea” vede­
niilor ivrite era deplină!
În mitologia mioriticilor carpatini, bradul este considerat arborele cosmogonic numindu-l Pomul
Vieții sau cu alte denumiri, dar toate avînd același sens; legătura de lumină veșnică dintre cer și Pă­
mînt prin care se urcă la dreaptă judecată sufletele muritorilor. Acest concept, pînă mai ieri era univer­
sul absolut al neamului românesc pentru că la naștere, copilul era dus la rădăcina unui brad care era
materializarea Pomului Vieții, și închinat să fie falnic și voinic ca el. Nunta era biecuvîntată de un brad
împodobit care reprezenta Pomul Vieții ca simbol al belșugului și vieții trainice. Dacă un tînăr murea
necăsătorit, la capul lui se răsădea un brad, iar la morții cei de soroc, bradul împodobit cu panglici,
mere, nuci, colăcei și forme de pasăre – precum pinul lui Atis – era pus la capătul sicriului și îl înso­
țea pînă la groapă, unde era înfipt în pămîntul Sfintei Geții sau a Maicii Pămînt ce îl primea pe răposat.

În partea stîngă avem Pomul Vieții țesut pe un covor românesc, care crește din Muntele Sfînt, iar în
vîrful ramurilor are flori, amintind de acel model vechi din Egiptul° antic și cel din India. Lîngă el este
un alt covor unde Pomul Vieții este stilizat, avînd ca suport vasul cunoașterii. Spre dreapta este Pomul
Vieții zgîrîiat pe pereții peșterii din comuna Bozioru, județul Buzău, iar lîngă el este ornamentul din
față a unei cămăși tradiționale purtată în ținutul Clujului. În capătul din dreapta este un brad mic
împodobit dar pentru sărbătoarea de Paști, așa cum fac unii catolici din Canada, aducîndu-și aminte de
baștina europeană.
Numai în „filozofiile” geților, budiștilor, egiptenilor și emeșilor, găsim Pomul Vieții care lega
Cerul de Pămînt și unde se adăposteau sufletele celor merituoși în respectarea Căii/Legii Adevărului și
Dreptății sau se duceau în rai. Pe covoarele românilor apare Pomul Vieții iar pe ramuri sînt porumbei.
Însă un covor din Moldova din anul 1835 – prezentat mai înainte – care acum se află la Muzeul Țăra­
nului Român din București, spune chiar mai mult. Poziția lui este verticală pentru că simbolul domi­
nant al piesei este crucea italică ce se sprijină pe o formă de V. În partea de sus a crucii pasărea
măiastră stă pe capăt și ține în cioc o cruce mai mică! Pe capetele laterale cît și pe capetele literei V
stau cîte o pasăre măiastră sau fenixul după graiul grecilor, unde moțul este foarte evident. În partea de
sus a crucii, de-o parte și de cealaltă a brațului vertical este Pomul Vieții dar cu nouă ramuri cu poame
pe ele așa cum apare pe un sigiliu emeș, unde ramurile de jos sînt mai mici. Pomul de pe covor este
plantat în Vasul cunoașterii care seamănă foarte bine cu cel de pe tăblița de plumb descoperită la Ro­
mula. Sus, covorul începe cu șapte stele așezate orizontal fiecare avînd cîte opt raze, cîte duhuri prin­
cipale erau în religia geților, cei șapte dio + Tatăl Ceresc, iar în partea de jos fiind numai cinci stele de
același fel.
Bradul este considerat arborele cosmogonic al românilor, reprezentînd în credințele populare:°
- pomul vieții plin cu toate bunătățile pe care mortul le părăsește;
- trecătoarea dintre lumea aceasta și lumea cealaltă;
 - răcorirea și liniștirea sufletului după ce a trecut toate vămile cerești;
- pomul raiului încărcat cu toate bunătățile.
Tot pentru odihna mortului se face pomana.

7.2.3 Muntele Sfînt

În lucrarea în versuri Descrierea pămîntului, autorul Dionysius care și-a dus veleatul în secolul I al
erei noastre, ne lămurește că Istru este un fluviu sfînt, iar Strabon în Geografia VII,3 repetă această
informație precizînd că peștera în care se retrăgea Zamolxe pentru adîncă meditație, era considerată o
peșteră sfîntă „și se numește și astăzi Munte Sacru dar adevăratul său nume – care se dă și unui rîu ce
curge la poalele sale – este Cogaion.”
Tradiția lamaismului tibetan spune că, înainte de a deveni religie oficială a statului – eveniment
istoric întîmplat în secolele VII-VIII – „Domnul Atotputernic locuia undeva departe în apus pe un
munte înconjurat de mari păduri și rîuri” dar răutățile și sabia oamenilor l-au făcut să-și părăsească
baștina. Și această legendă venită din estul îndepărtat se potrivește cu informațiile găsite în scrierile
ivriților, chiar dacă pe unele ei le țin de revelate, însă adevărul le dovedește, ca furate din cultura stră­
moșilor noștri geți. Același informații cu trimitere clară la munții Carpați, găsim în textele venite de la
greci și romani! Pentru a pune temelie de nezdruncinat adevărului, mai aduc și o legendă din cultura
chineză care este chiar mai la est decît Tibetul lamaist!
În mitologia acestora Kuen-luen, este muntele primordial al lumii situat undeva foarte departe în
regiunea de nord-vest! El poartă stîlpul cerului așa cum am arătat înainte, scara pentru urcarea la cer
și porțile cerului. Pe acest munte crește piersicul nemuririi și tot aici locuiește Si Wang Mu, „Regina
Vestului” sau „Maica Apusului” fiind identică cu Mama Zeilor sau Cybele de la troieni și frigieni care
a fost dusă în patria lor de către getul Dardanos din ținutul hiperboreenilor din nordul Istrului, iar în
unele scrieri apare cu numele de Ma, adică mamă cum se mai folosește și în prezent în Moldova. Ca
amintire a acelor vremuri unde pomul vieții era un piersic, pe meleagurile noastre crește zarzărul, pom
asemănător cu piersicul dar cu fructe mai mici. Iar în eme-gi cuvîntul zar: a răsări, a toarce, a se
învîrti, a-și deschide inima, rază de lumină, a țîșni, și repetat aduce tocmai accentuarea acestor sensuri.
Asiaticii au o altă legendă care spune că regele lor Mu a vrut să călătorească pe tărîmul celălalt la
Dumnezeu, pentru a vedea viața de după moarte. Acest rege era pe cît de destoinic pe atît de neostenit.
El și-a părăsit tronul pentru a face o lungă și anevoioasă călătorie spre soare-apune, adică vest, în
lumea de dincolo care era la muntele Kunlun sau Kuen-luen, muntele de început și sfînt al pămîntului.
Ajuns aici a mers și mai departe spre vest. Dar în valea de la apus de munte, a fost oprit de un fluviu
ce izvora din zăpezile veșnice. Între malurile lui alunecoase curgeau valuri înspumate și tumultoase.
Peștii și țestoasele din fluviul Vieții au început să înoate cu trupurile strînse unele lîngă altele pentru a-
i face un podeț ușor ca să treacă fluviul. Pe malul celălalt, Regina cețurilor, Mama Apusului, l-a primit
surîzător pe Mu. L-a condus în palatul ei de zăpadă și țurțuri să se odihnească. Apoi l-a învățat multe
cîntece pe care să le ducă, atunci cînd se va întoarce în țara lui din Răsărit. Că această legendă po­
vestește cu adevărat o faptă reală pentru oricine este numai o glumiță a unor chinezi cam puși pe șotii,
dar am să dau în continuare informații din cultura emeș și cultura noastră populară care dovedesc fap­
tul că această călătorie chiar a avut loc în vremurile uitate de istorie!
Peștera Muierii a fost săpată de apa rîului Galben în calcarul sudic al muntelui Parîng (pa: a condu­
ce, a dezvălui, a cerceta, soț + rinc: castrat rău, cal sau taur castrat) și aparține de comuna Baia de Fier,
județul Gorj. O legendă spune că numele ei vine de la faptul că în vechime, cînd bărbații satelor din jur
plecau la război, femeile și copiii se refugiau în această peșteră ca într-un adăpost sigur și ferit din
drumul prădătorilor. Dar alta zice că în vremurile uitate de istorie, aici era palatul unei regine care
stăpînea toate meleagurile de la nord de Dunăre. A treia legendă ne povestește că aici locuia o zînă bu­
nă cu toată lumea, iubitoare de Dumnezeu și înțeleaptă fiind pricepută a face fel de fel de minuni pen­
tru muritorii chinuiți de fărădelegile întunecaților. Dar cea mai mare minune a ei era că le făcea pe
muierile sterpe să rămînă grele dacă se rugau la ea în interiorul peșterii. Aici s-a găsit o plăcuță roma­
nă din anul 136 prin care o femeie ruga Zîna cea bună să o binecuvînteze cu un plod fiind mare dori­
toare de asemenea făptură. Odată a venit la zîna carpatină un tînăr chipeș de pe alte meleaguri să-i
ceară bob de înțelepciune și omenie. Zîna i-a dăruit din cunoașterea Ziditorului dar s-a îndrăgostit de
străin deși rostul ei de ființă cerească nu-i lăsa loc pentru asemenea slăbiciune și după ce el a plecat în
țara de unde venise, ea a căzut la pămînt de supărare în peșteră, murind. Un foc tainic ieșit din pămînt
i-a mistuit trupul, iar duhul s-a ridicat la ceruri ea veghind în continuare aceste locuri binecuvîntate de
Dumnezeu, trăind veșnic în memoria locuitorilor acestor locuri de o frumusețe unică.
Peștera este dispusă pe patru niveluri, adică o structură de mai multe spații așezate unele deasupra
altora tot așa cum sînt așezate camerele într-un palat. În peșteră sînt mai multe spații și formațiuni din
calcar ce atestă că în vremurile foarte vechi a avut și rolul unui lăcaș de cult al fertilității, respectivele
structuri fiind numite Domul Mic, Sala Altarului, Vălul Altarului, Moș Crăciun, Amvonul, Stînca
Însîngerată, Vălul Muierii, Băile Mari, Cascadele împietrite, Horbota de Piatră, Poarta și altele. Ea este
situată la numai 5 kilometri depărtare de peștera Polovragi, cunoscută ca un mare centru al religiei
geților. În peșteră, de-a lungul timpului s-au format stalactite și stalagmite de culoare alb translucid
care formează adevărați țurțuri de „gheață” sau coloane cu forme ciudate cum spune și legenda chine­
zească, temperatura medie fiind de plus 10 grade Celsius.
Tot în peștera Muierii s-a găsit craniul unui om foarte bine păstrat din paleoliticul mijlociu (120000-
35000 î.e.n.) Locuitorii localității Baia de Fier spun despre peștera Muierii că acolo se întîmplă minuni
din cele mai vechi timpuri fiind un loc sfînt care îi apără pe ei de rele, întocmai cum știa și spunea toa­
tă antichitatea pămîntului mai puțin leprele ivrite care aveau ele mare jăratec la rînză pe Dio Geția° și nu
puteau dormi de atîta ură fiindcă nu îndrăzneau să-i dea foc. În apropiere de „Moș Crăciun” este o sta­
tuie a unui trup de femeie, iar deasupra ei din tavan coboară un cap de pasăre răpitoare cu ciocul des­
chis amenințător. Numele de „Muierii”, vine din vechea limbă vorbită de neamul nostru și care este
compus din mu: mamă, familie, cuvînt + iera: a străluci, a radia, a luci, iar sensurile vechi ale cuvîntu­
lui ne duc taman la ce spune mitul chinezesc al regelui Mu, că el a venit la Regina Apusului să se lu­
mineze în ale înțelepciunii pe care să o ducă în patria lui. În greaca veche care era împănată cu multe
cuvinte de la pelasgii veniți din nordul Istrului, cuvîntul iera înseamnă sfînt sau luminos! La acea
vreme chiar avea ce duce împăratul chinez, azi însă ieșim în lume numai cu grozăvii ca „art sule” de
H. R. Patapievici și alți pătați la minte dar la fel de ticăloși, odioși și scîrbavnici.
Fluviul Vieții din zicerea chineză este Istru fiindcă în mai multe izvoare începînd cu Strabon, el
apare ca „fluviul sfînt” ori ce este sfînt este și dătător de viață, iar geții cînd plecau la cumplitele lor
încleștări cu nepoftiții veniți în Țara Sfîntă, beau din apa lui pentru a deveni ansi. Izvoarele vechi
grecești amintesc despre divinitatea feminină Hestia – Maica Pămîntească – pe care o cinsteau cu
fervoare atît sciții cît și geții. Și tot neamul nostru străbun își pusese în versuri toată înțelepciunea și
legile pe care le cîntau mereu să nu uite și astfel Neamul Scoborîtor din Zei să nu se bezmeticească în
răutăți. Ce coincidențe! Dar legenda chinezească are și o confirmare istorică prin situl arheologic din
nord-estul Chinei unde s-au descoperit vase datate pentru secolele XXV î.e.n. și care sînt identice sau
asemănătoare cu cele de la Cucuteni faza A (5300-3700 î.e.n.). Și prima dovadă a scrierii chinezești
însemnată pe carapacea unei broaște țestoase, are nouă semne asemănătoare cu cele de pe „necunoscu­
tele” tăblițe de plumb descoperite la Sinaia. Poate de aceea mato Diogio, în numele vechii ospeții a re­
gelui Mu, la Mu, Regina Apusului, s-a gîndit să cheme oștirile chineze pentru a înfrunta împreună pu­
hoiul tîlhăresc-civilizator al armatelor romane! Pe muntele sfînt Meru, centrul lumii în brahmanism și
budism, se află un lac creat de gîndirea lui Budha. El se înalță la polul nord, iar pe verticala lui se gă­
sește steaua polară. Dar aceleași informații le-au lăsat scriitorii romani din secolul I al erei noastre cu
privire la ținutul de la nordul Istrului locuit de geți. Brahmanii și budiștii socotesc că cele patru fațete
ale muntelui sînt colorate în alb-estul, roșu-sudul, galben-vestul, negru-nordul. Locuitorii lui fiind pri­
mii oameni zidiți de Dumnezeu, au fost feriți de apele potopului. Budiștii spun muntelui Sumeru sau
Meru și apelativul de Tată. În mitologia vedică, șarpele cosmic stabilește marginile cosmosului, iar
Pămîntul cu muntele central Meru, stă pe spinarea a patru elefanți care la rîndul lor stau pe carapacea
unei broaște țestoase. Aceasta stă pe trei colaci formați din trupul unui șarpe uriaș, care își ridică în
partea dreaptă capul iar în partea stîngă coada, împreunîndu-se deasupra și formînd o sferă sau un ou.
Un vas de ceramică de o valoare artistică excepțională din perioada mileniilor V-
IV î.e.n. avînd o folosință religioasă, a fost descoperit în localitatea Izvoarele din
județul Neamț. Ca formă el are două părți distincte; cea de sus este o sferă sau un ou
cu partea superioară tăiată, care se termină prin gura vasului și partea de jos a
obiectului de cult format dintr-un vas aproape cilindric cu baza desfăcută în evantai
care imită coloanele de la Cucuteni. Acesta seamănă cu vasul cunoașterii de pe
moneda atribuită regelui odris Cotys și cu vasul cunoașterii ținut în mîini de Maica
Pămîntească de pe tava descoperită la Pietroasa. Vasul de deasupra se sprijină pe
gura vasul inferior pe patru mici colonete care formează împreună un fel de disc orizontal ce acoperă
gura celui de jos. Ambele vase au o decorație albă pe fond roșu. Pe vasul de sus se văd literele din
alfabetul get C din scrierea obișnuită, R din scrierea religioasă, semn găsit și în Sumer cu sensul de om
culcat sau mort, iar principalul semn repetat de multe ori pe corpul celor două vase este litera S într-o
formă mai rotunjită care semnifică șarpele ridicat în coadă cu capul înainte. Obiectul de artă simboli­
zează într-o formă stilizată, concepția materială a universului care se sprijină pe vasul cunoașterii
divine astfel ca muritorul să poată deveni OM, șarpele ca formă a fuioarelor energetice ce leagă cerul
de viața pămîntească și pămîntul sau partea de jos a oului cosmic unde plutește el pe apele primor­
diale. Dar poate fi și o interpretare a coloanei de lumină care trece prin oul zidirii de început de unde s-
a pornit întreaga creație a văzutelor și nevăzutelor.
La noi s-a descoperit un trilobit prelucrat sub forma unei broaște țestoase care pe burtă avea în locul
picioarelor patru cercuri cu o stea cu trei raze în interior. Un desen asemănător este pe o farfurie des­
coperită la Valea-Lupului, județul Iași care în cele patru cercuri are cîte un taur în plină alergare. Dar
broasca țestoasă apare ca simbol sacru atît pe tăblița 1, cît și pe monezile de argint descoperite pe teri­
toriul țării noastre° și pe care niște lepre le-au găsit că sînt falsuri și nimic mai mult.
Episcopul iudeo-creștin Tertulian spune despre scrierile lui Eno că au fost salvate de Noe de la po­
top și apoi dăruite neamului omenesc, afirmația fiind dovedită arheologic prin tăblița rotundă de la
Tărtăria și legendele arătate mai înainte și care confirmă că religia geților are o vechime dovedită
arheologic de prin mileniul VIII î.e.n. Însă în acele timpuri nu exista nici urmă de ivriți, ci tot geți de
soi, Neam Scoborîtor din Zei cum îi știa toată antichitatea, iar Ovidiu ne-a lăsat mărturie în această
cale a adevărului. Chiar mai devreme cu ceva zeci de ani, alți doi episcopi iudeo-creștini, atunci cînd
acest cult era numai particular – adică ținut doar în case private – Meliton din Sardes și Justin Martirul
au lăsat scris că: „filozofia creștină a venit de la barbari – cuvînt ce însemna atunci înțelept și nu sălba­
tic – și apoi s-a răspîndit în imperiul roman” pentru că acești barbari erau mari iubitori de filozofie.
Cinstitele fețe ale întunericului nu vreau să ne zică și cine erau acești „barbari” atît de dați în năra­
vul „filozofiei creștine” de la care rău s-au molipsit ei, fiindcă le-ar fi căzut limba și s-ar fi uscat mîna
cu care au scris atîtea minciuni. Adevărul ni-l spune capadocianul Strabon care scrie despre geți că
aveau ca trăsătură dominantă chemarea către filozofie și religie! Iar Celsus scrie în Calea/Doctrina
Adevărului că toată religia iudeo-creștină este numai o iudaizare a religiei lui Zamolxe, adică o batjo­
cură după revelațiile Talpei Iadului! Cred că Celsus se referă la acele scrieri arimine ce au fost iudai­
zate, cum s-au descoperit mai multe în peșterile de la Marea Moartă.
În cele mai vechi texte atribuite lui Zoroastru, muntele sfînt al acestui cult se numea Airyana
Vaeja (Țara zeilor). El era locul unde s-a zidit seminția neamului omenesc, polul lumii în jurul căruia
se mișcă soarele și planetele, iar din el izvorăște mama apelor. În mijlocul acestor ape crește arborele
vieții – mărul – deseori numit arborele vulturului și tot ele dau naștere celor patru rîuri mari care udă
întreg pămîntul, iar aici avem dovada că povestea din Tora este numai o hoție. Dar și subțirii zoroaștri
au luat zicerea de la geți sau poate din cultura emeș prin intermediul babilonienilor. Așa ne-a lăsat
mărturie și romanul Ovidiu pe la anii 15 ai erei noastre despre geți, că erau Neamul Scoborîtor din Zei,
adică primul neam de pe pămînt zidit de Creatorul lumii. Povestea o găsim și la grecii care l-au
osîndit pe Prometeu, fiul titanului Iapet, în Caucazul de la Istru pentru că i-a învățat pe primii oameni
toate cele ce le erau trebuincioase, dîndu-le și taina focului și a scrisului. Grecii antici numeau munții
Carpați „Caucazul de la Istru” iar Athanaric pe la anii 370 și-a numit Caucaland partea din ținuturile
de la est și vest de Carpați pe care le stăpînea ca rege geto-got! Dar în limba arabă cît și turcă, muntele
Caucaz, numele mitic al muntelui care înconjoară atît pămîntul cît și raiul este numit Kaf (Qaf) sau Gîf.
În ezoterismul musulman, centrul lumii este „muntele polar” sau „muntele Gîf”, iar în limba română
cuvîntul gîf înseamnă covată mică, măsură pentru vama la moară; adică locul unde ești cîntărit și
vămuit pentru faptele făcute pe pămînt. În mitologia lor, pe acest munte sălășluiește pasărea Simurgh
(poate pasărea de foc sau Măiastra) ce există încă de la începutul lumii și e înțeleptul căruia îi cer
sfatul regii și eroii. Muntele mai este numit de aceea „muntele înțelepciunii”.
Conform tradițiilor samaritenilor, Garizim (gar: a adăposti, dimineață + izi: foc, lumină, flacără +
im: pămînt, zidire) este muntele sfînt unde sălășluiește Dumnezeu într-o cetate luminoasă, munte care
nu a fost atins de apele potopului. Aici ar fi fost creat Adam cu țărînă din muntele sfînt.
În culturile altaice, muntele sfînt poartă pe vîrf un lac al cărui apă vine din bolta cerească sau din
Ursa Mare sau steaua polară. Din acest lac izvorăsc cele patru rîuri care udă întreaga lume. Pe malul
lacului crește Pomul Vieții – mărul – și trăiește fericită prima familie a neamului omenesc. În unele
tradiții, lacul care conține apă venită din cer, devine un lac de lapte păzit strașnic de un șarpe care este
păcălit de zei și draci, hoții veșnici ai lacului. În alte mituri, pentru cele patru rîuri sînt asociate patru
animale, iar arborele vieții care atinge cu coroana cerul, este înlocuit cu o pasăre uriașă, de obicei un
vultur sau șoim.
Emeșii în mitologiile lor, considerau muntele lumii ca pe masa informă din care a fost creată toată
viața, adică Oul lumii din care au ieșit cele zece mii de făpturi. Muntele era în același timp centrul și
axul lumii, reprezentat grafic printr-o piramidă sau triunghiul isoscel ori drept așa cum este și pe tă­
blița 22 dar unde apar două triunghiuri și poate de aceea se vorbește în mitologia mioritică de Ceahlău
și Bucegi ca munți sfinți ai geților. Este casa zeilor cum zicea și proorocul ivrit Isaiia fiindu-i de po­
mină născocirea, iar urcarea lui înseamnă înălțarea spre cer pentru a ajunge în cetatea lui Dumnezeu.
În mitologia egipteană, hieroglifa care desemnează axul lumii este o piramidă abruptă, terminată cu
o mică scobitură ce evocă lacul de pe vîrful muntelui primordial. Numele semnului este Mer, care
înseamnă în limba egipteană și dragoste, iubire, zămislire. Cînd sub această hieroglifă se pune cea nu­
mită kaf – securea dublă cuvînt identic la arabi care înseamnă muntele primordial – ea desemnează
polul lumii. În mai multe tradiții religioase egiptene, Ziditorul lumii, cînd s-a gîndit să umple pămîntul
cu ființe și plante, s-a așezat pe muntele sfînt sub chipul unei păsări uriașe – șoim, ibis sau fenix – și
s-a apucat de treabă. În religia lor, duhul Ișed era Pomul Vieții iar pe frunzele acestui arbore miracu­
los, Thoth și zeița Seshant treceau la răboj caierele tuturor muritorilor și ale faraonului. Unele texte ne
dezvăluie cum piro, după moarte își închipuia că va fi primit la ceruri astfel: „Iată că porțile centrului
lumii se deschid înaintea mea și că porțile nemărginirilor cerești sînt descuiate. Apoi se înalță o scară
spre cer, înconjurată de zei, căci, asemenea lor, și eu sînt un zeu.” Și pe tăblița de plumb 41 găsim
amintite aceste concepte teologice ale toiagului sfînt, porțile cerești și urcarea la Dumnezeu pentru
dreaptă judecată dar scrise din porunca lui mato Boero Bisto pe la anii 50 î.e.n. pe toriștea numită Dio
Geția° sau Sfînta Geția° ca să știe tot înciudatul și tot întunecatul unde a fost izvodirea de început a
înțelepciunii dumnezeiești!
Despre muntele de început al lumii se spune în unele mituri că ar fi uneori în trepte, fiind o
concepție foarte veche pentru că ea apare atît la populațiile din Europa, Asia dar și America, dovedind
o vechime de peste 25000 de ani. Cei mai cunoscuți munți sacri unde crește și Pomul Vieții sînt: Meru
în India, Garizim la samariteni, Kaf în islam și altele. În toate tradițiile antice este vorba despre munte­
le central sau axul lumii ori polul, care reprezintă verticala centrului de rotație a bolții cerești. Din
această pricină este situat în nord pentru izvoarele venite de la popoarele din sud, adică brahmani, bu­
diști, perși, iudei, arabi, greci și romani, sau apus, ori nord-vest pentru tibetani și chinezi.
Homer ne povestește în Odiseea despre Syria străveche care era o insulă în centrul lumii – dar așa
ne spun și miturile emeș cu insula Dilmun – acolo unde este și axul pămîntului sau polul getic cum au
scris unii romani despre toriștea geților ori osia pămîntului dupre limba noastră cea străbună. Dar
cuvîntul syria folosit de povestitorul carian, se găsește și la neamul aryas plecat din Carpați și ajuns în
India, vorbind sanscrita unde avem forma suria cu sensul de soare, luminos, strălucitor sau românescul
soria cu sensul de a sta la soare. La noi munții Șurianu, scris în prezent Șureanu, sînt tulpina Maicii
Pămîntești care îmbrățișează dago geto Sarmisetuso, fiind un cuvînt compus din Șuria: soare, a străluci
+ Anu: Creatorul sau Ziditorul lumii, adică muntele lui Dumnezeu sau cetatea luminii dumnezeiești!
La fel găsim vechile adevăruri ale neamului nostru în numele muntelui Godeanu, cuvînt compus din
gud: cuib, mulțime, a se cuibări + i: a merge, a fi + Anu: Izvoditorul lumii, cu sensul de locul unde
Dumnezeu a făcut cuibul neamului omenesc sau poate este o rămășiță a vechiului mit al fenixului sau
șoimului arimin așa cum îl cunoaștem azi fiind transmis prin intermediul grecilor. Cuvîntul mai poate
veni din vechea structură lingvistă prin godă: mireasa în prima zi + Anu. În informațiile menționate
mai înainte, am arătat că unele mituri îl prezintă pe Creator sub forma unui vultur, șoim sau ibis, cînd
se pune să zidească neamul omenesc. O altă variantă de interpretare a cuvîntului Godeanu este gudu:
ritual de purificare, cel care miruiește + Anu: Ziditorul cerurilor și pămîntului, adică cel care a zidit și
înalță la ceruri neamul omenesc. Aici sînt cele mai înalte vîrfuri din Carpații Meridionali cu vîrfurile
Godeanu, M(or)aru și Gugu(Dumnezeu)! Le trecem și pe acestea tot la capitolul „coincidențe” sau
falsuri făcute împotriva „revelațiilor” ivrite, de niște scornitori de rele și urări mișele.
Lucrarea intitulată Cartea lui Eno/Enoh, este un manuscris ce a fost descoperit de James Bruce în
anul 1773 în Abisinia (Etiopia) și se apreciază că a fost scris în aramaică în Palestina în secolele I-II ale
erei noastre, fiind o altă sursă venită de la mozaici ce susține zicerea lui Isaiia că muntele lui Dum­
nezeu era la nord de Istru. Povestind urcarea lui Eno la ceruri pentru a primi judecata lui Dumnezeu,
la capitolul 12 se spune: „Am adulmecat aceste parfumuri și în timp ce privirea mea se îndrepta spre
Miazănoapte, dincolo de munți, alți șapte munți au apărut în zare... După ce am trecut de piscul acestor
munți... am ajuns în grădina dreptății... În ea se află pomul înțelepciunii care-l face înțelept pe ori­
cine-i mănîncă fructele... Rafael care mă însoțea, mi-a spus că acela este pomul cunoașterii din care
mănîncă strămoșii mei îndepărtați.” Mai departe ne spune Eno din versiunea descoperită în Etiopia la
capitolul 61: „Am văzut că îngerii au primit niște funii și apoi și-au luat de îndată zborul spre Miază­
noapte... Ei le aduc celor drepți dreapta măsură, ca să se sprijine pe numele Duhului în vecii vecilor.”
Fiind în înălțimile cerurilor, el vede toate cele pămîntești pe care le împarte în patru lumi în funcție de
punctele cardinale și le descrie în capitolul 77 astfel: „Al patrulea ținut, al cărui nume este Miazănoap­
te, se împarte în trei părți; mai întîi locuința oamenilor, apoi marea și apele, hăurile, pădurile, rîurile,
întunericul și ceața, și în sfîrșit, grădina în care se judecă și se împarte dreptatea. Am văzut șapte munți
înalți, mai înalți decît tot ce se poate vedea pe Pămînt. Din ei vine înghețul, zilele și anii care
alcătuiesc timpul.” Textul fiind scris în Palestina, dacă îl cercetăm cu atenție, descoperim că datele sînt
destul de apropiate de o prezentare geografică a teritoriilor de la nord de baștina ivriților pînă în munții
Carpați. Avem Asia Mică, o regiune populată în acele vremuri, adică „locuințele oamenilor” apoi
strîmtoarea Dardanele, adică „marea”, vine regiunea Tracia și Mesia cu rîuri și nordul Istrului cu pă­
durile lui de nepătruns care le stîrnea fiori chiar și romanilor, fiind un ținut foarte friguros pentru cei
din sud, așa cum arată și textul. Precizez că în acele vremuri, peste 80% din teritoriul locuit de geți, era
acoperit cu păduri, ei trăind în poieni pe care le tot lărgeau făcîndu-le luminișuri, curături sau laze.
Izvoarele romane spun despre ținutul geților că era o regiune a misterelor, a frigului cumplit, a înghe­
țurilor rîurilor care ajungeau adevărate poduri tari ca piatra inclusiv fluviul Istru. Ne mai spune în ca­
pitolul 48 manuscrisul găsit în Etiopia, că religia universală din acele vremuri cu centru la nord de
Istru, îl avea drept diriguitor pe Dumnezeu sau Sîntu: „Atunci Fiul Omului a fost numit în prezență
Duhul Sfînt, și numele Lui a fost rostit în fața lui Dumnezeu, Stăpînul Timpului. Aceasta se întîmpla
înainte ca Soarele și stelele să fi fost izvodite... Iată de ce El a fost Ales și ascuns chiar înainte de face­
rea lumii.” Adică aceasta a fost prima religie din lume cu un Creator însoțit de Fiul Omului care a fost
Alesul ce priveghea la bunul mers a rosturilor oamenilor pe Pămînt, însoțind sufletele acestora ca Duh
Sfînt, la judecata Tatălui Ceresc.
Dar organizația religioasă a geților se numea întocmai Frăția Celui Ales, așa ca să știm ce gîndim
și trebuie să vorbim! În textul lui Isaiia, arătat mai înainte se precizează că muntele sau cetatea lui
Dumnezeu unde este adunarea tuturor dumnezeilor se va întemeia „deasupra dealurilor”, deci era o re­
giune de munți și dealuri unde mișunau mulțimi de oameni care îl slujeau pe Stăpînul Timpului. Dar
acest loc misterios stă ascuns în limba română și nu avem cum să-l înțelegem atîta timp cît noi vom
umbla bolunzi, zăluzi și zărghiți după latrinitatea adusă de cazarul A. Hirth sau A. Cihac pentru ro­
mâni, preluată și prelucrată de A. T. Laurian și a cetei de trădători de Neam și Țară ce i-au urmat în
ținerea isonului și a făcăturii. Chiar numele Ardeal (ar: a străluci, a radia, a arde ca o flacără + deal:
înălțime), are în semantica lui străveche tocmai sensul de cetatea lui Dumnezeu sau înălțimea ce stră­
lucește de la Dumnezeu. În Tora se spune că din grădina lui Dumnezeu, situată în cetatea acestuia
undeva în îndepărtata miazănoapte – rai (ra: a străluci, conducere + i: origine, naștere, rugăciune) iese
un rîu care udă grădina apoi se desparte în patru, iar dacă ne uităm în interiorul format din Carpații
Orientali, Meridionali și Apuseni descoperim patru rîuri care ies din Carpații Orientali, trei udă podișul
Tîrnavelor – Someșu, Mureșu, Oltu – iar al patrulea, Trotușu curge la est.

Fotografiile de mai sus ne dezvăluie tocmai cetatea lui Dumnezeu de unde izvorăsc cele patru rîuri
amintite în Tora și care au legătură numai cu religia neamurilor carpatine cum dovedesc obiectele
arheologice ce nu au fost făcute sau găsite prin „revelații”. Farfuria descoperită la Cucuteni veche de
prin mileniul VI î.e.n. cu cruce și cele 4 rîuri izvorînd din mijlocul ei ne arată cît de mult și de neo­
brăzat mint leprele ivrite și toate jegurile iudeo-sataniste împuindu-ne capul cu fel de fel de trăsnăi și
golănii ieșite din prepuțul Întunecimii Sale. Am mai pus o tăbliță emeș din prima parte a mileniului III
î.e.n. adică mai „tînără” cu vreo 3000 de ani decît farfuria noastră, care dovedește răspîndirea religiei
carpatine spre alte meleaguri. Discul ce are imprimată crucea cu brațele egale înscrisă în el, iar din
centrul acesteia izvorînd cele patru rîuri, este dovada materială a minciunii sataniștilor pricepuți în
revelații și incantații către tartorii întunericului. Tăblița prezintă pe Anu primind cinstirea preoților, în
mînă avînd roata vieții și toiagul de cîrmuire, iar discul legat cu o sfoară este ținut în gură de un șarpe.
Acesta era unul din simbolurile lui Utu, duhul Soarelui cunoașterii divine, dar nu cel văzut pe cer cu
care este uneori confundat.
Muntele Sfînt după spusa unor scriitori antici se afla în munții Carpați de la nordul Istrului, fiind și
muntele sacru al geților pe care istoria încă nu l-a „găsit” pentru cunoașterea noastră. Ca să-l nimerim
și pe acesta în întunericul întunecaților, trebuie să purcedem la drum cu un dram de lumină și ceva mai
multă minte. Să încercăm a agonisi niscai informații adunate cu țîrîita de ici de colo de pe unde au
scăpat de ghearele sataniștilor care ne-au falsificat cu atîta ciudă istoria.
„Nespecialistul” N. Densușianu în lucrarea Dacia preistorică, la paginile 302-303 ne dă un tras din
poetul Marțial, scriere dedicată prietenului său Marcellius ce însoțea armatele lui Domițian în anul 86
plecate spre Istru să poarte război împotriva geților: „Marcelline, ostașule, tu pleci acum, ca să iei pe
umerii tăi cerul de nord al hyperboreilor și astrele polului getic care de abia se mișcă. Iată și
stîncile lui Prometeu. Iată și muntele acela faimos în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea
din apropiere cu ochii tăi proprii. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense
ale bătrînului, vei zice: Da, el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, și la aceste cuvinte tu vei
putea să mai adaugi că: acela care a fost în stare să sufere astfel de chinuri a putut într-adevăr să fău­
rească și neamul omenesc.” Despre aceste informații, istoricii români nu zic nici „pardon”, iar dacă
le-ar intra din greșeală sub freză ar da în bălăbăneală. În ele găsim adevăruri uluitoare și înspăimîntă­
toare pentru istoria și cultura Europei dar nu numai, aici a apărut prima civilizație din istoria umanității
după cum o arată cu prisosință dovezile arheologice și așa știa antichitatea romană din secolul I al erei
noastre, dar spurcații greci aveau alte adevăruri, pe care, prin sabia și pîrjolul iudeo-cretinilor, le-au
impus în capetele Neamurilor, la truda întunecaților participînd destui italici și clica de mișei iudei.
Informațiile din text coroborate cu cele aduse de tăblițele de plumb din negura timpului dau imagi­
nea reală, atît cît o mai putem reconstitui, a fabuloasei spiritualități a neamului get de ziditor al nea­
mului omenesc prin Anu, Gog sau Sîntu, recunoscută chiar de către romani care nu ne-au vrut binele
niciodată. Dar pe tăblițele noastre apare de mai multe ori acest bătrîn stînd în picioare cu un toiag în
mînă sau un profil pînă mai jos de umeri cu un miel lîngă el, iar părul pe cap este strîns cu o bentiță
fixată pe frunte.
Textul poetului latin mai conține o afirmație năucitoare pentru iudeo-cretinism și scorțoasa cultură
a Europei; neamul omenesc s-a născut din geții scoborîtori din zei, în jurul acestui munte fabulos
și sfînt și de aici s-au împrăștiat în cele patru zări, iar povestea era cunoscută de toată antichita­
tea pe la anii 100 ai erei noastre. Numai că, după ce au intrat în grațiile împăratului Traian, sataniștii
mozaici au pus ei de o plăsmuire prin care toate Neamurile pămîntului au ieșit din pușcoacea plină de
nobilă sămînță a lui Avram, iar italicii și grecii s-au alăturat acestor conspiratori împotriva strămoșilor
noștri geți, reușind la sfîrșitul secolului IV să impună în imperiul roman o istorie falsificată în
totalitate și o religie drăcească – cultul falusului sau legămîntului cum spun ei azi, al minciunii, urii
și lăcomiei nemărginite, toți lăsîndu-se călăuziți de Satana. Dar avem cu ce le da în cap chiar din mito­
logia noastră populară care păstrează în parte din adevărata religie strămoșească.
Zicerile noastre străbune, ne-au lăsat spre aducere aminte – dacă mai are cine să priceapă – că
pămîntul se sprijină pe patru stîlpi și o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul
ei. În centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu și
Mărul roșu. Mărul roșu este osia pămîntului. El se găsește acolo unde este buricul Pămîntului. Alt mit
spune că Dumnezeu e întruchipat ca un bătrîn sfătos, căci numai bătrînii sînt plini de înțelepciune, cu
fața albă frumoasă, acoperită de o barbă tot așa de albă ca omătul și de un păr bogat și căzut în plete pe
spate, ca la bătrînii și cucernicii preoți. Deși bătrîn e totuși plin de vigoare și conduce treburile lumii,
ca și la începuturile ei. Ori erau smintiți rău strămoșii noștri, ori trebuie să punem mîna pe par și să
ieșim la drumul mare să curățăm Țara de răi și de rele. Imaginile prezentate de textul lui Marțial sînt
cele ale lui Sîntu cum apare pe tăblița 5, iar descrierea mioritică este asemănătoare cu cea făcută de
poetul roman în scrisoarea sa. Să lăsăm dracului coincidențele sau interpretările înveninate, să ne des­
coperim și recunoaștem adevărata istorie, căci numai așa vom ieși din mocirla în care ne bălăcim de
atîta amar de vreme.
Muntele Sfînt sau Muntele Ascuns al geților de unde Dumnezeu conducea rosturile neamului
omenesc are trei trepte de inițiere: peștera Ialomiței sau a lui Zamolxe, platoul Babele și vîrful Omu
sau creația Mamei Pământ din îmbrățișarea cu Tatăl Ceresc, unde s-a născut neamul ales al creato­
rului, adică „Neamul Scoborîtor din Zei” cum bine zis-a poetul roman Ovidiu în versurile sale către
mato Cotizo, cînd se afla pe la anii 15 ai erei noastre mazîlit la Tomis. Iar lîngă peștera sfînta Ana s-au
găsit tăblițele de plumb scrise de geți – deși mai mulți nemernici vreau să ne convingă de faptul că
strămoșii noștri nu știau a scrie – care și astăzi stau ascunse la Institutul de Arheologie din București.
Această realitate teozofică a muntelui sfînt situat la nord de Istru era cunoscută de foarte multă
vreme pentru că apare în Iliada unde Fii Cerului și Pămîntului, titanii, după o aprigă luptă cu zeii
grecilor cocoțați în Olimp, au fost înfrînți și osîndiți să trăiască în Tartar, partea cea mai întunecată a
lumii subpămîntene. Ori numai geții se considerau născuți din zei, adică fii ai Cerului și Pămîntului,
iar povestea ne dezvăluie timpul cînd aheii și-au pus de o religie proprie, pe seama celei a geților, dar
mai drăcoasă și mai spăimoasă! Ținîndu-se că i-au învins pe aceștia, i-au obligat drept despăgubire să
țină în brațe iadul – Tartar – denumire care arată că Tărtăria ca centru religios al neamurilor arimine
mai exista către secolul° X î.e.n. Hesiod preia ideile din poemul homeric în scrierea sa intitulată Teo­
gonia ticluită în secolul VIII î.e.n., unde îi pune pe ai lui de moțul neamului omenesc, iar pe ceilalți îi
trimite în uitare pentru totdeauna. Și vîntuitul Ioan în Apocaleapșa lui scrie cam aceleași trăsnăi văzînd
damblagitul numai cai verzi pe pereți și drăcușori bogheți.
Pentru unii antici care nu s-au înfrățit cu minciuna, aici în munții Carpați unde era Muntele Sfînt al
religiei strămoșilor noștri, Dumnezeu făcătorul neamului omenesc își avea cetatea, era și axul lumii
sau polul getic, și nu un petic oarecare de pământ unde se putea căca orice tîrîtură cum fac astăzi
leprele sioniste care ne împroașcă cu scîrnă de holocaust, antisemitism și naționalism feroce, pretin­
zînd că ei sînt băștinașii de drept chiar înaintea dacilor și a formării poporului român. Așa ne trebuie
dacă numai în minciună putem trăi!
Chiar pe la începutul secolului XV, în Mapamondul Borgian aflat în Biblioteca Apostolică a Vati­
canului exista o hartă a lumii incizată în aramă cu diametrul de cca 640 mm, unde teritoriul locuit de
neamul nostru este prezentat ca centrul lumii, Buricul Pămîntului sau Osia Lumii. Dar astea sînt pro­
bele care au scăpat de ghiarele pline de ură și foc ale lui Aghiuță; iar ce stă ascuns însă în arhiva secre­
tă a Vaticanului va îngrozi lumea!
Dacă vrem să mai știm și altceva, atunci să căutam în sanscrita vechilor rahmani și vom găsi cuvîn­
tul mandala care are sensul de disc, cerc, orbită astrală, simbol sacru esențial în budism, totodată fiind
obiect de ritual și imagine simbol. Noțiunea apare încă în Rigveda (jumătatea mileniului II î.e.n.) iar în
prezent are sensul de hartă a universului dar și un sens profund de integrare de la Multiplu la Unu și al
dezintegrării de la Unu la Multiplu. Mai are sensul de roata timpului, dar și ciclu al reîntrupărilor, fiind
un Axis Mundi. Cînd căutăm mai avem și noroc să găsim chiar dacă minciuna este groasă și adevărul
îngropat adînc. Prea ați batjocorit memoria neamului strămoșesc get, iar eu pot doar să spun că sînteți
ucigași de Neam și Țară, fi-v-ar neamul de ocară și viața de balamuc, Satanei am să vă duc.
Musulmanii, care au gustat și ei neprihăniții din înțelepciunea mioritică prin intermediul furăciunii
ivrite sau poate din potirul sabeilor, spun despre coloana lumii că este o coloană de lumină care
readuce sufletele la Principiul lor. Parcă l-ar fi citit și ei pe Platon! Ai noștri strămoși cu glagorie sub­
țire și zburdalnică spun despre coloana cerului că este o coloană de lumină! Da’ de cînd și pînă unde
ne-am pupat noi în istorie cu semiții arabi musulmani? Polul getic sau axis mundi era simbolizat
printr-un toiag, prin pietre verticale așezate în temple sau pe munți așa cum au fost cele descoperite la
Gura-Haitei și la peștera Polovragi, sau șarpele care se înfășoară pe toiag. Iar Muntele Meru din
mitologia noastră este întreitul stîlp al cerului ca reflectare a celor trei faze ale inițierii în religia getă.
Românii își ciopleau pe stîlpii caselor, ce simbolizau o translare° a stîlpului Cerului – Pomul Vieții
sau al Cunoașterii – în lumea pămîntească, cercuri cu un punct în mijloc însemnînd universul, cruci de
mai multe feluri dar cu brațele egale, cruci înscrise în cerc, stele cu șase raze libere sau înscrise în cerc,
spirale sau svastici. Noroc că nu au zăpsit leprele sioniste semnele, fiindcă ne-ar fi dovedit cu propriile
noaste simboluri că sîntem un popor antisemit din „vremuri imemoriale”! Dar este timp și pentru o
asemenea născocire. Iar aceste semne sacre se găsesc și pe resturile de ceramică din mileniile VII-I
î.e.n. descoperite în spațiul mioritic de la Nistru pîn’ la Tisa unde Neamul plînsu-mi-s-a, din Podolia în
Hem, unde getbegeții gem!
Vîrful Omu din Bucegi este situat în masivul M(or)aru. În India și Tibetul lamaist axul lumii după
care se rotește pămîntul este în muntele Meru, un munte sfînt. În emegi sau sumeriană cum au numit-
o în fals lingviștii moderni, limba pe care a vorbit-o populația ce a plecat din Carpați în Sumer pe la
mijlocul mileniului IV î.e.n. cuvîntul meru are sensul de șarpe înfășurat pe un toiag așa cum s-a
păstrat și în mitologia noastră privitor la osia Pămîntului pe care era încolăcit un balaur și înseamnă
polul getic sau axis mundi. Hermes Trismegistul avea un caduceu format dintr-un toiag pe care erau
înfășurați doi șerpi, iar toiagul lui Mercur de la romani era identic cu acesta. Un asemenea caduceu
avea Sarmis în religia geților și mai au astăzi mitropoliții românilor dar care nu mai vreau să știe cine
le-a făcut acest dar miraculos.
Tradițiile noastre spun despre curcubeu că este unirea dintre cer și pământ iar cele șapte culori ale
curcubeului sînt culorile Muntelui Meru care este centrul lumii așa cum este și în Viziunea lui Er
după peana priceputului Platon și a celor din stirpea lui. În iconografia creștină Iisus tronează în
mijlocul unui curcubeu.
Pe muntele Meru – M(or)aru – este tronul regelui lumii, Dumnezeu dar și Măru roșu – iar din cei
patru versanți pleacă patru drumuri în cele patru direcții cardinale care duc la cei patru poli. Adică
muntele Meru era vatra unde arde Focul Sfînt sau Viu al luminii lumii, iar cele patru direcții formează
semnul crucii. Ori în localitatea Poduri din județul Bacău s-a descoperit o vatră în formă de cruce cu
un locaș în mijloc pentru arderea jertfei arătînd caracterul sacru al crucii cu brațele egale și al vetrei
unde ardea focul viu. Asemenea forme din metal erau purtate la gît de geți ca podoabe sau talismane.
Apollodor din Atena trăitor în secolul II î.e.n. stabilește pe baza unor scrieri mai vechi că muntele
Atlas unde a fost înlănțuit Prometeu era situat în țara hiperboreilor! Dar asta o spune și Marțial cît și
alte izvoare antice și ca să lămurim° pe deplin că muntele Meru de unde Dumnezeu conduce lumea este
muntele Moraru din masivul Bucegi voi analiza semantica veche a acestui cuvînt. În română buci sînt
fuioarele de cînepă, iar gi înseamnă strălucitor, luminos, binecuvîntat de divinitate; deci totul într-o
consonanță perfectă cu ce spune mitologia de la noi, de la musulmani, ce a scris Platon și alți antici
greci și romani vrednici de luare-aminte, ce spun budiștii indieni și tibetani, Muntele Meru –
M(or)aru din Bucegi este Muntele Sfînt sau Kogaion – unde prin osia Pămîntului sufletele se înalță
la ceruri sub forma unor vîrtejuri sau fuioare de lumină pentru lumina divină. Toamna femeile de la sa­
te duceau la biserică un fuior pe care preotul îl sfințea. Cînd cineva din neam avea vedenii sau auireli,
era șters la ochi cu acest fuior și bolunzenia era alungată. Ce minune ar fi pe neamul român să mai
avem asemenea fuioare sfințite, am reuși să lecuim întreg poporul în frunte cu corifeii lui de vedenii și
sminteli. În jurul vîrfului Omu chiar se văd frecvent aceste coloane de lumină deosebită care se înalță
către cer, fenomen pe cît de spectaculos pe atît de inexplicabil, mai ales că are loc în urma unor eveni­
mente ce nu pot fi înțelese pînă în prezent.
Sigla creștină a logosului este identică cu cea sanscrită care are silaba OM și se prezintă grafic ca
un M cu lateralele desfăcute iar peste „v” din mijloc se suprapune un „v” întors cu vîrful în sus. Sigla
arată ca două vîrfuri de munte egale cu un vîrf mai mic între ele adică vîrful Omu, vîrful Găvanu și
vîrful Ocolit din Muntele Sfînt Bucegi. Sfinxul de pe platoul Babele seamănă foarte bine cu capul unui
get din profil și cred că aici este originea legendei nașterii neamului arimin din Tatăl Ceresc și Mama
Pământească cum ne-au lăsat mărturie vrednică de luat aminte latinii Ovidiu și Marțial, spre cinstea lor
și rușinea noastră. Dar tăblițele au pus capăt acestei batjocuri, iar noi ne vom deschide o nouă cărărușă,
de data asta de lumină în hățișul întunecat al istoriei.
Un franțuz cam ciudat în gîndirea iudeo-cretină, pe la început de secol XX, Jean Marquès-Rivière
ne spune că săturîndu-se pînă în gît de bunătățile papistășești, și-a pus traista în băț și a plecat la singu­
raticii tibetani să guste și din bunătățile lor. Toată această trăire spirituală aparte a lăsat-o în cărticica A
l’ombre des monastirès thibètains, Paris 1929. Zice el, că la un ceas de taină cu un lama, acesta° i-a
spus că înainte de introducerea budismului în Tibet – secolul VII iar din secolul VIII este religie de stat
– Domnul Atotputernic locuia undeva departe în Occident pe un munte înconjurat de mari pă­
duri, dar răutățile oamenilor l-au făcut să plece de acolo. Pe cînd era într-o peșteră din Himalaia, în
perioade prelungi de meditație, spune francezul că a primit vizita unui personaj misterios care i-a spus
că vechiul Centru al Lumii erau undeva pe valea unui mare fluviu, dar datorită năvălirilor barbare
el s-a mutat în Orient departe de ochii oamenilor.
Și izvoarele budiste spun același lucru; Muntele Sfînt al Cetății Luminii sau dabo gio cum apare pe
tăblițele de plumb – numit Muntele Meru – este în Carpați, loc acoperit de păduri și scăldat de apele
sfinte ale Istrului. Găsim aceste informații și legendele noastre care ne spun că muntele Meru este
Cetatea lui Dumnezeu unde este și Măru roșu sau osia lumii sau vîrtejul ori coloana de lumină. Poate
că aceste date vor băga destulă lumină și în cele mai întunecate și înveninate minți ale românilor,
pentru că tot răul de la noi vine și numai noi putem scăpa de el! Mai găsim informații despre Muntele
Sfînt al geților chiar la neamul ticălos și odios al ivriților care ne-a furat și falsificat religia strămoșeas­
că prin plăsmuirile lor Tora și Talmud cu pretenții de revelații sacre și eterne.
În Cartea despre Dumnezeu și despre îngeri editura Firul Ariadnei 2007, cartea despre Enoh –
versiunea etiopiană spune că îngerii după ce au primit niște funii și-au luat zborul către miază-noapte
să măsoare pămîntul. În acest ținut Stăpînul Universului a cerut tuturor regilor, împăraților și dom­
nitorilor să-l recunoască pe Cel Ales – Fiul Omului pentru că L-a așezat pe tronul său de slavă și l-a
acoperit cu duhul dreptății. Îngerii trebuiau să măsoare aici locul de trecere între două tărîmuri unde va
fi locuința lui Enoh, a oamenilor aleși și a oamenilor° drepți. Printre îngerii lui Dumnezeu, Gabriel
cîrmuiește Raiul, șerpii și heruvimii. În această scriitură de sorginte mozaică se spune fără echivoc și
mîrîieli că undeva în miază-noapte era cetatea lui Dumnezeu întocmai cum zic și miturile noastre.
Și tot ei mărturisesc în fața lumii, fără sule în coaste sau prin alte locuri și fără degete prinse la țîțîna
ușii că Stăpînul Universului care își avea cetatea în miază-noapte – nu la Ierusalim cum behăie de
bună vreme leprele mozaice și iudeo-cretine – le-a cerut tuturor împăraților și stăpânilor să-l recunoas­
că pe Cel Ales, adică Fiul Omului, că l-a așezat pe tronul Său de slavă, acoperindu-l cu veșmînt de
lumină. Ori aceste ziceri de la ei arată fără putință de tăgadă că atunci se știa că religia crucii își avea
baștina în Carpați unde era și Cetatea lui Dumnezeu și tot aici Fiul Omului s-a înălțat la ceruri și șade
de-a dreapta Tatălui Ceresc în slava cerurilor. Ne mai spun ei că șarpele este considerat animal sacru,
concept care este o cumplită blasfemie și o îngrozitoare hulă atît pentru mozaicii sadea ce se pupă zil­
nic cu întunecatul Iahwiță ca și pentru orice iudeo-cretin!
Kogaion sau muntele Bucegi cum îl cunoaștem astăzi, era muntele sfînt al geților așa cum ne-au
lăsat scris năbădăioșii greci, fie-le țărîna° ușoară! În Bucegi, aproape de vîrful Omu este vîrful Gugu,
care poate fi ușor pronunțat și Goga, cuvînt prin care se înțelege cei patru miezi de nucă uniți + i: a
merge, a alerga + on: a aduna, a fi împreună, neam; sens cu trimitere clară la unitatea de neam a
geților cu tracii, macedonenii și ilirii. Mai am în vedere și năravul grecilor de a scrie toate numele
străine numai după urechea lor și atunci ei au auzit de la geți numele de Guguion adică altarul unde
merge tot neamul să se roage, dar l-au scris Kogaion. În această direcție avem o informație venită din
vechime despre regele de neam arimin al Lidiei, Giges (687-652 î.e.n.) care apare scris în documentele
asiriene cu expresia „mat Gugu” adică un fel de mato carpatin dar prin alte meleaguri.
Trebuie luată ca adevărată și varianta emegi koga: nobil, a purifica, strălucitor, sfînt, strămoș + ion:
entități sacre din mitologia getică, greacă și gnosticism sau îngeri. Ori poate, elenii au grecizat numele
muntelui după cum aveau ei năravul din cuvintele românești Goga cu sensul de divinitate supremă sau
Dumnezeu și ion cu sensul de îngeri, adică conducătorul oștilor cerești. Despre sfințenia neamului get
și monoteismul religiei lor ne dau informații și întunecații ivriți în Talmud unde spun despre Gog că
este Domnul cu sensul de Dumnezeul lui Gomer – sciții, Magog – geții, Togarma – tracii, Meșec –
misii, Tubal – arameeni (sciți), Roșului – galații, pe care Iahwe îi va chema din fundul miază-noaptei
să nimicească pe locuitorii din țara lui Israel. Episcopul Ieronim și alții spun că Magog și Gog cum
scriu ivriții în plăsmuirea lor, sînt totdeauna geții cum au fost cunoscuți în vechime și în aflarea adevă­
rului nu mai avem nevoie de revelații sau incantații drăcești.
În modernitatea satanistă, aceste lifte ne-au pocit numele strămoșesc ca să nu mai știe nimeni de ce
minciunile revelate lor sînt minunate. Tubal sau Tabal este statul întemeiat de sabeii plecați de pe Istru
în viforoasa lor campanie împreună cu sciții din anul 625 î.e.n. Ei practicau religia crucii așa cum o
făceau și sabeii din peninsula arabică și vorbeau o limbă foarte apropiată de limba getă. În limba ro­
mână cuvîntul Gog are sensul de pețitor și conducătorul unui dans țărănesc, iar cuca are sensul de deal
înalt, cel mai înalt vîrf, autoritate supremă, stăpînire și gugă: căpetenie supremă, conducător în româ­
nă. Cele trei cuvinte au în conținut ideea de conducător, cel din frunte, autoritate supremă, cel mai de
sus, așa cum era Anu, Gog sau Sîntu în religia geților.
În aromână cuvîntul Gogă are sensul de Dumnezeu sau Domnul, fiind folosit mai mult de cei din
sudul Istrului, adică aromânii cum arată și azi dialectul lor sau besii, dar ivriții au avut neîngrădit
drumul către scrierile sacre ale geților de la Qumran după anul 30 cînd s-au înstăpînit acolo cu sabia și
viclenia. Faptul că ei folosesc în Tora și Midrașim pentru identificarea țării Magog, numele de Gitia
așa cum apare pe tăblițe și nu Dacia cum numeau romanii acest teritoriu, dovedește încă odată că au
preluat aceste informații de la geții și besii de la Qumran. Pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia,
Izvoditorul neamului omenesc, atît a celor văzute cît și nevăzute este scris Senta sau Sîntu, iar pe stîn­
ca schitului Sfînta Ana de la Sinaia este scris Santta. Cred că ivriții au putut lua acest cuvînt și de la
cabirii din Palestina pe care i-au avut în coastă peste 600 de ani cum spun chiar ei, dar sigur au rezistat
chiar mai mult în fața acestor prădători. Sau poate că l-au luat de la esenii din Palestina în vremea cînd
lor le-a dat în clocot țăcăliile pline de drăcii și scorneli cumplite încă din secolul II î.e.n.
Pentru a întări argumentul perenității noastre din negura timpurilor pe aceste meleaguri, mai
amintesc unul din numele purtat de divinitatea principală a caldeenilor care a fost luat din cultura
emeș. Regele devenit zeu principal Marduk mai era numit și Lugal-du-Kuga adică „Regele de pe Mă­
gura Sfîntă” unde Kuga are același sens cu cuca de la noi și Goga din aromână, fie-le tuturor numele
în veci vestit și pomenit! În eme-gi cuvîntul gu înseamnă origine, iar repetat în forma Gu-gu, are sens
de începutul începuturilor, creația lumii, ofrandă, foc sfînt, așa, ca românii de azi să nu aibă vreun gînd
de aducere aminte față de vremurile sfinte ale Neamului Scoborîtor din Zei și să fim așa cum vreau ei,
un popor de căcați cu ochi care a apărut în istorie la mijloc de drum de care trebuie să se ferească
oricine îi întîlnește.
Pe tavanul unei peșteri din munții Buzăului s-a descoperit o „cruce italică” ce are literele II în
partea stîngă sus; G în partea dreaptă sus; IG în partea dreaptă jos și HN cu C ceva mai jos în partea
stîngă jos. Mesajul scris nu corespunde cu cel iudeo-creștin, deci nu le aparține lor ci creștinilor
adevărați, adică geților și este mai vechi chiar decît barba lui Avraam. Lîngă această cruce la dreapta
ei, este scris cuvîntul GOG în forma ГO6, iar la geți semnul pentru al doilea G, care era cifra 6 se
considera a fi o cifră sacră.
Paparudele, acel dans religios prin care se invocă venirea ploii vara în perioadele de secetă se mai
numea în unele locuri Gogul, dar el ascunde în numele vechi o întreagă istorie neștiută a neamului
rumun fiindcă Papa era principala și unica divinitate a sciților din nordul Istrului cum a lăsat scris
Herodot în Istorii, iar ruda era în vechime mina sau gaura de unde se scotea minereu de cupru sau se
topea acesta, dansul fiind o invocare adresată unei divinități ce cobora seara sub pămînt, într-o peșteră.
Scriind că Iahwe urmărea să nimicească pe Domnul Gog care conducea oștirile din țara Magog,
aceasta este dovada explicită că ivriții dar și celelalte popoare ale antichității știau că geții practicau o
religie monoteistă care îl avea în frunte pe Anu, Gog, Sîntu ori Senta. Dacă geții ar fi practicat o religie
politeistă, jegurile ivrite ar fi scris Elohim (eloh/ilah: divinitate + im: plural), așa cum au avut ei și au
de multă vreme, iar fel de fel de întunecați îi pupau cu mare credință atît în bot cît și sub coadă, adu­
cîndu-le ca „jertfă frumos mirositoare” chiar ființe omenești.
Tot Gog se numește un district în Gambela, Etiopia, țara care prin anii 300 își punea pe monede
crucea ca simbol al puterii divine prin regatul de la Axum, iar numele îl găsim și la vechii germani în
ortografia arhaică a orașului Goch din Renania de Nord-Westfalia, Germania. Gog Magog Downs sau
Gogs, este un deal situat la sud de Cambridge în Anglia ca să nu le fie urît de istorie și insularilor.
Religia neamului nostru răzlețit în° Sumer spune că preotesele care ghiceau viitorul trăiau într-un fel
de mănăstiri numite gagu, iar mitologia emeș arată că înainte de potop, au avut șapte înțelepți dintre
care patru s-au născut din peștele puradu (pu: fericire, început, inima, izvor, fîntîna, a țîșni + radu: a
conduce către adevăr, a radia de bucurie, a îndruma către renaștere). În vechiul lăcaș de cult de la
Șinca Veche pe zidul din camera rotundă apare înscris într-o stea cu șase colțuri, un cerc care are în
interior doi pești.
În același perimetru cu vîrful Omu și Gugu se află peștera sfînta Ana iar aproape de ea, altarul unde
apar inscripțiile cu Santta (Dumnezeu) și Ion sau îngeri. Etimologic denumirea peșterii nu are nici o
legătură cu creștinismul iudeu cum îl știm azi pe meleagurile noastre dar este dovadă clară a perenității
neamului arimin sau rumun pe aceste locuri și cu religia strămoșilor noștri. În eme-gi Ana sau Anu are
sensul de lumină, cer, rai, Creator, arătînd că acest perimetru a fost locul cel mai sfînt al neamului nos­
tru timp de vreo nouă milenii, iar liftele de la noi și de aiurea l-au batjocorit și l-au distrus pentru a ne
șterge urmele înveșnicirii mioritice!
Și le mai pun una în nas suciților și cîrniților numai în cele drăcești! Munții Carpații Orientali se
mai numesc și Răsăriteni iar pe cei Meridionali, îi mai cunoaștem sub numele de Sudici sau de miazăzi
și împreună cu Munții Apuseni formează o cetate naturală care are două porți de intrare: Porțile
Meseșului și Porțile Mureșului. Dar această denumire a munților se poate face numai de cei care au
locuit în Podișul Ardealului, deci cetatea sau muntele lui Dumnezeu le pomenim mereu fără a ști ce
spunem, fiindcă falsificarea limbii și istoriei noastre s-a făcut cu o ură nemărginită.
 7.2.4 Sfînta Familie și Legea,
Fiul Luminii și Fiul Omului

În lumea vechilor arimini sau pelasgi, conceptul Sfintei Familii este foarte vechi, venind din negura
timpului cînd pe alte meleaguri alese și civilizate bătea vîntu și nu avea unde să se ascundă nici umbra
unui păduche. Lepenski Vir de pe malul drept al Dunării din defileul Porțile de Fier ne oferă prima în­
trupare materială a acestui concept sub forma unei statuete împreună cu cele trei mici busturi, toate din
piatră, venite din mileniile° VII-V î.e.n. cum se văd în fotografiile de mai jos. Însă zona a fost locuită în­
că din mileniul XX î.e.n. așa cum dovedesc urmele găsite în peșterile din apropierea locului amintit,
iar peste mal, în partea românească a fluviului este peștera Gaura Chindiei cu misterioasa stîncă pe ca­
re sînt desenate cca 45 de semne din mileniul XV î.e.n., iar unele apar în alfabetul folosit de geți pe tă­
blițele de plumb. Dar conceptul Familiei Cerești apărut în spațiul cuprins între Carpați, Marea Adriati­
că, Marea Neagră și Pelopones s-a putut forma într-o perioadă lungă de timp în comunități umane sta­
bile și liniștite care nu erau supuse pribegiilor sau vrăjmășiilor continue din partea altora, așa cum este
frecată astăzi ridichea mioriticilor cu fel de fel de nebunii că nu mai știe sărmanul român care este
dreapta și care stînga!

În stînga avem o statuetă cu două fețe, din care una prezintă un bărbat și o femeie, ieșind parcă
dintr-un ou, cam așa cum spune teozofia ariminului Orfeu – ținută de subțirii greci drept filozofie – că
toate s-au născut dintr-un ou de început ce era înconjurat de o aură de lumină. În dreapta sînt trei mici
busturi, cel din centru îl° prezintă° pe Tatăl Ceresc fiindcă poartă barbă, în dreapta lui este Maica Pămînt
care are niște umflături ce imită sînii, iar în stînga avem pe Fiul Omului. Dar localitatea° Lepenski Vir
amintită mai înainte este pe malul drept al Dunării, în aval cu cca 150 km, față de Gumelnița situată pe
malul stîng, obiectele de cult din ambele locuri arheologice aratînd rădăcinile acestui cult al Sfintei Fa­
milii și al zidirii cerești sau Maica ori Muiera cum am mai păstrat noi și irlandezii cuvîntul pentru cea
care a dat pe Salvatorul sau Mîntuitorul neamului omenesc.
Printre obiectele descoperite în situl de la Sultana, Malu Roșu, cultura Gumelnița sînt și două sta­
tuete mici care stau așezate în interiorul unei străchini, iar bărbatul o ține de după umeri pe femeie. Ele
reprezintă prima imagine materială de pe teritoriul României și a doua din istoria lumii a Sfîntei Fa­
milii, care era fundamentul religiei geților prin unirea în Iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească
din care s-a născut Fiul Luminii și al Omului, obiectele venind din mileniul V î.e.n.
De remarcat că vasul este ornat în interior cu
un fel de frunze – parcă de răchită sau salcie
– asemănătoare cu cea ținută în gură de țapul
de pe coiful descoperit la Porțile de Fier, iar
atît bărbatul cît și femeia au capetele făcute
sub forma unor capete de pasăre așa cum
apare Annunanki în religia emeș. Simbolul
spiralei pe care femeia îl are pe genunchi,
decorul de frunze din interiorul vasului cît și
forma capetelor, mă îndreaptă către concluzia că este o reprezentare a Sfintei Familii așa cum o înțe­
legeau acei oameni. Spirala în cultura carpatină de pe poala femeii era simbolul înnoirii veșnice, el
putînd fi atașat numai unei reprezentări a Maicii Pămîntești. În mitologia egiptenilor salcia era arbore­
le unde a fost făcut primul cuib și unde s-a clocit oul auric din care s-au născut toate în univers, iar la
noi salcia sau răchita este un arbore sfînt.

Două tetraedre puse să se lipească într-unul din vîrfuri cum este desenul din stînga, arată o elice
care se poate vedea în sfera toroidală dacă o privim de la unul din poli și dăm peste simbolul de la
Șinca Veche cu cele două părți ale unui cerc sau măr – yin și yang – ce reprezintă bipolaritatea com­
plementară, iar dacă vrem să-l vedem pe secțiunea verticală, atunci descoperim semnul infinitului.
Lîngă el este simbolul Tatălui Ceresc și spre dreapta, cel al Maicii Pămîntești, care unite prin bază dau
un romb împărțit în două părți egale. Dar din unirea celor două entități spiritual-energetice, s-a născut
Fiul Luminii și Fiul Omului, Mîntuitorul sau Salvatorul, scris și III, IO, IOU sau II pe tăblițele de
plumb, simbol care apare pentru prima dată la Vinča în mileniul VII î.e.n. și se continuă pînă în zilele
noastre pe covoarele românilor (cele două figuri stilizate ale omului). Unirea celor două triunghiuri în
punctul zero din teoria torului sau din cea a puterii șarpelui Kundalini, se face undeva într-un loc din
jurul buricului la om – pîlnia sau nodul cum ne spun vechile scrieri teozofice – pe unde se varsă și se
adună energia începuturilor fără de sfîrșit, întrupîndu-se iarăși după moarte într-o nouă manifestare.
Vechii carpatini considerau ființa umană ca un tor energetic-spiritual și poate aici își are rădăcinile
conceptul de OM, ca zidire de început a cerului și pămîntului prin cerc și cei doi munți sfinți din litera
M. Să mai deslușim cîte ceva din tainele acestui cuvînt vechi de la zidirea lumii cum ne zic vorbele
venite din bătrîni și să nu ne mai lăsăm duși de abureala făcăturilor sataniste. Cuvîntul OM este com­
pus din două semne foarte vechi în arealul carpato–danubian, fiindcă vocala „O” în teozofia arimină
însemna începutul, oul ziditor din care s-au zămislit văzutele și nevăzutele, oul auric atît al universului
cît și al ființelor de lumină dar și al omului, veșmîntul de lumină primit de cei inițiați, fiind și simbol al
Tatălui Ceresc. Iar litera „M” cu lateralele mai desfăcute, apare desenată pe foarte multe vase din
mileniile VI-III î.e.n. însemnînd unitatea creației de început sau acea unire mistică dintre Tatăl Ceresc
și Mama Pămînt, fiind compusă din două triunghiuri cu vîrfurile în sus și alăturate ca simboluri ale
Ziditorului din ceruri între care este cel al Maicii Pămîntești. Mai poate simboliza cetatea lui Dumne­
zeu care era situată pe vîrful a doi munți sfinți, iar în emegi cuvîntul om/um înseamnă femeie dragă,
femeie care se bucură de un respect deosebit, a îngriji, a supraveghea, înțelept, învățat, toate ducîndu­
ne la acea profunzime spirituală de zidire a neamului omenesc din primele ființe de lumină venite din
ceruri. În vechea teozofie a strămoșilor noștri, Tatăl Ceresc a fost invocat de-a lungul timpului cu mai
multe nume, spuse după oameni, vremuri și locuri, dar toate avînd același sens de Ziditorul tuturor
începuturilor văzutelor și nevăzutelor. La emeși îl găsim cu numele de Anu sau An, iar pe pereții de la
Bozioru, din Carpații de Curbură este scris cu acest nume în mileniul III î.e.n. dar apare și Gog.
Herodot spune despre neamul arameenilor din nordul Mării Caspice, adică sciții de toate preumblările
și preocupările că aveau ca divinități conducătoare asimilate soarelui pe Papas (papa în emegi și
armînă înseamnă tată) și Tabiti (ta:· tată + biți: tauri, moț, bîți: bunici). Vechii carpatini îl mai chemau
pe Tatăl Ceresc cu numele de Papara (papa: tată + ra: soare, a străluci, a radia) sau Paparuda (papa: tată
+ ruda: peștera de sub pămînt unde se ducea Sfîntul Soare la culcare, loc foarte fierbinte). Pe tăblițele
de plumb descoperite la Sinaia, falnicii geți și-au scris divinitatea unică prin numele Senta, Santa și
Sîntu, iar ultimul a fost folosit de către români pînă mai ieri pentru Dumnezeu. Goga este numele sub
care îl invocă și azi armînii pe Dumnezeu, iar Gogul este altă denumire a Paparudei. Și astăzi cioplito­
rii de porți din Maramureș, scriu deasupra acestora pe unde se intră în curte semnele XʘX, al căror
sens nu-l mai știu, dar el vine din sistemul filozofic și religios al geților fiindcă îl invocă de trei ori pe
Tatăl Ceresc atît prin cele două semne sub forma literei X cît și cercul cu punct în mijloc. Semnul X
este în fapt Constelația Lebăda numită de strămoșii noștri Crucea Mare, Crucea Miezului Nopții sau
Crucea Nordului ca alt simbol sacru al Ziditorului lumii, alături de cercul cu punct în mijloc, iar
conceptul apare și la alții prin scrierile trismegiste sau cele despre Poimandre, avînd sensul religios
„de trei ori mare”, adică cea mai desăvîrșită formă de inițiere. Iudeo-cretinii și-au tras în făcăturile lor
și acest concept strămoșesc, punîndu-l snoavei despre sfîntul Andrei, dar povestea este numai o jego­
șenie urduroasă a acestei adunături de hoți întunecați.
Al doilea personaj al Sfintei Familii este Maica Pămînt sau Pămîntească ce a avut în universul
spiritual al neamurilor arimine mai multe nume pe care le-au dus peste șapte mări și țări, mai adău­
gindu-le ceva vorbe de duh și înțelesuri adînci ca să meargă proștii pe brînci, iar tonții să stea crăcănați
că acești ciudați și-au croit după gust și fel, o lume trasă prin inel, dar nu din cel făcut sau furat ci
numai de soartă binecuvîntat. Frigienii i-au spus Ma Ga, fiind divinitatea supremă din care s-au născut
toate cele, dar noi cunoaștem numai ce au lăsat grecii care au preluat divinitatea vecinilor, au grecizat-
o după nărav, adăugînd sau scoțînd ce nu le venea lor bine pe limbă, iar ce știm astăzi este doar lucră­
rica lor, numită Gaia. Ei spun că vorbulița ar veni de la ge sau gi, iar în dialectul dorian ga, toate avînd
sensul de pămînt, dar nu mai știu de unde vine. Am să-i ajut eu să țină minte cît sînt de moțați spunîn­
du-le că aceste cuvinte sînt în emegi cu același sens, dar cum cultura Europei trebuie să înceapă numai
cu ei, ceilalți nu mai există! Însă cuvîntul a fost purtat peste tot pe unde au ajuns ceva neamuri arimine
sau arameene, fiindcă îl găsim în Coreea de azi, unde în secolele I-VI a existat statul Gaya, apoi confe­
derația Gaya, nume ce a fost dus acolo de neamul scitic al toharilor. În India, numele Gaya îl găsim ca
oraș și district în statul Bihar, ca să-și amintească de unde au plecat pe la începutul mileniului III î.e.n.,
iar la neamul amazigh sau kabili din nordul Africii este folosit ca nume pentru bărbați. Geții o aveau
pe ziditoarea neamului lor Maia, ca fiică coborîtă din ceruri, dar numele în străvechime era format din
ma: mamă, născătoarea + ya: pămînt, cinci, palmă deschisă, simbol găsit frecvent la siturile vechi de la
noi și pe la sciți pînă la Palestina. Pînă mai ieri, românii îi spuneau însă Mamei Pămînt, Zîna, cuvînt ce
înseamnă în fapt Duhul Pămîntului, sau sufletul lui. Armînii mai păstrează o formă alterată de iudeo-
creștinism a acestei divinități ancestrale a neamurilor arimine sub forma Maia-Gaia care este o nălucă
ce sperie copiii mici plîngăcioși. Fiul Omului este în fapt copilul de lumină născut din unirea mistică
sau cerească a Tatălui Ceresc cu Mama Pămînt și apare pe tăblițele de plumb scris Domoz Tomu (Fiul
de Lumină al Crucii Strălucitoare, adică al Crucii Nordului care era și simbol al zidirii Tatălui Ceresc).
Legenda zidirii naturii celor văzute și nevăzute de către Unicul sau Tot, ori Ziditorul după vorba
noastră, spune că Tatăl Ceresc în iubirea lui față de existența din jur a dorit să-i dea viață și atunci a
aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită peste care domnea cel mai mare întuneric. Din
zbuciumul apelor, spuma care s-a format peste tot, a început să se adune și să se întărească pînă ce s-a
format o turtă ce plutea mișcată de valuri. Încrețind această turtă, au apărut văile, dealurile și munții
care nu mai lăsau ca vijeliile să bîntuie cu atîta furie. Fulgerînd din nou pămîntul, l-a adus la viață cu
plante, ape, vînt și toate celelalte fenomene ale naturii. Dar cereasca armă s-a oprit într-o piatră din
care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului și a luat chip de ființă vie participînd mai de­
parte, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor, iar la urmă la izvodit pe om, însă toate făcute
din pămînt care a devenit prin darurile și munca lui, Mama tuturor celor văzute pe pămînt sfințind zi­
direa lumii prin truda și dăruirea ei la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute.
Ca să nu-mi fie vorba luată de șagă, dau o povestioară culeasă de pe la anii 1890 ce se află la fila
117 în lucrarea Datinile și credințele poporului român, scrisă de Elena Niculiță-Voronca. „Pămîntul e
sfînt, la pămînt să bați mătăni și să te închini, să-l săruți, că pămîntul ne hrănește și ne ține, din pămînt
avem hrana, din pămînt avem apă, pămîntul ne încălzește, pămîntul e mama noastră. Băteți mătănii
și sărutați pămîntul, fiindcă el ne ține, din pămînt ieșim și în pămînt avem să mergem.” Și alta la fel de
pilduitoare care fără ocolișuri, adevărul ce iese din ea, va dărîma hidoasa cultură iudeo-cretină și cea
europeană ca să știe și lumea o parte din Adevărul nostru istoric și cultural. „Pămîntul e femeie și în el
Dumnezeu a pus toate semințele ca să ne hrănească... Pămîntul e femei, e mama noastră care ne hră­
nește și ne face, iar Dumnezeu din cer e soțul ei, e Tatăl Nostru, noi fiind copiii lor.” Numai în teo­
zofia neamurilor arimine venite pe făgașul timpului pînă în zilele de azi, avem acest concept al Sfîntei
Familii din care s-a născut Neamul Omenesc, iar oamenii din prezent încă se consideră drept fiii
Tatălui Ceresc și ai Maicii Pămîntești, adică Neam Scoborîtor din Zei cum a scris și poetul latin Ovi­
diu despre strămoșii mei, falnicii geți! Găsim aceste concepte în foarte multe scrieri esene, adică ale
strămoșilor noștri geți pe care furii de fală le-au pus în seama lor că ar fi crema minții omenești!
Aceste concepte uluitoare ale tradițiilor noastre populare prezentate de E. Niculiță-Voronca în cita­
tul de mai sus, nu puteau ajunge în mentalul colectiv al românilor de la sfîrșitul secolului XIX, decît
dacă ele veneau dintr-o străvechime uitată sau ascunsă ori falsificată, peste care s-a așternut o voită
uitare. Ca să le crape tuturor ticăloșilor, falsificatorilor și trădătorilor de Neam și Țară, drăceasca rînză
plină de venin și ură, îl aduc de martor al acelor timpuri pe poetul latin Publius Vergilius Maro (70
î.e.n.-19 e.n.), pentru a pune Adevărul la locul și cinstea cuvenită. Zice latinul în poemul Eneida VI,
580, o poveste uluitoare și de neînțeles pentru românii de astăzi, despre străbunii noștri carpatini sau
Neamul Scoborîtor din Zei al geților, scriind că este „cel mai vechi popor de pe pămînt (genus
antiquum terrae) și fiii pămîntului (terrae filli)”!!! Dacă Vergilius a scris asemenea mituri de neîn­
țeles pentru noi cei de azi, asta arată cît de îndrăciți au fost cei ce ne-au falsificat istoria și cultura iden­
titară de nu a mai rămas nici urmă din ea la poale de Carpați fiind toată tîlhărită de cei civilizați, înțe­
lepți sau aleși. Dar mai arată că acesta era atunci în secolele I î.e.n.-I e.n. adevărul mitologic despre
zidirea lumii, că la neîmblînziții geți s-a născut neamul omenesc, ei fiind considerați° „fiii pămîntului”
adică au fost născuți din pămînt sau de Maica Pămînt. Și atunci este firesc dacă au ca Maică chiar Pă­
mîntul, trebuiau să aibă de tată chiar pe Ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, adică Tatăl Nostru
Ceresc. Ticăloșii greci nu aveau cum să se sumețească cu Zeus al lor că ar fi fost el primul pe pămînt
fiindcă chiar ei au lăsat scris peste timp în numeroase izvoare vechi despre înfierbîntatul tartor că nu­
mai a uzurpat puterea cerească de la neamul titanilor care zămislise în jurul Carpaților de multe mii de
ani primul neam omenesc, de unde s-au răspîndit în cele patru zări.
Și alți autori din acele vremuri au scris despre neamul carpatin că ar fi fost primul de pe fața pămîn­
tului așa cum găsim în unele manuscrise egiptene unde Seth (Sete) care ajunsese la ei din nordul întu­
necat, mai este numit și Typhon ca „fiul pămîntului”. Dar Typhon era soțul Echidnei, iar Homer în
poemul Iliada II,782, spune despre cele două ființe cerești (fiind și ele titani și nu ieșite din mădularul
lui Zeus, Herculete sau Iahwiță cu trei cornițe și legămînt tușinat) că aveau un regat al lor la nord de
Istru numit Țara Arima sau Ariminia cum ne învață tăblița de plumb nr. 21 descoperită la Sinaia. După
ce răulenii din nordul Istrului s-au înstăpînit peste Egiptul de Nord, au întemeiat și cetatea Avaris care
le era capitală, aceasta fiind închinată zeului Typhon, cum a lăsat scris J. Flavius în lucrarea Împotriva
lui Apion Cartea 1. Dar și Pelasgos, părintele neamului pelasgilor din nordul Istrului după spusa hoțo­
manilor greci, s-a născut° din pămînt pe un pisc de munte la fel ca Omu din munții Bucegi de la noi,
deci mitul era foarte vechi la popoarele carpatine, poate din mileniile XV-X î.e.n.

Acest concept al nașterii neamului omenesc din Pămînt, sau Maica Pămîntească care i-a dat trupul
și Tatăl Ceresc duhul sau sufletul, îl găsim în scrierile esene, adică ale geților pripășiți în Palestina, și
scrierile trismegiste ale terapeuților sau esenilor (geților) din Egipt, însă arheologia din bazinul Dunării
ne-a dezvăluit că el era pus și în mici forme cultice. Vinča este un cartier al Belgradului, și aici s-a
descoperit o veche așezare din perioada 5300-3500 î.e.n. cu un bogat inventar ceramic. Divinitatea cu
copilul pe brațul stîng (poza din mijloc) arată că ideea religioasă a Maicii cu Pruncul Divin este veche
pe meleagurile mioritice de peste 7000 de ani! În localitatea Sesklo din nordul Greciei, în vechea Te­
salie a neamurilor pelasge sau gete, numite de ei traci, s-a descoperit o mică statuetă din pămînt, ve­
nind din perioada 5300-4400 î.e.n. care reprezintă o mamă ce ține în brațe un copil mic, iar capul ei
este aplecat spre capul acestuia cum se vede și pe fotografia de sus, dreapta. Poziția șezînd pe scaun
arată statutul ei de divinitate, iar copilul născut din trupul ei nu poate fi decît Fiul Omului, adică ființa
creată de Ziditor pentru a răspîndi pe pămînt Legea lui, sau Calea Adevărului și Dreptății adusă de Eno
după ce a fost înălțat la ceruri de unde a primit înțelepciunea dumnezeiască. În partea stîngă de sus, am
pus o fotografie cu un basorelief din basilica Santa Sabina all Aventiono din Roma. Ea a fost construi­
tă de preotul Petru din Iliria între anii 422-432, peste ruinele unei biserici precreștine spun ei, adică a
unei construcții a creștinilor arimini sau mitraicilor cam cum au făcut peste tot pe unde i-au găsit după
anul 381 cînd această religie° a fost interzisă de sataniști, astfel să le șteargă urma, dar și a unui tem-
plu roman. Însă basorelieful chiar dacă este într-o biserică iudeo-creștină și deci asta venerau leprele
atunci, el nu are nici o legătură cu cultul lui Iahweh, ci numai cu cea a ariminilor fiindcă aici avem re­
prezentat pe Tatăl Ceresc în mijloc, avînd la stînga pe Fiul Luminii° fiindcă este ceva mai înalt născîn­
du-se la 25 decembrie, iar la dreapta pe Fiul Omului care se năștea la 25 martie, toate personajele
purtînd deasupra capului triunghiul echilateral care era unul din simbolurile concept ale lui Anu, Gog,
Senta sau Sîntu din creștinismul arimin. Fiul Omului are în triunghiul său acea mică firidă ce simboli­
zează intrarea într-o peșteră unde el a fost născut de către Maica Pămîntească sau Muera. Dar aceste
concepte de Fiu al Omului și Fiu al Luminii, le găsim la toate neamurile care au migrat de-a lungul
istoriei din jurul Carpaților către alte zări.
Emeșii aveau două personaje principale în religia lor, pe care „specialiștii în semitologie” adică
știința minciunilor destrăbălate, le-au amețit că aproape nu mai înțelegi nimic din ce se scrie despre
ele. Primul este Enlil (en: strămoș, profet, tărîm, a conduce + lil: măsură, a străluci, drag, frumos) care
făcea parte din cei 7 dingir și poate fi perceput ca Fiul Luminii, fiind asociat cu orașul vechi din
Nippur, iar lăcașul lui de cult se numea Ekur, care însemna Casa de pe Munte, cam așa cum era și
cetatea lui Anu, Gog sau Senta din religia geților carpatini. În jurul templului lui Enlil erau construite
lăcașele de cult ale celorlalte divinități, el avînd rolul de conducător al cetei cerești. El a ajutat la
zidirea neamului oamenesc, dar săturîndu-se de gălăgia acestora, a încercat să-i facă dispăruți printr-un
potop trimis asupra lor din care a scăpat numai Ziusudra cu soția sa și aminalele puse în corabie. Enlil
a fost un duh al cerului, domnind peste ceilalți zei care aveau roluri precise în lumea cerească. Fiul
Omului se numea Dumu-zi (dumu: copil + zi: suflet, om), fiind soțul Inanei, dar cum avea ochi dulci
pentru o pămînteancă, zeița îl trăsnește cu moartea, însă de dorul lui se coboară în lumea umbrelor și îl
aduce la viață. Este înviat în fiecare an odată cu renașterea naturii, iar sărbătoarea lui era și Anul nou.
Dumuzi mai era numit și „Regele Păstor” nume ce ne amintește nouă de Poimandres și Moș Crăciun!
La vechii egipteni, Horus și Ra erau simbolizați prin șoimul solar. Dar Horus era fiul lui Iaho
conceput prin puterea gîndului lui User și locuia în cer, deci era Fiul luminii. Conceptul de Fiu° al
Omului a apărut la aceștia numai în secolului VII sau începutul celui următor, fiind străin teologiei
acestora, dar el era specific religiei carpatine de peste o mie de ani și cred că l-au dus în valea Nilului,
terapeuții sau esenii cum i-a numit rabinul iudeu Filon din Alexandria, de la care spune el că și-a luat
și tainele cele° mari fiindcă pe cele mici și întunecate le avea deja primite de la Întunecimea Sa, sau
Talpa Iadului. La vechii aryas îl avem pe Indra în scrierile vedice care era o divinitate solară, fiind
apărătorul lumii cerești și a întregului neam omenesc nu numai a cinului lui de arieni, cum face Iah­
weh cu întunecații lui sataniști. Părinții lui au fost Dyaus Pita (Tatăl Ceresc) și Mata Prithivi (Mama
Pămînt) avînd ca frate geamăn pe Agni (focul). El este, de asemenea menționat în Veda ca fiind un
Aditya, adică un fiu al lui Aditi, care era stăpîna cerurilor nopții și maica tuturor zeilor, dar în mitolo­
gia lor găsim mai multe variante ale legendei despre Indra.
Și în mitologia vechilor frigieni alături de Cibele care era mama tuturor ființelor din ceruri și de pe
pămînt, era tînărul Attis (ad: tată, străbun, cer + ti: viață, natură, a dăinui, soție, neam) care murea în
fiecare toamnă și reînvia primăvara fiind substituit în ceremonii printr-un pin. Dar acesta era pomul
vieții sau al cunoașterii fiind și coloana de lumină care unește cerul cu pămîntul pe unde se urcă la cer
sau coboară pe pămînt sufletele și duhurile cerești. Attis din religia frigienilor era în fapt Fiul Omului,
el murea și renăștea la 25 martie în fiecare an odată cu natura cînd se sărbătorea și Anu (anu: Ziditorul,
cer, rai, lumină mare) Nou (înoială; noi: apă sfințită) care se ținea la 25 martie odată cu înnoirea naturii,
în vechime însemnînd tocmai zidirea cerească, sau înnoirea lui Anu în trupul Maicii Pămîntești ca pri­
mă zidire sau înnoirea printr-o nouă zidire a Sfintei Familii. O altă zicere venită tot de la greci, despre
religia frigienilor, este mai puțin grecizată și spune că Ma (mama) Ga (Pămînt) la frigieni era Maica Pă­
mîntească, spunîndu-i și Cybele, care a fost dusă în Asia Mică de către getul Dardanos din Dardania
(Kosovo de azi) cum ne spune Diodor în Biblioteca istorică, Cartea XLVIII. Ea avea° un fiu Percos
(per/ber: conducătorul păstorilor, strălucitor, a semăna + cos: înveliș, plăcut drag; adică un fel de Poi­
mandre din scrierile trismegiste sau cum apare Moș Crăciun în mitologia noastră veche ca o căpetenie
a neamului păstorilor carpatini) care îi era și soț, ce se năștea în fiecare primăvară și murea toamna, la
fel ca în mitul emeșilor. Divinitatea a fost botezată de către istoricii secolului XIX „călărețul trac”
sau „cavalerul danubian”, dar Percos mai era scris Bercos, iar cuvîntul berc înseamnă fără coadă,
poate o legătură cu faptul că el murea și renăștea la fel ca coarnele cerbului și nu mai purta pe creștet
coada sau moțul specific unor traci și neamului geților, adică Neamului Moțat. Tracii spuneau că
neamul lor se trage din Armis, nume ce apare pe unele monede Maia găsite în Ardeal, dar pe unele
scrie și Sarmis Basileo, adică căpetenia Sarmis și atunci acesta era în vechea religie a geților Fiul
Omului (sar: nemărginire, vegetație, a cinsti, teren + mes: fiu, om tînăr, prinț).
Strămoșii noștri geți ne-au lăsat pe tăblițele de plumb numai numele Fiului Omului care era Do-
mozi ca la emeși sau Domoz Tomu (cruce, perfecțiune), însă cred că Fiul Luminii era în străvechime
Șaue fiindcă pe tăblițele 1 și 3, imaginea din centru, stînga sus este reprezentat un vultur sau șoim cu
aripile deschise, sau Sarmis cum se poate înțelege din informația precedentă. Ori Șaue era la egipteni
vechi printre primele divinități solare pe care ei le-au venerat avînd ca totem vulturul.
Cînd sataniștii iudeo-creștini s-au pus să-și încropească ceva din cele sfinte, în scrierea lor pretins
revelată, lățită și afumată, primită ca dar neprețuit de la Cel cu Trei Coarne și legămînt, au văzut săr­
manii că nu au nici de unele și nimeni nu era doritor să coboare în Iad pentru a lua o porție de fum dră­
cesc ori să fie fiert în vreun cazan acolo unde tineretul drăcesc își făcea ucenicia într-ale răului nemăr­
ginit. Atunci s-au pus ei cu mare furie să fure din creștinismul arimin cam tot ce le era lipsă – însă da­
că te uiți cu grijă vezi că ei nu aveau nimic fiind săraci rău cu duhul – și astfel au tras cu țăpoiul tot ce
au poftit din teologia și teozofia carpatină. Așa a ajuns și conceptul „Fiul Omului” în ograda lor.
Spun ei plini de semeție că expresia „Fiul Omului” este proprie prin semantică numai Noului Tes­
tament, dar apare și în Vechiul Testament fără a avea aceleași sensuri. În Noul Testament ea rămîne ca
un substrat de nume propriu, întotdeauna referindu-se la Iehoshua (născocitul iudeu luat de goi ca Iisus
Cristos) și° nicidecum la o altă persoană. Mai recunosc amărîții că sintagma are farmec numai în limba
greacă fiindcă în aramaică te cam zgîrîie la urechi și te ia cu fiori (Iehoshua este compus din Ieho sau
Iaho, adică Talpa Iadului + shua: bogăție, putere) și nu poate fi înțeleasă decît fiul lui Dumnezeu, dar
în scriitura iudeilor, ea înseamnă puterea stăpînului Iahweh asupra robilor săi și nicidecum bunătatea și
mila tartorului fiindcă mozaismul este un cult al urii, vicleniei, minciunii și lăcomiei nemărginite.
Ne mai aburesc ei că s-ar fi născut prin duh ceresc dintr-o pămînteancă, devenind așa Fiul Omului
și Mîntuitorul pămîntenilor însă nimeni nu i-a poftit să le bată la ușă cu trăsnăile și nebuniile lor
sataniste. Dar cei născuți înaintea pretinsei lui nașteri nu erau oameni? Sau poate lumea a fost tăiată și
ea precum prepuțiul iudeilor și ce a fost înainte nu mai avea nimic uman fiindcă nu era tușinat și
afumat cu pucioasă. Pentru a le dovedi cît sînt de mișei, dau snoava cu vedenia lui Daniel de la 7,13-14
unde ne spune: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un fiu al omului; a înaintat înspre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat
stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii
de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu
va fi nimicită niciodată”. Dar povestea nu poate fi raportată la iudei și nici la Iahweh, fiindcă în
Apocalipsa scrisă la multe sute de ani după smintelile lui Daniel, spune Ioan că numai atunci cînd el a
fost săltat la ceruri (14,14) „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; pe nor ședea cineva care semăna cu un
fiu al omului”, după această vedenie s-au pus ei pe treabă și au aruncat din cer în urma unei lupte cu
oștirea îngerilor creștinilor, pe „Dumnezeul veacului acestuia” împreună cu șarpele care îi era totem și
îngerii care îl slujeau. Zice el la (12, 7 și 9) cum le-au făcut de petrecanie vechilor locuitori ai ceruri­
lor: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul... Și balaurul cel mare,
șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pămînt
și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.” Recunoaște lepra că atunci cînd se încordau ei din
toată fibra drăcească să poarte război cu cei din cer, atunci era numai un Dumnezeu cu îngerii Lui
și aveau ca totem șarpele de lumină pe care îl poartă și azi mitropoliții și patriarhul românilor, ori
poate s-au dat și ei cu Dracu dar nu știm noi! Se fălește în continuare păduchele că a venit vremea
dumnezeului lor, adică al iudeo-creștinlor sau Iahweh cel Întunecat. Și tot el, fiind atoateștiutor ne
spune la 3,9 cine se drăgălea vîrtos cu Satana: „Iată că îți dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei, care
zic că sînt iudei și nu sînt, și mint...” Jegurilor, a venit vremea să vă judecăm în fața lumii și a timpului
cu propriile voastre vedenii, inepții, monstruozități și blestemății!
Daniel în vedenia lui pusă în Vechiul Testament pentru a arăta ideea de „fiu al omului”, folosește
expresia aramaică „bar enaș”, iar mai tîrziu cînd și-au ajustat ei făcătura, au scris în ivrită „ben adam”.
În aramaică cuvîntul bar ca și în ivrită cuvîntul ben înseamnă fiu, dar enaș folosit de către Daniel, nu
este identic cu adam folosit în ivrită mai ales în scrierea lui Iezechiel. Cuvîntul adam din ivrită tradus
goilor cap de lut pentru a desemna omul, înseamnă în realitate pămînt și țărînă (Facerea 2,7 și 3,19), iar
expresia „ben adam” trebuia tradusă după adevăr ca „fiul pămîntului”, dar atunci le-ar fi rupt oasele
urdiile de păcăliți care știau că „fiii pămîntului” erau pelasgii cu urmașii lor hiperborenii și toate se­
mințiile care au urmat în jurul Carpaților și la Oceanos, iar Vegilius scria despre strămoșii noștri fal-
nicii geți că erau „fiii pămîntului... și cel mai vechi popor de pe pămînt”. Știind că cele două expresii
nu sînt identice și pentru a ascunde furtul din religia geților, jegurile puse pe tîlhărie la drumul mare au
tradus în fals pentru Neamuri, fiindcă tot nu înțelegeau nimic din aiurelile iudeilor și a celorlalți loviți
de dambla. Dar au mai luat din creștinismul arimin și întruparea Fiului Omului cum o știm din cele
arătate mai înainte, iar hoția o punem față așa cum o găsim la Isaiia 7,14 să se știe pe vecie cum vine
această otravă satanistă numită vedenie iudaică, „pentru aceasta Domnul Meu va da un semn: Iată Fe­
cioara va lua în pîntece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel.” Ori numele în sine vine
din vechea limbă a zeilor, fiindcă numai aici el poate avea sensul de „fiul pămîntului” și nu de „fiu al
omului” cum mint ei cu nerușinare, adică au vedenii sau revelații cum au rebotezat azi golănia. Por­
nind a descoase șmecheria găsim pentru luminarea noastră cuvintele din eme-gi astfel: em: pămînt
gras, argilă, mesager + manu: bărbat, soț + il: a salva, a elibera, a pune în frunte, a fi strălucitor, lumi­
nos, taman cum se spune din vechimile arimine puse în scrierile esene și trismegiste despre Fiul Omu­
lui născut din trupul Maicii Pămîntești, prin duhul Tatălui Ceresc. Dacă era după nelegiuirile lor,
atunci trebuia obligatoriu „Fecioara” să treacă prin bordelul cu chedeșe de la templul din Ierusalim și
îi făceau rabinii cei focoși o însămînțare că îl năștea și pe dracu dacă asta era poruncă.
Cum numai tartorul lor era curat și neprihănit, întunecații rabini au mai învîrtit odată povestea bles­
temîndu-i pe toți pămîntenii că ar fi plini de păcate precum sînt ei plini de jeg, lepră, ură și venin îm­
potriva celorlalți. Și i-au făcut pe „fiii pămîntului”, drept „fiii păcatului” după o poveste din Cartea lui
Eno care le era stîlp de învățătură cînd s-au apucat să-și rescrie făcătura în secolul° II î.e.n. și pînă la
anul 90 al erei noastre, scoțînd-o din cultul satanist al falusului pe care ei îl practicau cu atîta patimă.
Scriu ei în Facerea 6,1-3: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice,
fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sînt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a
voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că
sînt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani»”! Poate că povestea din scrierea
arimină Cartea lui Eno este o justificare a conceptului de „Neam Scoborîtor din Zei”, adică nașterea
neamului omenesc din ființe cerești sau îngeri, fiindcă ea apare în același fel în teologia emeșilor, dar
cu peste 3000 de ani înaintea scornelilor iudeilor, și asta dovedește ce înțelegeau ivriții prin vedenie,
adică minciună golănoasă sau hoție la drumul mare. Dar începînd cu scrierea iudeului Iulian Africanul
(160-238), Chronographiai, în cinci volume (astăzi dispărută), terminată se pare în anul 221, aceștia s-
au pus pe ei moțul neamului omenesc ca urmași vrednici și neprihăniți ai lui Set, chiar dacă nimeni nu-
i lua în seamă. Pe Neamuri i-a numit „,fiii omului” făcîndu-i urmașii păcătosului Cain (agricultorul)
care și-a ucis fratele Abel (păstorul) fiindcă Iahweh nu a vrut să se uite la jertfa lui adusă din roadele
pămîntului, ci la mielul celuilalt. Și așa ei ivriții cei aleși de Talpa Iadului, și-au ticluit genealogia
de „popor ales” venind de la Adam, prin patriarhi, pînă la născocitul Iehoshua livrat la pachet goilor
cap de lut, fiindcă în Făcă-Tora lor spun că îl așteaptă încă pe Șilo! Toată scrierea lui Iulian Africanul
era în fapt o apologie a iudeo-fariseismului sau iudeo-creștinismului cum s-a numit mai tîrziu născoci­
ta poveste, el stabilind prima zi a începutului zidirii lumii la 25 martie 5501.
Fiindcă nu s-au mulțumit să batjocorească cultura și religia celorlați, după ce au trecut scorneala în
Tora, pentru a arăta cît sînt de înrăiți asupra celorlalți, spurcîndu-i vîrtos pe „fiii° omului” că sînt „fiii
păcatului”, au tradus mai „creștinește” expresia „ben adam” din ivrită, fiindcă oamenii de pe pămînt
sînt în fapt urmașii direcți ai ucigașului de frate Cain, iar ei iudeii sînt cei curați, neprihăniți și „aleși”
peste tot, chiar dacă erau atunci cunoscuți ca „fiii întunericului” și oșteni ai lui Belial sau Satana cum a
scris și Ioan mai înainte în Evanghelia lui. Deci după interes și fes, jegurile au purces a falsifica cam
tot dar numai după gustul și nevoile lor, considerîndu-i pe Ceilalți niște criminali și monștri, chiar dacă
întregul lor cult falic-satanist este cea mai mare monstruozitate din istoria umanității.
Dar în Evanghelia lui Ioan, acesta dă de pămînt cu făcătura iudeilor – însă toată drăceasca scriere
este numai o însăilare și înșiruire de tîmpenii și absurdități sau „basme pentru babe bătrîne” cum i-a
spus Celsus – el scriind că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat devenind Fiul Omului. Pentru înțelegerea
neînțelegerii, dau cîteva citate din această scriere de la 1,1-14: „La început era Cuvîntul și Cuvîntul era
cu Dumnezeu și Cuvîntul era Dumnezeu... Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost
făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața și viața era lumina oamenilor... Și Cuvîntul S-a făcut
trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tată.” Ori acest concept al zidirii neamului omenesc prin cuvînt exista în teolo­
gia emeșilor dar cu vreo 3000 de ani înaintea vedeniilor iudeilor, la fel găsindu-se și în teologia egipte­
nilor prin Pitah, ca Tată Ceresc care a zidit neamul omenesc prin șoapte, adică vorbe pline de taină și
înțelepciune și nu răgete de fiară turbată cum fac rabinii cînd se atîrnă de oiștea tartorului lor precum
viermele de hoit. Dar cuvîntul Tată folosit° pentru Ziditorul văzutelor și nevăzutelor, era specific°
numai religiei geților și a celor cu care se înrudea – a egiptenilor și emeșilor – fiindcă Iahweh le-a fost
numai stăpîn, dar unul crîncen și nemilos care îi pedepsea amarnic dacă nu împărțeau cu el prada adu­
nată de la Neamurile ce se lăsau păcălite!
Ca să le arăt cît de bine au stat, dar stau și astăzi cu minciuna și cu hoția la drumul mare, dau cîteva
mici bucăți° din Cartea lui Eno ce le-a fost și lor de mîngîiere multe sute de ani pînă au interzis-o în
anul 90 al erei noastre, cînd s-au transformat pîrliții iudei în „dușmanii neamului omenesc” fiindcă
Neamurile nu vroiau° să stea la belit de bani, bunuri și chiar zile. Zice Eno în scriitura esenă, getă, rumu­
nă sau arimină că Anu, Gog, Senta, Sîntu sau Dumnezeu, după ce l-a urcat la ceruri, îi spune că în a
șasea zi l-a creat pe om și l-a așezat pe pământ „precum un înger, falnic, mare și plin de slavă și L-am
numit stăpîn pentru a domni asupra pămîntului și a primi înțelepciunea Mea... L-am numit Adam și i-
am arătat cele două căi, cea a luminii și cea a întunericului”. Ziditorul ceresc îi cere lui Eno, după ce
se va întoarce la neamul lui de muritori, să răspîndească înțelepciunea divină la toate popoarele să se
poată bucura oricine de cunoașterea dumnezeiască însă iudeii aflînd de miluire au zis că numai lor li se
cuvine, iar celorlalți, veșnica robie pusă la cale de ei împreună cu tartorul din străfundurile iadului pe
care îl slujesc cu atîta credință. Dar cuvîntul adam folosit pentru părintele mitic al neamului omenesc
există în eme-gi și înseamnă așezare, colonie, cătun, adică chiar ce spune textul din scrierea esenă,
care ne trimite la zidirea de început a neamului omenesc și colonizarea pămîntului. Cuvîntul adam,
cred că a ajuns în ivrită de la filisteni sau edonii din Tracia care aveau țărișoara lor Edom sau Idumeea
și au fost trecuți cu sabia la mozaism în anul 129 î.e.n., fiindcă noi îl mai păstrăm cu sensul de pămînt
prin numele localității Adamclisi (adam + clisi) care înseamnă pămînt moale și lipicios sau cleios. Cu­
vîntul adam mai poate însemna prima familie de oameni după regulile eme-gi (ad: tată, străbun, cer +
am: mamă, a izvorî), dovedind și prin acest exemplu lingvistic ce cinstită și revelată este minciuna și
hoția făcute la lumina zilei dacă le este băgată pe gît unor goi cap de lut.
În scrierea esenă Predica desăvîrșită găsim fără prea mare trudă conceptele fundamentale ale reli­
giei geților; Fiul Luminii și Fiul Omului ca prime zidiri ale Tatălui Ceresc. Scrierea ajungînd la noi în
limba koine dar scrisă de unul din terapeuți sau poate preot egiptean, ne spune: „Partea pe care grecii o
numesc «hylică» și căreia noi îi spunem «lumească» este împătrită și alcătuiește trupul, care, la om,
servește drept înveliș pentru partea divină... Stăpînul și Făuritorul tuturor lucrurilor, pe care îl numim
pe bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil și sensibil; îl numește astfel nu pentru că el
însuși ar simți, căci nu este nici locul potrivit să tratăm un asemenea subiect, ci fiindcă este perceput
prin simțuri. Făurindu-l așadar pe acesta primul, însă al doilea după El Însuși, Zeul a găsit că vlăstarul
Său este frumos și plin de tot ce este bun și l-a iubit ca pe copilul divinității sale. A voit apoi, ca și
un altul să existe, care să contemple această Ființă atît de măreață și atît de perfectă pe care o zămislise
din Sine însuși, – și pentru aceasta a creat Omul – ce i se aseamănă prin rațiune și grija pentru lucrurile
făcute... Astfel el a făurit omul din suflet și din trup; dintr-o natură veșnică și dintr-o natură
muritoare încît făptura alcătuită astfel să poată, datorită dublei sale origini, să laude și să iubească
ceea ce este ceresc și veșnic; să cultive și să stăpînească lucrurile de pe pământ... Legea acestei ființe
duble, omul, este religia, al cărei efect este bunătatea”. Însă aceste modele de gîndire nu se găsesc în
mozaism, fiindcă toată scriitura lor este plină de crime, pedepse de neimaginat pentru o minte sănătoa­
să, ură, minciună, viclenie și lăcomie cît nu poate cuprinde pămîntul, deci nimic care să te conducă
spre bunătate și iubire.
Zidirea Neamului Omenesc de către Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească o mai găsim amintită în
scrierea esenă intitulată Evanghelia păcii, unde iubitorii religiei crucii practicată de neamul get, pot
ajunge la Ziditor dacă își strunesc bine trupul și mintea, astfel ca prin fapte bune, gînduri bune și
meditație: „Atunci toți îngerii Maicii voastre Pămîntești vor fi în slujba voastră. Și respirația voastră,
sîngele vostru, carnea voastră, vor fi una cu respirația, sîngele și carnea Maicii voastre Pămîntești, iar
sufletul vostru va putea să devină una cu Duhul Tatălui vostru Ceresc... Căci Tatăl vostru Ce­
resc este iubire, Căci Maica voastră Pămîntească este iubire, Căci Fiul Omului este iubire. Prin
iubire, Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului sînt una. Căci sufletul Fiului Omului a
fost zămislit de Duhul Tatălui Ceresc, iar trupul său din trupul Maicii Pămîntești.. Atunci Tatăl
vostru Ceresc vă va da Duhul Său cel Sfînt și Maica voastră Pămîntească trupul Său Sfînt”. Din
scrierea esenă se vede contradicția evidentă de dogmă între mozaism și iudeo-creștinism care consi­
deră trupul omului ca un izvor nesecat de păcate chiar de la naștere și numai jertfele aduse lui Iahweh
și taxele plătite rabinilor îi pot ajuta să se mai lepede de ele și creștinismul arimin sau arianismul cum
l-au botezat ei, care spune că trupul omului este sfînt fiindcă el este dăruit de Maica Pămîntească ce
era a doua persoană a Sfintei Familii divine. Iahweh și-a plodit, pentru a stăpîni pămîntul, mulțimi de
draci cu soața Aștarte, iar ca oștire a întunericului îi are pe furioșii mozaici ce vor să-i călărească adică
robească, pe toți cei ce văd lumina Sfîntului Soare.
Că neamul mioritic nu este puit cu Talpa Iadului ori Satana și nu a fost creștinat de apostolul
Andrei cum susțin fel de fel de îndîrjiți astăzi, ne-a lăsat vorbă adevărată Vodă Cantemir în lucrarea
Descrierea Moldovei. A scris domnitorul despre poporenii pe care i-a păstorit un an de zile la fila 198
astfel: „Altminteri, norodul și la noi în Moldova ca și în alte țări pe care știința nu le-a luminat încă, e
foarte plecat spre eres și încă nu s-a curățat desăvârșit de necurăția cea veche, încât se mai închină și
acuma în poezii și cântece la nunți, îngropăciuni și alte întâmplări știute, la câțiva zei necunoscuți și
care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”. Aceasta este dovada istorică a dăinuirii
vechii religii a geților și pe la mijlocul secolului XVIII în religia românilor, iar distrugerea° ei au
făcut-o domnitorii fanarioți cu vicleniile și ticăloșiile lor nenumărate. Printre aceste divinități
venite din panteonul vechii religii străbune, erau Lado și Mano, nume ciudate și de neînțeles pentru cei
de astăzi care nu mai știm nimic despre adevărata istorie și cultură a spațiului carpatin din cele mai
vechi timpuri. În eme-gi cuvîntul mano are mai multe sensuri dar îl vom reține numai pe cel de soț,
fiindcă atît interesează aici. Cuvîntul lado nu este în această formă în eme-gi dar poate fi compus°
astfel: la: fericire, dorință, a cunoaște, tînără frumoasă + do/du: a deveni, a țese, a naște, a înfru­
museța, a se căsători, sensurile ne dau înțelesul celei de-a doua persoane a sfintei familii, „soția”
sau „nata” după vorba veche cea rumună. Adică ei invocau la nunți și botezuri prima familie din care
se trag și nuntașii, iar prin căsătorie doreau binecuvîntarea acestor sfinți străbuni pentru perpetuarea
Neamului Scoborîtor din Zei pe plaiurile carpatine. În lucrarea Dicționar Biblic de nume proprii și
cuvinte rare, apărută la editura Casa Școalelor 1995, autorul Nicolae Moldoveanu dă următoarele sen­
suri pentru cuvîntul laeda: conducere, orînduire, timp stabilit, timpul sărbătorii, serbare sau sărbătoare,
dar toate ne duc la sensul profund al primei familii de muritori din care a pornit neamul omenesc în
trecutul îndepărtat. Prin invocarea lor, cei prezenți nu numai că îi cinsteau, dar îi și chemau să-i îndru­
me și binecuvînteze în noul drum pe care au pornit cei doi miri.
Există însă o strigătură venită din vechime care păstrează sensul de soție sau femeie măritată pentru
cuvîntul lado: „Frunză verde lăcrămioară, Lado, lado, surioară, Du-te'n haine de mireasă La bărbatu
tău acasă”! Dar invocarea celor două divinități ale strămoșilor noștri geți, o făceau și popoarele slave
fiindcă și ele au practicat religia geților în anumite variante pînă au trecut la iudeo-creștinism, lado în­
semnînd atît soție cum este la sîrbi, sau soț și soție din limba rutenilor. Bulgarii invocă și ei pe Lado în
strigăturile spuse la cîntecele de joc legate de perioada iernii care însoțesc obiceiul vergelului. La alți
slavi, divinitatea este invocată la nunți sau la obiceiurile de primăvară și vară.
Dar Lado pe care încă o invocau românii din Moldova și Oltenia pe la începutul secolului XX, a
fost o divinitate ce făcea parte din religia frigienilor și deci povestea are un fundament istoric la noi nu
o vedenie sau altă parascovenie. Leto sau Lato a fost identificată din secolul IV î.e.n. ca zeiță-mamă a
principalului cult din Licia, cînd regiunea a intrat sub stăpînirea macedonenilor, avînd santuarul Le­
toon în apropiere de Xanthos. Și locuitorii insulei Kos au susținut că Leto ar fi a lor. În mitologia gre­
cilor mai găsim povestea care zice că Zeus al lor auzind că hiperboreenii aveau o zeiță foc de fru­
moasă, a pus ochii pe ea și pînă nu a însămînțat-o, nu a avut liniște turbatul. Din această împreunare de
nevoie, zeița, în insula Leuce (insula Șerpilor) „a dat naștere marelui zeu al luminii antice” cum a scris
Pseudo-Apolodor în Bibliotheca, I. 4.1. Vedem că acest mit vine în sprijinul ideei că Lado, Leda sau
Lato era o divinitate din religia geților care a fost preluată de unele populații din Asia Mică, dar și de
panteonul grec mai tîrziu, atunci cînd s-au pus ei pe falsificat cam tot ce au luat de la „barbari” sco­
țîndu-i cu îndrăcita pană pe unii în afara istoriei.
În această variantă a mitului, Lado sau Leto este o ființă de lumină care îl naște pe Apolo al lor sau
Zabelo al strămoșilor noștri geți și cred că aici este legătura evidentă între orațiile de la nunțile români­
lor și vechea divinitate a hiperboreenilor sau geților. Limba irlandeză păstrează încă acea formă ciuda­
tă a vehiului cult prin cuvîntul muiera care înseamnă născătoare, cam tot așa cum era învocată de ro­
mâni să-i binecuvînteze° cu prunci pentru perpetuarea neamului. În Oltenia este peștera Muiera unde cei
văduviți de fertilitate, în vechime se duceau la această divinitate și o rugau să-i facă cu urmași.
După ce familia avea urmași, ei erau închinați la naștere la rădăcina unui brad și nimeni nu a înțeles
sensul acestui gest făcut multe mii de ani de către populația trăitoare din jurul Carpaților. Dacă ne-am
cunoaște adevărata istorie, atunci explicația ar fi venit de la sine, tot așa cum lumina soarelui vine
numai de la astrul ceresc. Cuvîntul brad în semantica lui profundă ascunde o parte a istoriei neamului
carpatin fiindcă acest copac a fost multă vreme considerat un arbore sfînt, numit și Pomul Vieții, Co­
loana de Lumină sau Osia Lumii care unea pămîntul cu cerul sau cu cetatea Tatălui Ceresc. El vine din
vechea limbă carpatină fiind compus din bira: baci, a conduce turma, a străluci, flacără ce se ridică în
sus, a arde cu flacără, copac + ad: tată, străbun, cer, trup. În fapt gestul de închinare a noului născut la
brad, era o cinstire adusă Tatălui Ceresc pentru binecuvîntarea familiei° cu urmași întru religia crucii,
iar Ziditorul era recunoscut ca Păstor al întregului neam omenesc, noul suflet mărind turma acestuia.
Bradul îl însoțește pe român la naștere (copiii nou-născuți se închinau la rădăcina unui brad să fie voi­
nici și falnici ca ei), la nuntă și la înmormîntare. Pe stîncile pline de semne din comuna Bozioru, apare
și bradul ca simbol ceresc alături de cetatea lui Anu sau Gog cum scrie alăturat. Emeșii cînd au plecat
din Carpați aveau Pomul Vieții° simbolizat prin brad, fiindcă Annunanki ține în mîna dreaptă un con
de brad, copac care lipsește cu desăvîrșire în regiunea situată între fluviile Tigru și Eufrat!
Pentru luminarea noastră, timpul ne-a mai lăsat mici fărîme din teozofia străbună cum se pot înțele­
ge din scrierea Omiliile clementine ce a circulat și prin secolul III al erei noastre, unde se găsea expusă
dogma zidirii lumii. „Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut, fiind încălzit treptat de către Făptu­
ra Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip și un lucru iese... Aceasta este în mod evident Logosul –
Zeul din Ou și Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Tărie;
tot așa cum în natura fizică, scînteia de viață apare din regnul mineral.” Textul ne arată că sistemul
teozofic arimin lucra cu două concepte complementare; Fiul Luminii născut din fulgerul Tatălui Ce­
resc și Fiul Omului ca întrupare a luminii pentru a zidi lumea vizibilă din trupul Maicii Pămîntești.
Dar conceptele teologice menționate mai înainte au rămas și în tradiția noastră populară unde le
găsim ca „povești” de adormit copii fiindcă pe cei mari i-au° adormit pe vecie vedeniile sataniștilor iudei
și ulterior iudeo-creștini. Dau în continuare o colindă neaoșă din ținutul Maramureșului cu care se mai
umblă și azi, însă venită din religia strămoșilor noștri geți, ca să le arăt cît sînt de ticăloși cei ce se țin
cu mintea străluce și iubitoare de adevăr. „E o mare neagră piatră,/ Ler, Doamne, Ler!/ Și Maica înge­
nunchează,/ Ler, Doamne, Ler!/ Ca o piatră pe o piatră/ Ler, Doamne, Ler!/ Ca să nască fiu de pia­
tră.../ Ler, Doamne, Ler!/ Și născu fiul din piatră,/ Misterul, Misterelor.../ Ler, Doamne, Ler!” Și dacă
luăm aminte la ce se scria în manuscrisele esene de mai înainte, vedem limpede cu ce subțirimi își chi­
nuiau mintea străbunii noștri pe care educații greci nu i-au mai scos din „barbari”!

Nașterea Fiului Omului este atestată arheologic și mitologic la toate neamurile arimine răzlețite
peste mări și țări, acolo pe unde i-a dus pofta drumului neștiut sau poate vreo idee ghidușă venită prin
ceva vedenii. În stînga este Yaho sau Isis cum au grecizat-o îndrăciții eleniști, fiindcă toată înțelepciu­
nea lumii trebuia să fi ieșit numai din pușcoacea lui Heracles al lor, altfel nu se putea. Yaho mai era
cunoscută și sub numele de Iah însemnînd astrul ceresc „luna” fiind asimilată lui Thot. Divinitatea nu
a avut niciodată un animal totemic fiind prezentată în teologia egipteană prin chipul unei femei, de
multe ori ținînd pe Horus în brațe, pe care l-a născut prin frunte după ce rămăsese grea prin puterea
gîndului lui Osiris ce îi era și soț. Plutarh în scrierea De Iside et Osiride, o descrie pe Isis ca o divini­
tate a pămîntului, care, ca o femeie zămislește mereu viața prin căsătorie, fiind simbolul armoniei
matrimoniale și fidelității femeii față de soț. Ca simbol al fertilității este legată de lună fiind asimilată
în unele centre de cult lui Hathor, iar de aici este însoțită de zeul Thor sau Thora, care prin lumină dă
naștere vieții. În Cartea Morților, Iaho este „cea care dă naștere cerului și pământului, cea care îi cu­
noaște pe orfani și pe văduve, cea care caută dreptate pentru cel sărac și adăpost pentru cel slab”. Iar
ca titluri, printre altele se numea și „Zeița lanurilor verzi”, „Zeița magiei, fertilității, naturii, materni­
tății și a lumii subterane”, „Stăpâna cuvintelor dătătoare de putere”. După credințele vechilor egipteni,
lăcașele de cult ale divinităților erau zidite ca modele ale înțelepciunii Cerești iar cel din Dendera –
Annu – care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi a fost Mama
care însemna Fecioara. Sensul profund al cuvîntului Mama din egipteană, ne trimite la acea căsătorie
mistică între Tatăl Ceresc și Mama Pămînt pentru reînnoirea vieții și a energiilor creatoare, fiind me­
reu și mereu o nouă zidire, adică o fecioară, care devine mamă prin nașterea vieții. Templul lui Ra de
la Heliopolis ridicat de piro Usertsen I, avea în mijloc un loc numit Sala Pruncului din Leagăn de unde
se deschidea intrarea în altarul secret și pecetluit, unde, odată pe an, intra marele preot în noaptea
solstițiului de vară. Iar în ceruri pentru acest spațiu de pe pămînt, religia lor o avea pe Sfînta Mamă cu
copilul divin în brațe. Pe tăblița 68 (fotografia maro) vedem în medalion această scenă dar ca realitate a
religiei geților iar pruncul ține în mînă o creangă. Cuvîntul mama nu mai are nevoie de nici un comen­
tariu pentru că semnificația lui religioasă este clară. Divinitatea egipteană Bes luată de la filisteni, era
un spirit protector care îi apăra de rău pe muritori, iar pe femei le ajuta la naștere, fiind principala divi­
nitate la Mammisi, partea clădirilor laterale din temple, unde în epoca tîrzie se sărbătorea în fiecare
an, misterul nașterii fiului divin ca la „casa de naștere” din Dendera.
Lîngă Iaho sau Isis am pus poza zeiței Devaki și fiului ei Krișna din religia hindușilor care l-a ză­
mislit pe copil fără împerechere, ci numai prin puterea gîndului lui Vasudeva, spre dreapta este Maica
Născătoare sau Muiera (în irlandeză Muiera înseamnă Născătoarea) din T 68, iar în capăt este imaginea
hagiografică a pruncului Iehoshua născocit de turbații farisei ivriți, poveste specifică religiei iudeo-
creștine care a fost fundamentată ca concept teologic după secolul V în urma mai multor lupte la pro­
priu între cele două grupări; unii susținînd numai natura divină a lui Iisus, iar cei mai numeroși tîmpiți
ziceau că a avut și o existență umană printr-o însămînțare a lui Iahweh așa cum făceau și rabinii.
Acest fiu divin care avea mistere, fiind slăvit în cultele arimine, a stîrnit mare ură la leprele iudeo-
cretine și o pocitanie din cinul acestor întunecați, ivritul Hipolit ce se ținea de toarta Satanei ca proas­
păt vopsit iudeo-creștin, în lucrarea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anii
175 îi încondeiază pe strămoșii noștri ce le aduceau lor, oștenii întunericului mare supărare. Scrie el
despre lumea neînțeleasă a cabirilor de prin apropiere: „...sau dacă au fost cureții ideeni, neam divin,
sau coribanții frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind așa cum fac pomii; sau dacă
Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al
misterelor inefabile...” Pentru a stîrpi aceste neamuri de neascultători se chitește clocitorul de rele și
își zice în sine: „să vedem cum, prin strîngerea laolaltă a Misterelor tainice ale tuturor neamurilor
despre care nu trebuie să se vorbească...”, astfel vor reuși să-i strîngă în chingi punîndu-i pe toți să
dea un pup sincer sub coada Talpei Iadului și zburdalnicului Satana.
În scrierea trismegistă numită Predica desăvîrșită găsim acest concept al unirii prin gînd pentru
nașterea unei ființe cerești scris astfel: „...Stăpînul și Făuritorul tuturor lucrurilor, pe care îl numim pe
bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil și sensibil; îl numește astfel nu pentru că el în­
suși ar simți, căci nu este nici locul potrivit să tratăm un asemenea subiect, ci fiindcă este perceput prin
simțuri. Făurindu-l așadar pe acesta primul, însă al doilea după El Însuși, Zeul a găsit că vlăstarul
Său este frumos și plin de tot ce este bun și l-a iubit ca pe copilul divinității sale. A voit apoi, ca și
un altul să existe, care să contemple această Ființă atît de măreață și atît de perfectă pe care o zămis­
lise din Sine însuși, – și pentru aceasta a creat Omul – ce i se aseamănă prin rațiune și grija pentru
lucrurile făcute”. Conceptul a existat și în teologia geților fiindcă ei țineau la 25 decembrie nașterea
Fiului Luminii, iar la 25 martie, aveau întruparea luminii creatoare în Maica Pămînt din care se izvo­
dește Fiul Omului, așa cum este amintit mai înainte Pelasgos născut din pămîntul Arcadiei. Și în scrie­
rea Poimandres venită din acelaș izvor de cultură găsim idee exprimată așa: „Iar eu am răspuns: Tatăl
tuturor lucrurilor este Viață și Lumină, iar din el s-a născut Omul”.
În scrierile hermetice sau trismegiste venite din secolele II-III ale erei noastre, traduse de către gre­
cii alexandrini din demotica egipteană pentru folosința lor unde se vede și grecizarea zeului Tehuti în
Thoth apoi în Hermes Trismegistos, avem triada: 1. Dumnezeu, Nenăscutul, esența ființei; 2. Intelectul
prim, Mintea lui Dumnezeu, Cea Născută de la Sine; 3. Cuvîntul sfînt sau Fiul Om din Intelectul
prim, Născutul, deci trinitatea iudeo-creștină. Dar și romanii aveau o sărbătoare numită Ion sau Eion
închinată acestui copil divin singurul născut din Fecioară, pe care o țineau la 5 sau 6 ianuarie, adică un
fel de Ion de-al geților cum este scris pe tăblițele de plumb. Informația este dată de Ioannes Lydus în
scrierea Despre magistraturile romanilor care a trăit în secolele V-Vl ale erei noastre, unde amintind
pe Messale ce era consul în anul 53 î.e.n., spune că s-a ocupat de organizarea sărbătorii. Ion este
puterea Creatorului în timp ce Universul material și spiritual este creația sa. Și pribegiții filisteni din
Canaan aveau în religia lor o Maică Născătoare numită Așera după scrierea semită sau Acera după
limba lor, soață mistică a Ziditorului El sau Eli, ori Ili, fiind o zeiță a Mamei Pământ, adică a nașterii și
regenerării vieții, a binecuvîntării și fericirii femeilor cu darul nașterilor.

Cele trei fotografii din stînga sînt ale divinității Așera, dar ele erau statui mici, uneori de cîțiva
centimetri descoperite mai toate în morminte, sau locuințe ca un fel de talisman însoțitor al mortului
pe drumul fără întoarcere. Ele reprezintă o femeie ce ține un copil mic în brațe, lipit de piept arătînd
afecțiunea maternă asupra făpturii neajutorate. Așera a fost o divinitate a fertilității cu trăsături fine,
purtînd pe cap un fel de broboadă, iar cea din mijloc are parcă un coc cu un obiect rotund așezat pe
frunte. Numele zeiței a fost scris așera pentru că semiții nu foloseau sunetul ce și îl înlocuiau cu con­
soana ș. În limba română veche cuvîntul acera înseamnă a avea nădejde la..., a aștepta să..., a nădăj­
dui, a spera la... În ivrită, cuvîntul înseamnă Fericita, sens apropiat de epitetele pentru Yaho și Hator
din religia egiptenilor, dar acera din româna veche subliniază tocmai sensul ei profund, a naște sau a
renaște în ceva, a spera sau a fi binecuvîntat cu o nouă viață. În partea dreaptă este un desen de pe un
vas ritualic descoperit la Kuntillet Ajrud din secolele VI-V î.e.n. unde se vede drăceasca familie a întu­
nericului și răului nemărginit cu tartorul Iahweh, „maica” Aștarte și fiul întunericului și al răului Sata­
na. Aceasta este adevărata față a mozaismului și iudeo-cretinismului. Iar înnoirea mistică au dat-o du­
pă „legămînt” ca să știe toată lumea că ei erau numai într-o veșnică împerechere, totul fiind judecat
după faimosul durligos ce le era de sacrament pentru juruințe!
Divinitatea sub același nume filistean, Akera sau Acera a existat și în teologia egiptenilor, fiind pro­
babil dusă de urdiile hicsoșilor în secolul XVIII î.e.n. reprezentînd duhul pămîntului sau Mama Pămîn­
tească din religia geților și avea ca simbol o fîșie de pământ la capăt cu un cap de leu iar la celălalt cu
un cap de om. Alteori era simbolizată prin doi lei apropiați care stăteau cu spatele unul către celălalt.
Acești lei erau ca niște veghetori ai soarelui, unul la apus iar altul la răsărit urmărind mișcarea astrului
pe bolta cerească.
Cele două personaje care marchează Zidirea de Început – Fiul Luminii și Fiul Omului – aveau în
vechime în religia străbună o conturare foarte precisă, dar ele au fost amestecate în timp atît de uitare
cît și din dorința unora de a se lăsa duși de dorul înnoirilor cum au făcut romanii și grecii, astfel că
acum este foarte greu să tragem linii sigure între conceptele teologice arătate mai înainte. Dar tradiția
noastră populară ne ajută și de astă dată fiindcă avem o vorbă ce ne spune că Anului Nou i se mai zice
și Crăciunul Mic sau fratele Crăciunului. Pare o ciudățenie această relație stabilită de tradiție între
cele două mari sărbători ale românilor, dar dacă îndepărtăm minciuna din mentalul nostru colectiv,
atunci trebuie să spunem că mioriticii au ținut Anul Nou pe 25 martie pînă la mijlocul secolului XVIII
cînd grecoteii fanarioți l-au mutat pe 1 ianuarie. Deci afirmația că Anul Nou este fratele mai mic al
Crăciunului, era realitatea istorică din prima parte a secolului XVIII privind cele două sărbători, cînd
Anul Nou ca cinstire a renașterii vieții din natură și a înnoirii turmelor de animale prin nașterea puilor
se ținea la trei luni după sărbătoarea înnoirii sau Creșterii Luminii de la 25 decembrie. La această dată
toți adepții religiei crucii practicată de geți și de celelalte neamuri din imperiul roman, se adunau în
peșteri, mitreumuri sau alte locuri special amenajate pentru îndeplinirea ritualului religios și la miez de
noapte după ce săvîrșeau anumite taine sau mistere pentru întîmpinarea Fiului Luminii care trebuia să
vină, strigau într-un suflet: „Fecioara a născut! Lumina crește!” Manifestarea religioasă era o cin­
stire adusă de muritori Zidirii de Început° a Tatălui Ceresc fiindcă fără lumină nu poate exista viață
pe pămînt, iar asta ei o știau foarte bine. În scrierile anticilor se amintește de mai multe ori că la aceas­
tă dată în mitraism sau religia geților se sărbătorea „nașterea luminii vii” care era la solstițiul de iarnă
sau 25 decembrie cum se ținea în acele vremuri, adică primele 4 secole din era noastră.
A doua mare sărbătoare străbună a neamului nostru era nașterea Fiului Omului sau Anul Nou de pe
25 martie, cînd în fapt era renașterea sau înnoirea naturii cum am mai precizat, dar cînd sărbătoarea a
fost adusă la 1 ianuarie, o parte din ritualurile religioase aferente acesteia au fost suprapuse peste cele
ale nașterii Fiului Luminii sau Crăciunului, care însă la noi avea o semnificație deosebită. Iar realitatea
arătată o putem dovedi chiar cu colindele sau corindele noastre cu care se mai umblă încă pe la casele
românilor și le dau de mărturie să fie dovadă la județul timpului și al istoriei. Însăși cuvintele „colin­
dă” și „corindă” vin din vechea limbă ce o vorbeau neamurile carpatine cu multe mii de ani înainte de
a apărea în istorie, neamul buricaților plin de rapăn și lepră ce era îmbolnăvit de fel de fel de vedenii,
putînd fi liniștit numai cu sabia. Terminația inda din ambele cuvinte înseamnă coș pentru semințe la
semănat cu plugul, a înflori, a împodobi cu flori, taur, străbun, iar sensurile ne trimit atît la o înnoire a
naturii, cît și la o cinstire a unui străbun mitic și a taurului ceresc ca totem al lumilor carpatine așa cum
o dovedesc zeci de artefacte, deci colindele erau în fapt cîntece cu caracter religios folosite în ambele
sărbători. Cor înseamnă a aranja, a găti, fîșie, a curăța, coș de trestie, a trimite, munte, ținut înalt, sen­
suri ce amintesc și de faptul că ei săvîrșeau aceste ritualuri uneori pe înălțimi, iar cul: puternic, acope­
rit, maturitate. Trebuie să reținem că în mozaism de unde pretind leprele iudeo-cretine că vine acest
cult, nu se vede nici urmă și nici sunet de colinde sau corinde, ci numai de ardere de tot! Ca să ne
luminăm despre ce vorbim dau cîteva versuri din colindul Noapte de vis unde Tatăl Ceresc numit azi
Dumnezeu este preamărit astfel: „Noapte de vis/ Timp prea sfînt/ Dumnezeu rîde blînd/ Pieptu-i varsă
iubire/ Lumii-i dă mîntuire...” Iahweh nu dă decît pucioasă, pietre aprinse, nenorociri peste nenorociri
și o stăpînire care duce la robie sau nimicire, dar niciodată iubire și mîntuire.
Rugăciunea Crezul folosită în ritualul ortodox, ne spune întocmai conceptul creației din scrierile
trismegiste sau din manuscrisul Omiliile clementine unde Tatăl° Ceresc îl naște pe Fiul Luminii numit
de ei Duhul Sfînt, iar cînd acesta va pogorî pe pămînt va întrupa Fiul Omului. „Cred întru° Unul Dum­
nezeu, Tatăl Atotțiitorul,/ Făcătorul cerului și al pamîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor./ Și întru°
Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu,/ Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte
de toți vecii./ Lumina din Lumina,.. Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mîntuire/ S-a
pogorît din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfînt și din Maria Fecioara,/ Și S-a făcut OM.” Mîrșave
pocitanii și îngrozitor de monstruoase! Cum iudeo-cretinismul a apărut în secolul I al erei noastre, ei
nu se puteau raporta la un Ziditor Unic și iubitor așa cum era Anu, Gog, Senta sau Sîntu în religia geți­
lor fiindcă erau și sînt sub stăpînirea familiei întunericului diavolesc formată din Iahweh, Aștarte și
Satana, ținîndu-se de „legămîntul” tartorului, dar și în mare iub cu acesta, adică familia răului nemăr­
ginit, unde în făcă-Tora, ceata lui Belial este scrisă Elohim (eloh + im: plural), cu sensul de dumne­
zei, adică politeism și nu monoteism!
Fiul Luminii nu putea să fie născut din Iahweh fiindcă chiar blestemata lor scriere spune că atunci
cînd ivriții au belit ochii în istorie, în lume erau zeci de dumnezei, iar în îndepărtata miază-noapte –
Sfînta° Geția° – era cetatea dumnezeilor, în frunte cu „Cel Prea Înalt” care conducea destinele lumilor
văzute și nevăzute. Iahweh atunci nu exista și cînd a apărut el din întuneric, ținîndu-se numai de rele,
era mereu bătut la copite cu snopi de vergi să lase pămîntenii în pace cu ispitele lui drăcești. Cum ivri­
ții l-au născocit pe Iehoshua vopsit apoi Iisus Cristos pe la sfîrșitul secolului I sau începutul celui
următor din era noastră, este dovedit faptul că în povestea lor nu mai avea cum să fie și Fiul Omului
fiindcă respectivul concept teologic și teozofic exista în cultura antichității de peste 700 de ani, adică
totul este o hoție făcută în dauna religiei geților!
Dar în religia străbună, Crăciun era o divinitate aparte, ce stătea în ceruri, aproape de Cel Prea Înalt
cum găsim în colinda Lerului Doamne: „Hai Crăciune, hai stăpîne/ Lerului Doamne, Lerului Doam­
ne/ S-a-duci bucurie-n lume/ Lerului Doamne, Lerului Doamne.” Crăciun, care este chemat și ca stă­
pîn să aducă bucurie lumii, nu putea fi decît duhul principal al cultului sau o ipostază a acestuia cinsti­
tă în data de 25 decembrie. Pentru înțelegerea situației mai amintesc o altă zicere mioritică ce ne spune
că Moș Crăciun stă în înaltul cerului la dreapta Tatălui Ceresc și judecă faptele muritorilor. „Jeț de
aurel, Bunul Dumnezeu,/ Mai d-a rînd cu el,/ Jeț de argințel/ Cine șade-n el?/ Șade Moș Crăciun.”
Odată cu nașterea Fiului Luminii se deschide cerul, iar Crăciunul vine pe un cal alb, după ce cîntă
cocoșii de trei ori, căci el este un moșneag bătrîn. Altă legendă face lumină în astă direcție că pot ve­
dea și orbii, spunînd despre Moș Crăciun că este strămoșul și baciul neamului păstorilor români,
adică moș Arimin cum au scris străbunii noștri pe tăblițele de plumb sau Poimandres din manuscri­
sele trismegiste, nume ce înseamnă după limba zeilor sau rumuna veche, conducătorul stînelor! Iar cu­
vîntul leru vine din vechea limbă unde liru înseamnă puternic sau rezistent, una din caracteristicile° lui
Moș Crăciun strămoșesc. Constelația Pleiadele a mai fost numită de români Păstorul cu oile!
Conceptele din rugăciunea ortodocsă Crezul, furate din vechea religie străbună le mai găsim într-o
povestioară plină ochi de înțelepciune mioritică ce ne spune că demult cînd Zidirea era la începuturi și
nu exista nici lumină, nici vînt, nici soare și nici pămînt, Duhul Domnului zbura ca un hulubaș pe
deasupra apelor. Un vîrtej de spumă se ridică din ape și din el se născu Dumnezeu. – Cine ești tu? Îl
întrebă Domnul. – Eu sînt Dumnezeu. O altă variantă spune că din acest vîrtej de spumă a ieșit un
vierme care s-a prefăcut în fluture, iar acesta a devenit Dumnezeu. Ce a rămas din el deveni Dracu.
Vedem din aceste povestioare că ele păstrează în conținutul lor bucăți din vechile concepte ale religiei
străbune, unde Fiul Luminii – numit Domnul – este o făptură de lumină care zboară avînd forma unui
porumbel, cum era și Șaue din vechea religie sau acea pasăre cu moț cioplită pe peretele schitului
Sfînta Ana din munții Bucegi în apropierea căreia s-au° găsit și tăblițele de plumb. Din cuvîntul vechi
carpatin, găsit și în emegi, Dumu-nu (dumu: copil, fiul + nu: chip, concepție, lumină), peste timp s-a
păstrat Domnu ce însemnă tocmai Fiul Luminii, fiindcă religia străbună se slujea numai în „limba
zeilor”, adică limba vorbită de neamurile carpatine încă din mileniile VII î.e.n. cum ne arată tăblițele
de lut descoperite la Tărtăria.
Pentru Fiul Omului care avea sărbătoarea la 25 martie, cînd era și Anul Nou, legenda noastră
folosește numele de Dumnezeu care vine tot din vechea religie străbună, fiindcă pe tăblițele de plumb
găsim expresia Domoz Tomu cu sensul Fiul Credinței în Crucea Strălucitoare cu trimitere explicită la
unul din simbolurile Tatălui Ceresc care era Crucea Nordului, sau Fiul Crucii Strălucitoare, referindu-
se la binecuvîntarea Mamei Pămînt de către Ziditorul Ceresc. Cuvîntul chiar dacă în semantica lui nu
spune explicit „Fiul Omului”, el totuși ne trimite la credința sau înțelepciunea divină care se mai nu­
mea în emegi Omu. O altă variantă a numelui ar fi Fiul Primăverii Strălucitoare (dumu: fiu + nisa: pri­
măvară, verdeață + u: soare, strălucitor), verdele fiind în vechime culoarea vieții sau a înnoirii naturii.
Una din legendele religiei străbune spune că atunci cînd Maica a născut pe Fiul Omului pe o piatră,
scena a fost văzută din depărtări de 3 păstori care i-au adus darul muncii lor venit din păstorit și nu
aur, argint, pietre prețioase dar și alte „cîștiguri” cum sînt trecute la catastiful mozaicilor și iudeo-
cretinilor. Un colind ce se mai cîntă și azi de români, numit chiar „3 păstori” spune că văzînd nașterea,
aceștia au plecat să culeagă flori din care au împletit o cunună pe care i-au dăruit-o lui Iisus, iar alta
spune că i-au dat pruncului 2 mere rupte din Sfîntul Soare. Dacă întunecații ivriți s-ar duce la Talpa
Iadului cu o coroniță de flori drept dijmă pentru ceea ce prăduiesc ei printre goimii cap de lut, sigur
tartorul i-ar bate cu coronița peste cap pînă n-ar mai rămîne nimic din ea fiindcă înțelegerea făcută
pe „legămînt” pentru dreptul de a colinda pămîntul în lung și-n lat era numai pentru aur, argint, țesă­
turi fine, pietre prețioase și alte asemenea scumpeturi, mult plăcute întunecimii Sale.°
Dar foarte ciudat este că nicăieri în evangheliile din Noul Legămînt nu apare scris că darurile au
fost aduse născocitului Iehoshua de 3 magi veniți din răsărit („niște magi” – Evanghelia după Matei
2,1), ei însă erau în religia geților cum ne dovedesc tăblițele de plumb 1 și 2, dar și mozaicul care nu a
fost distrus și falsificat din biserica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construcție realizată de regele
get sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali, Teodoric în anul 505. Anul calendaristic al geților
era împărțit în pătrarul anului (crucea cu brațele egale înscrisă în pătrat sau în cerc) astfel: 25 decem­
brie (zidirea în Duh sau nașterea Fiului Luminii), 25 martie (zidirea în trup, Anul Nou sau nașterea Fiu­
lui Omului), 25 iunie (Pogorîrea Duhului Sfînt pe pămînt pentru binecuvîntarea zidirii), 25 septembrie
(împlinirea zidirii și conservarea ei pentru distrugerea din timpul iernii, pregătind o nouă zidire).
În hagiografia iudeo-creștină, pentru mama lui Iisus se folosesc cuvintele Născătoarea sau Precista.
Dacă întrebi vreun slujitor al acestui cult să-ți explice cuvîntul „precista” vei descoperi că nu cunoaște
semnificația sau o dă la abureală, adică alegorie sau șmecherie cum i-a învățat mincinosul rabin eretic,
Filon din Alexandria. Am să-i ajut eu pe acești năzuroși să-și aducă aminte de cele sfinte venite însă
de la străbunii noștri geți și nu din legămîntul lui Iahweh. Cista în limba română veche era coșul de
răchită în care se purtau la procesiunile închinate unor divinități diverse obiecte de cult, sau o lădiță,
iar pe alte meleaguri însemna un vas cilindric de metal folosit în prima parte a bronzului și fierului în
Italia la ceremoniile religioase. Particula pre are sensul de unicul sau primul, arătînd o acțiune specială
ce avea loc în ritualul religios. În tezaurul descoperit la Pietroasa, în centrul tăvii este o femeie, Maica
Pămînt care stă pe un soclu, ținînd în mîini un vas cilindric alungit (fotografiile din stînga). În vechea
religie a geților exista conceptul „vasului cunoașterii divine” pe care l-a folosit Tatăl Ceresc atunci
cînd a izvodit pe Fiul Omului, dăruindu-i înțelepciunea divină, dar și Maica Pămîntească atunci cînd a
dăruit muritorilor puterea de a alege între bine și rău prin propria voință. Conceptul în fapt vine din cu­
vîntul „lu” care în vechea limbă însemna om, vas dar și a naște, de unde ideea că omul este în fapt un
vas în care se adună atît cele necesare sufletului cît și trupului și după cîtă pricepere ai în a alege
rosturile și rostuirile, tot așa va arăta și propriul vas al cunoașterii, adică trupul și sufletul, unul venit
din cel al Maicii Pămînt, iar celălalt dăruit de Tatăl Ceresc. De aceea la români încă se mai păstrează
obiceiul ca atunci cînd iese mortul din casă, să se spargă de pragul ușii de la intrare un vas de lut, tra­
diția în sine dovedind vechimea ei de peste 8000 de ani, fiindcă este amintită și în mitologia emeșilor.
Spargerea vasului de prag, simbolizează ieșirea pentru totdeauna a respectivului suflet din casă și din
comunitatea respectivă, dar și eliberarea lui din trup odată cu moartea acestuia și distrugerea simbolică
a vasului. În mai multe locuri din țara noastră, s-au descoperit niște vase ciudate care erau în fapt două
cupe cu gura foarte larg desfăcută, unite între ele atît pe marginea gurii cît și jos la picior, iar unele mai
aveau o bandă care le unea° și pe mijloc. Cred că aceste vase înseamnă simbolic familia muritorilor
care se uneau prin căsătorie în dorința de a perpetua neamul respectiv, iar prin cunoașterea și înțelep­
ciunea cerească primită prin vasul cunoașterii să poată deveni OM.

Femeia din mijlocul rîndului este o statuie a duhul Inanna de la emeși realizată în secolul XXVIII
î.e.n., adică neamul carpatin pripășit în Ki-en-gi în prima jumăate a mileniului IV î.e.n. care ține în
mîini vasul cunoașterii, ea îndeplinind în religia acestor răzlețiți ai sorții, cam aceleași atribute cu ale
Mamei Pămîntești de pe plaiurile carpatine. În dreapta este un vas de alabastru, cu basoreliefuri, care
are aceeași formă alungită ca vasul ce face parte din tezaurul de la Pietroasa (prima poză din stînga), iar
în capătul rîndului este o coloană cu decoruri în formă din spirala vieții, stilizată, găsită la Cucuteni,
venită din mileniul V î.e.n., Ultimele două piese din capătul rîndului seamănă foarte bine cu vasul
Maicii Pămînt, fiindcă în fapt vasul cunoașterii este o înluminare a trupului și sufletului pentru a deve­
ni OM, ca apoi prin coloana de lumină sau Pomul Vieții să meargă în Dabo Gio. Această cistă era fo­
losită numai în simbolistica divinităților fiindcă în ritualul religios se folosea o altă formă de vas cum
vedem din imaginile de mai jos, cît și de pe iconițele geților așezate la sfîrșitul cărții.

În stînga este un basorelief emeș, unde doi lei păzesc vasul cunoașterii, animal totemic ce apare și
pe iconițele geților, lîngă el este un basorelief cu getul Orfeu care primește de la o femeie – poate
Maica Pămînt – vasul cunoașterii. Femeia are în mîna dreaptă un cocoș, iar în stînga ține lipit de piept
o cistă, acel vas cilindric alungit. În dreapta este vasul cunoașterii de pe plăcuța de plumb descoperită
la Romula, unde acesta este păzit de doi cocoși.
Înțelesul cuvîntului cistă folosit pentru coșurile împletite din nuielușe de răchită în care se purtau
diferite obiecte de cult, noi îl mai păstrăm și azi în obiceiul de a duce de Paști la sfințit la biserică
diferite alimente cu caracter ritualic – pasca și ouăle roșii – puse într-un asemenea coșuleț frumos îm­
podobit cu un ștergar cusut cu diferite simboluri străvechi. Și vara se duc la biserică în asemenea coșu­
lețe împodobite cu flori, diferite dulciuri pentru a fi date de pomană, iar dacă avem ochi, atunci vedem
că aceasta apare și pe unele medalioane mitraice sau a vechii religii străbune, ca să ne fie vederea și nu
vedenia, de minune.
Ca o rază a acestui cult al luminii cerești, a ajuns pînă la noi povestea antică ce spune că aici la
nord de Istru veneau lebedele lui Apolo sau Zabelo care era divinitatea luminii venită de la Soare, care
la emeși se numea Utu și avea ca simbol o pasăre cu un cerc în care era înscrisă o cruce cu brațele
egale cum am pus o poză mai jos. Lebedele care veneau din Constelația Lebedei și aveau o formă
asemănătoare cu o cruce, mai erau numite uneori „păsări de foc”, adică de lumină cum apare la emeși
divinitatea ca Domozi/Dumu-zi (Copilul sau Fiul Luminii).

Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîțiva° zeci de° metri de locul unde au fost desco­
perite tăblițele de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familie din religia strămoșească. În peretele
schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă așa cum era imaginată marea cea veșnică, iar în inte­
riorul ei este săpat un pătrat. În interiorul acestuia, pe fond verzui murdar este pictat capul și bustul
unei femei fiind acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă. În jurul capului este pictată cu
o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creștină cu numele de Maica Dom­
nului dar geții o știau de Maica Pămîntească care născuse pe Fiul Omului. Deasupra acestei firide este
decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Șaue, cu un moț foarte bine conturat în spatele capului.
În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă, iar în colțul din
dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor
au fost introduse după anii 1860, deci cel care a scris mesajul știa ce reprezintă imaginile de pe perete­
le schitului, iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcașului de cult strămoșesc.
Peretele acestui schit vorbește în imagini și forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată și
falsificată cu atîta ură de către istoricii români!
Dar dacă mergem în timp, găsim pe tăblița rotundă de la Tărtăria informații uluitoare privind religia
neamului carpatin de prin mileniul VII î.e.n. Știind că acest obiect era religios, iar geții se închinau
numai către răsărit acolo de unde ieșea dimineața Sfîntul Soare, prin aceasta avem justificarea găurii
pe care obiectul de cult o are cu ajutorul căreia se fixa pe perete. Iar dacă punem acest disc în poziție
orizontală dar cu gaura către răsărit avem imaginea turtei – pămîntului făcut de Fărtat, adică Maica
Pămîntească – împărțită în patru sferturi egale printr-o cruce. Semnele de pe tăbliță care simbolizează
pe Tatăl° Ceresc, Maica Pămîntească și Șaue sau Fiul Luminii ori Alesul sînt situate în sfertul din
nord-vest, acolo unde le precizează și legenda chinezească amintită mai înainte.
Toate miturile arătate pînă aici; cele din sud ne spun că Muntele Sfînt cu cetatea sau tronul lui
Dumnezeu și raiul sau grădina Domnului erau la miazănoapte sau nord, iar chinezii și tibetanii spun că
la apus ori într-un loc unde se întîlnește apusul cu miazănoaptea, adică nord-vest după vremurile noas­
tre, este poziția geografică după legendele arătate fiind identică cu cea de pe tăblița rotundă de la Tăr­
tăria datată mai recent pentru anii 6250 î.e.n. Primul semn este al Tatălui Ceresc fiind simbolizat
printr-o linie mai lungă tăiată pe vertical de alte două linii mai mici, semn care în alfabetul get religios
corespunde literei T.
Dar în sfertul de cerc din tăblița rotundă de la Tărtăria unde apar semnele de mai sus, mai sînt două
grafeme foarte importante pentru cultura noastră cea străveche. Cel ca două vîrfuri de săgeți așezate
orizontal formează simbolul lui Șaue, sau a șoimului ceresc care în vechime călăuzea sufletele murito­
rilor trăitori în religia crucii și a filozofiei creștine, către crengile Pomului Vieții din înaltul cerurilor
sau Cetatea luminii cum apare pe tăblițe. În fapt acest șoim ceresc se găsește atît în religia egipteană
cu același rol dar și în religia neamului emeș din Ki-en-gi/Sumer, precum și în religia geților așa cum
apare și pe tăblițele de plumb, dovedind originea carpatină de unde au migrat cele două popoare în
vremuri diferite către acele meleaguri.
După mișelia din anul 380 împotriva creștinismului arimin, iudeo-sataniștii au preluat acest simbol
numindu-l Sfîntul Duh, numai că la ei chiar duhnește dar numai a pucioasă. Al treilea semn din acest
pătrat de cerc este format dintr-un semicerc ce are în el o cruce cu brațele egale, linia orizontală sim­
bolizează chiar pămîntul, iar cea verticală este Pomul Vieții sau coloana de lumină. Sensurile acestui
simbol religios nu au fost deslușite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals și minciună nu
mai poate fi și adevăr. Semnificația grafemului este de Maica Pămîntească așa cum ne-a lăsat de măr­
turie încă din secolul VI î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma
Ga, din care s-au născut toate celelalte și pe care aceștia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu
sensul de mamă se găsește la foarte multe popoare antice – emeși, egipteni, aryas, geți, frigieni, traci,
pelasgi – și este încă o dovadă în plus a migrațiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie.
Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăblița de la Tărtăria trebuie citit pentru ure­
chile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. Ca
dovadă aduc zicerile vechilor greci ce spuneau° despre sciți că aveau o divinitate a vetrei sacre numită
Tabiti (ta: tată + biți: moț), adică Tatăl Moțat așa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din seco­
lul VI î.e.n. iar moțul de pe creștetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri
arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizată° expresia religioasă „sfînta familie” care
mai tîrziu va fi preluată și de iudeo-creștini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Luminii, Fiul
Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiționale despre lumea pentru care a fost dăruit
și în scrierile geților – numite și esene – ce ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam atît de înghe­
boșat de fel de fel de nemernici și ticăloșiile lor care vin peste noi ca un fluviu ce nu mai poate fi oprit
de cînd scorțoasa cultură europeană a început să ne ia din scurt!
Numele de mato de pe tăblițele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al Neamului Scoborîtor
din Zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părintești a Tatălui Ceresc și Maicii Pămîntești
pentru neamul zămislit ca să aibă sălaș de tihnă pe pămînt și să devină OM. Cuvîntul mata folosit și în
prezent în Moldova ca formă de politețe pentru o persoană cu o poziție socială deosebită sau o per­
soană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui
Ceresc și Mamei Pămîntești ca părinți dumnezeiești și protectori ai neamului mioritic. În eme-gi
cuvîntul mada a fost tradus prin ținut, regiune, autoritate supremă și care adus în făgașul nostru de
cuget și simțiri ar însemna Țara Sfîntă sau Dio Geția° cum este scris pe tăblițele de plumb găsite la Si­
naia și ținute la popreală de simbriașii Satanei.
Dar cele trei tăblițe de lut descoperite la Tărtăria arată că acolo a fost un lăcaș de cult foarte
important, iar scheletul găsit împreună cu ele era al unei mari preotese. În mitologia emeș a fost un
duh numit Kingu (kin: mesaj, hotărîre, poruncă, destin, soartă + ngu: mie, al meu) care purta pe piept
trei tăblițe ca o adevărată platoșă numite „tăblițele destinului”, primite de la mama sa Tiamat, fiind ca
un talisman ce îi creștea puterile. În scrierea babiloniană Enuma Eliș, Kingu apare ca un uzurpator al
puterii supreme din ceruri cam tot așa cum a făcut îndrăcitul Zeus al grecilor, scris și Zin ori Zina,
ucigîndu-și tatăl Abzu și împreunîndu-se cu propria mamă Tiamat, nărav focos specific și triburilor
ivriților. Dar și el va fi nimicit de către zeul Marduk al akkadienilor, fiind obligat să-și găsească liniș­
tea în lumea subpămînteană, adică a morților, practică ce dovedește legătura directă cu cultura de la
Tărtăria! De la data acestei biruințe, babilonienii sărbătoreau anul nou, iar pe Marduk îl invocau cu
numele de cincizeci, zilele cît s-a luptat cu Kingu. Niște tăblițe asemănătoare dar numai două, s-au gă­
sit și în localitatea Hîndrești din județul Iași, scrise cu mesaje pentru divinitatea supremă și puse lîngă
un altar, dar nevolnicii le consideră făcături din secolul XVII al întunecatului iudeo-cretinism! Halal
cultură și pe măsură; halal istorici!
În interiorul unui vas de lut descoperit în situl de la Vinča este scris III VI˩V˥, iar dupre gîndurile
acestor strămoși ai mei care au incizat de la dreapta la stînga, textul sună așa pentru urechile de azi:
GULIU III, care prin tălmăcire înseamnă: „gustă sau degustă Mîntuitorule, Salvatorule, Fiu al Omu­
lui” (guleai: a gusta, a mînca puțin, a se înfrupta + III: Mîntuitorul, Binefăcătorul, Fiul Omului, Salva­
torul, apărînd exact în această formă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia). Adică atunci cînd
nu era nici colb din neamul ivrit pe fața pămîntului, să fie pălit de revelații și multe conspirații dră­
cești, în mileniul VII î.e.n. neamul nostru străbun adăsta la un gînd pios și scria pentru cinstirea fami­
liei divine – Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului – vorbe de mîngîiere sufletească, pe care
ei o venerau cum puteau în acele vremuri uitate de istorie, servind-o într-un castron din puținul adunat
cu multă trudă.
Chiar întunecații iudeo-sataniști au scris în făcăturile lor că scrierile neamului carpatin erau vechi
de cînd lumea, întocmai știindu-le și ei, pînă să ajungă ivriții buricul neamului omenesc după lovitura
de stat dată în imperiul roman în anul 380!!! În scrierile orfice apar sintagmele „piatra unghiulară”
și „cubul perfect sau pătratul perfect” care i-au pus în mare încurcătură pe grecii ce au preluat aceste
concepte fără a le înțelege sensul. Și de aici au apărut mai multe explicații, dar toate raportate numai la
mitologia greacă sau romană deși ele se refereau numai la spațiul spiritual carpatin. Ca să ne lămurim
cine și despre cine vorbește, am adunat tot cu țîrîita ceva dovezi care le vor° aduce mare supărare atît
jegurilor mioritice ce ne-au trădat și ne-au vîndut, cît și pricepuților de aiurea.
 Fotografia din stînga este a unui un con din piatră din interiorul fostului lăcaș de cult de la Șinca
Veche, iar pe el se vedea scris cuvîntul oz, care în eme-gi are sensul de înălțime, creastă, a uni, a lega,
și mai jos sub el este zgîrîiat în piatră un triunghi isoscel cu vîrful în jos, simbol al Maicii Pămîntești.
Sub aceste simboluri se vede o cruce „italică”. Însă Tatăl Ceresc apare simbolizat și cu un triunghi
isoscel cu vîrful în sus cum este și conul de piatră din imagine, iar cuvîntul „oz” în fapt ne arată legă­
tura sau unirea dintre Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească pentru zidirea tuturor văzutelor și nevăzu­
telor. Conceptul teologic al unirii dumnezeiești dintre Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească se găsește tot
aici prin steaua cu șase colțuri (fotografia alăturată) ce a fost distrusă în vara anului 2010 de o mînă
criminală, „piatra unghiulară” din scrierile orfice fiind simbolul Tatălui Ceresc! Semnul este unirea
simbolică dintre Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească prin cele două triunghiuri, iar în interior este spira­
la dublă ca emblemă a înnoirilor veșnice el apărînd și în religia emeșilor ca simbol al Inanei. Dar am
mai pus un simbol al acestor două entități spiritual-energetice a teozofiei strămoșești, prin romb care
este o stilizare° a oului cosmic sau oului auric din care s-au zidit toate văzutele și nevăzutele. Spre
dreapta după acest semn, am pus o fotografie care înfățișează un aranjament de pietre găsit pe înălțimi­
le munților Bucegi și arată legătura dintre Maica pămîntească, Fiul Omului și Tatăl Ceresc, prin cercul
exterior care are înscris un pătrat, iar în interiorul acestuia este un alt cerc mai mic, fiind în fapt o in­
terpretare geometrică a figurii de mai sus care se află pe peretele schitului Sfînta Ana. Lîngă ea am pus
două simboluri ale Tatălui Ceresc specifice construcțiilor din lemn executate de meșterii români și în
dreapta este o fotografie a Fiului Omului de pe un vas de la Vinča, mileniul VI î.en. figură ce apare și
astăzi pe covoarele românilor, dar numai ale românilor!
În nord-vestul Bulgariei s-a descoperit o piesă din metal care are impri­
mat pe ea un simbol asemănător cu cel de la Șinca Veche avînd însă în
mijloc un punct, dar pricepuții au spus că este meserie a galilor și alt ade­
văr nu mai încape. Iacă eu vin și le zic ba, punîndu-le sub nas oglinda
adevărului care să le arate cît sînt de urîți în mințile lor dacă o țin numai
cu asemenea bazaconii. Hoțomanii cazari ne tot aburesc de ceva vreme cu
„steaua lui David”, simbol însușit de la bogomilii vlahi în secolele XIII-
XV, cînd urgiile iudeo-creștinilor slavi i-au alungat în sudul Franței.

Dar și „cubul sau pătratul perfect” îl descoperim venit pe la începutul mileniului III î.e.n. în curbura
Carpaților în ținutul comunei Bozioru prin acel pătrat cu o cruce înscrisă în el, răspîndindu-se odată
cu migrațiile neamurilor carpatine, găsindu-l pe monedele edonilor și ale migdonilor din sudul Traciei
de la începutul secolului V î.e.n. dar și pe coastele Asiei Mici cum ne arată moneda lui Atis din aceeași
perioadă descoperită la Cizik. Simbolul apare pe altarele din imperiul roman – fotografia din dreapta –
ca reprezentare a lui Mitra cum dovedește moneda venită de la împăratul Commodus la anii 190.
 Simbolul a fost dus și în Ki-en-gi de către migratorii carpatini așa cum
dovedesc cele două vase din partea stîngă unde crucea înscrisă în pătrat
are două poziții, așezarea fiind făcută atît pe mijlocul laturii cum apare și
pe meleagurile noastre, dar și în colțuri, cum este centrul crucii de pe
vasul cu fond maro-roșcat sau cel de culoare crem ale cărei brațe sînt așe­
zate iarăși pe laturi. Crucea înscrisă în romb apare la emeși formînd 4 tri­
unghiuri isoscele sau echilaterale, iar două văzute în plan formează Fiul
Omului de la Vinča, dar și tetraedru ca primă formă de organizare în spa­
țiu a materiei după Rînduiala/Legea Tatălui Ceresc. Aceste 4 triunghiuri
luate împreună, dar cu cîte o latură din interior lipsă, dau svastica, situația
fiind valabilă și pentru pătrat. Cele 4 triunghiuri mai alungite și unite într-
un vîrf printr-un cerc, formează crucea lui Utu ce se găsește la noi în
munții Buzăului, de pe teritoriul comunei Bozioru. În iudeo-creștinism
simbolul este cunoscut ca „crucea malteză”. Însă poate fi și simbolul uni­
tății Creației de Început dintre Fiul Luminii (două triunghiuri unite într-un vîrf sau un tetraedru) și Fiul
Omului (aceeași figură geometrică), iar spațiul de susținere a acestor figuri este o formă stilizată a oului
auric. Și o fotografie a unei picturi din timpul renașterii care reprezintă filozoful antic, poate Pitagora.
Bărbatul ține în mîna dreaptă o piramidă ca simbol al cetății lui Dumnezeu cum găsim în teozofia
arimină, iar pe masă este un glob, alt simbol al gîndirii strămoșilor noștri. Jos în partea stîngă este o
placă unde se vede desenat Pomul Cunoașterii Binelui și Răului cu nouă ramuri cum s-a descoperit la
Vinča, în partea dreaptă este o pînză așezată pe un dreptunghi de piatră unde se vede un pătrat mai
mare cu două pătrate mai mici așezate în colțuri deasupra primului, iar în spatele personajului se vede
un triunghi ca simbol al Tatălui Ceresc. Ori toate aceste simboluri-concept au aparținut numai teozo­
fiei arimine ca Neam Scoborîtor din Zei, fiindcă toată gîndirea lor avea la bază aceste înțelesuri pro­
funde venite din negura timpurilor. Dacă conceptele ar fi venit din filozofia greacă atunci trebuia să
vedem și unealta cu care Hercules al lor a însămînțat tot pămîntul cu diferite neamuri, dar toate rămase
numai în stadiul de barbarie sau sălbăticie. Și tot pe acest făgaș, trebuie să arăt că simbolurile nu apar­
țin nici făcăturilor și vedeniilor mozaicilor, fiindcă trebuia să fie ca unică formă de cinstire și venerare,
„legămîntul” Talpei Iadului, vînjos și semeț ca un obelisc tronînd pe masa plină de ofrande și jertfe
frumos mirositoare după cum au scris ei în blestemata făcă-Tora.
În scrierea esenă Psalmi de laudă și recunoștință găsim conceptul teologic de Lege ca rînduială
unică în univers dar și pe pămînt pentru dreapta povățuire a oamenilor: „O, voi toate lucrările Ordinii
Cerești°,/ Binecuvîntați Legea,/ Lăudați și slăviți Legea mai mult ca orice, pentru totdeauna./ O, voi ce­
ruri, binecuvîntați Legea!/ Lăudați și slăviți Legea mai mult ca orice, pentru totdeauna./ O, voi îngeri
ai Tatălui Ceresc, Și voi îngeri ai Maicii Pămîntești,/ Binecuvîntați° Legea./... Aduceți mulțumiri Tatălui
Ceresc pentru că El este bun,/ Aduceți mulțumiri Dumnezeului îngerilor,/ Aduceți mulțumiri Domnu­
lui Luminii.../ Noi cinstim Domnul Sfînt al Ordinii Cerești/ Creatorul tuturor făpturilor bune ale pă­
mîntului./ Noi cinstim cele rostite de părintele nostru Eno/ Și vechea, curata sa religie,/ Credința
sa, și cunoașterea sa mai veche decît începutul° timpului... O, Tată Ceresc, Tu ești foarte mare!/
Tu ești învăluit în onoare și măreție/ Care te acoperă cu lumină ca o hlamidă/ Care se întinde de-a lun­
gul cerului ca o cortină.” Mai amintesc aici recunoștința față de Domnul Iubirii, epitet de care nu s-a
bucurat niciodată Talpa Iadului, cîrmaciul mozaicilor și al iudeo-cretinilor, scrierea trimițîndu-ne la
Fanes al nostru strămoșesc. O altă scriere esenă intitulată Comuniunile esene, ne-a lăsat de mărturie
peste timp aceste concepte uluitoare existente în teozofia arimină, spunînd: „Pentru că, prin iubire,
Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului devin Una. Iubirea este eternă. Iubirea este mai
puternică decît moartea.”
Și în manuscrisul esen Legea sfîntă avem a ne lumina asupra Legii, cine este și de unde a venit
peste plaiurile mioriticilor ca să le dea strop de lumină: „Tu, O, Lege Sfîntă,/ Pomul Vieții/ Care te
înalți în mijlocul/ Mării Veșnice,/ Care ești numit Pomul Vindecării,/ Pomul uimitoarelor Vindecări,/
Al tuturor Vindecărilor/ Și pe care se sprijină rădăcinile/ Tuturor chemărilor noastre.” Bine ar fi ca
Adevărul acestor dovezi istorice și spirituale să-i vindece pe români de prostia înspăimîntătoare în care
se bălăcesc de peste 300 de ani!
Și filozoful grec Proclus în Comentarii la Timaios scrie că Tatăl Ceresc a creat totul după Lege:
„Urmînd sfatul Nopții, aduce cu el un însoțitor și poruncește Legii să îi stea alături precum spune și
Orfeu.” În scrierea Cratylos reia ideea astfel: „Orfeu transmite tradiția că Tatăl Ceresc a zidit întregul
creației cerești și a făurit soarele și luna și toți zeii înstelați, și a creat elementele de sub lună.” Orice
sistem – inclusiv al torului – se manifestă datorită unei Legi care transmite impulsuri acestuia și preia
manifestările neordonate pentru a le armoniza cu regulile de început, așa cum spunea și înțeleptul nos­
tru numit de pricepuții eleni, Orfeu.
Dar chiar înaintea acestuia cu cîteva sute de ani, cinul pitagoreicilor după ce s-au adăpat pe săturate
din teozofia arimină, au dat-o la învîrtit ca să nu se mai știe de unde au luat această gîndire străluce
scriind că împreună cu Unitatea creatoare, Zeii, Eroii și Geniile reprezintă diferitele aspecte ale faimo­
sului Cuaternar – cele patru părți – pe care jurau pitagoreicii. Și acest magistru invocă cinstirea
zeilor în ordinea stabilită de Legea Creatoare a lumii, fiecare divinitate sau grup de zei fiind așezat
într-o sferă cerească. Cunoașterea și respectarea acestor principii reprezintă datoria tuturor celor care
vor să se supună legii divine, și care vor într-adevăr să acorde ființelor superioare cinstea ce li se cuvi­
ne. Cele patru părți constitutive ale ordinii cerești erau cauza creatoare și ordonatoare a tot ce
există, Dumnezeul inteligibil și suprem care l-a creat pe Dumnezeul care domnește în cer și peste lu­
mea sensibilă. Cunoașterea acestui Dumnezeu a fost transmisă discipolilor de Pitagora însuși, pe care
autorul acestor versuri jură aici că perfecțiunea virtuții ne va conduce la lumina adevărului.
Cuaternarul era considerat de către pitagoreici drept esența Universului, armonia, sursa a tot ce este
frumos și bine. El explica legile muzicii pămîntești și ale muzicii cerești și nu este nici o glumă așa
cum am primit moștenire din scrierile esene, iar fizica modernă le-a confirmat; izvorul Naturii al că­
rei curs este veșnic după zisa mentorului. El nu este numai cauza eternă a tuturor ființelor, ci și cauza
fericirii lor, el împrăștie asupra întregului univers, ca o lumină inteligentă și pură, binele care îi este
propriu. Pentru acestea dar și pentru altele Creatorul lumii a fost numit în doctrina lor Cuaternar, iar în
secolele° IV-V ale° erei noastre, fiind invocat cu numele de Zeus Tatăl, expresie ce ne amintește Tatăl Ce­
resc din scrierile esene și cele iudeo-cretine, precum și de Senta sau Sîntu de pe tăblițele de plumb!
În religia iudeo-creștină, triunghiul isoscel cu o latură pusă pe orizontală este simbolul lui Dumne­
zeu sau Sîntu, dar în lăcașul de cult de la Șinca Veche, chiar vechi de prin mileniile° V-IV î.e.n. apar do­
uă triunghiuri isoscele suprapuse care formează o stea perfectă cu șase vîrfuri. În interior este un cerc
cu doi pești, care în budism și la tibetani a ajuns ying și yiang. Pe tăblița 1 triunghiul isoscel este pus
cu o latură în poziție orizontală, deasupra semnului pentru Șaue arătînd că este Fiul Domnului ca Fiu
al Luminii, iar pe tăblița 22, Sîntu este prezentat între două triunghiuri. Plutarh scrie în Morale că un
prieten de-al lui a avut o discuție cu un necunoscut misterios care vorbea despre un anumit triunghi
simbolic astfel: „Aria triunghiului este căminul comun al tuturor și se numește Cîmpia Adevărului, în
care cunoașterea, ideile și paradigmele tuturor lucrurilor care au fost și care vor rămîne neclintite, iar
Veșnicia fiind în jurul lor, Timpul curge în jos asupra lumii precum un izvor.”
Cuvîntul icoana din limba română, tocmai sensul de triunghi avea în limba străveche pe care au
vorbit-o populațiile carpatine pînă în mileniul I î.e.n. și se înțelege astfel: iku + Ana. Cuvîntul iku
însemna unghi ascuțit, pană pentru despicat sau igu: ochi, privire, strălucire, înfățișare + Ana era Tatăl
Ceresc, Părintele Neamului Omenesc, Ziditorul văzutelor și nevăzutelor în religia emeșilor. Fudulii
greci spun prin Herodot că fecioarele hiperboreene Opis, Hecaerge (heca: a mișca, înfățișarea sufletului
+ erge: demnitate, virtute în graiul armînilor) și Ahaia, le-au dus spre luminare niște table triunghiula­
re cu conținut escatologic unde se scria despre nemurire, rai, iad, judecata de apoi și alte bunătăți spiri­
tuale, iar pe mai multe tăblițe apar aceste simboluri triunghiulare – ikuAna – ca să ne lumineze pe noi.
În Oltenia se aprindeau 3 lumînări mari ca la botez sau la cununie și ardeau toată ziua de sărbătoa­
rea Trisfetite pe care ortodocșii o țin la 30 ianuarie. Ori cuvîntul „trisfetite” înseamnă chiar ce ne-au
transmis scrierile vechilor greci adică „trei fecioare” (tris: trei + fetită: fecioară, fată mare), iar păstra­
rea sărbătorii chiar în această formă arată cît de bine ne-au închingat leprele iudeo-cretine fanariote
cînd au venit peste noi la începutul secolului XVIII ca destoinici slujitori ai turcilor și ne-au trecut în
turma lui Iahwe! Dar urmele simbolului le găsim chiar la Gobekli Tepe prin acel pom cu trei ramuri
sau prin acel sfeșnic cu trei brațe cu flacără în vîrf, semn pentru litera S cum apare în medalionul de pe
tăblița de plumb nr. 20, fiind ținut în mîini și de duhul Inana al emeșilor. Hiperboreenii trimiteau cînd
făceau secerișul, primii snopi de grîu ca cinstire dată Tatălui Ceresc astfel ca și cei aciuați în Ahaia să
nu uite de unde au plecat și că în baștina carpatină se sărbătorește strîngerea grîului, plantă dăruită de
către Ziditor. De acea românii și-au primit oaspeții de seamă cu pîine și sare; pîinea este darul Tatălui
ceresc prin grîu, iar sarea este darul Maicii Pămîntești, de unde a ieșit proverbul iubirii și respectului
față de cineva: ca sarea în bucate. Mai spun românii că: „Sarea e mama noastră... Sarea e dreptate,
Sfînta sare e sfînta dreptate.” Tot așa apare în rugăciunea de mulțumire după masă: îți mulțumim
Doamne de pîine și de sare, de darurile Sfinției Tale! Mai amintesc că, românii pînă mai ieri puneau pe
rîuri ouă înroșite dar golite de conținut pentru a ajunge la neamul blajinilor plecat din Carpați și care
sălășluia lîngă Apa Sîmbetei pentru a ști și ei că a venit Paștile! Tatăl Ceresc în conceptele teologice
strămoșești era numit Anu, An, Gog, Santa, Senta, Sîntu, Papa Ruda, Papa Dia, Papa Ra și Părinte sau
Baci, iar noi și astăzi păstrăm pentru funcția de preot cuvîntul „părinte”cu sensul de tată spiritual, fran­
cezii spun „papa”, iar la arienii din India în cultul familial, numai tații sau bărbații căsătoriți aveau
dreptul să oficieze. De aceea băieții erau considerați o binecuvîntare a zeilor fiindcă perpetuau clanul.
Cum am arătat mai înainte triunghiul isoscel sau echilateral cu vîrful în sus este un alt simbol al
Tatălui Ceresc descoperit în pictura rupestră de la Coliboaia, dar se găsește și pe T 22, pe ceramica
descoperită în diferite locuri, venită din mileniile VI-II î.e.n. cît și în simbolistica noastră populară.

În stînga rîndului este un vas care are simbolurile ceramicii Cucuteni-Tripolie de prin mileniul V
î.e.n. unde apare triunghiul cu vîrful în jos, simbol al Maicii Pămîntești. Spre dreapta este un mic disc
găurit descoperit la Karanovo venit din perioada 4000-1800 î.e.n. iar în capătul rîndului sînt semnele
de pe acest obiect arheologic. Toate acestea arată unitatea culturală a celor ce au folosit semnele chiar
dacă ei s-au deplasat în spațiu la mari distanțe ori le-au utilizat în perioade lungi de timp. Dar aceste
semne se găsesc folosite de vechile populații din culturile Vinča-Turdaș pentru mileniile VI-IV î.e.n. și
Lepenski Vir 7000-5000 î.e.n. Amintesc aici și semnul fertilității și al înnoirii veșnice de la Șinca
Veche prin unirea simbolică a Tatălui Ceresc – triunghiul cu vîrful în sus – cu Maica Pămîntească
triunghiul cu vîrful în jos, iar în interior este un cerc ce are o spirală care mai tîrziu va fi interpretată ca
doi pești sau iing și iang din cultura chineză. Dar de ceva vreme ucrainenii spun că ei sînt urmașii de
drept ai creatorilor culturii Cucuteni-Tripolie din mileniile VI-IV î.e.n. pe care o revendică cu mare
obrăznicie, susținînd că leagănul nașterii neamului lor ar fi Carpații de Răsărit, în special partea cen­
trală și de nord. Desigur, dacă minciunile cu care istoricii români își scriu cărțile lor otrăvitoare pot fi
dovezi istorice, iar cei interesați să adune cîte ceva de la vecini, pot strînge de la noi cît poftesc fiindcă
nimeni nu-i va supăra, poate numai moartea din cînd în cînd. Simbolul de la Șinca Veche – acea stea
cu șase colțuri – are însă o formă particulară chiar mai veche prin „floarea vieții” descoperită în loca­
litatea Gura-Haitii din județul Suceava de către Vasile Pața care a găsit aproape de albia pîrîului
Neagra Șarului patru pietre mari după ce o viitură a rupt mult din mal. Prima descoperire a fost a unei
plăci din piatră care avea inscripționată pe ea cîteva zeci de semne ce semănau izbitor cu cele folosite
de geți pe tăblițele de plumb găsite la Sinaia. Apoi au mai fost scoase încă trei pietre mari cu semne pe
ele, fiind studiate de către geologul T. Naum și arheologul M. Cîrciumaru. Aceștia au susținut în mate­
rialul întocmit că pietrele ar fi fost inscripționate pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. Pe celelalte trei
pietre sînt gravate literele X și Y, semnul crucii și alte diferite simboluri care dovedesc existența unui
cult solar în aceste locuri practicat de către băștinașii din mileniul IV î.e.n., de nu s-or supăra prea rău
cei care ne spun că nu avem nimic comun cu vechile culturi existente pe teritoriul României.

În stînga sînt cei trei bolovani cu semne solare pe ei, dar și alte semne unele explicite, iar altele încă
foarte greu de înțeles, spre dreapta este simbolul Tatălui Ceresc, lîngă el este un semn asemănător cu
cel din mijlocul stelei de la Șinca Veche, apoi simbolul Florii Vieții cu șase raze cum este incizat pe
piatra mare și în capăt o Floare a Vieții cu 12 raze cum se află pe o cruce din cimitirul orașului Cîmpu­
lung-Moldovenesc pusă în anul 1921. Lîngă ea sînt două cruci cu brațele egale foarte asemănătoare cu
cele din munții Buzăului desenate în urmă cu mai bine de 4000 de ani! Dacă aceste simboluri nu ar fi
fost repetate de mii de ori de către trăitorii locului, ele nu puteau să apară pe această cruce la o distanță
de peste 5500 de ani (față de cele descoperite la Gura-Haitii) ca o ciudățenie a unui scăpat de la bala­
muc să nimicească făcăturile mozaice pe care încă le ținem de sfinte vedenii! Ea dovedește fără putință
de tăgadă continuitatea dintre cei care au scrijelat cele trei pietre, scriind și literele de pe placa de pia­
tră amintită și actualii locuitori ai acestor locuri dragi multor români. Pe crucile amintite că există în
cimitirul din Cîmpulung mai apare simbolul apei așa cum este înfățișat în peștera de la Coliboaia și
Pomul Vieții sub forma unui brad cum este și în munții Buzăului lîngă cetatea lui Gog sau Anu! Așa,
ca să ne fie învățătură de minte și nu făcătură de vedenie!
Simbolul florii vieții (a patra fotografie spre dreapta, rîndul de sus) este considerat a fi un concept
sacru, în multe din culturile lumii, în el găsindu-se toate elementele constitutive ale universului: cercul
cu punctul în mijloc ca simbol al Ziditorului lumii și o formă de svastică – pornită din cea cu trei brațe
– a celor șase raze curbate ce arată mișcarea veșnică de naștere și renaștere atît a energiilor din univers
cît și a vieții pe pămînt. Prin aceasta se subliniază legătura profundă care există în univers, între orice
formă a vieții și suflet sau duh. Vechile teozofii au asimilat simbolul Florii Vieții ca fiind o cale de
cunoaștere a Ziditorului și a lucrării lui prin cunoașterea directă a vieții din jur care te poate duce la o
relație directă cu spiritualitatea profundă ce a creat lumea materială și cea a ideilor. Floarea Vieții este
în tradițiile noastre o legătură directă între dumnezeiescul din noi și Zidirea de început a lumii prin
energiile creatoare care modifică și transformă materia în energie și invers, adică Totul este în Unu și
Unu este în Tot după preceptele teozofiei geților, fiind găsite și azi în unele legende ale românilor.

În rîndul de sus, prima fotografie reprezintă floarea vieții cum o fac și astăzi cioplitorii de porți din
Maramureș. Vedem simbolul înconjurat de un cerc format parcă din spice de grîu – o plantă conside­
rată binecuvîntată de Ziditor în vechea credință a geților – iar cîmpul din spatele ei este împărțit în pă­
trate foarte mici. A doua fotografie spre dreapta este un mic obiect descoperit în Palestina și care a fost
lucrat în secolul I î.e.n. în partea de sus a simbolului avînd suprapuse literele Z și P. A treia fotografie
este o cruce de piatră din cimitirul mănăstirii Pătrăuți unde floarea vieții este în locul de intersecție a
brațelor, fiind înscrisă într-un cerc, iar spre dreapta este o farfurie din timpul lui Ștefan cel Mare unde
apare steaua cu șase colțuri la fel ca cea de la Șinca Veche, avînd un punct în centrul ei, iar în vîrfuri
tot cîte un punct. În partea dreaptă este „cupola” unei mici bisericuțe de lemn care are în centru o
cruce înscrisă în cerc, iar în cele patru triunghiuri cîte o floare a vieții. Pe atunci erau încă români care
nu gustau snoava Pantocratorului grec și alte asemenea făcături iudeo-sataniste cu care ne-au venit
fanarioții peste noi ca să ne civilizeze la fel cum au venit și legiunile romanilor cu sabia și pîrjolul să
ne aducă civilizația lor de care însă nu avea nimeni nevoie.
 În partea stîngă a rîndului de mai înainte este ușa de intrare în biserica de lemn din Budești Joseni,
județul Maramureș, construită în anul 1643, unde se văd mai multe simboluri foarte ciudate pentru
„barba” iudeo-cretină a scornelilor cu care ne-au distrus credința strămoșească. În partea dreaptă sînt
detalii ale acestor imagini uluitoare privind continuitatea poporului român venit direct din Neamul
Scoborîtor din Zei al falnicilor geți; sus avem un simbol al florii vieții foarte puternic conceptualizat,
unde apare atît steaua cu șase colțuri ca la Șinca Veche cu un cerc în mijloc, cît și semnul infinitului
găsit atît la Vinča cît și la Turdaș. Acest semn este și în alfabetul get, dar în detaliul discutat este repe­
tat de șase ori, simbolizînd mișcarea eternă a spațiului și timpului ca structuri nemărginite ale existen­
ței creației de început. Toate aceste simboluri sînt înscrise într-un cerc, care, împreună cu cercul mic
din mijloc, formează simbolul Tatălui Ceresc cum apare de atîtea ori pe tăblițele de plumb descoperite
la Sinaia, în numeroase situri arheologice și pe porțile de lemn din Maramureș. Sub această fotografie
este o cruce ieșind dintr-un fel de sfeșnic cu trei brațe, o trimitere directă la Sfînta Familie formată de
Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului, Mîntuitorul sau Salvatorul neamului omenesc, ca
ziditori ai religiei crucii în Sfînta Geție. Spre dreapta avem un alt simbol tot de pe această ușă, unde
apare atît floarea vieții cît și un cerc împărțit într-o mulțime de pătrate mici, cum se vede și pe vasul
emeș de la începutul mileniului III î.e.n. pe care este desenat un pătrat împărțit în foarte multe pătrate
mai mici. În partea dreaptă a rîndului este ușa de intrare în biserica de lemn din Șieu, județul Maramu­
reș sau Șaue cum îi spun localnicii, construcție realizată în anul 1760. Pe ușă se vede crucea înscrisă
într-un cerc înconjurat de raze. Iar sub acesta, este vasul cunoașterii binelui și răului înscris tot într-un
cerc, simboluri inexistente atît în mozaism° cît și în iudeo-creștinism!

În partea stîngă a rîndului de sus este o cruce din lemn sprijinită de peretele bisericii din lemn din
localitatea Rogoz, județul Maramureș, construită în anul 1663. Îmbinarea celor patru brațe se face
printr-o floare a vieții cu 24 de raze înclinate spre stînga pornite dintr-un punct central, model care își
are rădăcinile în cel descoperit la Gura-Haitii în județul Suceava ce are o vechime pe plaiurile carpati­
ne dovedită arheologic de peste 5000 de ani. Spre dreapta sînt detalii ale acestei cruci cu floarea vieții
în două variante. La capătul rîndului, în dreapta este placa de mormînt din secolul XIV a unui membru
din familia voievozilor Basarab, descoperită în Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Și aici avem
un model de floare a vieții format dintr-un cerc în care sînt înscrise șase triunghiuri isoscele – simbolul
Tatălui Ceresc – iar în mijlocul acestora este o floare a vieții însă cu cele 24 de raze înclinate spre
dreapta, așa cum spune și teoria torului despre cei 12 vectori radiali principali și alți 12 vectori margi­
nali care formează echilibrul vectorial al torului. Niște jigodii trădătoare de Neam și Țară spun că fa­
milia Basarabilor ar fi de neam cuman, peceneg sau altceva, dar nicicum românesc, ori tocmai aceste
simboluri folosite pe piatra de mormînt care vin din străvechimea° religiei geților, dovedesc fără putință
de tăgadă că erau neam carpatin getbeget, nu cum scriu mincinos în cărțile de istorie ale românilor
de astăzi, vînduții care ne falsifică istoria.

În templul din Abidos sau Abdju după scrierea vechilor egipteni, există simbolul florii vieții, dar
realizat printr-o tehnologie care a ars piatra, ceea ce nu poate fi explicat cu tehnicile din acele vremuri.
Însă și strămoșilor noștri le-au plăcut asemenea drăgălășenii, cum ne dovedesc obiectele arheologice
vechi sau acele simboluri găsite pe bisericile de lemn din Maramureș sau din alte locuri, iar minunea a
fost dusă din Carpați și pe pămînturile Americii de Sud de către neamul incașilor cum dovedește po­
doaba lor din dreapta rîndului. Pentru a le mai băga încă o strîmbă în dreptele judecăți ale pricepuților
de la noi și de aiurea, vin cu cuvîntul vechi iub, ce avea sensul de venerare, cinstire, respect deosebit și
care vine din vechile cuvinte i: rugăciune, a plînge, a ieși afară, a se ridica, a conduce, origine, naștere,
a răsări, sensuri profunde și care, toate au legătură cu cultul solar ce se săvîrșea în străvechimea isto­
riei în incinta peșterilor atît ca loc de naștere a neamului omenesc, dar și ca loc unde soarele apune
pentru culcare și se scoală pentru a răsări și urca pe cer + ub: loc ferit, cameră mică, adăpost, gaură,
scobitură, cocioabă. Să vă răsplătească Sîntu după munca și faptele săvîrșite în ticăloasa voastră vier­
muială pămîntească!

7.2.5 Păstorul ceresc

Conceptul teozofic ce apare în scrierile numite „hermetice” și adunate în Corpus Hermeticus, unde
este chiar o lucrare° separată intitulată așa – Poimandres sau Păstorul ceresc – a fost dezbătut pe toate
fețele încă de la apariția lui în secolele II-III ale erei noastre, pînă astăzi negăsindu-se o explicație logi­
că atît a originii cuvîntului cît și a semnificației lui. Cum istoria antică a geților a fost falsificată în
mare parte de către pricepuții eleniști elitiști, apoi de pletora satanistă a Militia Cristi ca înverșunați
sutași ai Satanei, nici acest concept filozofic și religios nu putea scăpa de maculare și falsificare! Toți
cei din epoca modernă care s-au aplecat asupra scrierilor „hermetice” au spus fără nici o durere de cap
sau din alte părți, că acestea constituie o parte foarte importantă a înțelepciunii antichității, fiind teme­
lia filozofiei europene! Dar conceptele acestor scrieri nu vin nici din mozaism, nici din pretinsa filozo­
fie koine care este în cea mai mare parte o hoție făcută asupra celei egiptene și a geților, dar nici din
cea egipteană, rămînînd° ca o ciudățenie ce a apărut de nicăieri, de parcă nimeni nu ar ști azi de unde
răsare soarele° și unde apune!
Ca să-i demasc pe hoți, iar pe cei cu mintea puțină sau înveninată să-i pun la colț pe coji de nuci,
mă voi învrednici să pun mîna pe lopată pentru a mai rîni cîte ceva din closetul numit cultura română
dar și cel cunoscut ca scorțoasa cultură europeană. Pentru început să spun că în limba rumună veche,
getă sau limba zeilor, cuvîntul poi înseamnă pleava de la semințele de cînepă, iar mandre are sensul de
stîni, deci numai în această limbă cuvîntul compus poimandre are sensul adevărat de „păstorul stîne­
lor” sau figurat „păstorul neamului omenesc”, restul fiind povești.
Sensul dat de cei din antichitate cuvîntului poimandre este de Păstorul ceresc, Păstorul oamenilor
sau întruparea Minții universale. Scriitorii greci din secolele II și III susțin că scrierile hermetice au
apărut pentru prima dată în limba egipteană de unde ei le-au preluat, dar afirmația o voi dovedi în
continuare ca mincinoasă, la fel cum este mare parte din cultura clasică greacă, șterpelită de pe la alții
și grecizată sau trecută prin limba koine sub îndrăcita lor pană. Ea nu poate aparține culturii egiptene
fiindcă aceasta nu a avut tradiția păstoritului niciodată, nici dogma Fiului Omului, iar cînd scrierile
„hermetice” sînt menționate că ar fi apărut în regiune, această cultură era apusă de cîteva secole! Iudeul
alexandrin Filon, în scrierea De agricultura lasă mărturie vremurilor ce vor veni că „păstorul” era
tratat ca un simbol al învățătorului omenirii și în ultimă instanță ca un aspect al Nous-lui adică al Zeu­
lui Soare și al lui Dumnezeu. În teozofia străbună avem însă conceptul de noiu, care era agheasma ce
purifica trupul și sufletul pămînteanului prin sfințirea ei în cunoașterea cerească și înnoirea cunoașterii
realității într-o continuă transformare. Mai era și cuvîntul nou care însemna o schimbare sau transfor­
mare față de trecut, veste sau vorbă. O altă interpretare pentru Poimandre, au făcut-o unii prin cuvîntul
copt „poimandris” care ar însemna „cunoașterea Zeului-Soare” sau înțelepciunea Zeului Soare. Iar
iudeo-creștinii Hippolit și Epifaniu ce au scris în prima parte a secolului III, au precizat că înțeleg prin
cuvîntul Poimandres „autoritatea supremă” sau „stăpînirea lui Dumnezeu”. Deci în antichitate cuvîn­
tul a avut mai multe sensuri, dar nimeni nu a tușit revelații și vedenii sataniste fiindcă nu puteau lega
scumpetea aceasta de îndrăcitele lor făcături și trăncăneli de balamuc. Dar istoria ne spune că numai
geții se rugau Sfîntului Soare și nu soarele ca astru de pe cer, ca dătătorul de lumină, viață și înțelep­
ciune cerească, încă de la mijlocul secolului VI î.e.n. cum ne-a lăsat mărturie tăblița 2 și alte izvoare
venite de la vechii greci sau latini despre vajnica Tomiris. Această realitate teologică specifică numai
Neamului de păstori, Scoborîtori din Zei, o găsim amintită de către Sf. Augustin al catolicilor care își
îndemna supușii iudeo-cretini pe la anii 420 să se roage „nu la soare ca păgînii, ci la întruchiparea lui
dumnezeiască”, unii scriitori ai acestui cult numindu-l pe născocitul Iehoshua sau Iisus pentru cinul
lor, ca „Soarele libertății”! O denumire asemănătoare pentru același personaj născocit de către iudeo-
creștini, o găsim în textul liturgic al ortodocșilor, intitulat Troparul Nașterii Domnului unde scrie:
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoașterii, că întru dînsa cei ce
slujeau stelele, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarele Dreptății, și să te cunoască pe Tine,
Răsăritul cel de Sus, Doamne, mărire Ție.” Povestea este cam șuie pentru mințile obișnuite fiindcă
Hristosul iudeo-cretinilor a avut o viață pămîntească după cum pretind ei și nu putea să participe la
slujirea stelelor, pentru că atunci este rău de tot, cît privește pretenția că ar fi „lumina cunoașterii”,
oricine a citit Vechiul și Noul Legămînt al sataniștilor mozaici, acolo nu poți descoperi decît întuneric,
ură, depravare, hoție, lăcomie, crimă și alte nelegiuiri cu care ei se mîndresc că ar fi cea mai curată în­
țelepciune și morală! Dacă îi judecăm pe aceștia după adevăr și după această zicere, atunci avem de-a
face ori cu idolatrie, ori cu o hoție că ți se cutremură creierii în cap! Să ne mai lăsați și pe noi să jude­
căm adevăratul trecut strămoșesc fiindcă de făcăturile voastre sataniste ne-am săturat pînă în gît!
În prezent sensul cuvîntului Poimandre este interpretat „mintea supremă” sau mintea unică.
Dar numai populațiile care s-au zămislit în jurul Carpaților au avut din cele mai vechi timpuri con­
ceptul Părintelui care-și păstorește cu grijă neamul, fiind dus acolo unde au și migrat o parte din aces­
tea; în Ki-ne-gi prin emeși, în Egipt și în India prin neamul aryas. Să luăm fiecare roire carpatină pe
unde și-a găsit sălaș pentru a dovedi că acest cuvînt cu o profundă semantică religioasă și filozofică
aparține culturii carpatine și nu alteia cum ar vrea unii mai vechi sau mai noi să pună de o vedenie sau
o revelație satanistă.
În Veda neamului aryas, divinitatea Aditi este mama zeilor din al cărui trup ceresc s-au născut atît
cele văzute din cer cît și de pe pămînt. Ca mamă cerească precum Iaho la vechii egipteni, ea este sinte­
za tuturor lucrurilor ce există precum și a vieții în continua ei înnoire, fiind asociată nemărginirii și
vorbirii mistice. Ea este menționată de aproape 80 de ori în Rigveda ca ziditoare a primilor zei toți
fiind de neam arian, iar în teozofie este privită ca o veșnică înnoitoare a existenței din aceeași esență
divină. În hinduism se sugerează că Aditi este soția lui Kashyap și a dat naștere celor 12 Adityas, adică
a celor 12 sori pentru fiecare lună a anului cum ar fi Indra, Surya, și Vamana. Aditi a fost considerată
în religiile popoarelor din India ca fiind atât zeița cerului, dar și zeița pământului.
Amintirea Păstorului ceresc o găsim la neamul aryas și în ritualul incinerării mortului, cînd brahma­
nul rostește cu acest prilej mai multe rugăciuni din Rig Veda X,16: „Mergi la cer, la pământ, după cum
dorești, sau mergi la ape dacă asta îți face bine și cu mădularele tale ține-te de plante. O focule, această
parte care nu are început, această parte veșnică, încălzește-o cu dogoarea ta, și fie ca strălucirea ta pură
să-l încălzească; cu tot ceea ce este prielnic în natură, poartă-l pe cel răposat în lumea Păstorului
divin”. Dacă vrei să afli adevărul, chiar ascuns și falsificat cum este cel despre istoria și cultura noas­
tră identitară, pînă la urmă tot îi dai de urmă și îl scoți la lumină.
Și emeșii au dus în patria lor găsită între Tigru și Eufrat, conceptul „păstorului ceresc” din teozofia
carpatină cum voi arăta în continuare pentru a mai face puțină lumină în întunericul Satanei. Aici îl
avem pe Dumu-zi ca fiu al luminii ce a fost atît rege-păstor, cît și divinitate solară ce participă direct la
înnoirea anuală a naturii cît și a vieții animalelor și oamenilor. Să încercăm a înțelege mitul lui Dumu-
zi, care apare în mai multe variante, după timpul și oamenii ce l-au scris. Unul dintre acestea spune că
Inanna, adică regina cerului, după ce a pus la cale o căsătorie mistică cu regele-păstor, observă supăra­
tă foc comportamentul cam zburdalnic al soțului Dumu-zi și îl miluiește cu moartea, aceasta fiind cau­
zată de duhurile întunericului numite Galla ce i-au făcut sama. Dar odată cu trecerea regelui-păstor în
lumea întunericului, natura întreagă suferă o mare nenorocire fiind secătuită de secetă și moarte, iar iu­
birea divinității fiind puternică, se hotărăște să coboare în această lume pentru a-l readuce la viață.
Durerea morții lui Dumuzi a fost jelită de oameni, de sora lui Geștinanna, de animalele de la stînă și
chiar de oile care au presimțit nenorocirea, povestea aducîndu-le aminte unora dintre carpatini, de ba­
lada Mioriței. Stîna lui Dumu-zi este pustie, bărbînța este goală, oile behăie fiindcă nu mai au lapte și
nici stăpîn, vatra este fără cenușă, semn că mana stînei păstorului ceresc s-a prăpădit din cauza cete­
lor de draci ce s-au pus pe distrus fiindcă puteau face rău. Scrierile religioase ale emeșilor spun că
Inanna hotărăște readucerea păstorului ceresc la viață pentru binele neamului omenesc, astfel ca
regele-păstor Dumuzi să fie șase luni pe pămînt cu sora sa Geștinanna, iar șase luni va fi în ținutul
Kur, adică în străfundurile de sub pămînt în lumea umbrelor fără chip. Conceptul este legat de ciclici-
tatea anotimpului agricol care era influențat de revărsările celor două fluvii, ei practicînd o agricultură
bazată pe irigații prin șanț, la fel și păstoritul era legat tot de acest fenomen, cam tot așa cum era agri­
cultura egiptenilor legată de revărsările periodice ale Nilului.
Regele-păstor Dumu-zi este fiul lui Enki (Strămoșul Pămînt) și al Ninsun (doamna ce avea ca totem
vaca), fiind numit Păstorul ceresc și Mirele binecuvîntat cu darul înnoirii, iar miturile îl menționea­
ză că a „înviat din moartea veșnică”. Pe tăblițele venite de la acest neam, versurile îl numesc și „Ba­
ciul ce nu mai trăiește”. Numele de baci sau păstor al pămîntului este identic cu cel de Poimandre
din scrierile trismegiste, dar el apare și în cele orfice unde inițiatul arimin Orfeu este numit tot baci!
Moartea lui Dumuzi apare „atunci cînd sînt secerate holdele și apoi se prepară berea, care merge ca
jertfă în lumea întunericului adică, în tărîmul de jos”. O altă scriere închinată lui Dumu-zi, îl glorifică
pe Fiul Luminii ca pe Dumnezeu, fiind jelit ca „cedru sacru” ori poate brad sacru după copacul sfînt
lăsat la baștina carpatină și pe care geții, apoi românii au știut de mii de ani să păstreze amintirea fra­
telui din codru în fața căruia își făceau mărturisirile religioase atunci cînd erau singuri cu turmele de
mioare în creierii munților. După moartea lui Dumu-zi, sora acestuia Geștinanna care era poetă, mare
preoteasă° și cunoscătoarea înțelepciunii divine, jelindu-l timp îndelungat, moare și ea devenind în ceruri
protectoarea vinului și a anotimpului rece.
Legendele vechilor egipteni spun că neamul lor a fost călăuzit pe malurile fluviului Happy de către
o căpetenie numită Anditi, iar drept cinstire urmașii l-au trecut în rîndul zeilor, venerîndu-l în vremuri
preistorice în orașul Busiris din Deltă unde și-a avut lăcașul de cult zeul-păstor, purtînd și numele de
părintele neamului. Divinitatea avea ca simbol al sacrului un toiag, dar în epoca istorică a fost înlo­
cuit prin cultul lui Osiris, fiindcă în această țară păstoritul era o ocupație străină și neînțeleasă de se­
dentarii agricultori. Din scrierile acestui popor antic mai aflăm că în prima parte a secolului XVIII
î.e.n. au năvălit peste ei „hicsoșii”, populații din nordul Istrului și a Mării Caspice pe care i-au mai nu­
mit și „regii păstori” sau „sciții regali” după Herodot, unde acesta îi băga sub pălăria de „sciți” pe toți
cei ce locuiau la nordul Istrului, adică și pe strămoșii noștri geți! Tot în scrierile egiptene, iar unele
informații au fost luate și de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, se spune că ei erau rude cu
emeșii (caldeenii), macedonenii și colchii din Curbura Carpaților, fiindcă aceste neamuri ar fi ur­
mașii unor coloniști care au plecat din Egipt în vremurile uitate ale istoriei și s-au stabilit pe
unde i-a lăsat soarta. Adică undeva în mentalul lor colectiv se păstra migrarea din Carpați, dar timpul
a schimbat direcția năvălirii, văzînd lucrurile invers însă trebuie să păstrăm ideea că ei se înrudeau cu
neamurile carpatine, emeșii și macedonii ca urmași ai vechilor pelasgi.
Și vechii frigieni – care au migrat în Asia Mică din ținuturile Traciei populate pe la începutul mile­
niului II î.e.n. cu roiri carpatine – mai păstrau mitul păstorului ceresc în secolul VI î.e.n. unde este
amintit de unii greci. Pausanias care a trăit în secolul II al erei noastre, în Descrierea Eladei, VII, 17,5
folosind scrieri vechi cît și unele mărturii orale despre vremurile de demult, ne-a lăsat mărturie despre
zeul Attis iubit și de lidieni, scriind despre dacii ce locuiau în Pessinos principalul centru de cult și ca­
pitala fostului regat frigian, că nu mîncau carne de porc datorită unei legende care spunea că păstorul
divin Attis ar fi fost ucis de un mistreț trimis de invidiosul Zeus. Povestea o cunoșteau și geții din Tra­
cia cum este dovedit de picturile din mormîntul descoperit la Kazanlîk de prin secolul IV î.e.n. unde
apare vînătoarea ritualică a mistrețului ce trebuia sacrificat pentru a-l învia pe Attis. Numele păstorului
divin scris de greci Attis trebuie legat de cuvintele eme-gi sau a limbii ce o vorbeau neamurile carpati­
ne prin mileniile IV-I î.e.n. astfel: ad : tată, cer, strămoș, cadavru + ti: rudenie, viață, natură, a dăinui.
Sensul numelui adus pentru înțelesul nostru de azi ar însemna viața sau veșnicia venită din cer, Tatăl
Ziditor, cinstirea strămoșului sau mortul neamului. După ce ajunge la romani cultul zeiței Cybele către
sfîrșitul secolului III î.e.n., avem informația că aceștia sărbătoreau la 5 ianuarie ziua Ionului de lumină,
adică Fiul Luminii iar în perioada 18-25 martie era învierea lui Attis ca ființă cu chip de om, adică
Fiul Omului cum au ținut geții și apoi românii pînă la mijlocul secolului XVIII.
Dar să fac ceva spicuiri din Corpus Hermeticus adică acele scrieri misterioase și miraculoase, pen­
tru a dovedi că ele în fapt sînt scrieri ce au aparținut religiei străbune, apoi ajungînd în Egipt la esenii
sau terapeuții aciuați prin acele locuri, au fost luate și de greci pentru ceva trebuințe, fiind copiate, gre­
cizate, falsificîndu-li-se originea ca nimeni să nu mai știe de unde au furat pricepuții.
În scrierea hermetică Cheia se explică sensul cuvîntului Om ca fiind acele ființe înzestrate cu cea
mai înaltă inteligență ori conștiință spirituală și a-ți lipsi aceasta înseamnă a nu fi încă om.
În Poimandre 6 găsim felul cum Ziditorul a zămislit cei doi fii ai lui, cel de Lumină și cel al Omu­
lui: „Atunci îmi zise: eu sînt acea Lumină, Mintea, Zeul tău, eu care sînt mai înainte de acea natură
umedă ce s-a ivit din întuneric, iar acel Cuvînt scînteietor, și luminos ieșit din minte este Fiul Zeului...
9 Căci Mintea-Zeu, fiind bărbat și femeie, existînd ca Viață și Lumină a creat prin cuvînt o altă minte
ca să dea formă lucrurilor, care, fiind Zeu al focului și al spiritului, a modelat și a alcătuit alți șapte
guvernatori (veghetori) ce cuprind între cercurile lor lumea sensibilă și a căror cîrmuire se numește
Soartă”. Trimiterea exactă a textului la cei șapte dio din religia° geților care erau veghetorii cerurilor,
cum este dovedit de informațiile aduse de tăblițele de plumb, arată originea lui carpatină, iar simbolul
soartei – cercul – apare pe mai multe tăblițe cum poate constata oricine.
12 „Însă Tatăl tuturor lucrurilor, Mintea, care este Viață și Lumină, a zămislit Omul, după asemănarea
sa, pe care l-a iubit ca pe odrasla sa. Iar Omul este nespus de frumos, după chipul Tatălui său; căci
într-adevăr Zeul iubea propria sa Formă, și ei i-a dăruit toate lucrările sale. Intrînd în sfera universului,
unde avea toată puterea, el s-a uitat la făpturile Fratelui său. Acestea l-au îndrăgit și fiecare l-au făcut
părtaș la propria sa rînduială. Și învățînd el cu rîvnă și înțelegîndu-le substanța și împărtășindu-le
natura, a hotărît să răzbată printre marginile sferelor lor și să înțeleagă puterea a ceea ce apasă peste
lumea celor șapte veghetori de lumină.” Povestea este amintită și de miturile din religia străbună care
se găsesc în unele culegeri de cultură populară ce spun că Domnu (Dumu-nu sau Fiul Luminii) care
plutea pe deasupra apelor de început s-a întîlnit cu Dumnezeu (Dumu-nisa-u sau Fiul Vieții și al
înnoirii naturii) ce abia ieșise din întuneric și l-a întrebat cine este. Deci avem în tradițiile noastre sen­
surile unor concepte din religia geților fără a fi conștienți de asta! Poate de aceea pe unele tăblițe apare
acel personaj cu două capete unite prin ceafă, adică cei doi fii ai Ziditorului – al Luminii și al Omului
sau existenței biologice – care vor trebălui vîrtos pentru propășirea neamului omenesc.
27 „Cînd Poimandre vorbi cu mine, el deveni Mintea Nepieritoare. Iar eu aducînd mulțumiri și
binecuvîntînd pe Tatăl tuturor lucrurilor, m-am ridicat, fiind umplut de puterea ce a vărsat-o în mine și
plin de ceea ce m-a învățat despre natura Totului și de Vedenia cea mai înaltă.” Textul ne prezintă într-
o formă simplă cum înțelepciunea cerească a ajuns să fie împărtășită neamului omenesc de către o
minte deosebită. După ce a primit această înțelepciune, mioriticul și-a luminat neamul său și a plecat
în lumea largă să ducă strop de lumină și altor suflete însetate de cunoașterea divină. La paragraful 29
din aceeași scriere, se spune că după ce le-a vorbit cum trebuie să înțeleagă învățătura cerească, le-a
cerut să îngenuncheze către răsărit și să se roage. „Iar eu, făcîndu-i să se ridice, am ajuns călăuza nea­
mului, învățîndu-i cuvintele și în ce fel pot fi mîntuiți. Și am semănat în ei cuvintele înțelepciunii, și
le-am dat să bea din apa minunată a nemuririi. Iar cînd a venit seara și strălucirea soarelui a început să
pălească, le-am cerut să îngenuncheze, le-am cerut să aducă mulțumiri Ziditorului; și cînd au isprăvit
prinosul de laude, fiecare s-a întors la casa lui.” Acest obicei de a se închina Soarelui luat ca divinitate,
este amintit și de tăblița de plumb 24 unde conducătorul Dromichete își îndeamnă soldații ce au fost
speriați rău de un soare care s-a prăvălit peste ei: „Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit
pentru rugăciune și să ne liniștim. Toți locuitorii simpli ai cetății geților au sărit să primească iertare”.
Practica geților de a se închina către Sfîntul Soare este amintită și de iudeul J. Flavius care spune
despre esenii din Palestina că duceau un fel de viață ca al preoților geți polistai și se închinau diminea­
ța și seara, soarelui.
La sfîrșitul scrierii este un imn de laudă și mulțumire care spune: „Sfînt este Zeul, Tatăl tuturor
lucrurilor../ Sfînt ești tu, care prin Cuvîntul tău ai rînduit toate lucrurile.../ Primește aceste ofrande ale
gîndirii din partea unui suflet curat și a unei inimi ce se întinde spre tine, o, tu, Cel de nespus, Cel de
nerostit, al cărui nume nu-l poate rosti decît tăcerea.../ Binecuvîntat° ești, o Tată, Omul tău va fi sfin­
țit așa cum ești tu sfințit, căci tu i-ai dat întreaga putere.” Cu adevărat simbolurile puterii cerești (IO) –
toiagul și roata vieții sau soarta – Neamul geților Scoborîtor din Zei, le-a primit de la Tatăl Ceresc
odată cu înțelepciunea divină. În religia și filozofia străbună, toiagul era simbolul Marelui Păstor –
Poimandre – cunoscut și sub numele de Tată Ceresc, cu el ținînd aproape mulțimile de credincioși. Și
tot cu acest simbol se deschideau porțile raiului și se căutau izvoarele apelor de început. Sub forma
fulgerului, el este unealta de care s-a folosit Tatăl Ceresc la zidirea lumii și a neamului omenesc, pur­
tînd în el prin forma șarpelui sau vîrtejului de lumină, sămînța ziditoare a tuturor văzutelor și nevăzu­
telor din duhul ceresc, reprezentînd legătura firească dintre Ziditor și lumea zidită de El. La ivriți legă­
tura dintre Iahwe ca stăpîn monstruos și păcătoșii lui supuși, a fost numai vînjosul „legămînt” sau
„toiagul dintre picioare” cum se fudulesc cu mare neobrăzare în Facerea 49,10.
Pentru a înțelege originea acestei lucrări mai dau două rînduri din Hermes către Asclepeios 16 „...
De aceea natura Zeului și Binele sînt una... 17 Celălalt nume al Zeului este Tatăl...”, prin care scot în
evidență numele Ziditorului care era și Tatăl ori numai în religia geților se folosea cuvîntul Tată pen-
tru Sîntu, uneori fiind înlocuit cu cel de „părinte”. Epitetul de Tată pentru Păstorul Ceresc îl găsim și
în scrierea Hermes către fiul său Taat la 3 „... Soarele este cel mai mare dintre zeii din cer, din fața
căruia toți zeii cerești se dau în lături ca din fața unui rege și stăpîn... 8 ... El este mai mare decît toate
numele – atît de mare este El, Tatăl tuturor, căci numai el este astfel; iar îndeletnicirea sa este să fie
părinte... 9 Iar de mă stîrnește să spun ceva și mai îndrăzneț, esența lui este zămislirea și facerea tutu­
ror lucrurilor”. La ivriți, tartorul lor era numai stăpîn și niciodată nu s-a lungit în neam cu pîrliții pe
care i-a adunat din cloaca istoriei pretinzînd că le este zbir și vechil, cînd pămîntul era plin ochii de fel
de fel de zei, pe acești sărmani nedorindu-i nimenea sub aripa sa. Lumea fiind de mult făcută, tartorul
lor nu putea fi decît un necurat alungat din cer pentru ceva nelegiuiri grave și atunci îndîrjitul a hotărît
să se răzbune atît pe fiii oamenilor de pe pămînt care dădeau ascultare Tatălui Ceresc, dar și împotriva
învățăturii divine. Că era un drac după socoteala și dreapta noastră judecată, o dovedesc cu descoperi­
rea de la Kuntillet Ajrud în sudul Israelului unde se vede mutra de monstru Cu Trei Coarne și legă­
mînt, precum și pornirea spre destrăbălare și stricăciune.
În scrierea Despre gîndire și simțire la 8 sîntem luminați cum vine rînduiala cu cei doi fii ai
Ziditorului ceresc să nu mai avem îndoieli sau tulburări de înțelegere: „Așadar, Zeul este Tatăl Lumii,
iar Lumea este Tatăl lucrurilor din lume. Iar Lumea este Fiul Zeului, însă lucrurile din lume sînt
odraslele lumii... 9 ... Căci toate lucrurile sînt în Zeu și făurite de el, și depind de el atît lucrurile ce
înfăptuiesc prin trupuri, cît și lucrurile care, prin substanța sufletului fac să se miște...” Ideea este
reluată în scrierea Predica desăvîrșită la capitolul VIII,1: „Stăpînul și Făuritorul tuturor lucrurilor, pe
care îl numim pe bună dreptate Zeu, a zămislit un al doilea Zeu, vizibil și sensibil... Făurindu-l așadar
pe acesta primul, însă al doilea după El însuși, Zeul a găsit că vlăstarul său este frumos și plin de tot ce
este bun și l-a iubit ca pe Fiul Zeului (copilul divinității sale sau Fiul Luminii). 2 A voit apoi ca și un
altul să existe, care să contemple această Ființă, atît de măreață și atît de perfectă pe care o zămislise
din Sine însuși, și pentru aceasta a creat Omul – ce i se aseamănă prin rațiune și grija pentru
lucrurile făcute... El i-a dat omului trupul drept sălaș... Astfel el a făurit omul din trup și suflet.” Aici
este înțeleasă pe deplin existența celor doi copii ai Ziditorului, unul este Fiul Luminii și al Focului și
Duhului Ceresc, iar al doilea este Fiul Omului, al înnoirii veșnice a vieții pe pămînt într-o schimbare în
care Totul este Unu și Unu este Tot. Textul spune mai departe că decăderea din condiția de Om în cea
de păcătos se întîmplă atunci cînd „vărsarea de sînge și mîncarea de carne” au ajuns jertfă și hrană. Ori
acestea sînt fundamentele mozaismului și ale iudeo-creștinismului, culte ce fac apologia minciunii,
vicleniei, destrăbălării, lăcomiei, violenței, robiei morale și sociale și a crimelor de tot felul.
Dar pe plaiurile carpatine mai avem destule dovezi cu care să le dăm peste bot tuturor celor ce ne-
au terfelit și întinat istoria și cultura noastră străbună. Constelația Pleiade sau Peleiade (polei: îngeri +
ade: tată, strămoș, cer) mai este numită de neamul rumunilor carpatini și Păstorul cu oi. Cuvîntul oi în
limba rumună veche, în sens figurat înseamnă credincios sau persoană religioasă, iar Orfeu a fost
numit atît în scrierile ajunse pînă la noi cît și pe amulete „baci”, ambele cuvinte arătînd că neamul nos­
tru a fost un popor unde păstoritul a avut mare trecere, iar din această îndeletnicire împletită cu cerce­
tarea cerului s-a născut cu multe zeci de mii de ani în urmă religia crucii. În picturile rupestre de la
Coliboaia din mileniul XXXVIII î.e.n. apare un bărbat avînd lîngă el un copil și împreună păzesc un
cîrd de vite adulte și viței. Ori această îndeletnicire a păstoritului de vite și de oi, pictura respectivă o
duce la neamurile carpatine în străvechimea vremurilor. Cartea de înțelepciune cerească ce a fost tri­
misă neamului omenesc, prin geți ca Neamul Scoborîtor din Zei – Biblia Bessica – încă mai există la
British Library deși noi nu vrem să-i cunoaștem conținutul. Această carte adună între coperțile ei o
parte din scrierile sacre ale strămoșilor noștri, care împreună cu Corpus Hermeticus și cele esene, ală­
turate fragmentelor din cultura populară, toate acestea ne vor ajuta să înțelegem adevărata spiritualitate
a neamului get. Noi mai păstrăm de Crăciun colindul Blîndul Păstor, cu trimitere fără ocolișuri la ve­
chile noastre obiceiuri și tradiții religioase, care însă nu pot avea nici o legătură cu fiorosul și mons­
truosul Iahweh și ciomotia lui de draci și drăcușori, împreună cu mama lor Aștarte, adică Elohim
(dumnezei cum este corect și nu dumnezeu, un fals ce se poate vedea și din stele!) ca să ne fie limpe­
de. Despre Moș Crăciun, vechile noastre vorbe din bătrîni spun, că era „strămoșul și baciul neamului
păstorilor români”, ținîndu-ne cu bățul (toiagul) adunați în jurul Carpaților ca să nu ne ia vîntul, cum
pretind unele lepre mioritice educate de veneticii cazari ce bolborosesc la ceas de întuneric și taină că
neamul nostru străbun nu are nici o legătură cu aceste meleaguri, „descoperind” ei în constatarea isto­
riei că aici a fost mare spulberiș în ultimii° 2000 de ani ! Mînca-v-ar moarte îmbrîncaților!
Pentru a dovedi că Poimandre a fost Sîntu așa cum l-au înțeles strămoșii noștri în primele secole ale
erei noastre, dar și mult mai înainte cum se poate ușor deduce din informațiile următoare, mai aduc în
discuție legătura încă necercetată între religia emeșilor și a celor rămași la baștina carpatină. Emeșii
aveau un cuplu intermediar Dumu-zi și sora lui Geștinanna între cei șapte dingir – adică veghetorii ce­
rești sau dio din religia străbună după cum ne arată tăblițele de plumb – și lumea pămîntenilor ce aju­
tau la înnoirea anuală a vieții în Țara Sfîntă. Dar și geții aveau un asemenea cuplu cum putem înțelege
din cercetarea atentă a tradițiilor noastre populare. Aici găsim pe Aradia (ara: a pune sămînță°, obicei,
cale, trecere, laudă + Dia: divinitate foarte veche a luminii), care după unele tradiții vechi era regina
zînelor și a călușarilor. Dar aceștia reprezentau cultul cabirilor ca personaje alăturate Sfîntului Soare,
aducătoare de lumină și rod pentru muritori. Această Aradia însoțea la începuturile istoriei meleagu­
rilor carpatine pe Sarmis, divinitate solară, dar și Salvatorul (IOI, III, II, IO, IU) neamului get ce a dat
numele capitalei Neamului Scoborîtor din Zei, Sarmisetuzo (sar: lume, totalitate, a cinsti + mise/meze:
un fel de tobă, a bate, un fel de cilindru + tuzo: putere, tărie), fiind amintit în acest context și Papadia
(papa: tată, conducător, străbun + Dia), adică Tatăl Ceresc sau Tatăl de Lumină, taman cum au spus și
scris anticii cînd s-au apucat de furat să le fie nelegiuirea drept cinste! Însă tăblițele îl pomenesc numai
pe Sarmise ca Mîntuitor, iar pe unele apare cu două fețe, ca Ianus la latini sau cele două personaje la
emeși ce diriguiau anul împărțindu-l în două perioade; cea roditoare și cea în care vegetația moare,
adică secetoasă. De la vechii frigieni ne-a venit un ciob de vas pe care este scris cuvîntul Eana de la
dreapta spre stînga ce poate fi citit după regulile vechii limbi a zeilor ca templu lui Ana sau Anu, adică
a Ziditorului. Dar numele apare în forma Iana și în cultura noastră veche fiind sora Soarelui, adică luna
și fiindcă acesta voia să o ia de soață pentru că nu găsise alta pe seama lui, Dumnezeu sau Sîntu i-a
înșfăcat și urcat pe amîndoi pe cer, dar în părți opuse ca să se vadă însă niciodată să nu se mai ajungă.
Ne mai luminează tăblițele de plumb în calea adevărului, cu acele imagini care îl prezintă pe Sîntu
avînd lîngă obraz un cap de miel, adică era chiar conducătorul neamului păstorilor așa cum vine vorbă
înțeleaptă din Corpus Hermeticus ca să ne fie și nouă de chezășie și limpezirea minții. Pe altele apare
Moș Arimin (ari: a lăuda, a cinsti + min: soț, soție, doi, izvorul bunăstării), fiind părintele neamului
get, adică a Neamului Scoborîtor din Zei, îmbrăcat într-un cojoc ca un baci de stînă, purtînd pe cap o
cușmă de arimasp, la gît sfînta cruce și capul de taur sau bour, iar în mîini ține un toiag cu care să se
cîrmuiască neamul omenesc. Și tot în această comoară a neamului străbun, avem legenda nașterii Mîn­
tuitorului geților sau a neamului omenesc, unde pruncul este adus pe lume într-o peșteră cum ne spun
mai multe legende, lîngă o vită, iar mama lui primește de la Moș Arimin mielul și toiagul de cîrmuire.
Ivriții și-l țin numai între picioare așa cum ne-au lăsat în făcătura lor drept înțelepciune, prin vedenie
satanistă la Facerea 49,10.
Chiar dacă există unele mici diferențe în teozofia geților și Corpus Hermeticus, poate introduse de
cei care au tradus scrierile în limba koine sau de unii copiști de mai tîrziu ale acestora, originea lor car­
patină a fost dovedită fără putință de tăgadă prin analiza prezentată pînă aici.
În tăblița 58 turnată în anul 30 ne spune că geții au fost chemați de către părintele lor ceresc: „Nea­
mul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie și să aducă laude prin miel, să se închine și să țină
calea cea dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici și a călătorit cu toiagul la urmașii minunatei mame
a geților și tracilor...” La iudei, laudele se aduceau prin jertfirea a sute și mii de animale, uneori și oa­
meni ca să umfle nările monstrului Iahwe, de miresme „plăcut mirositoare” și de atunci tot așa se țin
pîrjolind totul în jur pe unde ajung, să se simtă bine tartorul lor! Că eram neam de păstori iubit de Sîn­
tu, ne-o dovedește informația de pe tăblița de mai sus și din celelalte izvoare venite din vechime, dar
pentru că nu vin din făcătura revelată rabinilor, povestea noastră plină ochi de istorie nu poate avea
haz ci numai hulă și necaz!

7.2.6 Șaue, Phoenix, Benu, Măiastra,

Sfîntul Duh, Pasărea de Foc sau Rusaliile

O pasăre misterioasă în religia vechilor egipteni a fost fenixul după cum au numit-o grecii. O tăbli­
ță cretană indică o pasăre solară asemănătoare grifonului venerat în civilizația miceniană, atribuindu-i
numele de ’’ponike”, cuvînt care ne aduce aminte de plaiurile mioritice fiindcă Pion sau Peon era nu­
mele purtat de Ceahlău ca munte sfînt al geților + ige/ike: ochi, înfățișare, a privi, a scînteia, flacără, și
așa umblînd cu căutarea peste toate coclaurile lumii adunăm ce ne trebuie ca să ne aflăm adevăratele
rădăcini. Ea era un simbol al soarelui, și trăia foarte mult după unele izvoare 700 de ani, iar după altele
pînă la 13000! Cînd simțea că vine sfîrșitul își clădea un cuib din plante frumos mirositoare, unde se
așeza pentru a-și aștepta ultima suflare. Din măduva ei, se năștea un ou din care ieșea imediat un alt
fenix astfel ca soarele să fie mereu însoțit de această pasăre. Dar și pe la noi erau și încă mai sînt Rusa­
liile (rușav: roșu, blond) sau Rujaliile (rujă: roșu, a arde + lie: pasăre cerească) ca niște păsări cerești
care ne vin în ospeție la începutul lunii mai.
Grecii cei subțiri de nas și făcături, au numit această pasăre fabuloasă care zbura în ciuda lor numai
pe la geți și egipteni, fenix, ce trăia într-un loc necunoscut de om, adunînd în răbojul vieții cam 700
ani după Herodot sau 509 ani după Pliniu cel Bătrîn. Pasărea renăștea din propria cenușă, adică se
„înnoia” ciclic așa cum spunea și teologia lui Orfeu. Aceasta seamănă cu vulturul, dar se deosebește
de el prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură și aur (două culori nobile și cu o evidență a
semnificației simbolice), ceea ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun. Este singura din
neamul ei și nu poate aveau urmași, iar imaginarul mai multor neamuri din Europa a închipuit-o cum
se vede mai jos.

Atunci când simțea că s-a terminat caierul, își făcea un cuib din plante aromatice și tămîie; dădea
foc apoi cuibului, se întindea în el arzând împreună, iar din cenușa rămasă se zămislea o altă pasăre la
fel ca cea arsă. Noua zburătoare o îngropa pe cea devenită cenușă, punîndu-i rămășițele într-un înveliș
de smirnă și tămîie în formă de ou și ducându-le la sanctuarul din Heliopolis după alt izvor.
Minunata legendă a fenixului cunoscută Europei de la strîngătorii eleni, o găsim și pe plaiurile mio­
ritice într-o zicere despre vulturul auriu, poveste ce a scăpat de gheara făcătorilor de istorii și istorioa­
re, toate însă ticluite numai în dauna istoriei și culturii identitare a românilor.
Ne spun vorbele din bătrîni, venite din vremurile trecute, că undeva, într-un tărîm încă neștiut de
neamul omenesc, trăiau vulturii aurii care aveau pe unele părți ale corpului penele galbene cum au
lăsat mărturie și vechii greci despre misteriosul vultur al antichității numit de ei fenix. Erau acești vul­
turi păsări mari și pline de încîntare, iar numele l-au primit așa fiindcă aripile lor străluceau ca aurul în
lumina soarelui. Dar legenda noastră zice că numai una din aripi avea penele galbene, la masculi era
aripa dreaptă iar la femele aripa stîngă. Astfel aceste păsări pline de taină, an după an, după ce puii
zburătăceau și se descurcau singuri, ajungînd la rîndul lor să aibă și ei pui, părinții ajunși bătrîni, ple­
cau în ultimul drum, zburînd zile în șir pentru a ajunge la Muntele Liniștii sau al Tăcerii unde își dădu­
seră sfîrșitul și părinții lor. Și părinții părinților lor, pînă la cea dintîi pereche...
Zic aceste vorbe din bătrîni, că după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, prefăcînd trupul
păsărilor în mici statui strălucitoare, astfel cei sosiți își vedeau moșii și strămoșii întrupați în aur. Însă
nici un picior de muritor nu a călcat prin acele tărîmuri să vadă minunea și să tulbure liniștea lor.
Dar odată răutățile oamenilor le-a ajuns și pe aceste zburătoare, fiindcă după ce au zburat toată ziua
către Muntele Liniștii, s-au tras la popas de noapte în niște locuri neumblate. Însă oamenii văzîndu-i
cum zburau prin cer și știind că ei vor căuta loc de odihnă peste noapte, au împînzit peste tot capcane
pentru a le lua penele aurii să le vîndă celor cu dare de mînă. Pînă atunci numai un singur vultur auriu
căzuse în mîinile țăranilor care pe loc au vîndut minunea zburătoare unui boier avut, iar acesta se pre­
gătea să o negustorească împăratului. Pînă să facă boierul vînzarea păsării, aceasta a început să dea
semne de moarte, zăcînd lipsită de vlagă și fără a mai mișca aripile. Supărat că banii lui se vor duce pe
pustie și nu va mai putea vinde pasărea împăratului pentru un preț bun, pe dată boierul porunci ca tru­
pul păsării muribunde să fie aruncat în foc. Dar nu după multă vreme muri și boierul însă înainte de
soroc, părîndu-li-se tuturor năpasta cam ciudată. Conacul său a luat foc din senin, iar boierul a murit
ars de pîrjol precum trupul vulturului ce voia să-l vîndă împăratului. Auzind împăratul cumplita veste
și că nu a mai putut cumpăra vulturul auriu, a dat poruncă strașnică să fie interzisă prinderea și vînza­
rea° acestor păsări.
Însă țăranii nu s-au lăsat de năravul lor de a găbui minunatele zburătoare ca să facă bani din negoțul
cu pene chiar dacă împăratul a interzis vînzarea vulturilor și nu a penelor acestora. Fiindu-le teamă să
omoare păsările ca să nu aibă o moarte năprasnică precum boierul ce a cumpărat vulturul viu, s-au
chitit ei că cel mai bine ar fi să le taie zburătoarelor prinse, numai aripa cu penele colorate în galben.
Și întinzînd capcane peste tot au prins mulți vulturi, dar unii mai în putere, i-au lovit cu ciocurile și
ghearele, reușind să scape din prinsoare, continuîndu-și călătoria către Muntele Liniștii. Cei mai mulți
au căzut sub cuțitul nelegiuiților, astfel sărmanii găsindu-și moartea datorită faptului că le-a fost tăiată
o aripă. Țăranii au plecat mulțumiți de ce au făcut spre casele lor, dar nu știau că împăratul a dat altă
poruncă prin care interzicea și negustoria cu penele luate de la aceste păsări, iar cei prinși că au încăl­
cat porunca împărătească să fie pedepsiți cu tăierea mîinilor.
Cei mai mulți dintre vulturii care au suferit asemenea nenorociri au murit datorită scurgerii sînge­
lui, unii încercînd să zboare numai cu o aripă, au făcut ca sîngele să se scurgă și mai repede. Însă doi
vulturi s-au alăturat unul de altul gîndindu-se ce vor spune puii lor cînd vor ajunge la Muntele Liniștii
și nu-și vor găsi părinții acolo întrupați în micile statui din aur. Și sprijinindu-se unul de celălalt au
simțit cum durerea începe să fie tot mai slabă pînă ce le-a venit în loc parcă o putere întărindu-se în
trupurile lor chinuite. Au încercat să zboare tot așa lipiți unul de altul și începutul a fost destul de greu,
dar au reușit să se ajute împreună pentru a ajunge la capătul călătoriei lor pe pămînt. Cu cît se ridicau
mai sus, ei se vedeau tot mai bine un singur trup cu două aripi. Se vedea o singură cruce! Izbînda lor
a dat curaj și celorlalți vulturi, astfel ridicîndu-se perechi, perechi și îndreptîndu-se încet dar sigur
către capătul drumului, Muntele Liniștii.
Pare ciudat acest Munte al Liniștii sau Tăcerii fiindcă nu mai este pomenit nicăieri și atunci iarăși
se vor zborși pîrliții „băștinași” cazari să ne spună că nu ne aparține cinstita legendă. Scrierea strămo­
șească esenă intitulată Fluxul sacru ne spune că legătura cu divinitatea se putea face numai în tăcere,
nu în răgete de fiară turbată și de nebun ce trebuie legat: „... Atunci este momentul ca voi să lăsați să
vă intre în urechi, Sfîntul Vîrtej al Sunetului pentru că el nu poate fi auzit decît în tăcere..” Preoții
geți, cei egipteni, dar și pitagoreicii care și-au luat toată dogma din cea getică, spuneau că Ziditorul
poate fi cinstit numai printr-o tăcere profundă. Altă scriere esenă, Discursul tainic de pe munte ne
spune limpede cum trebuie să cinstim pe Ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor într-o tăcere desă­
vîrșită și cu gând curat. „O, fiule, Înțelepciunea se înțelege în tăcere, este materia și pîntecele din
care Omul este născut iar sămînța este Binele Adevărat...” Adică vulturii aurii sau zăganii cum îi mai
știm noi, își căutau sălașul de veci pe un munte al tăcerii unde a fost zidirea de început a neamului
omenesc, iar multe din „poveștile” venite de la latini dar și de la unii greci chiar asta spun, că ținutul
carpatin era cetatea lui Dumnezeu, unde se afla osia lumii și raiul, adică ținutul vieții veșnice și a înțe­
lepciunii cerești. Alții, îmbogățiți numai de lepră și rapăn și-au ticluit ținutul întunericului, al iadului,
al vicleniei și urii drăcești!
În miturile noastre păstrate de tradițiile populare, se povestește de o pasăre minunată care zboară
către înalturile cerului, iar trupul ei are forma unei cruci, dar nu cea cu brațele egale obișnuită, ci una
ce seamănă cu litera X, fiind numită de iudeo-cretini „crucea sfîntului Andrei”. La emeșii plecați din
ținuturile carpatine în a doua migrație pe la mijlocul mileniului IV î.e.n., Utu sau divinitatea solară este
simbolizată uneori printr-un vultur dar fără cap, ce poartă pe piept o cruce cu brațele egale înscrise în
cerc, povestea arătîndu-ne originea ei carpatină. Pe o tăbliță de bronz de pe la anii 2500 î.e.n. venită
din aceeași cultură, totemul carpatin al vulturului solar este cu cap de leu și se sprijină pe doi cerbi, ori
ambele animale sînt pictate la Coliboaia ca totemuri ale religiei solare ce o practicau acele grupuri de
oameni prin mileniul XXXVIII î.e.n.
Și la vechii egipteni, vulturul ceresc numit Horus, este fiul lui Iaho sau Isis care era divinitatea su­
premă fiind asimilată cerului, cum era la geți Tatăl Ceresc. Horus era un fel de Mîntuitor al neamului
omenesc fiindcă îl înfruntase pe Seth, distrugînd împărăția răului. Dar amintirea simbolului totemic a
rămas mai departe la neamul carpatin fiindcă îl găsim meșteșugit pe un vas ce face parte din tezaurul
descoperit la Sînnicolaul Mare din județul Timiș, datat pentru mijlocul secolului III al erei noastre.
Piesa prezintă urcarea la ceruri a unui muritor de neam ales ce este luat în „brațe” de către un vultur cu
un mic moț în spate, iar decedatul hrănește cereasca pasăre dintr-o cupă care i-o ține sub plisc. Dovezi­
le arătate pînă aici, explică fără putință de tăgadă că mitul fenixului grec a fost preluat de la neamurile
carpatine, grecizat bine și apoi scos în lumea antică de pricepuții eleniști elitiști ca istețime ce le apar­
ține numai lor, reușind să păcălească pe toți cei ce le-au citit făcătura.
Dar legenda noastră are alte fundamente religioase decît scorneala grecilor, ele arătînd că noi
românii de azi venim din acei ziditori neștiuți ai primei vetre de civilizație a Europei, păstrîndu-
și cultura și țara timp de peste 40000 de ani, perpetuînd prin viu grai, adică limbă ca să știe și
îndrăciții limbiști ce vreau să spun, legende, ritualuri, mituri, simboluri-concept și totemuri ce au fost
în timp răspîndite în cele patru zări! Și ca să le fie supărarea deplină le spun tuturor nemernicilor ce
ne-au falsificat istoria și cultura identitară că chiar avem dovezi ale originii legendei ce conține un
adevăr încă nespus în cultura noastră deși el ne stă sub nas!

Pînă în anul 1930 în România trăia un vultur maiestuos și chiar iubit de români, numit vulturul
bărbos sau vulturul auriu. „Bărbos” era fiindcă avea sub° cioc un mic smoc de cîteva pene, iar auriu i-
au spus mioriticii carpatini pentru că avea penele de pe piept de culoare aurie pătate cu roșu, taman
cum au descris vechii greci pasărea fenix și asta iarăși mă face să alerg după un par pentru a croi lepre­
le pentru tîlhărie. În anul menționat mai înainte, a fost împușcat ultimul exemplar și de atunci el a fost
dispărut de pe plaiurile carpatine pînă la începutul anului 2005 cînd a fost văzut din nou în județul
Covasna. Românii mai numesc această specie de vulturi zăgan, dar cuvîntul ne duce direct la vechea
limbă a neamului carpatin ce se vorbea prin mileniul IV î.e.n. fiindcă zag înseamnă ținut, vîrf, sanc­
tuar, început, origine, iar An sau Anu era tocmai numele Tatălui Ceresc așa cum l-au dus și emeșii în
Ki-en-gi, adică un fel de totem izvodit chiar din puterea lui. Cum legenda noastră spune despre păsări
că se duceau să moară numai într-un anumit ținut sacru, neștiut de om, iar după moarte ei se întrupau
în mici statui din aur, fiind și purtătoare a simbolului crucii care era simbolul sacru principal al religiei
strămoșești, înseamnă că ea este o farîmă din scrierile vechi ale religiei strămoșești ce a străbătut tim­
pul prin viu grai și a ajuns pînă la noi. Anu îl găsim scris pe unul din pereții stîncilor de la Bozioru, iar
acest vultur ceresc este sculptat pe peretele schitului Sfînta Ana din județul Prahova. Dar zăganul este
modelul desenului făcut în peștera de la Coliboaia din mileniul XXXVIII î.e.n. și a celui din peștera
Gaura Chindiei din mileniul XV î.e.n. ca să nu ne mai șuiere în urechi leprele cazare că sîntem vene­
tici pe toriștea carpatină, iar ei băștinași de cînd și-a tușinat Talpa Iadului scîrbavnicul legămînt. Și tot
vulturul auriu este modelul păsării din tezaurul descoperit la Pietroasa, un vechi loc de cult al religiei
strămoșești. Zăganul a mai fost numit în vechime, ceahlău dar numele este al muntelui sacru din Car-
pații Răsăriteni și rarău, alt loc unde legendele vechi spun că era un ținut sfînt al geților. În munții
Ciucaș (ciu/șu: popas, binecuvîntare, proprietate + caș: iuțeală, viteză, a se grăbi) situat în vestul Ceah­
lăului, există vîrful Zăganu, adică întocmai cum ne spun legendele că aceste păsări cerești, aveau un
loc sfînt unde își dădeau ultima suflare.
Țăranii din partea de munte a județului Buzău, numeau zăganii – cînd aceștia mai zburau liberi
peste ținuturile lor – Ili și nimeni nu a fost curios să știe de ce foloseau acest nume. Am să le spun eu
fiindcă lumina adevărului se găsește pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și cele mai multe
făcute dispărute de la Institutul de Arheologie din București. Pe mai multe din ele apare numele Ili,
care era potrivit vechii religii strămoșești, chiar Mîntuitorul sau Salvatorul neamului omenesc, așa cum
a fost și Horus la vechii egipteni, iar în eme-gi acest cuvînt are chiar sensurile menționate mai înainte.
De aici din Carpați, religia străbună și simbolurile totem au fost duse de către roiurile de carpatini
în Ki-en-gi și Egipt în mileniul IV î.e.n.
 În stînga este un sigiliu emeș din secolul XXVI î.e.n. care prezintă urcarea la ceruri a lui Dumuzi
prins de gîtul unei păsări ce seamănă foarte bine cu Măiastra de la noi și alături este duhul lunii Nanna
cu Pomul Vieții și pasărea respectivă pe un ram, taman cum spun și legendele noastre. În partea dreap­
tă este aceeași scenă a urcării la cer, dar pe vasul descoperit la Sînnicolaul Mare, datat pentru mijlocul
secolului III al erei noastre, iar persoana ține într-o mînă un vas sub ciocul păsării și în cealaltă un ram
cu frunze. În capătul rîndului este aceeași Măiastră cu moț de la noi sau Phenix cum i-au zis grecii,
dar într-un desen mitraic, iar sub ea se vede un con de brad.

În rîndul de sus am pus șoimul egiptean care îl însoțea pe Ra, lîngă el este un ibis, mai la dreapta
sînt două păsări descoperite în Forumul lui Traian la Roma și presupuse ca provenind din tezaurul
prădat de civilizații romani de la „sălbaticii” geți și piese din tezaurul de la Pietroasa, în capătul din
dreapta a rîndului este un vultur moțat din cultura inca, să le arăt întunecaților că această pasere de soi
zbura pe întreg pămîntul, neavînd nevoie de legămîntul Talpei Iadului pentru călăuzire sau înluminare.
În unele mituri cosmogonice egiptene, ciudata zburătoare numită pasărea Benu este ființa cea mai
bătrână de pe lume. Când prima bucată de pămînt ieșise din apele întunecate ale haosului, strălucitoa­
rea pasăre Benu coborâse pe movila apărută din vîltori. Țipătul ei era primul sunet auzit vreodată. Cele
mai timpurii referiri la pasărea Benu o descriu ca fiind o codobatură galbenă, dar ulterior va fi prezen­
tată ca un bîtlan sau stîrc și gîndul mă duce și la nemuțul nostru ainu, pribegit către soare răsare. Cu­
vîntul benu provine dintr-un verb egiptean, care are sensul de „a răsări”, „a străluci”. Se poate ca ini­
țial pasărea Benu să fi fost identificată cu Luceafărul de dimineață, fiind astfel precursorul reînnoirii
creației în zorii zilei. Țipătul păsării Benu reprezintă momentul când timpul începuse să curgă. Totoda­
tă, ea era pasărea care anunța sfârșitul timpului și reîntoarcerea în lumea haosului. În Textele Pirami­
delor, pasărea Benu este asociată cu zeul creator al Soarelui. La Heliopolis, centrul cultului solar, pa­
sărea s-ar fi așezat pe piatra benben (un obelisc primitiv) sau în ramurile unei sălcii sacre. Când pir-o
ajungea la o perioadă de domnie de 30 de ani, preoții rugau pasărea sacră să îi reînnoiască puterea și
vitalitatea conducătorului lor. Zeii Ra și User pot fi identificați cu pasărea benu, iar expresia „cunoaș­
terea secretă” este asociată cu aceștia doi. Ca manifestare a lui Osiris, pasărea Benu conduce spiritele
celor morți prin pericolele lumii subterane. Unele vrăji din Cartea Morților invocă transformarea mor­
ților în păsări benu, pentru a putea călători liber între cele 2 lumi. Se pare că pasărea Benu a fost proto­
tipul mitului clasic al păsării Phoenix, creatură unică pe Pământ, neavând semeni. În sec. V î.e.n.,
Herodot afirmă că a vizitat Heliopolisul și că i se povestise despre o pasăre grandioasă numită Phoe­
nix. Aceasta era colorată în auriu și purpuriu, iar pasărea vizitase templul soarelui la Heliopolis în
urmă cu 500 de ani, cărînd cenușa părintelui ei într-un ou de smirnă. Se presupune că din acest ou va
ieși următoarea pasăre Phoenix. Astfel, grecii adoptă pasărea Phoenix ca emblemă a ciclurilor
vieții și ale morții, a eternelor renașteri din propria cenușă, iar zicerea se găsește și în teologia lui
Orfeu. În astronomie Benu reprezenta planeta Venus, fiind ocrotitoarea berbecului sfînt. În perioada
Regatului Egiptului de Mijloc, vechii egipteni credeau că la Apusul soarelui pasărea sfîntă Benu este
un șoim, care apare în zori sub forma de stîrc și aduce înapoi soarele. Benu era considerat ca forma
reînvierii veșnice și îngrijitorul sufletului lui User, însemnînd atît ciclul zilnic al soarelui cît și cel
anual al revărsării Nilului care însemna înnoirea vieții vegetale. Aceeași idee, legată fie de nemurirea
Spiritului, de reîncarnare°, de triumful binelui le regăsim întrupate în pasărea simurg a vechilor persani,
în păunul dragon feng huang al chinezilor și în pasărea măiastră din basmele românești. Toate evocă
focul distrugător dar și înnoitor, asociat cu soarele sau cu văpaia cosmică din care a luat naștere și se
va sfîrși lumea, alături de această pasăre de foc.
Dar poetul latin Claudianus care a trăit pe la începutul secolului V, în scrierea Ideile spune despre
această pasăre plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră),
adică în Carpații noștri, de nu le-ar crăpa unora rînza de ciudă, unde își ducea și cuibul cu trupul părin­
telui mort, avînd un penaj format din culorile roșu, galben și albastru. „Ochii săi scînteiează de o
lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roșie al
cărei vârf lucește ca o stea și revarsă în întunericul nopții o lumină senină, picioarele îi sînt roșii ca
purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi este împodobită cu pene
aurii.” Cînd se apropia ceasul morții, pasărea își făcea un cuib din lemn prețios și ierburi frumos miro­
sitoare apoi se așeza și dintr-o dată lua foc iar ca să se mistuie mai repede, întețea pîrjolul bătînd puter­
nic din aripi. În mijlocul flăcărilor apărea un ou, și din el, după ce pasărea bătrînă devenea cenușă, se
năștea o altă pasăre la fel de frumoasă și de minunată ca cea mistuită de flăcări. Fenixul era simbolul
nemuririi, la fel cum era și crucea la strămoșii mei geți. Mesajul religios era că focul sacru al iubirii
dumnezeiești te poate mistui în trup dar înălța în suflet astfel că veșnicia vieții este o renaștere spiri­
tuală în OM. Ne-au mai lăsat mărturie vechii greci că fenix înseamnă purpură fiindcă este asociată cu
focul și soarele, pasărea fiind imaginată ca un șoim sau vultur cu pene aurii sau roșu aprins ca para
focului, iar în spatele capului avea un moț podoabă purtată și de centaurul Getos ca și de tot neamul
get. Unii spun că nu ar fi mîncat niciodată, alții că s-ar hrăni numai cu rouă, fiind asociată cu renaștere,
nemurirea și triumful binelui asupra răului. Mult tîlhărșag este în povestea asta „grecească”!
Dacă ei știau că pasărea minunată a antichității trăia pe meleagurile noastre atunci hai să o căutăm
în toriștea strămoșească, dar cu grijă pentru adevăr și istoria noastră atît de falsificată nu cu făcătură și
furătură așa cum au făcut-o atîțea.
În peștera de la Coliboaia, în pictura rupestră veche de peste 40 de milenii, apare o pasăre foarte
stilizată – rîndul de jos – care se uită la un animal mic din fața ei. Dar cam aceeași imagine o găsim și
în peștera Gaura Chindiei unde desenele sînt din timpul mileniilor XV-XI î.e.n. dovedind și prin aceste
argumente materiale venite din penumbra istoriei, că am fost și am rămas pe aceste meleaguri de-a
lungul a 40000 de ani, chiar dacă niște jeguri din vremurile noastre ne spun că avem o istorie de numai
150 de ani, pe cînd neamul lor plin ochi de rapăn și lepră este de atîtea milenii înțînat în Carpați că nu
avem păr pe cap să le numărăm anii pentru a socoti cine au fost și ce li se cuvine din partea celorlalți.
Ba încă ne mai ceartă plini de ciudă de ce nu vrem să înțelegem ultima scorneală, că „evreii” pe care
vechii greci i-au numit hiperboreeni, au fost aici în jurul Carpaților cu mult înaintea formării poporului
român! Eu cred că mai mult de o poacă în cap și un ștreang pe gît nu merită aceste tîrîturi care își
născocesc fel de fel de istorii revelate pe seama celorlalți. Poate că aceste simboluri sînt în fapt ceea ce
pricepuții greci au numit fenix, iar noi i-am spus „măiastra” sau pasărea măiastră.

De la stînga spre dreapta avem pasărea de la Coliboaia, cea din peștera Gaura Chindiei, o măiastră
pictată pe o farfurie din secolul XVI, aflată în Muzeul de Istorie din Suceava, măiastra făcută de mare­
le sculptor C. Brîncuși și o „măiastră” descoperită la Hîndrești-Oțeleni, județul Iași din perioada 5500-
4200 î.e.n. Pentru a fi fotografiată în poziție verticală, avînd o înălțime de numai cca 5 cm. aceasta a
fost pusă într-o fusaiolă. Partea de jos a piesei lipsește, și presupun că era fixată pe un mic postament
pentru a sta în poziție verticală.
În situl de la Gîrla-Mare (3200-1000 î.e.n.) s-au descoperit trei păsări stilizate care au pe ele dife­
rite semne, fiind goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Ele puteau fi jucării
pentru copii sau obiecte de cult. Una dintre ele are pe cap un fel de moț, pe piept are patru linii orizon­
tale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeași tehnică iar către spate sau coadă are două linii.
Pe cealaltă parte a piesei, liniile se repetă în aceeași formă și ordine. Cred că această pasăre reprezintă
duhul păzitor al muritorilor, Șaue sau Fiul Omului cum apare în scrierile esene care veghea la viața
muritorilor iar la moarte îi însoțea pe cei vrednici în lumea veșniciei. Cele patru linii de pe piept ar fi
cele patru anotimpuri ale anului, cele trei linii de pe aripi ar fi cele trei luni din fiecare anotimp și cele
două linii de la coadă ar fi fazele de lună plină și lună nouă ca perioadă maximă a fertilității. La fel ar
putea reprezenta împărțirea anului în cele două mari cicluri: cel al renașterii vieții format din 7 luni și
cel în care natura moare format din 5 luni, divizare care se găsește și la emeșii plecați tot din aceste
locuri. Pe spate pasărea are 12 vîrfuri de săgeți – sau litera V – orientate cu vîrful către capul păsării,
arătînd că Fiul Omului veghează pe muritorii în toate cele 12 luni ale anului.
 Sistemul de linii înlocuit cu pietre prețioase, se găsește și pe fibula mare din tezaurul descoperit la
Pietroasa. În fapt această fibulă reprezintă un șoim stilizat, adică vechiul Șaue sau șoimul solar din
mitologia egiptenilor, ori pasărea de foc sau pasărea măiastră din mitologia noastră. Pasărea este
făcută din aur roșu, fiind acoperită atunci cînd a fost descoperită, cu o mulțime de pietre prețioase.
Cavitatea din piept unde se aflau cele două coșulețe, este mărginită la stînga și la dreapta de patru pie­
tre prețioase aranjate în următoarea ordine; prima de sus este rotundă, a doua este dreptunghiulară că­
tre pătrată, a treia este iarăși rotundă, iar a patra este triunghiulară sau rombică. Sub lăcașul unde se
află coșulețele, închizînd cele două rînduri verticale de pietre prețioase, sînt trei puse în orizontal suge­
rînd că sînt așezate pe aripă. De o parte și de alta a vîrfurilor aripilor sînt cîte două pietre așezate verti­
cal. Partea de jos a obiectului este ornată cu șapte pietre rotunde din care cea din mijloc – a patra – este
mai mare decît celelalte, sugerînd că în cele șapte zile ale săptămînii a patra este cea mai fertilă (joi ca
zi a duhului Zoe), sau poate luna din perioada de viață a anului după împărțirea în două mari cicluri
existențiale. Moțul șoimulețului descoperit în tezaurul de la Pietroasa lipsește, dar dacă privim capul
păsării din spate se vede foarte bine locul unde era. Pentru picioare meșterul a folosit două lănțișoare
în capăt cu cîte o piatră ovală. Despre această comoară găsită la Pietroasa arareori se mai vorbește în
istorie deși este una din cele mai importante piese ale arheologiei românești alături de tăblițele de
plumb descoperite la Sinaia și care nici în prezent nu sînt înregistrate în inventarul Institutului de
Arheologie din București!
Tezaurul de la Pietroasa a fost găsit de doi țărani din partea locului, la sfîrșitul lunii aprilie 1837 sub
un bolovan uriaș de calcar care astupa o gaură săpată în deal. După mărturisirile acestora, au desco­
perit 22 de piese, dar după ce le-au vîndut pe nimic, autoritățile române au reușit să recupereze numai
12 piese. Una din piese care stîrnește curiozitatea, tava rotundă, după declarațiile celor care le-au des­
coperit avea „aproape opt ocale” fiind „o tavă mare cît o pălărie”. Dintre piesele dispărute pentru tot­
deauna ei au amintit de „patru cîini mici cu cîte o piatră vișinie în gură” și o vergea ciudată. Pentru a
înțelege sensurile profunde ale comorii, dau cîteva denumiri pentru unele stînci sau piscuri de pe
muntele Istrița unde s-a găsit tezaurul: Piatra Șoimului, Cuibul Corbului sau urme ale apei sfinte:
Fîntîna Vulturului și Lacul Vulturului. Pindar (522-443 î.e.n.) în scrierea Isthia spune: „Nici dacă vei
călători pe mare sau pe uscat nu vei afla calea cea demnă de admirație care duce la locul principal al
hiperboreenilor”, iar ce spune poetul grec au descoperit românii, dar cum cei puși în capul mesei au
fost trădători de Neam și Țară, din datele aduse de această comoară s-a ales praful și uitarea! Sau poate
poetul ne-a vorbit încifrat de Calea Bîcului care venea din stepele Tanaisului la cetatea lui Dumnezeu
din Ceahlău. Ca să înțelegem ce hram purtau cei patru cîini mici amintiți mai înainte, ne putem ajuta
de mitologia slavilor de răsărit care au practicat religia geților dar după gustul și limba lor pînă după
secolul XII. La ei Perun, era ° divinitatea solară care a zidit cerurile și pămîntul iar descrierile făcute îl
prezintă în unele povești purtînd pe umărul drept sau în spate un șoim uriaș fiind însoțit de 4 lupi. În
alte legende se spune despre Perun că era un tînăr viteaz, bun arcaș, care purta pe frunte o bandă de aur
de care era fixată o nestemată prin care vedea toată lumea – deci era arimasp șmecherașul dar nu a vrut
să ne spună și nouă – iar pe capul lui stă într-un cuib, o pasăre de culoarea focului cu coada lungă
semănînd cu pasărea măiastră de la noi sau cu fenixul amintit de greci sau cum vedem pasărea pe care
o poartă pe cap și statuia personajului numit Gog din sala mare a Primăriei Londrei!
Imaginea păsării cerești a mai fost descoperită pe un pocal găsit în situl de la Agighiol și pe
obrăzarul din dreapta a coifului găsit la Peretu, ambele obiecte fiind datate pentru secolul IV î.e.n. Pe
aceste artefacte pasărea are un moț care pornește de pe plisc și se întinde deasupra spatelui pînă
aproape de coadă.
Ea ține în cioc un pește iar în ghiare un miel,
ambele simboluri fiind specifice numai religiei
geților și care arată creștinarea acestui neam prin
miel, și existența lui de la zidirea pămîntului care
era ținut în spate de un pește sau în alte mituri de
doi pești! Pe monedele bătute de mato Koson că­
tre anii 20 î.e.n. pe una din fețe este un grup de
trei persoane cu o vestimentație foarte asemănă­
toare cu a celor de pe tava rotundă descoperită la
Pietroasa. Personajele de pe margini au cîte un
caduceu în mînă ce stă sprijinit pe umăr. Sub
picioarele lor scrie KOΣON, iar în spatele chipului din dreapta este scrisă litera R. Pe cealaltă față a
monedei se vede fenixul ca ocrotitorul puterii cerești pentru neamul ales de Sîntu dar și al Țării Sfinte.
El ține în gheara dreaptă roata sorții, punctată cu opt sfere mici care reprezintă cele șapte duhuri cerești
create de Tatăl Ceresc și prezența acestuia, ca veghetori ai pămîntului, iar în gheara stîngă ține un
caduceu cu o ramificație la capăt asemănător cu caduceul lui Hermes sau cu cel imprimat pe vechile
monezi de argint ale geților. Și astăzi mai pun românii pe covoarele lor această pasăre cerească pe care
o numesc firesc Pasărea Măiastră sau Măiastra cum dovedește fotografia covorului care reprezintă
Pomul Vieții cu această zburătoare deosebită.
Dar acest șoim solar amintit mai sus îl găsim și în scrierea esenă Tatăl Ceresc: „Tatăl Ceresc a
plantat Sfîntul Arbore al Vieții,/ Care se înalță pentru veșnicie în mijlocul Mării Veșnice./ Sus pe
ramurile sale cîntă o pasăre/ Și numai aceia care au ajuns acolo/ Și au auzit cîntecul misterios al
păsării/ Vor vedea pe Tatăl Ceresc.... Și Tatăl Ceresc/ Ne va acoperi cu penele Sale/ Și noi credem
în adăpostul Său.../ Adevărul Său va fi scutul nostru, pavăza noastră,” În textul esen, Tatăl Ceresc
chiar se identifică cu șoimul divin, cu penele lui acoperind și ocrotind pe eseni adică Frăția Celui Ales
sau religia geților în puterea crucii mîntuitoare. Caracteristicile păsării din scrierea esenă le vom găsi
mai jos în unele legende mioritice care dovedesc fără putință de tăgadă că nu am furat de la nimeni
aceste valori uluitoare, ci ne aparțin din moși strămoși de mai bine de opt mii de ani!
Că românii adevărați nu și-au uitat credințele strămoșești, este dovedit de legendele păsării măiastre
fiind considerată regina păsărilor și trimisul zînelor pe pămînt. Fiind o ființă cerească, se lasă foarte
greu văzută de oameni, iar frumusețea ei este atît de mare că la soare te poți uita dar la ea ba! Lumina
penelor este unică și vine ca o mîngîiere peste ochii și inima celui care o privește, dar numai unii oa­
meni se bucură de această cinste deosebită, cei chemați de Dumnezeu. Are puteri deosebite dăruite de
Tatăl Ceresc pentru a alina necazurile sau durerile celor de pe pămînt. Cîntecul ei, auzit numai în cele
mai mari singurătăți, poate să aducă întinerirea celor ce l-au ascultat. Ea își are sălașul pe Tărîmul
Celălalt acolo unde se judecă sufletele pentru cele săvîrșite în viața de pe pămînt.
În unele tradiții mitologice culese de D. N. Popescu, cereasca făptură este „o pasăre măiastră, a cărei
cîntare întrece toate muzicile pămîntești și care are darul de a ghici viitorul și de a citi în inimile
oamenilor”. Ca pasăre a sorții omenești și crainic al° morții sau călăuzitor al sufletului către dreapta
judecată cerească, o găsim amintită în mai multe balade, cum ar fi: „...Cine m-a afla pa mine/ Om pe­
mintean n-a și nime/ Numa Pasarea Măiastră/ Ș-a zbura maicii-n fereastră/ Și maicii i-a povesti/ Unde
mi-am putut muri...” În legenda culeasă de autorul amintit mai înainte, Pasărea Măiastră este numită
Andilandi, amintind de păstorul Anti care era strămoșul neamului arimin al egiptenilor, iar totemul lor,
apoi mesagerul ceresc al divinității solare era șoimul divin. Pasărea trăia undeva departe, spre soare
răsare în palatul zînelor din împărăția Rujaliilor, iar zicerea parcă ar descrie chipurile carstice din Peș­
tera Muierii. Despre această pasăre fabuloasă, legendele spun că s-a născut dintr-un ou de aur care plu­
tea pe apele de început, înaintea facerii lumii. O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre
în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic și mare iubitor de datini strămoșești. Și s-a
apucat el să zidească o mîndrețe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veșnică pomenire și mare
cinstire, dăruită cu toate podoabele ieșite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint,
cărți ferecate, odoare și toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat
fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era
un mare blestem la temelia lui și nu se putea înfăptui tîrnosirea.
Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotnița lui va aduce Pasărea
Măiastră de pe Tărîmul Celălalt și o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele și
lichituri. După mai multe încercări nereușite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaș și
așezată în turnul monastirii, iar pacea și bucuria au coborît peste inima împăratului și a supușilor.
Rămășițe ale acestei culturi fabuloase se mai găsesc încă prin cătunele uitate din creierul munților
unde românii și-au dus existența fără a fi înnebuniți de „promoții” și „monitorizarea” tîmpiților și stîr­
piturilor trădătoare de Neam și Țară. În munții Sebeșului, pe teritoriul județului Alba se află sătucul
Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoșească, păstrîndu-se tradiții din vre­
murile cînd religia geților nu era clintită nici de furtuni și nici de făcătura întunecaților iadului. Cimi­
tirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru așa cum a fost el și
nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea
un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii și stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu
Coloana Sacrificiului Nesfîrșit a lui Brîncuși. Pe vîrful unor stîlpi se mai văd încă păsări cioplite cu
aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta
judecată cerească, așa cum se vede și pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri
de unde au fost descoperite tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți.
Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia și dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au
trecut în tărîmul celălalt, adică a morților în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă șoim
hămesit. Însă graiul armînilor ne ajută și aici să ne înțelegem trecutul strămoșesc atît de crunt falsificat
fiindcă ei și azi folosesc expresia Maia-Gaia cu care sperie copiii mici care plîng, spunîndu-le că va
veni acest duh și-i va lua dacă o continuă tot așa! Aici găsim în fapt cele două fundamente religioase
ale credințelor strămoșești cu privire la OM: cel material din care este alcătuit trupul dăruit de Mama
Pămîntească sau Gaia, și cel spiritual-energetic sau sufletul dăruit de Maia ca ziditoarea Neamului
Scoborîtor din Zei, unde se va întoarce după moarte! Dar zicerea trebuie analizată și ca un compus din
ga cu sensul de pămînt așa cum îl amintește Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – și ia de
la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a
dat trup din trupul ei prin nașterea mamei și acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrșit. Dar acești stîlpi
ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuși cred că îl știa de la țăranii din Hobița; ei
reprezentau coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Arborele Vieții ori
osia lumii care unește cerul de pămînt și prin care sufletele celor morți se pot înălța la ceruri prin
vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească reprezentată geome­
tric prin romb. Pasărea din vîrful stîlpului reprezenta atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se
va înălța la ceruri spre dreaptă judecată și se va așeza pe unul din ramurile Pomului Vieții, dar și Pasă­
rea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Șaue în forma religioasă foarte veche care va
călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veșnice sau Dabo Gio cum apare
pe tăblițele de plumb. Să mai amintesc aici că unul dintre simbolurile Maicii Pămîntești era porumbe­
lul, hărăzit în religia noastră și ca simbol al sufletului mortului pe una din crengile Pomului Vieții. În
acești stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viața pămîntească a omului supus pieirii prin trup și
viața veșnică a aceluiași om, învrednicit în fapte de cinste și laudă cu care se duce la judecata Tatălui
Ceresc pentru a primi loc de veșnicie în Cetatea Vie.
Dar ciudata pasăre care stă în Pomul Vieții pe covoarele românilor, atît de dragă multor neamuri
din vremurile uitate sau mai cunoscute, este prezentă în baștina ei carpatină pînă astăzi ca simbol reli­
gios, găsindu-se în zeci de cimitire din Ardeal și Oltenia de munte prin stîlpii morților care au așezată
în capăt pentru cei necăsătoriți o pasăre pregătită de zbor sau șezînd, numită pasărea sufletului. Țăranii
din aceste sate cred că sufletul mortului sub formă de pasăre zboară ca pînă la șase săptămîni (cele 40
de zile) peste toate locurile pe unde acesta a umblat și a trăit. Dacă pasărea este privită de sus, seamănă
foarte bine cu o cruce, așa cum a fost interpretat Șaue în străvechime sau Constelația Lebăda care mai
este numită Crucea Mare sau Crucea Nordului. Unii stîlpi au o cruciuliță de lemn în vîrf pe care stă pa­
sărea sufletului, numită de către cei care mai păstrează fabuloasa tradiție și „porumbel” și iarăși îi
blestem pe monstruoșii iudeo-cretini care ne-au furat atîtea încît nici cel mai neiertător judecător nu i-
ar putea pedepsi cu dreptate pentru toate nelegiuirile făcute împotriva religiei geților. După ce l-au în­
truchipat în iconografia lor pe Iosius/Ili sub forma unui miel pînă în secolului VII, cînd religia geților a
fost scoasă din capetele multor popoare ale Europei, numai hopa că întunecații au început să-l picteze
și ca porumbel! Mari și monstruoase boaite sînt oștenii întunericului iudeo-satanist!

La stînga sînt diferite modele de stîlpi cu păsări ale sufletului, spre dreapta este o fotografie din
Pianu de Sus cu coroană de flori, lîngă ea una din munții Apuseni, mai departe este din satul Loman și
în capăt vedem stîlpul din Topolnița, jud. Mehedinți, din anul 1930. Vedem cît de bine seamănă aceste
păsări din zilele noastre cu cele de pe tăblițele de lut ale emeșilor din mileniul III î.e.n., dar și de pe alte
meleaguri unde s-au aciuat împinse de nevoi sau vremuri necunoscute neamurile carpatine!
De obicei pasărea era vopsită în albastru, culoarea duhului Dio Zoe, Zoin, sau Zien din religia cru­
cii care era și tărîmul° unde se adunau sufletele celor plecați în veșnicie. Țăranii mai credeau că trupuri­
le neînsuflețite ale bărbaților trebuie apărate de necuratul cu stîlpi de lemn, înalți cît un stat de om pe
care sînt sculptate motive geometrice și foarte multe simboluri-concept ale religiei strămoșești. Vedem
pe acestea triunghiuri, romburi, cruci formate din triunghiuri isoscele unite într-un cerc mic, triun­
ghiuri isoscele simple, litera X ca simbol al Crucii Nordului, Crucea Mare sau Constelației Lebăda
unde se duceau sufletele celor virtuoși, iar pe unele se vede modelul geometric al rombului – simbolul
oului auric sau al Zidirii de Început – ce va sta la baza realizării operei lui C. Brîncuși, Coloana
jertfelor nesfîrșite cum s-a numit ea la început și nu cum au botezat-o sataniștii comuniști.

În anul 1980 s-a descoperit în localitatea Hinova din județul Mehedinți un tezaur preistoric format
din 9639 piese din aur cu o greutate de aproape 5 kg. El a fost găsit după săpături sistematice în zona
castrului roman din această localitate, fiind ascuns în necropola de incinerație a vechilor geți. După
materialul folosit și a tehnicilor de prelucrare a metalului se apreciază că a fost ascuns către sfîrșitul
mileniului II î.e.n., iar mulțimea pieselor arată nivelul ridicat de civilizație al „barbarilor” de la nordul
Istrului, cînd pe strălucita Acropele creșteau numai bălării și cîntau cucuvelele. Tot datorită bogăției
acestui tezaur se crede că ar fi fost realizat într-un atelier local dovedind bunăstarea acestor conducă­
tori care trăiau în aproprierea Istrului și belșugul societății pe care o conduceau.

Dar foarte important pentru istoria noastră sînt brățările care s-au transmis ca model pînă în
perioada cotropirii Geției° de către romani, dovedind prin asta că cei din mileiniul II î.e.n. nu s-au
făcut dispăruți în fața istoriei cum ne spurcă de peste 150 de ani fel de fel de ticăloși, ei rămînînd locu­
lui transmițînd din generație în generație cultura și credințele lor.
De o importanță la fel de mare este acel colier format din bucăți care amintesc de lucrarea marelui
sculptor C. Brîncuși, născut în Hobița, județul Gorj la cîteva zeci de kilometri de locul unde a fost des­
coperit tezaurul amintit. Ele pot fi interpretate și ca trunchiuri de piramidă îmbinate la bază dar fiind
tot mai mici și formînd colierul într-o dimensiune descrescătoare fiecare, greu de înțeles pentru cei de
astăzi cum au fost realizate. Acest model geometric a fost preluat de Brîncuși de pe stîlpii de la capul
morților foarte frecvent folosiți pînă la începutul secolului XX în regiunea Olteniei de munte, astăzi
păstrîndu-se mai mult amintirea lor.
 Dacă făuritorii tezaurului ar fi fost spulberați în cele patru zări fiindcă erau numai niște sălbatici,
după mintea celor care ne-au falsificat istoria și cultura identitară, atunci nu avea cine să transmită
formele ciudate ale colanului realizat în mileniul II î.e.n. la locuitorii Gorjului de la începutul° secolu­
lui XX care le puneau pe stîlpii de la capul mortului fiind împodobit cu zeci de simboluri străvechi, iar
pe unele în vîrf era așezată pasărea ce ducea sufletul în dabo gio din religia geților.
Stîlpul de la capul mortului care înlesnea urcarea sufletului la cele cerești, îl găsim în preistoria
Egiptului prin „stîlpul geți” și nu ivriți, amintit încă de la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. în cultura de pe
Valea Nilului, avînd mai multe funcții în religia lor, dar una era de legătură între cer și pămînt pe unde
divinitatea° venea să-și vadă dreptcredincioșii, dar și moartea și reînnoirea naturii în ciclicitatea ei. La
noi acest stîlp a mai fost numit Stîlpul Cerului, Osia Pămîntului, Coloana de lumină sau Pomul Vieții
ce leagă prin lumina de lumină pe Tatăl Ceresc de Maica Pămîntească.
În vechime, după cum își mai amintesc unii localnici din spusele bunicilor și străbunicilor, se pu­
neau stîlpi cu porumbei la capul tuturor morților ca să-i păzească de duhurile rele, dar se luau și se
îngropau după șase săptămîni, iar morții urmau să fie vegheați numai de cruci. Obiceiul porumbelului
a rămas numai pentru feciori fiindcă ei erau considerați mai curați trupește și sufletește. În unele
locuri, porumbeii se puneau° și pe stîlpii femeilor, dar după o vreme a rămas numai pe cel al fetelor ce s-
au prăpădit înainte de a împlini șapte ani, pe același temei ca cel rămas pentru flăcăi.
Pe lîngă dovezile descoperite la Agighiol și Peretu, Pasărea de Foc sau Șaue, Fenixul ori Pasărea
sufletului cum o cunoaștem azi prin unele locuri mioritice nedate cu făcătura iudeo-satanistă, o mai
putem vedea că a străbătut timpul prin sculptura de la schitul Sfinta Ana, pasărea de bronz găsită la
cetatea getică de la Piatra Craivii, însă prezentă și în siturile arheologice din Munții Orăștiei, la Fețele
Albe, și în Brașov, la Rîșnov. Pasărea sufletului sau Măiastra, ori Șaue (șa: grație divină, tînăr frumos,
binecuvîntare + uie: uliu) cum îi spuneau strămoșii noștri geți, o mai găsim cioplită în semicalotele
sculptate în calcar găsite în incinta sacră de la Sarmisetusa și la Fetele Albe unde sînt redate în relief
șapte orbite planetare si pasărea° sufletului, foarte stilizată. Pentru că apare lîngă cele șapte sanctuare
din incinta sacră a Sarmisetuzei, numărul planetelor cunoscute la acea vreme se corelează cu cele șapte
orbite sculptate pe semicalotă ca reprezentare simbolică a celor șapte Dio cerești. Din timpul vieții în
religia geților sufletul era inițiat în Calea Adevărului și Dreptății primită de Eno de la Tatăl Ceresc
pentru a fi dăruită neamului omenesc, astfel ca mergînd după rînduiala divină, să poată deveni OM.
Grecii pricepuți în cele subțiri ale înțelepciunii° care aduce numai a furăciune, prin Platon care îl
citise și răscitise pe marele Zamolxe, ne-a lăsat în dialogul Phaidros să luăm aminte la viața trecătoa­
re de pe pămînt și că totul se va sfîrși prin călătoria către cetatea luminii veșnice, prin coloana de lumi­
nă a „sufletului înaripat”. Ce să mai zici de asemenea gînduri alese, te apucă durerea de cap, dar nu
pentru că ele ar fi de neînțeles, ci de neînțeles este cum hoția a devenit fundament al culturii europene!
Să nu-mi fie luată vorba drept invidie pentru că ei au cu ce se lăuda iar noi nu, ori chiar mai rău că
am dat în dușmănie neghioabă, vin cu dovezi arheologice descoperite pe plaiurile noastre și prin ceva
vecinătăți ce ne vorbesc despre o istorie fabuloasă și plină de învățăminte subțiri, ascunsă însă cu mare
furie de către cei care s-au înfruptat din ea pînă au ajuns să se fudulească și cu hoția făcută la lumina
zilei. Conceptul teozofic al carului ceresc ce ridică la Ziditor sufletul celui vrednic și iubitor de Neam
Scoborîtor din Zei, îl putem dovedi cu obiectele ce îndeplineau metaforic acest rol, cum sînt fotogra­
fiile de mai jos care vor rămîne pentru istorie adevărurile° dăinuirii noastre pe aceste meleaguri
din vremurile încă nescrise.

În stînga am pus un car-urnă găsit în sudul Banatului din Serbia, localitatea Dubljaja realizat pe la
anii 1500 î.e.n., unde statueta mortului este pusă într-un fel de teleguță cu trei roți – două în spate și
una în față. Aceasta este încadrată pe cele două părți de gîtul și capul a două păsări care seamănă cu al
raței, gîștii sau lebedei, păsări pomenite de greci că veneau primăvara în ținutul hiperboreenilor de la
nordul Istrului, însoțindu-l pe Apolo al lor sau Zabelo al geților. În partea dreaptă este un car-urnă des­
coperit în Germania fiind făcut pe la anii 1050 î.e.n. iar osiile sînt legate de două bare care se termină
la fiecare capăt cu cîte un cap de pasăre de baltă asemănător cu cele din Serbia, dovedind că aparțin
aceleiași culturi religioase. La acest car-ofrandă impresionează dimensiunile foarte mici, lungimea lui
fiind de numai 12 cm.

Și trei care-urnă descoperite pe teritoriul țării noastre ca să avem cu ce le dovedi cît sînt de mișei
cei ce ne-au furat istoria și cultura identitară, iar acum ne dau rău la gioale spurcîndu-ne că sîntem
neam de țigani, de pederaști și curve sau chiar că nu prea avem ce căuta pe aceste locuri. În stînga
avem un car-urnă pentru păstrat cenușa mortului, descoperit în localitatea Aiud, județul Alba, iar figu­
ra păsării seamănă cu cele cioplite și azi pe stîlpii morților care mai țin la tradițiile străbune. În centru
este carul-urnă găsit în localitatea Bujoru, județul Teleorman, sec. VIII î.e.n. și în dreapta avem carul-
urnă de la Vaidei, Romos, județul Hunedoara, din aceeași perioadă. Aceste care cu urne sînt specifice
numai religiei geților unde ele reprezentau „păsările sufletului”, Șaue sau Fenixul ce vor călăuzi
sufletul mortului către cetatea vieții veșnice. De remarcat că la primul car, trupul păsării este chiar ur­
na ce va purta cenușa, iar forma roților cu patru spițe la două dintre ele imită tăblița rotundă descope­
rită la Tărtăria, adică crucea înscrisă în cerc și numai unu are roțile cu opt spițe.
Dacă la străbunii noștri, conceptul urcării la ceruri într-un car luminos tras de una sau mai multe
păsări, este vechi de prin secolul XVI î.e.n. pricepuții eleni care au luminat întreaga Europă cu înțelep­
ciunea lor, au preluat această drăgălășenie a minții mioritice foarte tîrziu și numai ca vorbă, însă° nicio­
dată ca practică de cult, fiindcă la ei nu s-au găsit asemenea care-urnă.
Primul la care găsim povestea menționată dar ca filozofie elenă, adică ieșită de sub propria freză,
fără vreo legătură cu religia lor, este Platon (427-347 î.e.n.) care le-a mărturisit alor lui că a citit scrieri­
le lui Zamolxe, cunoscute și de alții din acele vremuri, iar în lucrarea Fedra ne lămurește despre sufle­
tul călător către lumile albastre că era „carul subtil al sufletului”. Acesta este mai ușor și se înalță
atunci cînd sufletul este curățat de păcate și se coboară pînă la prăbușire cînd sufletul este stăpînit de
patimile pămîntești. Ne mai spune el că sufletul tuturor ființelor văzute și nevăzute este format din
aceeași substanță luminoasă din care Ziditorul a făurit lumea. Sufletul fiecăruia este clădit și îngrijit de
fiecare dintre noi după puteri și înțelepciune prin fapte și vorbe de-a lungul vieții, altfel trupul care este
casa lui, ar fi o masă inertă și fără viață.
Un alt grec ce a trăit în secolul III e.n. și a lăsat mărturie despre carul de lumină este Diogenes
Laerțios care ne spune în lucrarea Despre viețile și doctrinele filozofilor: „Acest element eterat al tru­
pului este corpul luminos al sufletului nostru. După pitagoreici, sufletul este unit de corpul nostru ma­
terial prin intermediul uni corp spiritual sau vital, numit car spiritual, corp luminos, vehiculul sufle­
tului”. Să luăm aminte la aceste ziceri și la cele venite din tradițiile noastre străbune și atunci ne vom
lumina mai mult de o geană pentru liniștea și trezirea noastră din întuneric și îndobitocire.
Și la Proclus care a trăit în secolul V, fiind ultimul mare filozof necreștin găsim amintit acest con­
cept al teozofiei străbune, spunîndu-ne că: „Oamenii se înșeală foarte mult, ei cred că Dumnezeu se în­
depărtează sau se apropie de ei, și că forța rugăciunii are menirea de a-l atrage și de a-l face să coboare
la ei... Nu Dumnezeu se coboară la noi ci sufletul se înalță al el.” În scrierea Comentariul la Tima­
ios, fila 330 ne spune: „Există numai o singură cale de scăpare din ciclul generării pentru suflet, aceas­
ta fiind să se întoarcă din pelerinajul său în generare, și să se întoarcă la modelul spiritual... după cum
spune Orfeu «să părăsească ciclul și să dobîndească loc de tihnă departe de rele»”. Clar ca lumina
zilei după mărturia filozofului, de unde venea înțelepciunea care lui îi făcea atîta bucurie! La fila 200
descoperim că: „Sufletul omenesc are un vehicul eteric, legat, cum ne spune Platon, zicînd că Zidito-
rul l-ar fi pus într-o trăsură. Este necesar, ca fiecare suflet înaintea acestor corpuri muritoare, să folo­
sească vehicule eterne și rapide, deoarece el este în simpla-i esență, mișcare.” Deci carul spiritual
este numai un substitut metaforic al mișcării de urcare către cetatea vieții veșnice, iar ei înțelegeau
aceasta printr-un vehicul care se putea mișca, dar la fel de bine era și zborul păsării care putea urca
sufletul în înălțimile divine.
Conceptul îl mai găsim la filozoful stoic Hierocles (secolul V e.n.), în scrierea Pitagora Versurile de
aur, unde carul sau atelajul înaripat, este corpul luminos condus de inteligență, iar discuția curge către
cele două laturi ale ființei umane, cea pămîntească, adică materială și cea cerească sau spirituală. Inte­
ligența care este vizitiul atelajului, răspunde de soarta carului fiindcă dacă se prăbușește pentru totdea­
una la pămînt atunci sufletul nu va mai urca niciodată la ceruri. Cam cu trei secole mai devreme, gă­
sim conceptul și în lucrarea Oracolele caldeene unde vehiculul este numit „carul subtil al sufletului
nostru”. Într-adevăr, purificările sufletului rațional apără în același timp și carul luminos, cu ajutorul
lor, acest car devine înaripat, și nu pune nici un fel de stavilă în calea înălțării sufletului spre înălțimi.
Mai spune filozoful că geniile pămîntești sînt sufletele oamenilor care nu s-au înălțat la o stare superi­
oară și sînt asemănătoare cu îngerii creștinismului.
Pentru a înțelege pe deplin cît de bine ne-au furat alții, aduc de martor și pe Damascius (458-538),
care spune despre carul sufletului că este principiul însuflețit ce se atașează fiecărui suflet ca organ al
său, prin el, corpurile devenind însuflețite. Se numește corp luminos pentru că structura sa este din lu­
mină eternă sau lumină astrală.
Dar conceptul era și în teologia egipteană de după secolul VII î.e.n. cînd apare la ei alături de Fiul
Omului sau al Luminii, găsindu-l în scrierile trismegiste unde Toth (Tehu-ti sau Dahau-ti, adică nea­
mul sciților sau geților din nordul Istrului) este invocat astfel: „Tu ești marele, singurul Zeu, sufletul
Devenirii”, fiind considerat ca un purtător al divinului în propria zidire și „Vehiculul Cunoașterii”.
Neamurile aryas din India considerau sacrificiul ca pe un vehicul care ne poartă spre cer, dar dinco­
lo de soare unde este tărîmul veșniciei. Răspîndirea budismului s-a făcut începînd cu împăratul° Așo­
ka în secolul III î.e.n. iar școlile care au transmis această religie° s-au numit Marele Vehicul – Maha­
yana – și Micul Vehicul sau Hinayana. În sanscrită cuvîntul yana înseamnă vehicul cosmic, iar la ar­
mîni cuvîntul iani are sensul de îngerul păzitor. În unele din poeziile noastre populare, luna este numi­
tă Iana, ca soră a soarelui, dar tot aici în Dabo Gio se duceau sufletele geților care au ajuns aseni sau
curățați în tărîmul vieții veșnice care era cel al lunii!
Carul de foc cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul
să urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării
noastre găsindu-se numeroase asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispo­
zitiv pentru incinerare. La strămoșii noștri, aceste practici religioase ce aveau legături cu constelațiile
cerești erau legate de cabiri sau călușari, fiind numite în tradițiile populare de azi Ursa sau Carul.
Carul Mare este format din mai multe stele, iar cele patru care formează trapezul se numesc roțile
carului și următoarele trei; proțapul, tînjaua sau oiștea. Lîngă ea stă cărăușul sau vizitiul filozofiei gre­
cilor, fi-le-ar minciuna de hulă și ocară! Steaua din urmă a carului se numește ursul sau lupul și iarăși
ne poticnim în fața acestei culturi fabuloase a falnicilor geți. Carul Mic se mai numește plugușorul sau
grapa, iar steaua polară, românii au numit-o stîlpul, sau steajerul de la arie deoarece cerul se învîrtește
împrejurul acestei stele ca și caii de la arie în jurul steajărului.
Numai un popor care și-a legat întreaga existență de cer, de fenomenele cosmice și de constelații,
putea să elaboreze asemenea concepte teozofice pe care lotrii le-au numit pe loc filozofie și se fudu­
lesc cu ce au furat de nu-i mai încape pămîntul, mînca-i-ar moartea și usca-i-ar vîntul! Cei ieșiți din
străfundurile iadului s-au ținut numai de oiștea sau toiagul de cîrmuire dintre picioarele tartorului lor
monstruos, întrecîndu-se în tușinături, viclenie, minciună, ură, venin, lăcomie, hoție și crimă cît nu
poți cuprinde cu mintea!
Tradițiile și cultura strămoșească mioritică și nu iudeo-satanistă sînt adevăratele rădăcini ale religiei
noastre de unde și expresiile românilor de blestem: „înghiți-te-ar pământul” sau „lua-te-ar Gaia”! Bine
ar fi să-i înhațe pe cît mai mulți ticăloși Gaia, fiindcă sigur ar avea de lucru pînă la osteneală!
În palatul municipal din Londra – Guildhall – se află două statui gigantice numite Gog și Magog,
despre a căror origine nu se știe nimic sigur sau poate nu se vrea să se știe. Prima din stînga prezintă
pe un rege ce poartă pe cap o coroană în flăcări unde este un cuib de fenix cu pasărea șezînd, iar în
mîna dreaptă are o suliță în vîrf cu o cruce cum este pe monedă dar apare și pe tăblița de plumb 26. A
doua statuie prezintă un personaj îmbrăcat scit sau get și care poartă pe cap o cunună de lauri sau frun-
ze, așa cum le plăcea și arimaspilor carpatini!

Pentru a dovedi cum se falsifică istoria cu intenție sau din prostie, am pus la stînga o monedă a îm­
păratului imperiului roman, getul Valentinian III (425-455), care ține în mîna dreaptă un toiag ce se ter­
mină cu o cruce, la fel ca la misteriosul Gog din holul Primăriei Londrei, fotografia alăturată făcută în
anul 1880. Lîngă ea este un detaliu de pe scutul statuii cu fenixul pus ca blazon, iar spre dreapta este
statuia lui Gog, restaurată cum o vedem astăzi dar fără toiagul cu cruce, iar mutra personajului ne arată
cum se semitizează cultura goimilor cap de lut. Pasărea de pe scut este foarte diferită de cea fotogra­
fiată în anul 1880, la fel și fenixul de pe capul lui Gog din anul 1880 este de nerecunoscut comparîn­
du-l cu cel restaurat, adică falsificat cu bună știință. În capătul din dreapta este Pasărea Măiastră ieșind
din cuibul de flăcări, cum a fost desenată pe scrierea Palia de la Govora din anul 1640.
În mitologia slavilor de răsărit, dar în special cea rusă, jar-ptița (pasărea de foc) este o pasăre mira­
culoasă cu penele ce strălucesc ca aurul și ca argintul și cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La
miezul nopții ea se arată în grădini și pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminițe. Se spune că o singură
pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac
veșnic frumoasă, tînără și nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănăto­
șească pe cei bolnavi și să redea vederea celor orbi. Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roșu
din mitologia noastră care este sădit în Marea Veșniciei. Am avea multe să le spunem celor care ne-au
despuiat de toate odoarele strămoșești, maimuțărindu-se cu ele că le-ar fi lăstărit sub freză numai lor
asemenea minuni ca să-i lumineze pe ceilalți! Și Măiastra noastră care își duce viața în Celălalt Tărîm,
ca regină a păsărilor, ea își arată arareori splendoarea penajului ei cu strălucire multicoloră, avînd o
nesecată putere magică și un scop justițiar. Uneori apare în ipostaza de pasăre oraculară, iar cîntecul ei
nu răsună decât în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinerește pe loc.
Cum iudeo-cretinismul este cea mai mare hoție făcută în seama creștinismului arimin, au șterpelit
nemernicii și pasărea măiastră a noastră sau fenixul care simbolizează sufletele nemuritoare și la ei au
pus-o ca simbol al învierii lui Cristos după cele 3 zile petrecute în mormînt. Ea este o pasăre sfîntă
care sigur nu a ieșit din țîșnitoarea° cu minuni a lui Avraam sau a întunecimii Sale Iahviță, fiind asociată
Arhanghelului Mihail.
La 50 de zile de la Paști, avem astăzi sărbătoarea intitulată Pogorîrea Sfîntului Duh sau Rusaliile,
dar aceasta este o suprapunere și confiscare a unei sărbători strămoșești legată de înnoirea naturii. La
25 martie cînd ziua depășea ca durată noaptea, se spunea că a înnoit sfînta lumină și odată cu ea își dă
drumul și natura fiind sărbătoarea Paștilor dar și a Anului Nou. Însă nu mergea totul către căldură de la
o zi la alta fiindcă apăreau și zile friguroase cu lapoviță și chiar ninsoare. După 50 de zile de luptă
între frigul ce nu se lăsa dus și primăvara care trebuia să înnoiască natura, biruința era deplină fiindcă
pomii dădeau în floare°, iar asta era semnul clar că natura a izbîndit în înfruntarea ei cu iarna. Atunci
Sfîntul Duh cobora din ceruri prin păsările de foc pentru a sfinți noua creație și ai da un duh nou de
viață. Sărbătoarea se ținea la jumătatea lunii mai după calendarul strămoșesc și nu cum o tot poartă
azi popimea română. Chiar numele sărbătorii ne arată fără putință de tăgadă originea ei strămoșească
fiindcă în limba română cuvîntul rușav înseamnă blond sau roșcat, la care mai putem adăuga, pe rujă:
rumeneală, roșeață ca să arătăm că prima parte a cuvîntului Rusalii face trimitere la culoarea roșcată,
blondă, galbenă sau roșeață, iar lie este o calchiere a vechii expresii „liue” (li: a străluci, a sclipi, a se
aprinde + ue: șoim, uliu șorecar), adică o pasăre strălucitoare și care arde ca focul cum ne spun toate
legendele noastre în această țară a balamucului și a minciunii. Dată după adevăr, este sărbătoarea
păsării de foc trimisă de Tatăl Ceresc pentru a binecuvînta înnoirea întregii Maici Pămîntești cu ener­
giile creației împlinite – deschiderea porților cerului, iar slavii din răsărit care au practicat religia
geților pînă la sfîrșitul secolului X, o numesc Sărbătoarea Verdeții, taman sensul profund din cultura
strămoșească. Dar ea se statornicea aici după 40 de zile în Duminica Rujaliilor. Cînd timpurile nu erau
pocite de iudeo-creștinism, în vechea religie strămoșească această sărbătoare era una de purificare a
naturii atît prin foc datorită acestor păsări de foc, dar și prin sfințirea apelor odată cu scoborîrea lor din
ceruri, pe care le știau ca Sfinte Duhuri. Purificarea locurilor o făceau și călușarii chemînd în sprijin
aceste păsări strigînd „hălăișa”, cuvînt compus din hala: păsări, vijelie + i: a alerga, a zbura + șa: gra­
ție divină, a mulțumi, plăcut, tînăr, frumos, roșu, a jeli. Cînd ajungeau pe pămînt Rujaliile sau Rusa­
liile se îmbăiau în apa limpede a izvoarelor sfințindu-le, iar muritorii prea iscoditori care umblau să
tragă cu coada ochiului la ele erau° loviți de boli ale minții. După îmbăiere ele dansau o horă avînd cor­
pul acoperit cu o pînză foarte subțire, la picioare purtau zurgălăi cum au și călușarii, iar părul era des­
pletit, prin acest ritual ele devenind și protectoare ale apelor, pădurilor și întregii naturi. Datorită veni­
rii lor din cer ca păsări de foc, au fost numite și frumoasele, mîndrele, sînzienele sau șoimărițele (șoim
+ mărite: deosebit, cinste unică), adică tot cum ne zic vechile legende și nu făcăturile celor care ne-au
distrus și ascuns adevărata noastră identitate culturală. Mai avem numele de șoimane (șoim+ An) ca
păsări ale lui An sau Anu trimise pe pămînt pentru a-l sfinți cu har divin nu cu pucioasă satanistă.
Pentru că nu reușeau să le scoată din cap aceste sărbători mioriticilor carpatini, popimea iudeo-cretină
a trecut la afurisit credința strămoșească, spunînd că în fapt rusaliile sînt niște năluci periculoase care
iau mințile oamenilor, îi îmbolnăvesc, aducîndu-le multe alte nenorociri. Și le-au mai amestecat cu
Ielele și Rusalimele, duhurile întunericului ce au participat la uciderea lui Ili, apoi au luat urma marti­
rului în Carpați să tulbure întreg Neamul Ales, dar el a știut atunci cum să se apere de întunecatul
Iarwe care își avea° cuibarul în Rusalim și de Satana.
Pasărea de foc din Carpați a ajuns și în Ki-en-gi dusă de neamul nostru ce și-a găsit sălaș între
Tigru și Eufrat așa cum ne arată fotografiile de mai jos unde prezintă pe un sigliu emeș duhul Inana
primind cinstire de la un preot, iar în față sus este pasărea de foc ori Șaue, mai jos fiind Pomul Vieții.
Lîngă ea este Anu ca părinte ziditor al tuturor văzutelor și nevăzutelor ținînd pe umăr Apa Sîmbetei,
iar deasupra se vede Șaue. În capăt este un Șaue bicefal care ține între capete o piramidă ca simbol al°
Tatălui Ceresc. Rămășițe ale vechii culturi arimine o găsit și la armînii pe care grecii de azi îi conside­
ră „eleni latinizați” de către romani, unde cuvîntul uta înseamnă vultur sau înger păzitor cum rezultă
din expresia „va s' ti l'ea uta!” – te va lua vulturul, vei muri! În mitologia emeșilor, duhul Utu era nu­
mele soarelui simbolizat printr-un vultur fără cap, care avea pe piept o cruce înscrisă în cerc cu brațele
egale unde se duceau sufletele celor vrednici.

Ei considerau această pasăre ca un simbol al divinității Ninurta din Lagash care avea puteri dăruite
de zei. În Nippur, Ninurta ca duh al soarelui era cinstit ca parte a unei triade de zeități, incluzînd pe
Tatăl său, Enlil și mama sa, Ninlil ca divinitate a recoltelor, adică o Mamă Pămîntească din scrierile
esene. Ninurta apare de multe ori înarmat cu o sabie curbată sub formă de seceră cum se vede și pe
discul de la Nebra, un arc cu săgeată, sau un buzdugan care poate lua forma unui leu înaripat cum ne-a
lăsat timpul moștenire tezaurul de la Sînnicolaul Mare cu acel zgripțuroi cu coroană! Dar și neamul
aryas ajuns în India a folosit acest simbol al păsării cu cap dublu ca emblemă a puterii regale. Mai tîr­
ziu, ea apare și în imperiul hitit care a avut capitala la Bogazkoy, pe mai multe monumente care au
ajuns pînă azi. În feudalism, vulturul bicefal este folosit de mai multe culturi, el venind și în epoca mo­
dernă pe stemele mai multor state.

7.2.7 Roata Vieții și toiagul de cîrmuire

Simbolul numit roata vieții era în teozofia strămoșilor noștri o reprezentare grafică a ciclicității în
devenirea continuă, fără a se altera în timpul acestor transformări succesive, ci rămînînd entitatea ce
face parte indestructibilă din multiplu ca structură amplă a Unului. Gautama Budha, după tăblița de
plumb nr. 6 descoperită la Sinaia, ar fi poposit cîțiva ani și pe plaiurile noastre de unde le-a dus alor lui
un alfabet – brahmi – foarte asemănător cu cel folosit de geți pentru a scrie tăblițele și o teofozie unde
la loc de cinste este conceptul simbolizat prin roata vieții. Grecii nu s-au lăsat nici ei îndemnați de
două ori pentru a gusta din teozofia carpatină după cum ne-au venit mărturii peste timp despre ce
gîndeau unii dintre ei care erau mai largi la minte.
Roata Vieții amintită în scrierile filozofice ale lui Pitagora, este numită de Proclus „ciclul gene­
rării”, iar în scrierile lui Orfeu apare simplu ca „roata”. Proclus în Comentariul la Timaios, fila 330
scrie: „Există numai o singură cale de scăpare din ciclul generării pentru suflet, aceasta fiind să se
întoarcă din pelerinajul său în generare, și să se întoarcă la modelul spiritual... după cum spune Orfeu
«să părăsească ciclul și să dobîndească loc de tihnă departe de rele»”. În aceeași lucrare la fila 200
scrie astfel despre suflet: „Sufletul omenesc are un vehicul eteric, legat, cum ne spune Platon, zicînd
că Ziditorul l-ar fi pus într-o trăsură. Este necesar, ca fiecare suflet înaintea acestor corpuri muritoare,
să folosească vehicule eterne și rapide, deoarece el este în simpla-i esență, mișcare.” Și continuă la fila
164: „Cît timp ne aflăm pe culmi nu avem nevoie de acestea care sînt împărțite în organe, pe care le
avem acum coborînd în naștere; vehiculul radios este suficient, deoarece toate simțurile sale sînt
unite.” Dar vehiculul ca formă materială a mișcării era chiar simbolul eliberării sufletului din trup în
ritualul incinerării practicat de geții cei neînfricați, iar în teritoriile locuite de ei în antichitate s-au găsit
zeci de mici căruțe de diferite forme sau unele chiar cu două roți semănînd cu cele din Sumer sau
cvadriga romană.
Al doilea simbol care trebuie discutat este toiagul, fiind în fapt un băț mai subțire în partea de jos și
mai gros în partea de sus, avînd funcții stranii prin puterea lui care putea vindeca pe cei bolnavi, învia
pe cei morți sau aducea moartea peste cei cumpliți și întunecați. Apare pe tăblița 26 turnată în prima
parte a secolului III î.e.n., unde Moș Arimin veghează din înaltul cerului cum oștirea geților i-a înghe­
suit rău pe zburdalnicii gali pentru ceva nepotriviri de gusturi și năravuri ale firii omenești. Dar el este
menționat pe tăblița 41 ca obiectul cu care se pot deschide porțile raiului pentru cei vrednici de a păși
în aceste tărîmuri ale veșniciei cerești.
Vechimea acestui concept simbol la neamurile carpatine și la cele roite de aici către alte meleaguri,
o putem dovedi arheologic ca să crape de ciudă toți revelații împielițați și toate scornelile lor drăcești.
Simbolul roata vieții îl găsim de multe ori pe sigilii sau tăblițele de lut împreună cu toiagul de păstorire
la Anu care era Ziditorul din teologia emeșilor.

În fotografia de mai sus făcută după o tăbliță de lut din secolul XXV î.e.n. îl vedem pe An sau Anu
ținînd în mîna dreaptă cercul sau roata vieții împreună cu toiagul sau un fel de baghetă. Lîngă ea este
același simbol al roții vieții împreună cu toiagul de păstorire descoperit la Cancho Roano, Spania,
vechi de la mijlocul secolului VI î.e.n. Spre dreapta este un detaliu de pe T 9 unde îngerul păzitor care
ține roata vieții în mînă este ascultat de către un călăreț get venit să ia sfat de înțelepciune de la divini­
tate. În capătul din dreapta al° rîndului, am pus chipurile celor doi tartori din mozaism, Iahwe și preaiu­
bitul lui fiu Satana, așa cum i-a dezvăluit arheologia prin ceramica descoperită la Kuntillet Ajrud,
veche din secolele VI-V î.e.n. Aceste adevăruri nerevelate ci foarte înguste și precise arată doi monștri
care au toiegele de „păstorire” la vedere, totul dovedind că mozaismul a fost mereu un cult satanist
al falusului, iar numai minciuna și crima italicilor și grecilor l-au impus în capetele popoarelor Euro­
pei prin iudeo-creștinism ca izvor nesecat de îndobitocire și veșnic întuneric!
Pentru a le închide boturile chiar cu „revelațiile” lor sataniste, dau zicerea din Fără-Tora să nu mai
fie motiv de scandal și hulă că se umblă cu interpretări, și găsim în Facerea la 49,10 cum acest „legă­
mînt” sau toiag trebuie să cîrmuiască întreaga existență a tuturor mozaicilor: „Toiagul de domnie nu
se va depărta de Iuda. Nici toiagul de cîrmuire dintre picioarele lui, pînă va veni Șilo și de el vor
asculta popoarele.” Aici trebuie să fac o precizare cu privire la verbul „a cîrmui” care are atît sensul de
a conduce dar și pe cel de a arăta o direcție de mers, ori tocmai acesta este sensul adevărat din text,
pentru că conducerea o făceau cu „toiagul de domnie”. Încerc să-mi închipui și eu ce frenezie îi apuca
pe rabini cînd în întunericul templului din Ierusalim venea Întunecimea Sa cu „toiagul de cîrmuire” ca
o oiște înainte, iar ei se atîrnau de ea legîndu-se a fi veșnici sutași ai întunericului.
În teologia egiptenilor inelul sau cercul era simbol al eternității, dar acelaș înțeles îl avea și la geții
de pe Istru așa cum amintește poetul latin Marțial în versurile sale.

Pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri, numele Mîntuitorului sau Salvatorului apare scris sub
forma ΙΟΙ, IO, III, toate avînd aceeași semnificație. Dar cele două semne, cercul și toiagul fiind și
litere în alfabetul geților, au și o simbolistică religioasă deosebită. Litera O este pămîntul sau locul de
pe pământ unde se află Muntele Sfînt, Apa Sfîntă și Neamul Ales sau Neamul Scoborîtor din Zei, iar I
reprezintă, toiagul, săgeata, stîlpul, coloana de lumină sau Pomul Vieții ori al Cunoașterii ce unesc
într-o îmbrățișare inefabilă cerul și pămîntul. În partea stîngă am pus o fotografie cu niște pietre foarte
vechi așezate sub forma IOI ce stau de veghe timpului în cîmpie în centrul Angliei, unii presupun că
ele vin din neolitic sau epoca bronzului. Lîngă ea este o fotografie cu un coson al geților unde Șaue
sau vulturul ceresc ține în gheara dreaptă un cerc cu opt biluțe pe margine, iar în gheara stîngă are
toiagul de cîrmuire a Neamurilor, și mai departe este un detaliu de pe această monedă. Formula IO
avea și un rol magic pentru că se găsește la egipteni prin sintagma IOh pusă pentru zeul Thot și în poe­
mul Odiseea unde Zeus este invocat de către iubiții greci cu formula IO Komos. Numele arhaic al lui
Jupiter era IOu Pater, cuvînt ce se mai găsește la gnostici și în scrierile împăratului Iulian Apostatul.
Pentru creștini IO înseamnă începutul și sfîrșitul, adică Principiul sau Unul din care s-a născut totul și
în care se întoarce totul dar care nu se potrivește deloc cu dogmatismul și turbarea Torei.

7.2.8 Crucea și steaua cu șase colțuri

Studii științifice de dată recentă, au pus în evidență faptul că atît materia moartă dar în special ma­
teria vie emit unde care ne influențează aura și implicit structura bioenergetică numită uneori și suflet.
Dar aura noastră personală este influențată atît de culorile din jurul nostru cît și a culorilor hainelor pe
care le îmbrăcăm. Tot în contextul acestor studii, s-a observat că semnul crucii este cea mai bună sau
desăvîrșită formă de emitere a unor cîmpuri energetice benefice, iar în eme-gi, cuvîntul tomu are sen­
sul de cruce, dar și desăvîrșit sau perfect. Au trebuit să treacă 6000 de ani ca să ne descoperim° adevăra­
tele valori spirituale și culturale ale strămoșilor noștri geți iar unele lepre trădătoare spun că acest
neam era mai mult sălbatic!

Pentru a dovedi vechimea acestui simbol pe meleagurile noastre am pus spre veșnică înluminare în
partea stîngă crucea înscrisă în cerc cum au desenat-o în peștera Coliboaia în urmă cu 40000 de ani,
oamenii ce locuiau aceste teritorii, șterse cu atîta ură din cartea istoriei! Lîngă ea este o fotografie cu
semne găsite în peștera Gaura Chindiei, vechi de cca 12000 de ani unde apare și crucea cu brațe egale
și nimeni nu vrea să audă de aceste adevăruri zguduitoare ale istoriei noastre străvechi. Spre dreapta
am pus tăblița rotundă de la Tărtăria făcută din lut pe la anii 6250 î.e.n. care este împărțită în patru
părți egale printr-o cruce, fiind înscrisă în cercul ce formează marginea acesteia. Mai departe este o
cruce înscrisă în cerc desenată pe un vas care vine din cultura Cucuteni, vechi de pe la 4500 î.e.n. În
capăt este un mic disc de bronz din Sumer de la anii 2800 î.e.n. și care reproduce simbolul de la Cucu­
teni și de la Coliboaia, dovedind prin aceasta legătura spirituală dar și de neam între cele două culturi.

În rîndul de sus am pus o poză a duhului emeș Ninurta (nin: prinț, răsărit, dimineață + ur: a
înconjura, a străluci, a forma un cerc + ta: natură, caracter, cinste mare) care poartă la gît crucea cu
brațele egale ca să nu mai fie nici o discuție despre rolul ei sacru cum behăie leprele iudeo-cretine că
acest simbol nu a fost sacru pînă la crucificarea născocitului Hristos! Spre dreapta am pus simbolul lui
Utu – Sfîntul Soare – care este un fel de pasăre cerească fără cap, iar pe piept poartă o cruce înscrisă în
cerc, din centrul ei izvorînd patru rîuri. Lîngă el sînt forme de cruce descoperite la Bozioru, vechi de
pe la începutul mileniului III î.e.n. Sar în ochi aceste două forme de cruce pe care monstruoșii iudeo-
cretini le numesc „greacă” și „italică” deși dovezile de mai sus cît și cele de jos arată că ele au aparți­
nut cultului religiei crucii timp de peste 4000 de ani, adică religia neamurilor carpatine.

Faimoasa „cruce greacă” descoperită la Fizeșul Gherlei, veche din secolul VIII î.e.n. (aici descope­
rindu-se și o „cruce italică”), iar lîngă ea este o monedă bătută de împăratul get Constantin cel Mare,
pe care leprele l-au făcut părințelul iudeo-satanismului, iar dovada istorică arată la ce minciuni am fost
supuși de peste 1600 de ani. Lîngă ea este o monedă a regelui geto-got din Spania, Sisebutus de pe la
anii 615 care arată că cei spurcați „arieni” de către iudeo-cretini, foloseau o cruce identică cu cea a
emeșilor, cu cea din munții Buzăului, cu cea a geților și cu cea a împăratului Constintin cel Mare! În
capăt este o cruce de la intrarea în mănăstirea Sinaia unde asemănarea cu crucea purtată de Ninurta
este uluitoare, iar pentru celelalte trebuie să înțelegem istoria numai pe seama coincidențelor puse la
cale de vreun afurisit carpatin. Să nu ne mai aburiți cu vedeniile iudeo-cretine fiindcă tot mai mulți au
început să se uite chiorîș la ele. Crucea înscrisă în cerc simboliza matricea de început a existenței
cerului și pămîntului. Formula sacră a budiștilor OM MANI PADME HUM (Om giuvaier în floarea de
Lotus), spune legenda că era săpată pe pecetea lui Budha pe care i-a dat-o discipolului său preferat
Ananda ca să o aplice în vîrful muntelui celor 5 elemente – adică centrul sau vatra focului veșnic și cei
4 poli care formează punctele cardinale sau crucea, concept ce indică limpede muntele sfînt Meru.

În stînga este simbolul duhului Inana de la emeși care era o stea cu opt raze, zeița Lunii cum au
interpretat-o „specialiștii” deși ei nu aveau statui ca romanii și grecii, iar lîngă ea este simbolul din
lăcașul de cult de la Șinca Veche din mileniul V î.e.n. sau prima parte a celui următor. Lîngă ea am
pus o formă pentru producerea de amulete de plumb care poartă o inscripție galică sau celtică, fiind
descoperită în vestul Bulgariei, la Branya Stena, regiunea Pernik. Și prin aceste dovezi istorice am
adeverit că „steaua lui David” este încă o hoție din cultura străbună, iar istoria lor este clădită numai
pe minciună. Spre dreapta este simbolul lui Utu sau al Sfîntului Soare, unde apare crucea cu cele patru
rîuri ieșite din mijlocul ei, fiind prin stilizare și simbolul Inanei. De precizat că în religia lor ca și a
geților soarele și luna se aflau în aceeași relație pe care ne-o spun „basmele” noastre populare, la care
nimeni nu are urechi să audă. În capătul din dreapta am pus un talisman iudo-creștin din secolele III-V
ale° erei noastre, descoperit în Italia și „dispărut” fără urmă după ce s-a înțeles ce reprezintă. Și acest
obiect este încă o dovadă cum ne-au falsificat și batjocorit leprele iudeo-cretine și iudeo-sataniste reli­
gia străbună, fiindcă nereușind să o scoată din capul muritorilor, le-au blasfemiat principalul simbol
al sacrului, spurcîndu-l că ar fi făcut din patru „legăminte” ale Talpei Iadului. Așa au făcut jegurile și
cu svastica străbună, după ce au folosit-o doi ani pînă au îngenunchiat imperiul rus, au trimis-o apoi
lui A. Hidler împreună cu ideologia național-socialistă și sfetnici de taină de unde s-a născut cea mai
mare urgie a secolului XX. Crucea ne-a fost transmisă din generație în generație și astfel o folosim și
astăzi pe porțile de lemn ale caselor, pe covoare sau cusături. Ea apare în mai multe forme pe pereții
sitului arheologic din comuna Bozioru, județul Buzău din mileniul III î.e.n. fiind simbol al sacrului atît
la vechii egipteni cît și la incași. Prin cele arătate mai înainte am dovedit că acest simbol al sacrului ca
și altele, ne aparține nouă, fiindcă s-a născut pe aceste meleaguri în urmă cu 40000 de ani, iar noi cei
de azi sîntem purtătorii direcți ai acestei culturi fabuloase, de care mulți au avut grijă să nu se știe
nimic timp de 2000 de ani! Cum strămoșii noștri erau mari iubitori de cele cerești, au găsit și semnul
crucii pe crugul ceriului chiar dacă unii se vor supăra pînă le vor crăpa gușele pline cu venin.

În stînga sînt două fotografii ale Constelației Lebăda sau Crucea Nordului pe care strămoșii noștri o
mai numeau Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopții, iar semnul rezultat este a unui X cu un braț
ceva mai lung datorită unei așezări aparte a stelelor. Dar simbolul îl găsim printre cele scrise pe stînca
de la Gaura Chindiei din mileniile XV-XI î.e.n., iar legendele spun că respectivele semne au fost lăsate
de către urieși, fiind forma alfabetului sfînt pentru luminarea strămoșilor noștri. Semnul era purtat și
pe scuturile faimoșilor oșteni ai viteazului mato Boero Bisto cum se vede în fotografia din dreapta.

Fotografia de mai sus – stînga – este o parte a jugului de pe la anii 1800 păstrat la Muzeul obiceiu­
rilor populare din Gura-Humorului pe care se vede cioplit între cele două locuri unde sînt prinși boii,
semnele IXI care se repetă de nenumărate ori. Ori ele sînt desenate și în peștera de la Gaura Chindiei,
cum se vede mai sus, ceea ce dovedește că aveau un profund caracter religios, iar strămoșii noștri le-au
păstrat cu sfințenie timp de peste 14000 de ani! În eme-gi semnele IXI se citesc igi care înseamnă
ochi, a privi, a străluci, înfățișare, iar igi-gi sînt alt nume pentru ființele de lumină. Poate că prin aceste
semne se invocau făpturile cerești să binecuvînteze cei doi boi – erau și acestea animale totemice – dar
și întreaga muncă și existență a țăranului, fiindcă alături de ele apare și șarpele. În capăt avem un deta­
liu din acest jug unde se vede crucea cu brațele egale, iar deasupra este un simbol format din trei cer­
curi turtite și lipite unele de altele, avînd fiecare cîte un cerc mic în mijloc, sugerînd Sfînta Familie din
vechea teozofie arimină. Dacă luăm și lungimea separată a semnului din această constelație, vedem cu
mare ușurință, crucea numită de pricepuții în scorneli „italică” fi-le-ar blestemate în vecii vecilor
semințiile și numele!
Crucea este în tradiția iudeo-creștină Arborele Vieții, Stîlpul Cerului sau Pomul Cunoașterii așa
cum apare pe tăblița rotundă descoperită la Tărtăria. La mozaicii ivriți, regula este tocmai să nu cu­
noști pentru că au rabinii grijă să te lumineze în întunericul necunoașterii.
 Dar ticăloșia cu cele patru legăminte de la începuturile iudeo-cretinismului a fost scoasă să ne
„lumineze” și în zilele noastre și chiar pe plaiurile mioritice, batjocura fiind făcută de către un român.
Asemenea mîrșăvii au încăput pe postul public de radio la data de 14 septembrie 2012 de sărbătoarea
Ziua Crucii, cînd la Radio Iași redactorul Laurențiu Ursache, în emisiunea „Cîntecul meu drag” de la
orele 19 a spus că semnul crucii este un simbol al falusului, iar în culturile orientale – fără a preciza
care – crucea simbolizează Pomul Vieții. Să-i amintesc scîrbavnicei otrepe că nu în culturile Orien­
tului apare acest simbol cum arată fotografiile de mai înainte, ci numai la noi, la emeși, neamul nostru
răzlețit prin acele locuri arse de soare și ura jegurilor semite, și că de peste 200 de ani jigodiile cazare
se străduiesc să-i facă pe emeși semiți sadea și chiar mai mult, că ar fi luat roua lor de spiritualitate de
la subțirii akadieni. În fapt nemernicul de la Radio Iași – supărat pînă peste poate de ce am pus eu pe
site cu privire la originile mozaismului și a iudeo-cretinismului – a vrut să-mi ardă una peste bot, în­
cercînd să „dovedească” pentru mințile unineuronale, că toată cultura lumii vine din cea lăstărită în
Mesopotamia prin frezele celor ce se păducheau cu Satana, fiind cunoscută astăzi ca faimoasa cultură
akkadiano-sumeriano-evreiască ce a ajuns și pe malurile Bahluiului. De la Radio Iași mi-a fost dat să
aud atîta ură și batjocură la adresa istoriei și culturii noastre identitare încît trebuie să cred că cei mai
mulți din această clică de tîrîturi sînt puiți cu Talpa Iadului sau vreunul dintre urmașii lui.
Afirmația stîrpiturii proțăpită în fața microfoanelor postului de radio are legătură și cu crucea din 4
legăminte descoperită în Italia și pusă de mine pe site ca să știe tot omul că la începuturi iudeo-creti­
nismul a fost un cult falic, dar și cu noile idei ale mafiei cazare ce lucrează de zor la o nouă făcătură,
urmărind să le bage europenilor în cap faptul că primele forme de civilizație au apărut în Mesopota­
mia în mileniul VII î.e.n și de aici s-a răspîndit în toată lumea, inclusiv în Europa, desigur nemerni­
cii „uitînd” și de situl de la Göbekli Tepe din mileniul XII î.e.n. Iar dacă la ei s-a înfipt țîțîna culturii
lumii, atunci musai trebuie ca tot pe acolo să fi apărut și semnul crucii ca simbol al sacrului, iar pe aici
prin jurul Carpaților ar fi fost un neam de behăitori dar care nu are nici o legătură cu strălucita cultură
akkadiano-sumeriano-evreiască ieșită din sula lui Iahwe în urmă cu vreo 7000 de ani! Ei au precedente
numeroase în direcția semitizării culturii europene, iar una dintre ele este golănia cu falusul Talpei Ia­
dului ca unic izvor de înmulțire a neamului omenesc și de înțelepciune străluce, pusă la cale de S.
Freud cu psihanaliza lui falică, „știință” pe care astăzi nu mai dă nimeni o para chioară fiind conside­
rată o nebunie a unui psihopat cam așa cum sînt toți mozaicii fanatici!

7.2.9 Cununa Miresei, Căsătoria

Cununia sacră amintită de mai multe ori în miturile emeș care avea loc la echinocțiul de primăvară,
între° Inanna ca duh al lunii ce apăra înnoirea vieții pe pămînt în toate formele atît al plantelor, al
animalelor cît și al oamenilor și Dumuzi sau Fiul Luminii, ca duh al împlinirii naturii și a roadelor îm­
belșugate. Avea ca simbol o stea cu opt raze cum am arătat mai înainte. În cadrul acestui ritual religios,
lugal (căpetenia civilă a cetății) se substituia lui Dumuzi pentru o noapte pe care o petrecea în templu,
fiind și timpul în care se sărbătorea Anul Nou pe 25 martie, relația specială dintre neamul omenesc și
divinitate, concepte care stau în fapt la baza cununiei sacre. În unele cînturi Inanna este numită Re­
gina Cerului, „prima fiică a Lunii” ca simbol unic al fertilității și germinării fiindcă viața era privită ca
un dar divin și nimeni nu avea dreptul să o batjocorească: „O, Regina mea a Cerului și Pământului,/
Regina întregului univers”, iar Dumuzi care se căsătorește ritualic cu ea este numit „Domnul
Dragostei și fertilității, Mirele divin”. Fiul Luminii al emeșilor este îndemnat de către Inanna să-i are
cu plugul lui locurile umede și bune de însămînțat dar culturnicii occidentali au tras concluzia că este
vorba de ceva împerecheri focoase ca la vechii greci și înfierbîntații ivriți. Ori se știe că emeșii folo­
seau un plug simplu pentru aratul terenului nisipos din Ki-en-gi odată cu venirea primăverii la ei, iar
toată regiunea era plină de umezeală datorită folosirii unei agriculturi bazate pe irigații prin canale,
Inanna primind sămînța pentru germinare, era în fapt Maica Pămîntească de la noi, iar ritualul ne amin­
tește de obiceiul tînjalei din Țara Oașului de nu vor spune pricepuții că românii, de turbați și destrăbă­
lați ce erau, își căutau ogoirea pohtelor sexuale în vreo bortă din pămînt. Multe și mari jigodii s-au
adunat sub a cerurilor cort ca să ne spurce istoria și cultura identitară!
Aceste realități istorice le găsim în descoperirea de la Sultana, cultura Gumelnița, unde într-un
castron de lut sînt puse două mici statuete cu capetele asemănătoare ca ale păsărilor, un bărbat care ține
de după umeri o femeie, într-un gest plin de căldură ce reprezintă în fapt actul căsătoriei între Tatăl Ce-