Getia și Dacia II

Gogaion/Kogaion,

muntele sfînt al ,,Neamului Scoborîtor din Zei”

Era după spusa unor scriitori antici muntele sacru al geţilor undeva în Carpaţi pe care istoria încă nu l-
a localizat pentru cunoaşterea noastră. Ca să-l nimerim şi pe acesta în întunericul întunecaţilor, trebuie să
purcedem la drum cu un dram de lumină şi ceva mai multă minte. Să încercăm a agonisi niscai informaţii
adunate cu ţîrîita de ici de colo de pe unde au scăpat de ghearele sataniştilor care ne-au falsificat cu atîta
ciudă istoria.

,,Nespecialistul” N. Densuşianu în lucrarea Dacia preistorică, la paginile 302-303 ne dă un tras din

poetul Marţial dedicat prietenului său Marcellius ce însoţea armatele lui Domiţian în anul 86 plecate spre
Istru să poarte război împotriva geţilor: ,,Marcelline, ostaşule, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul
de nord al hyperboreilor şi astrele polului getic care de abia se mişcă. Iată şi stîncile lui Prometeu.
Iată şi muntele acela faimos în legende. În curînd tu vei vedea toate acestea din apropiere cu ochii tăi
proprii. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense ale bătrînului, vei zice: Da,
el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, şi la aceste cuvinte tu vei putea să mai adaugi că: acela care
a fost în stare să sufere astfel de chinuri a putut într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.” Despre
aceste ziceri, istoricii români nu zic nici ,,pardon” iar dacă le-ar intra din greşeală sub freză ar da în
bălăbăneală.

Informaţiile din text coroborate cu cele furnizate de tăbliţele de plumb dau imaginea reală, atît cît o
mai putem reconstitui, a fabuloasei spiritualităţi a neamului get de ziditor al neamului omenesc prin
Sîntu, recunoscută chiar de către romani care nu ne-au vrut binele niciodată . Dar pe tăbliţele noastre
apare de mai multe ori acest bătrîn stînd în picioare cu un toiag în mînă sau un profil pînă mai jos de
umeri cu un miel lîngă el iar părul pe cap este strîns cu o bentiţă.

Textul poetului latin mai conţine o afirmaţie năucitoare pentru cultura Europei; neamul omenesc s-a
născut din geţii scoborîtori din zei, în jurul acestui munte fabulos şi sfînt şi de aici s-au împrăştiat în
cele patru zări iar povestea era cunoscută de toată antichitatea pe la anii 100 ai erei noastre. Numai
că, după ce au intrat în graţiile împăratului Traian, sataniştii mozaici au pus ei de o plăsmuire prin care
toate Neamurile pămîntului au ieşit din puşcoacea plină de nobilă sămînţă a lui Avram iar italicii şi grecii
s-au alăturat acestor conspiratori împotriva strămoşilor noştri geţi, reuşind la sfîrşitul secolului lV să
impună în imperiul roman o istorie falsificată în totalitate şi o religie drăcească – cultul minciunii şi al
Satanei.

Rădăcinile legendelor geţilor le găsim – dacă ştim să le căutăm – chiar la marii filozofi greci care nu s-
au îngreţoşat săracii înfruptîndu-se din glagoria mioriticilor carpatini. În Viziunea lui Er din Republica lui
Platon, pe care nu-l acuz de hoţie pentru că încă nimeni nu a reclamat paguba, personajul era fiul lui
Armenios – Ariminus este strămoşul geţilor – din Pamphilia, mic regat din centrul Asiei Mici. Fiind ucis
în luptă el este adus acasă pentru înmormîntare dar trupul lui nu putre-zeşte şi cît timp s-a ţinut doliul,
sufletul lui s-a urcat la ceruri şi s-a întors înapoi în corp însănătoşindu-l. Spune că urcarea la cer s-a făcut
printr-o coloană a unui vîrtej format din şapte sfere, înconjurate de o a opta care se mişcă într-o rotaţie
armonioasă. Cînd a ajuns în cer sufletul s-a oprit într-o cîmpie unde a făcut un popas şi plecînd mai
departe a ajuns într-un loc unde era o lumină ca o coloană ce cuprindea întreg cerul şi pămîntul cu o
culoare ca cea a curcubeului dar mult mai strălucitoare şi mai pură. Prin această coloană de lumină
sufletele văd legăturile cerului cu pămîntul iar de aceste legături era prins fusul sorţii, format dintr-o roată
mare în care se învîrteau şapte roţi mai mici. În poemul Iliada în cîntul Xl, primul vers aminteşte de zeiţa
Eris care aducea pe capul muritorilor numai lupte şi măcelurilor, adică moarte şi înviere pentru cei
vrednici și credincioși.

Zicerile noastre strămoşeşti, ne-au lăsat spre aducere aminte – dacă mai are cine să priceapă – că
pămîntul se sprijină pe patru stîlpi şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăcește în jurul
ei. În centrul pămîntului este un munte pe care stă Dumnezeu, acolo este cetatea lui Dumnezeu şi Mărul
roşu. Mărul roşu este osia pămîntului. El se găseşte acolo unde este buricul Pămîntului. Alt mit spune că
Dumnezeu e întruchipat ca un bătrîn sfătos, căci numai bătrînii sînt plini de înţelepciune, cu faţa albă
frumoasă, acoperită de o barbă tot aşa de albă ca omătul şi de un păr bogat şi căzut în plete pe spate, ca la
bătrînii şi cucernicii preoţi. Deşi bătrîn e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la
începuturile ei. Ori erau smintiţi rău strămoşii noştri, ori trebuie să punem mîna pe par şi să ieşim la
drumul mare să curăţăm Ţara de răi şi de rele. Imaginile prezentate de textul lui Marţial sînt cele ale lui
Sîntu cum apare pe tăbliţa 5 iar descrierea mioritică este asemănătoare cu cea făcută de poetul roman în
scrisoarea sa. Să lăsăm dracului coincidenţele sau interpretările înveninate şi să ne acceptăm adevărata
istorie, căci numai aşa vom ieşi din mocirla în care ne bălăcim de atîta amar de vreme.

Muntele Sfînt sau Muntele Ascuns al geţilor de unde Dumnezeu conducea rosturile neamului
omenesc are trei trepte de iniţiere: peştera Ialomiţei sau a lui Zamolxe, platoul Babele şi vîrful Omu sau
creaţia Mamei Pământ din îmbrăţişarea cu Tatăl Ceresc, unde s-a născut neamul ales al creatorului,
adică ,,neamul scoborîtor din zei” cum bine zis-a poetul roman Ovidiu în versurile sale către mato
Cotizo, cînd se afla pe la anii 15 ai erei noastre mazîlit la Tomis. Iar lîngă peştera sfînta Ana s-au găsit
tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri care şi astăzi stau ascunse la Institutul de Arheologie din
Bucureşti.

Această realitate teozofică era cunoscută de foarte multă vreme pentru că apare în Iliada unde Fii
Cerului şi Pămîntului, titanii, după o aprigă luptă cu zeii grecilor cocoţaţi în Olimp, au fost înfrînţi şi
osîndiţi să trăiască în Tartar, partea cea mai întunecată a lumii subpămîntene. Ori numai geţii se
considerau popor născut din zei, adică fii ai Cerului şi Pămîntului, iar povestea ne dezvăluie timpul cînd
aheii şi-au pus de o religie proprie, pe seama celei a geţilor, dar mai drăcoasă şi mai spăimoasă! Ţinîndu-
se că i-au învins pe aceştia, i-au obligat drept despăgubire să ţină în braţe iadul – Tartar – denumire care
arată că Tărtăria ca centru religios a neamurilor arimine a existat pînă către secolele Xl î.e.n. Hesiod preia
ideile din poemul homeric în scrierea Teogonia. Şi vîntuitul Ioan în Apocaleapşa lui spune acelaşi lucru
văzînd damblagitul numai cai verzi pe pereţi şi drăcuşori bogheţi.

Polul getic(axis) din scrisorica lui Marţial este osia sau centrul lumii, axul, polul nord, buricul
pămîntului, bolta cerească, adică pentru latini lucrurile erau foarte clare în acel moment numai că pe noi
care ne priveşte direct această istorie, ne-a apucat sminteala înainte de a ne lumina şi de atunci o ţinem tot
într-un balamuc al întunecaţilor. Aici este localizat Arborele Vieţii sau Arborele Cunoaşterii, Stîlpul
Cerului sau Mărul roşu din mitologia noastră de unde l-au preluat atîţia mişei cu care se fălesc de nu-şi
mai încap în pene. Pentru luminarea noastră în astă cale dau un tras din scrierea esenă Tatăl Ceresc, adică
getă după calea Adevărului adevărat și nu cel furat ori făcut de către stîrpituri: ,,Este un rîu care curge
spre Marea Veșnică./ Pe malul rîului se înalță Arborele Sfînt al Vieții./ Acolo locuiește Tatăl meu Ceresc
și locuința mea este în El./ Tatăl Ceresc și cu mine sîntem una.”

Platon scria despre axis mundi că era cel mai luminos loc al pămîntului fiind făcut din diamant. Bine
că era luminos şi din preaplinul elenului ne-a curs şi nouă în ochi ceva înluminare. Clement din
Alexandria spunea despre acelaşi fenomen, că această coloană luminoasă este o reprezentare aniconică a
divinităţii… o rază a Soarelui spiritual. Pentru românii de astăzi însă, este o gaură neagră a întunecimii
iudeo-sataniste!

Poetul Ovidiu amintit mai sus, în Fastele spune că ,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului – Geticus
polus - ” (să luaţi aminte otrepe criminale) şi pune în gura zeului vorbele: ,,Eu unul singur am dreptul să
învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului… însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia
mea”. Pentru antici, aici în munţii Carpaţi unde era Muntele Sfînt al religiei strămoşilor noştri,
Dumnezeu făcătorul neamului omenesc îşi avea cetatea, era şi axul lumii sau polul getic, şi nu un petic
oarecare de pământ unde se putea căca orice tîrîtură cum fac astăzi leprele sioniste care ne împroaşcă cu
scîrnă de holocaust.

Chiar pe la începutul secolului XV, în Mapamondul Borgian aflat în Biblioteca Apostolică a

Vaticanului există o hartă a lumii incizată în aramă cu diametrul de cca 640 mm, unde teritoriul locuit de
neamul nostru este prezentat ca centrul lumii, Buricul Pămîntului sau Osia Lumii. Dar astea sînt probele
care au scăpat de filtrele lui Aghiuţă; ce stă ascuns însă în arhiva secretă a Vaticanului va îngrozi lumea!

Dacă vrem să mai ştim şi altceva, atunci să căutam în sanscrita vechilor rahmani şi vom găsi cuvîntul
mandala care are sensul de disc, cerc, orbită astrală, simbol sacru esenţial în budism, totodată fiind obiect
de ritual şi imagine simbol. Noţiunea apare încă în Rigveda(jumătatea mileniului ll î.e.n.) iar în prezent
are sensul de hartă a universului dar şi un sens profund de integrare de la Multiplu la Unu şi al
dezintegrării de la Unu la Multiplu. Mai are sensul de roata timpului, dar şi ciclu al reîncarnărilor, fiind un
Axis Mundi. Cînd căutăm mai avem şi noroc să găsim chiar dacă minciuna este groasă şi adevărul
îngropat adînc. Prea aţi batjocorit memoria neamului strămoşesc get iar eu pot doar să spun că sînteţi
ucigaşi de neam şi ţară, fi-v-ar neamul de ocară şi viaţa de balamuc, lui Satana să vă duc.

Musulmanii, care au gustat şi ei neprihăniţii din înţelepciunea mioritică prin intermediul furăciunii
ivrite, spun despre coloana lumii că este o coloană de lumină care readuce sufletele la Principiul lor.
Parcă l-ar fi citit şi ei pe Platon! Ai noştri strămoşi cu glagorie subţire şi zburdalnică spun despre coloana
cerului că este o coloană de lumină! Da’ de cînd şi pînă unde ne-am pupat noi în istorie cu arabii
musulmani? Polul getic sau axis mundi era simbolizat printr-un toiag, prin pietre verticale aşezate în
temple sau pe munţi aşa cum au fost cele descoperite la Gura – Hăitii şi la peştera Polovragi, sau şarpele
care se înfăşoară pe toiag. Iar Muntele Meru din mitologia noastră este întreitul stîlp al cerului ca
reflectare a celor trei faze ale iniţierii în religia strămoşească.

Românii îşi ciopleau pe stîlpii caselor, ce simbolizau o translarea a stîlpului Cerului – Pomul Vieţii sau
al Cunoaşterii – în lumea pămîntească, cercuri cu un punct în mijloc însemnînd universul, cruci de mai
multe feluri dar cu braţele egale, cruci înscrise în cerc, stele cu şase raze libere sau înscrise în cerc. spirale
sau svastici. Noroc că nu au zăpsit leprele sioniste semnele, fiindcă ne-ar fi dovedit că sîntem un popor
antisemit din ,,vremi imemoriale”! Dar este timp şi pentru o asemenea născocire. Iar aceste simboluri
sacre se găsesc şi pe resturile ceramice din mileniile lV – l î.e.n. descoperite în spațiul mioritic de la
Nistru pîn’ la Tisa unde toți strămoșii plînsu-mi-sa, şi din Podolia la Hem, unde getbegeții gem!

Arborele Vieţii, Osia Pămîntului sau axis mundi – după zicerea latinilor – este stilizat şi în troiţele
românilor, pe care încă nu s-a găsit falsificator să le revendice!
 În ezoterismul musulman, centrul lumii este ,,muntele polar” sau „muntele Gîf”. În limba română
cuvîntul gîf: covată mică, măsură pentru vama la moară; adică locul unde eşti cîntărit şi vămuit pentru
faptele făcute pe pămînt.

Vîrful Omu din Bucegi este situat în masivul M(or)aru. În India şi Tibetul lamaist axul lumii după
care se roteşte pămîntul este în muntele Meru, un munte sfînt. În emegi/sumeriană, limba pe care a
vorbit-o populaţia ce a plecat din Carpaţi în Sumer pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. cuvîntul meru are
sensul de şarpe înfășurat pe un toiag aşa cum s-a păstrat şi în mitologia noastră privitor la osia
Pămîntului pe care era încolăcit un balaur şi înseamnă polul getic sau axis mundi. Hermes Trismegistul
avea un caduceu format dintr-un toiag pe care erau înfăşuraţi doi şerpi iar toiagul lui Mercur de la romani
era identic cu acesta. Un asemenea caduceu avea Sarmis şi mai au mitropoliţii românilor dar care nu mai
vreau să ştie cine le-a făcut acest dar miraculos.

Tradiţiile noastre spun despre curcubeu că este unirea dintre cer şi pământ iar cele şapte culori ale
curcubeului sînt culorile Muntelui Meru care este centrul lumii aşa cum este şi în Viziunea lui Er după
peana priceputului Platon şi a celor din stirpea lui. În iconografia creştină Iisus tronează în mijlocul unui
curcubeu.

Pe muntele Meru – M(or)aru – este tronul regelui lumii, Dumnezeu dar şi Măru roşu – iar din cei
patru versanţi pleacă patru drumuri în cele patru direcţii cardinale care duc la cei patru poli. Adică
muntele Meru era vatra unde arde Focul Sfînt sau Viu al luminii lumii iar cele patru direcții formează
semnul crucii. Ori în localitatea Poduri din judeţul Neamţ s-a descoperit o vatră în formă de cruce cu un
locaş în mijloc pentru arderea jertfei arătînd caracterul sacru al crucii cu braţele egale şi al vetrei unde
ardea focul viu. Asemenea forme din metal erau purtate la gît de geţi ca podoabe sau talismane.

Crucea înscrisă în cerc simboliza matricea de început al existenţei cerului şi pămîntului. Pomul Vieţii
sau al Cunoaşterii avea 5 rădăcini ale energiilor benefice care se înfigeau în trupul Mamei Pământ.
Formula sacră a budiştilor OM MANI PADME HUM(Om giuvaier în floarea de Lotus), spune legenda că
era săpată pe pecetea lui Budha pe care i-a dat-o discipolului său preferat Ananda ca să o aplice în vîrful
muntelui celor 5 elemente – adică centrul sau vatra şi cei 4 poli care formează punctele cardinale sau
crucea, concept ce indică limpede muntele sfînt Meru. Din tăbliţele geţilor rezultă că un oriental numit
Gomtaro a vizitat toriştea străbună unde a prins gust de înţelepciunea mioritică pe care a dus-o în India pe
la sfîrşitul secolului Vl î.e.n. după cum dovedeşte fără putinţă de tăgadă alfabetul brahmi folosit de budişti
dar şi întreaga lor filozofie şi teozofie.

Apollodor din Atena trăitor în secolul ll î.e.n. stabileşte pe baza unor scrieri mai vechi că muntele
Atlas unde a fost înlănţuit Prometeu era situat în ţara hiperboreilor. Dar asta o spune şi Marţial cît şi
alte izvoare antice şi ca să lămurit pe deplin că muntele Meru de unde Dumnezeu conduce lumea este
muntele Moraru din masivul Bucegi voi analiza semantica veche a acestui cuvînt. În română buci sînt
fuioarele de cînepă, iar gi înseamnă strălucitor, luminos; deci totul într-o consonanţă perfectă cu ce spune
mitologia de la noi, de la musulmani, ce a scris Platon şi alţi antici greci şi romani vrednici de luare-
aminte, ce spun budiştii indieni şi tibetani, Muntele Meru – M(or)aru din Bucegi este Muntele Sfînt
sau Kogaion – unde prin osia Pămîntului sufletele se înalţă la ceruri sun forma unor vîrtejuri sau fuioare
de lumină pentru lumina divină. Toamna femeile de la sate duceau la biserică un fuior pe care preotul îl
sfinţea. Cînd cineva din neam avea vedenii sau auireli, era şters ca ochi cu acest fuior şi bolunzenia era
alungată.

Ce minune ar fi pe neamul român să mai avem asemenea fuioare sfinţite, am reuşi să lecuim întreg
poporul în frunte cu corifeii lui de vedenii şi sminteli. În jurul vîrfului Omu chiar se văd frecvent aceste
coloane de lumină deosebită care se înalţă către cer, fenomen pe cît de spectaculos pe atît de inexplicabil,
mai ales că are loc în urma unor evenimente ce nu pot fi înţelese pînă în prezent.

Crucea este în tradiția creştină Arborele Vieţii, Stîlpul Cerului sau Pomul Cunoaşterii așa cum apare pe
tăblița rotundă descoperită la Tărtăria. La mozaicii ivriţi regula este tocmai să nu cunoşti pentru că au
rabinii grijă să te lumineze în întunericul necunoaşterii.

Zoharul şi Cabala – a doua hoţie a ivriţilor făcută în dauna noastră - vorbesc de doi arbori cosmici,
unul care îşi întinde ramurile în cer iar celălalt şi le întinde în pământ dar ambii au un singur trunchi.
Povestea este luată din scrierile strămoşilor noştri care, fugăriţi de răutăţile slavilor şi grecilor au plecat în
secolul lX-X din sudul Dunării sub numele de bogomili şi s-au stabilit prin Germania, Italia şi sudul
Franţei în Occitania. Aici în Occitania, pe la mijlocul secolului Xl apare pentru prima dată Cabala, citind-
o, şi orbii pe întuneric văd hoţia ivriţilor numai cultura occidentală nu vede nimic pentru că nu are interes
să vadă. Despre noi ce să spun, sîntem orbiţi de atîta prostie şi făcătură drăcească.

Constantinus împăratul imperiului roman de neam get, intră în Roma în anul 357 cu steagurile getice
pe care fîlfîia şuierînd balaurul cu cap de lup şi trup de şarpe dar numai noi nu vrem să ştim asemenea
fapte. În mitologia europeană dragonul păzea lîna de aur şi tot el era pîndar al grădinii hesperidelor, iar
înfăşurarea lui pe toiag era simbolul veşniciei. Pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri vedem
numeroase asemenea imagini, dar liftele spun că sînt falsurile unei minţi geniale pe care specialiştii noştri
l-au mirosit din prima adulmecare. Alţi specialişti mai ticăloşi decît ticăloşii spun că aceste comori ale
neamului nostru străbun sînt făcătura… K.G.B! În budism dragonul se identifică cu Principiul, cu focul
veşnic şi el face soma, băutura miraculoasă care aduce nemurirea. În limba română cuvîntul samă are
sensul de judecată, moarte, pragul ce te duce către cele veşnice.

Regele legendar al britonilor Arthur, de origine sarmat/scit danubian avea pe steagul său de luptă un
dragon colorat pe burtă în roşu, galben pe partea laterală şi albastru pe spate, un tricolor zburător arimin.
Iar scriitorul englez Thomas Malory în cartea Moartea regelui Arthur Bucureşti 1979, spune despre acest
rigă al lor că era împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei şi Daciei. Ptiu!!! Bată-te-ar crucea întunecatule,
te-ai smintit, te dau pe mîna istoricilor şi lingviştilor români să-ţi arate calea cea luminoasă!?

În Liturghierul mitropolitului Şerban din secolul XVll, iniţiala ,,I” este formată din doi şerpi care se
înfăşoară în sus, cu capetele depărtate spre stînga şi spre dreapta. Capetele au mai mult forma celor de lup
avînd urechi ţintate. Din gură le ies mai multe flori prinse pe un lujer care ajunge la cozile lor intrînd în
acestea, nu pucioasă şi venin ca la Iahwe. Deasupra, între capetele şerpilor este o coroană ca simbol a
puteri universale. Deasupra capelor şerpilor este ,,drapelul get” capul de lup cu trupul de şarpe, semn că
cei mai vechi ca noi încă nu se stricaseră în latrinităţi, tracisme şi alte isme puturoase şi otrăvitoare.

Sigla creştină a logosului este identică cu cea sanscrită care are silaba OM şi se prezintă grafic ca un M
cu lateralele desfăcute iar peste ,,v” din mijloc se suprapune un ,,v” întors cu vîrful în sus. Sigla arată ca
două vîrfuri de munte egale cu un vîrf mai mic între ele adică vîrful Omu, vîrful Găvanu şi vîrful Ocolit
din Muntele Sfînt Bucegi. Sfinxul de pe platoul Babele seamănă foarte bine cu capul unui get din profil şi
cred că aici este originea legendei naşterii neamului arimin din Tatăl Ceresc şi Mama Pământească cum
ne-au lăsat latinii Ovidiu şi Marţial, spre cinstea lor şi ruşinea noastră. Dar tăbliţele au pus capăt acestei
batjocuri iar noi ne vom deschide o nouă cărăruşă, de data asta de lumină în hăţişul întunecat al istoriei.

Un franţuz cam ciudat, pe la început de secol XX, Jean Marquès-Rivière ne spune că săturîndu-se pînă
în gît de bunătăţile papistăşeşti, şi-a pus traista în băţ şi a plecat la singuraticii tibetani să guste şi din
bunătăţile lor. Toată această trăire aparte a lăsat-o într-o cărticică A l’ombre des monastirès thibètains
Paris 1929. Zice el, că la un ceas de taină cu un lama, aceasta i-a spus că înainte de introducerea
budismului în Tibet – secolul Vll iar din secolul Vlll este religie de stat – Domnul Atotputernic locuia
undeva departe în occident pe un munte înconjurat de mari păduri dar răutăţile oamenilor l-au făcut
să plece de acolo. Pe cînd era într-o peşteră din Himalaia, în perioade prelungi de meditaţie, spune
francezul că a primit vizita unui personaj misterios care i-a spus că vechiul Centru al Lumii erau
undeva pe valea unui mare fluviu, dar datorită năvălirilor barbare el s-a mutat în orient departe de ochii
oamenilor.

Carlo Troya în lucrarea sa despre strămoşii noştri spune că Diogio a încercat să aducă armate chineze
pentru a înfrunta năvălirea barbarilor romani. Din scrierea franţuzului trebuie să reţinem că originea
budismului chiar după spusa practicanţilor tibetani, este în occident, undeva într-un ţinut păduros, în
apropierea unui mare fluviu, civilizaţie care a fost grav afectată de năvălirile unor sălbatici ce se
pretindeau civilizatorii lumii. Ori numai Geţia a fost centrul de spiritualitate care s-a dezvoltat în Carpaţii
acoperiţi de păduri şi de unde s-a răspîndit atît religia crucii cît şi forma budismului din India dusă de
prinţul Gautama. Iar toriştea strămoşească este udată de apele sfinte ale Istrului.

Şi izvoarele budiste spun acelaşi lucru; Muntele Sfînt al Cetăţii Luminii sau dabo gio cum apare pe
tăbliţele de plumb – numit Muntele Meru – este în Carpaţi, loc acoperit de păduri şi scăldat de apele sfinte
ale Istrului. Şi legendele noastre spun că muntele Meru este Cetatea lui Dumnezeu unde este şi Măru
roşu sau osia lumii sau vîrtejul ori coloana de lumină. Poate că aceste informaţii vor băga destulă lumină
şi în cele mai întunecate şi înveninate minţi ale românilor, pentru că tot răul de la noi vine şi numai noi
putem scăpa de el! Mai găsim informaţii despre Muntele Sfînt al geţilor chiar la neamul ticălos şi odios al
ivriţilor care ne-a furat şi falsificat religia strămoşească prin plăsmuirile lor Tora şi Talmud cu pretenţii de
revelaţii sacre şi eterne.

În Cartea despre Dumnezeu şi despre îngeri editura Firul Ariadnei 2007, cartea despre Enoh –
versiunea etiopiană spune că îngerii după ce au primit nişte funii şi-au luat zborul către miază-noapte să
măsoare pămîntul. În acest ţinut Stăpînul Universului a cerut tuturor regilor, împăraţilor şi domnitorilor
să-l recunoască pe Cel Ales – Fiul Omului pentru că L-a așezat pe tronul său de slavă şi l-a acoperit cu
duhul dreptății. Îngerii trebuiau să măsoare aici locul de trecere între două tărîmuri unde va fi locuința lui
Enoh, a oamenilor aleşi şi a oamenii drepţi. Printre îngerii lui Dumnezeu, Gabriel cîrmuieşte Raiul, şerpii
şi heruvimii. În această scriitură de sorginte mozaică se spune fără echivoc și mîrîieli că undeva în
miazănoapte era cetatea lui Dumnezeu întocmai cum zic și miturile noastre. Și tot ei mărturisesc în fața
lumii, fără sule în coase sau prin alte locuri și fără degete prinse la țîțîna ușii că Stăpînul Universului care
își avea cetatea în miază-noapte – nu la Ierusalim cum behăie leprele iudeo-sataniste și iudeo-cretinii – le-
a cerut tuturor împăraților și stăpânilor să-l recunoască pe Cel Ales, adică Fiul Omului, că l-a așezat pe
tronul Său de slavă, acoperindu-l cu veșmînt de lumină. Ori aceste ziceri de la ei arată fără putință de
tăgadă că atunci se știa că religia crucii își avea baștina în Carpați unde era și Cetatea lui Dumnezeu și tot
aici Fiul Omului s-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui Ceresc în slava cerurilor. Ne mai spun ei
că şarpele este considerat animal sacru, concept care este o cumplită blasfemie şi o îngrozitoare hulă atît
pentru mozaicii sadea ce se pupă zilnic cu întunecatul Iahwiţă ca şi pentru orice iudeo-cretin!

Dar să vin şi cu o probă arheologică de netăgăduit în sprijinul susţinerilor de mai sus. În situl de la
Căscioarele s-a descoperit o construcţie de cca. 72 mp. făcută din chirpici, veche de peste 7000 de ani.
Peretele dinspre apus are o placă de teracotă pe care sînt pictaţi doi şerpi, unul în ocru, celălalt în verde ce
pleacă din centru către margini şi în sens opus. În interiorul spaţiului există o coloană de cca 2,3 m
înălţime cu un diametru de 0,5 m. goală pe dinăuntru fiind acoperită pe exterior cu benzi în ocru făcute
sub forma literei S stilizat, şi care cuprind 7 rînduri. Între aceste benzi s-au format tot 7 benzi dar în
fondul coloanei care este bej deschis. Fiecare rînd de S privit pe orizontal se văd totdeauna cîte 3, ducînd
la ideea triplei iniţieri sacre: Sento, Sor, Sabelio iar cele 7 S pe verticala coloanei în culoare ocru şi bej
deschis sînt cele şapte ramuri ale Arborelui Vieţii, coloanei de lumină sau osia pămîntului din Tatăl
Ceresc, iar cele 7 S bej deschis sînt cele 7 ramuri ale Pomului Vieţii care se afundă în trupul Mamei
Pămînteşti şi formează împreună un singur trunchi. Cifra 7 poate semnifica şi cele 7 zile ale săptămînii la
strămoşii noştri şi care fiecare avea cîte un duh – zînă, protector. În sit s-au mai descoperit o coloană la fel
de mare dar fără simboluri semnificative şi 3 coloane mici tot fără simboluri. Nu s-au găsit figurine care
să fi trimis către un cult idolatric.

La Turdaş, istoricul Torma Zsofia a descoperit 200 de tăbliţe de argilă şi resturi de ceramică cu incizii
pe ele. Scrierea de la Turdaş a făcut obiectul unei comunicări în anul 1880 la Berlin, constatîndu-se
asemănări evidente cu scrierile din Sumer şi Troia. Deşi descoperitorul este român la fel şi locul
descoperirii, în istoriografia noastră, nimeni nu a îndrăznit să deschidă pliscul pentru vreo cîntare de soi!

Pe tăbliţele de plumb numele Mîntuitorului apare scris sub forma IOI, IO, III, toate avînd aceeași
semnificație. Dar cele două semne, cercul şi toiagul fiind şi litere în alfabetul geţilor, au şi o simbolistică
religioasă deosebită. Litera O este pămîntul sau locul de pe pământ unde este Muntele Sfînt, Apa Sfîntă şi
Neamul Ales iar I reprezintă, toiagul, săgeata, stîlpul, coloana de lumină sau Pomul Vieţii ori al
Cunoaşterii ce unesc într-o îmbrăţişare inefabilă cerul şi pămîntul. Formula IO avea şi un rol magic pentru
că se găseşte la egipteni prin sintagma IOh pusă pentru zeul Thot şi la grecii din poemul Odiseea unde
Zeus este invocat cu formula IO Komos. Numele arhaic al lui Jupiter era IOu Pater, formulă care se
găseşte şi la gnostici şi în scrierile împăratului Iulian Apostatul. Pentru creştini IO înseamnă începutul şi
sfîrşitul, adică Principiul sau Unul din care s-a născut totul şi în care se întoarce totul dar care nu se
potriveşte deloc cu dogmatismul şi turbarea Torei.

Kogaion sau muntele Bucegi cum îl cunoaştem astăzi, era muntele sfînt al geţilor aşa cum ne-au lăsat
scris năbădăioşii greci, fie-le tărîna uşoară! În Bucegi, aproape de vîrful Omu este vîrful Gugu, care poate
fi uşor pronunţat şi Goga, cuvînt prin care se înţelege cei patru miezi de nucă uniţi + i: a merge, a alerga
+ on: a aduna, a fi împreună, neam; sens cu trimitere clară la unitatea de neam a geţilor cu tracii,
macedonenii şi ilirii. Mai am în vedere şi năravul grecilor de a scrie toate numele străine numai după
urechea lor şi atunci ei au auzit de la geţi numele de Guguion adică altarul unde merge tot neamul să se
roage, dar l-au scris Kogaion. În această direcție avem o informație venită din vechime despre regele de
neam arimin al Lidiei, Giges(687-652-î.e.n.) care apare scris în documentele asiriene cu expresia ,,mat
Gugu” adică un fel de mato carpatin dar prin alte meleaguri.

Trebuie luată ca adevărată şi varianta emegi koga: nobil, a purifica, strălucitor, sfînt, strămoş + ion:
entităţi sacre din mitologia getică, greacă şi gnosticism sau îngeri. Ori poate, elenii au grecizat numele
muntelui după cum aveau ei năravul din cuvintele româneşti Goga cu sensul de divinitate supremă sau
Dumnezeu şi ion cu sensul de îngeri, adică conducătorul oştilor cereşti. Despre sfinţenia neamului get şi
monoteismul religiei lor ne dau informaţii şi întunecaţii ivriţi în Talmud unde spun despre Gog că este
Domnul cu sensul de Dumnezeul lui Gomer – sciţii, Magog – geţii, Togarma – tracii, Meşec – misii,
Tubal – arameeni/sciţi, Roşului – galaţii, pe care Iahwe îi va chema din fundul miază-noaptei să
nimicească pe locuitorii din ţara lui Israel. Ieronim şi alţii spun că Magog şi Gog cum scriu ivriţii în
plăsmuirea lor, sînt totdeauna geţii cum au fost cunoscuţi în vechime și în aflarea adevărului nu mai avem
nevoie de revelații sau incantații drăcești.

În modernitatea satanistă aceste lifte ne-au pocit numele strămoşesc ca să nu mai ştie nimeni de ce
minciunile revelate lor sînt minunate. Tubal sau Tabal este statul întemeiat de sabeii plecaţi de pe Istru în
viforoasa lor campanie împreună cu sciţii din anul 625 î.e.n. Ei practicau religia crucii aşa cum o făceau şi
sabeii din peninsula arabică şi vorbeau o limbă foarte apropiată de limba getă.

În limba română cuvîntul Gog are sensul de peţitor şi conducătorul unui dans ţărănesc iar cuca are
sensul de deal înalt, cel mai înalt vîrf, autoritate supremă, stăpînire şi gugă: căpetenie supremă,
conducător în română. Cele trei cuvinte au în conţinut ideea de conducător, cel din frunte, autoritate
supremă, cel mai de sus, aşa cum era Sîntu în religia geţilor.

În aromână cuvîntul Gogă are sensul de Dumnezeu sau Domnul, fiind folosit mai mult de cei din
sudul Istrului. adică aromânii cum arată și azi dialectul lor sau besii dar ivriții au avut neîngrădit drumul
către scrierile sacre ale geților de la Qumran după anul 30 cînd s-au înstăpînit acolo cu sabia și viclenia.
Faptul că ei folosesc în Tora și Midrașim pentru identificarea țării Magog, numele de Gitia așa cum
apare pe tăblițe și nu Dacia cum numeau romanii acest teritoriu, dovedește încă odată că au preluat aceste
informații de la geții și besii de la Qumran. Pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, Izvoditorul
neamului omenesc, atît a celor văzute cît și nevăzute este scris Senta sau Sîntu iar pe stînca schitului
Sfînta Ana de la Sinaia este scris Santta. Cred că ivriţii au luat acest cuvînt de la cabirii din Palestina pe
care i-au avut în coastă peste 600 de ani cum spun chiar ei, dar sigur au rezistat chiar mai mult în fața
acestor prădători. Sau poate că l-au luat de la esenii din Palestina în vremea cînd lor le-a dat în clocot
ţăcăliile pline de drăcii şi scorneli cumplite încă din secolul ll î.e.n.

Pentru a întări argumentul perenităţii noastre din negura timpurilor pe aceste meleaguri, mai amintesc
unul din numele purtat de divinitatea principală a caldeenilor care a fost luat din cultura emeş. Regele
devenit zeu principal Marduk mai era numit şi Lugal-du-Kuga adică ,,Regele de pe Măgura Sfîntă” unde
Kuga are acelaşi sens cu cuca de la noi şi Goga din aromână, fie-le tuturor numele în veci vestit şi
pomenit!

În eme-gi cuvîntul gu înseamnă origine, iar repetat în forma Gu-gu, are sens de începutul începuturilor,
creația lumii, ofrandă, foc sfînt așa, ca românii de azi să nu aibă vreun gînd de aducere aminte față de
vremurile sfinte ale neamului scoborîtor din zei și să fim așa cum vreau ei, un popor de căcați cu ochi care
a apărut în istorie la mijloc de drum de care trebuie să se ferească oricine.

Pe tavanul unei peșteri din munții Buzăului s-a descoperit o ,,cruce italică” ce are literele II în partea
stîngă sus; G în partea dreaptă sus; IG în partea dreaptă jos și HN cu C ceva mai jos în partea stîngă jos.
Mesajul scris nu corespunde cu cel iudeo-creștin, deci nu le aparține lor ci creștinilor adevărați, adică
geților și este mai vechi chiar decît barba lui Avraam. Lîngă această cruce la dreapta ei, este scris cuvîntul
gog în forma ΓO6 iar la geți semnul pentru al doilea G, care era cifra 6 se considera a fi o cifră sacră.

Paparudele, acel dans religios prin care se invocă venirea ploii vara în perioadele de secetă se mai
numea în unele locuri Gogul.

Scriind că Iahwe urmărea să nimicească pe Domnul Gog care conducea oștirile din țara Magog,
aceasta este dovada explicită că ivriții dar și celelalte popoare ale antichității știau că geții practicau o
religie monoteistă care îl avea în frunte pe Gog sau Sîntu/Senta. Dacă geții ar fi practicat o religie
politeistă, jegurile ivrite ar fi scris Elohim(eloh/ilah: divinitate + im: plural), așa cum au avut ei multă
vreme fel defel de întunecați pe care îi pupau și în bot și sub coadă, aducîndu-le ca ,,jertfă frumos
mirositoare” chiar ființe omenești.

Tot gog se numește un district în Gambela, Etiopia, țara care prin anii 300 își punea pe monede crucea
ca simbol al puterii divine prin regatul de la Axum, iar numele îl găsim și la vechii germani în ortografia
arhaică a orașului Goch din Renania de Nord-Westfalia, Germania. Gog Magog Downs sau Gogs, este un
deal situat la sud de Cambridge în Anglia ca să nu le fie urît de istorie și insularilor.

Religia neamului nostru răzleţit in Sumer spune că preotesele care ghiceau viitorul trăiau intr-un fel de
mănăstiri numite gagu iar mitologia emeş arată că înainte de potop, au avut şapte înţelepţi dintre care
patru s-au născut din peştele puradu (pu: fericire, început, inima, izvor, fîntîna, a ţîşni + radu: a conduce
către adevăr, a radia de bucurie, a îndruma către renaştere). În vechiul lăcaş de cult de la Şinca Veche pe
zidul din camera rotundă apare înscris într-o stea cu şase colţuri, un cerc care are în interior doi peşti.

În acelaşi perimetru cu vîrful Omu şi Gugu se află peştera sfînta Ana iar aproape de ea, altarul unde
apar inscripţiile cu Santta/Dumnezeu şi Ion/îngeri. Etimologic denumirea peşterii nu are nici o legătură cu
creştinismul iudeu cum îl știm azi pe meleagurile noastre dar este dovadă clară a perenităţii neamului
rumun pe aceste locuri şi cu religia strămoşilor noştri. În eme-gi Ana are sensul de lumină, cer, rai,
Creator, arătînd că acest perimetru a fost locul cel mai sfînt al neamului nostru timp de cîteva milenii iar
liftele de la noi şi de aiurea l-au batjocorit şi l-au distrus pentru a ne şterge urmele înveșnicirii mioritice!

Pomul Vieții

Este un concept fundamental al teozofiei arimine și reprezintă comuniunea dintre cer și pămînt ca
univers material dar și sursa principală a vieții, prin fuioarele/vîrtejurile energetice care leagă cele două
spații, adică o descriere spirituală a Sfintei Familii, formată din Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul
Luminii sau al Omului, simbolizat sub forma șoimului sau vulturului, fiind elementul de legătură și
comuniune între cei doi părinți ziditori ai neamului omenesc și a ceea ce este viața pe pămînt. Conceptul
unirii cerului cu pămîntul printr-un fuior de lumină sau de energie dumnezeiască apare în cultura
popoarelor care au trăit în jurul Carpaților încă din mileniul Vlll î.e.n. așa cum dovedește tăblița rotundă
descoperită în situl de la Tărtăria. Pentru a ne lămuri că nu vorbim vorbire, am să dau o zicere din
mitologia noastră atît de hulită de leprele cărora li s-a ,,revelat” toată înțelepciunea lumii pentru urgisirea
pămîntului și în special a neamului get. La români, Pomul Vieții mai este cunoscut ca Pomul Cunoașterii
Binelui și Răului, Pomul Înțelepciunii, Pomul Vieții, al Morții și al Trăirii Veșnice, Osia Pămntului,
Vîrtejul de lumină, Stîlpul Cerului și Pămîntului, Vîrtejul Veșnic, Stîlpul de lumină, Pomul Roșu sau
Osia Pămîntului.

O legendă românească privind facerea lumii spune că la început era doar un hău nemărginit și
întunecat în care plutea un orcan de ape înnegurate. Deasupra apelor se plimba călcînd ușor Fărtatul(fără
tată) și de atîta singurătate s-a gîndit să facă lumea cît mai degrabă, dar nu știa nici el cum va arăta aceasta
și nici cum să purceadă la împovărătoarea trudă. Și mai era supărat că nu avea frați ori prieteni cu care să
schimbe o vorbă sau o privire. De mînie a aruncat toiagul/baltagul în apa cea mare și din el a crescut un
copac mare(brad) pînă la cer iar sub crengile lui ședea poznaș Nefărtatul care i-a zis rîzînd: ,,Bună ziua
frate! Tu n-ai nici frate, nici prieten, dar eu vreau să mă fac frate și prieten cu tine”. Fărtatul s-a bucurat
dar i-a răspuns: ,,Nu-mi fi frate, ci-mi fi numai prieten; că nimeni nu-mi poate fi frate.” Nouă zile au tot
umblat prin apa cea mare și întunecată, și Fărtatul a băgat de seamă că Nefărtatul nu-l iubește. Odată a zis
Nefărtatului: ,,Frate dragă, așa singuri o ducem greu, trebuie să mai izvodim și alte făpturi.” Și Fărtatul i-a
răspuns: ,,Plăsmuiște tu”. Și Nefărtatul îi zise nedumerit: ,,Ei, da eu nu mă pricep; că aș face o lume mare
de aș ști.” Și Fărtatul grăi: ,,Voi face lumea. Bagă-te în apă și adu-mi nisip să fac pămîntul.” Nefărtatul a
întrebat făcînd ochii mari: ,,Dar cum vrei să faci pămîntul din nisip?”. Iar Fărtatul îl lumină astfel: ,,Voi
rosti numele meu și gata.”
Nefărtatul s-a scufundat în apă cu gîndul să facă el lumea și după ce a găsit nisip la rădăcina arborelui,
și-a rostit numele pe dată. Dar nisipul l-a ars cumplit și el l-a aruncat. Apoi s-a întors la Fărtatul și i-a spus
că n-a găsit nisip, dar el l-a îndemnat: ,,Du-te numai și adu nisipul trebuincios.” Nefărtatul a căutat nouă
zile nisip și totdeauna își spunea numele și nisipul îl ardea iar el de atîta durere îl arunca; în a noua zi se
înnegrise de tot de atîta ars. Cînd a venit deasupra apei și l-a văzut Fărtatul i-a zis: ,,Te-ai înnegrit. Tu ești
prieten rău. Du-te și adu nisip, dar nu-ți spune numele că ai să te faci scrum.” Nefărtatul se duse iarăși și
aduse nisip. Fărtatul făcu lumea și Nefărtatul se bucură de ea. Iar de pe Pomul cel mare a căzut mîncare
pe pămînt și din frunzele arborelui s-au făcut oamenii. Apoi Fărtatul a făcut cerul, ca să acopere
pămîntul.

Unele legende spun că la început cerul era lipit de pămînt și oamenii umblau ,,la fundul cerului”. Dar
cum și Soarele și Luna mergeau tot printre oameni și-i ardeau, l-au rugat pe Fărtat să le facă cer de umblat
și Fărtatul a ridicat cerul în coroana bradului. După aceea, pentru că erau rupți de oboseală, Fărtatul și
Nefărtatul s-au culcat de-o parte și de alta a bradului. Și cum a adormit Fărtatul, Nefărtatul s-a tras la
marginea pămîntului(deci bradul este osia pămîntului sau polul getic al lumii) ca să-l prăvălească în apele
tulburi. Dar Pămîntul a crescut sub Fărtat. Nefărtatul l-a mai tras odată și iarăși pămîntul a crescut sub
Fărtat și tot așa pînă pămîntul a acoperit apele de tot și nu mai încăpeau sub cer. Cînd s-a trezit Fărtatul și
a văzut, a trimis albina la arici să-i ceară sfatul, ce să facă, și acesta i-a spus să încrețească pămîntul, să-l
strîngă. Așa au și făcut, și atunci au apărut munții. Cerul se sprijinea pe Pomul Vieții sau arborele cosmic,
a cărui coroană îl depășea, ieșind și peste marginea pămîntului. Dar cum era prea greu, pămîntul a început
să se scufunde în ape. Atunci Nefărtatul a pus un pește care să-l sprijine pe dedesupt.

Să amintesc aici că acest concept al frăției dintre om și natură, adică nașterea neamului omenesc din
frunzele copacilor, se găsește și în scrierile esene sau getice dar nici urmă în făcă-tora lor! Și mai este o
zicere în legenda noastră care îi face să crape de ciudă pe mozaici și iudeo-creștini, cerul este ridicat în
coroana bradului nu în tușinatul mădular/legămînt al lui Avraam cum ar trebui să fie după zicerile lor
slute și neghioabe.

În altă legendă, după ce Nefărtatul a scos pămînt din fundal apei și Fărtatul a făcut turtița de pămînt,
cei doi ortaci s-au odihnit pentru că venise noaptea. Însă înrăitul Nefărtat s-a jucat noaptea cu ceva pămînt
și l-a făcut pe șarpe care l-a sfătuit să-l înece pe Fărtat. Acesta s-a supărat auzindu-i uneltirile, l-a prins de
coadă, l-a învîrtit ca pe un bici și l-a azvîrlit în hău zicîndu-i: ,,Să te încolăcești în jurul pămîntului de
nouă ori și să-l aperi de prăpădul apelor”. Uneori șarpele care înconjoară ca o spirală pămîntul are
înfățișarea Apei Sîmbetei; ea delimitează cu mai multe brîuri pămîntul de apele facerii cerești.
După legendele noastre, pămîntul a fost creat de Dumnezeu sub forma unei turte rotunde care și-a
făcut și un munte al său localizat în Carpații noștri și tot aici era Pomul Vieții sub forma unui brad sau
măr care sprijinea cerul cu stelele.

,,Basmele” noastre neaoșe, luate la cercetat le găsim foarte asemănătoare cu miturile creației lumii din
religia emeșilor, iar aceasta dovedește că ,,poveștile” românești au o vechime ce trece de mileniul lV
î.e.n. cînd emeșii au plecat din Carpați în Sumer! Și mai dovedesc faptul că aceste ,,basme” au fost scrieri
teozofice pînă către secolele Xll-XV ale erei noastre cînd românii au început să se încline patriarhiei din
Constantinopol, altcumva aceste comori spirituale nu puteau dăinui atîta amar de vreme în mentalul
colectiv mioritic alături de făcăturile iudeo-sataniste!

Dar să vedem ce zice și pretinsa scriere revelată numai ivriților, pe care italicii și grecii au băgat-o cu
sabia și pîrjolul în capul popoarelor Europei după anul 381 cînd această otravă satanistă a fost impusă în
imperiul roman ca religie oficială. În Tora găsim povestea religioasă, dar iudaizată și modificată ca să nu
se mai știe de unde a fost luată și care zice în Facerea la 2,8-10: ,,Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden(cîmpie), spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a
făcut să răsară din pămînt tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mîncare(fiindcă ei trăiesc numai
pentru foale!), și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoașterii binelui și răului. Un rîu ieșea din
Eden și uda grădina și de acolo se împărțea și se făceau patru brațe.” Să ne dezmeticim puțin sau chiar
mai mult, din minciuna lor care zice că Dumnezeu și-a făcut o grădină la est, dar fără a preciza și locul de
raportare, adică față de cine ,,spre răsărit”, urmărind să sugereze că ei erau țîțîna țîțînelor și de acolo a
început pămîntul să se învîrtă bălăbănindu-se precum revelațiile lor. Tot în text se face o distincție clară
între pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului, iar informația transmisă de ei arată că au luat
povestea din altă cultură, dar fiindu-le țăcăliile prea mici pentru asemenea gîndire și prea întunecate, nu
au înțeles cum vine această subțirime mioritică și au plesnit-o după cum îi învață Ucigă-l Toaca în fiecare
zi. Dar textul din Facerea este contrazis de scrierile proorocului lor preaiubit Isaiia, ceea de dovedește că
revelațiile n-au curs pe același urdiniș și nici la aceeași ureche!

Apucîndu-l vedeniile și tîmpeniile pe prooroc, acesta îl ia la afurisit pe un rege din Babilon, însă numai
cu eufemisme și ermetisme blestemate ca să nu știe nimeni cine este ,,andrinsantul”, tunînd și fulgerînd și
împotriva neamului său care i-a întors spatele, adică curul Domnului. La 2,1 ne spune unde este cetatea
Domnului pe care l-au părăsit ei, de nu va fi o șmecherie ivrită de prin secolul l î.e.n. cum bănuiesc eu din
informațiile istorice pe care le am. ,,Se va întîmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului
va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor
îngrămădi la el.” La 14,13 îl prăjește rău pe neascultătorul rege din Babilon, tot cu revelații pentru că nu-i
zice numele, fiindcă era prea trufaș. ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul
domniei mai sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul
miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința
morților, în adîncurile mormîntului.” Poate că pretinsa vedenia ivrită se referă la campania lui Cirus cel
Mare, cuceritorul Babilonului, făcută pe la anii 536-534 î.e.n. împotriva geților conduși de regina
Tomiris, terminîndu-se rău pentru nepoftiții oaspeți, ori a lui Darius care i-a urmat la tron și jinduind la
toriștea mioritică, a avut și el mult de îndurat în preumblarea de la Istru.

Negînd conținutul textului din Facerea privind locul grădinii lui Dumnezeu care o situează, ,,spre
răsărit”, vedem că ,,revelația” lui Isaiia plasează acest loc mitologic ,,la capătul miază-noapte”, adică
undeva către polul nord sau polul getic cum spuneau romanii unde era și axul pămîntului sau osia
pămîntului după spusa noastră de getbeget. Cum povestea lui Isaiia este confirmată de mai multe legende
și texte istorice venite din diferite culturi, consider că aceasta exprimă mentalul colectiv al acelor vremuri
la mai multe popoare care cunoșteau cetatea lui Dumnezeu ca o zidire divină, făcută odată cu facerea
lumii, și situată undeva la nordul Istrului. Iar zicerea lui Isaiia mai face precizarea supărătoare pentru
făcă-tora lor, muntele unde este cetatea lui Dumnezeu, este în fapt un ,,munte al adunării dumnezeilor” și
ca să nu mai fim tîmpiți de otrava iudeo-satanistă, trebuie să judecăm textul cu propria minte fără
revelații, vedenii, tîmpenii, conspirații sau emanații. Acest Dumnezeu ,,Cel Prea Înalt” ce trona
pe ,,muntele adunării dumnezeilor” pe care noi dar și ei - urîcioșii și hoțomanii ivriți – îl știm cu numele
de Gog, era și căpetenia întunecatului Iahwe pe care îl pedepsea zilnic cu bătăi date cu vergile la copite de
se îngrozeau toți ceilalți dumnezei ce trebuia să îndure răul răilor. Sau poate, atunci o mare parte a
ivriților în acele vremuri practicau o schismă inspirată din religia geților tot așa cum au făcut fioroșii
zeloți cînd a dat turba în ei după ce l-au ucis pe Ili în anul 30 al erei noastre! Voi da în continuare mai
multe izvoare, care nu numai că adeveresc ceea ce scrie ivritul Isaiia în vedeniile lui pline de revelații, dar
îl completează cu informații suplimentare și supărătoare care ne ajută să ne descoperit și înțelegem
adevărata istorie, cultură și religie strămoșească.

Lucrarea intitulată Cartea lui Eno/Enoh, este un manuscris ce a fost descoperit de James Bruce în anul
1773 în Abisinia/Etiopia și se apreciază că a fost scris în ebraică în Palestina în secolele l-ll ale erei
noastre, fiind o altă sursă venită de la mozaici ce susține zicerea lui Isaiia că muntele lui Dumnezeu era la
nord de Istru.

Povestind urcarea lui Eno la ceruri pentru a primi judecata lui Dumnezeu, la capitolul 12 se
spune: ,,Am adulmecat aceste parfumuri și în timp ce privirea mea se îndrepta spre Miazănoapte, dincolo
de munți, alți șapte munți au apărut în zare... După ce am trecut de piscul acestor munți... am ajuns în
grădina dreptății... În ea se află pomul înțelepciunii care-l face înțelept pe oricine-i mănîncă fructele...
Rafael care mă însoțea, mi-a spus că acela este pomul cunoașterii din care mănîncă strămoșii mei
îndepărtați.” Mai departe ne spune Eno din versiunea descoperită în Etiopia la capitolul 61: ,,Am văzut că
îngerii au primit niște funii și apoi și-au luat de îndată zborul spre Miazănoapte... Ei le aduc celor drepți
dreapta măsură, ca să se sprijine pe numele Duhului în vecii vecilor.” Fiind în înălțimile cerurilor, el vede
toate cele pămîntești pe care le împarte în patru lumi în funcție de punctele cardinale și le descrie în
capitolul 77 astfel: ,,Al patrulea ținut, al cărui nume este Miazănoapte, se împarte în trei părți; mai întîi
locuința oamenilor, apoi marea și apele, hăurile, pădurile, rîurile, întunericul și ceața, și în sfîrșit, grădina
în care se judecă și se împarte dreptatea. Am văzut șapte munți înalți, mai înalți decît tot ce se poate vedea
pe Pămînt. Din ei vine înghețul, zilele și anii care alcătuiesc timpul.” Textul fiind scris în Palestina, dacă
îl cercetăm cu atenție, descoperim că datele sînt destul de apropiate de o prezentare geografică a
teritoriilor de la nord de baștina ivriților pînă în munții Carpați. Avem Asia Mică, o regiune populată în
acele vremuri, adică ,,locuințele oamenilor” apoi strîmtoarea Dardanele, adică ,,marea”, vine regiunea
Tracia și Mesia cu rîuri și nordul Istrului cu pădurile lui de nepătruns care le stîrnea frică chiar și
romanilor. Precizez că în acele vremuri, peste 80% din teritoriul locuit de geți, era acoperit cu păduri, ei
trăind în poieni pe care le tot lărgeau făcîndu-le luminișuri, curături sau laze. Izvoarele romane spun
despre ținutul geților că era o regiune a misterelor, a frigului cumplit, a înghețurilor rîurilor și Istrului. Ne
mai spune în capitolul 48 manuscrisul găsit în Etiopia, că religia universală din acele vremuri cu centrul la
nord de Istru, îl avea drept diriguitor pe Dumnezeu sau Sîntu: ,,Atunci Fiul Omului a fost numit în
prezență Duhul Sfînt, și numele Lui a fost rostit în fața lui Dumnezeu, Stăpînul Timpului. Aceasta se
întîmpla înainte ca Soarele și stelele să fi fost izvodite... Iată de ce El a fost Ales și ascuns chiar înainte de
fa-cerea lumii.” Adică aceasta a fost prima religie din lume cu un Creator însoțit de Fiul Omului care a
fost Alesul ce priveghea la bunul mers a rosturilor oamenilor pe Pămînt, însoțind sufletele acestora ca
Duh Sfînt, la judecata Tatălui Ceresc.

Dar organizația religioasă a geților se numea întocmai Frăția Celui Ales, așa ca să știm ce gîndim și
trebuie să vorbim! Și proorocul Isaiia, spune la 1,4 că neamul său l-a părăsit pe Domnul și ,,au disprețuit
pe Sfîntul lui Israel”. Atunci întreb și mă întreb: ivriții au practicat religia filistenilor o perioadă de timp
cum apare în acest text pentru că informația este atît în scrierea canonică mozaică și iudeo-creștină dar și
în manuscrisul etiopian și care este o iudaizare a unor scrieri getice?

În textul lui Isaiia, arătat mai înainte se precizează că muntele sau cetatea lui Dumnezeu unde este
adunarea tuturor dumnezeilor se va întemeia ,,deasupra dealurilor”, deci era o regiune de munți și dealuri
unde mișunau mulțimi de oameni care îl slujeau pe Stăpînul Timpului. Dar acest loc misterios stă ascuns
în limba română și nu avem cum să-l înțelegem atîta timp cît noi vom umbla bolunzi, zăluzi și zărghiți
după latrinitatea lui A. T. Laurian și a cetei de trădători de neam și țară ce i-au urmat în ținerea isonului și
a făcăturii. Chiar numele Ardeal(ar: a străluci, a radia, a arde ca o flacără + deal: înălțime), are în
semantica lui străveche tocmai sensul de cetatea lui Dumnezeu sau înălțimea ce strălucește de la
Dumnezeu. În Tora se spune că din grădina lui Dumnezeu, situată în cetatea acestuia undeva în
îndepărtata miazănoapte – rai(ra: a străluci, conducere + i: origine, naștere, rugăciune) iese un rîu care
udă grădina apoi se desparte în patru, iar dacă ne uităm în interiorul format din Carpații Orientali,
Meridionali și Apuseni descoperim patru rîuri care ies din Carpații Orientali, trei udă podișul Tîrnavelor –
Someșu, Mureșu, Oltu – iar al patrulea, Trotușu curge la est. Poate aici este miezul legendei că Ceahlăul
ar fi fost unul dintre munții sfînți ai geților, dar alte variante ne vor dezvălui noi informații la fel de
necunoscute și de uluitoare.

În lucrarea în versuri Descrierea pămîntului, autorul Dionysius care și-a dus veleatul în secolul l al
erei noastre, ne lămureşte că Istru este un fluviu sfînt, iar Strabon în Geografia Vll,3 repetă această
informație precizînd că peștera în care se retrăgea Zamolxe pentru adîncă meditație, era considerată o
peșteră sfîntă ,,și se numește şi astăzi Munte Sacru dar adevăratul său nume – care se dă şi unui rîu ce
curge la poalele sale – este Cogaion.” Informația o găsim și în scrierea esenă cam din același timp
intitulată Tatăl Ceresc, care spune că în locul lor de baștină este un rîu ce curge în Marea Veșnică iar pe
maul acestuia crește Pomul Sfînt al Vieții și: ,,Acolo locuiește Tatăl meu Ceresc și locuința mea este în
El.” Poetul latin Ovidiu în Fastele ne transmite aceleași informații despre baștina geților scriind
că: ,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului, Geticus polus” și tot el deschide porțile cerului pentru a intra
în cetatea luminii veșnice.

Tradiția lamaismului tibetan spune că, înainte de a deveni religie oficială a statului – eveniment istoric
întîmplat în secolele Vll-Vlll - ,,Domnul Atotputernic locuia undeva departe în apus pe un munte
înconjurat de mari păduri și rîuri” dar răutățile și sabia oamenilor l-au făcut să-și părăsească baștina. Și
această legendă venită din estul îndepărtat se potrivește cu informațiile găsite în scrierile ivriților, chiar
dacă pe unele ei le țin de revelate, dar adevărul le dovedește, ca furate din cultura strămoșilor noștri geți.
La fel ne dovedesc textele venite de la greci și romani! Mai aduc, pentru a dovedi adevărul și o legendă
din cultura chineză care este chiar mai la est decît Tibetul!

În mitologia chinezilor Kuen-luen, este muntele primordial al lumii situat undeva foarte departe în
regiunea de nord-vest! El poartă stîlpul cerului, scara pentru urcarea la cer și porțile cerului. Pe acest
munte crește piersicul nemuririi și tot aici locuiește Si Wang Mu, ,,Regina Vestului” sau Maica Apusului”
fiind identică cu Mama Zeilor sau Cybele de la troieni și frigieni care a fost dusă în patria lor de către
getul Dardanos din ținutul hiperboreenilor de la nordul Istrului. Asiaticii au o legendă care spune că
regele Mu a vrut să călătorească pe tărîmul celălalt la Dumnezeu, pentru a vedea viața de după moarte.
Acest rege era pe cît de destoinic pe atît de neostenit. El și-a părăsit tronul pentru a face o lungă și
anevoioasă călătorie spre soare-apune, adică vest, în lumea de dincolo care era la muntele Kunlun,
muntele de început și sfînt al pămîntului. Ajuns aici a mers și mai departe spre vest. Dar în valea de la
apus de munte, a fost oprit de un fluviu ce izvora din zăpezile veșnice. Între malurile lui alunecoase
curgeau valuri înspumate și tumultoase. Peștii și țestoasele din fluviul Vieții au început să înoate cu
trupurile strînse unele lîngă altele pentru a-i face un podeț ușor ca să treacă fluviul. Pe malul celălalt,
Regina cețurilor, Mama Apusului, l-a primit surîzător pe Mu. L-a condus în palatul ei de zăpadă și țurțuri
să se odihnească. Apoi l-a învățat multe cîntece pe care să le ducă, atunci cînd se va întoarce în țara lui
din Răsărit. Că această legendă povestește cu adevărat o faptă reală pentru oricine este numai o glumiță a
unor chinezi cam puși pe șotii, dar am să dau în continuare informații din cultura noastră populară care
dovedesc faptul că această călătorie chiar a avut loc în vremurile uitate de istorie!

Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi(ținutul strămoșului ceresc) în mitologia lor spune că aveau dintru
început scribul divin sau prooroc numit Me ori Sagi și care locuia în țara Dilmun unde se afla raiul,
adică cetatea lui Dumnezeu. Pe o tăbliță de lut cu scriere cuneiformă din secolul XXll î.e.n. găsim
informația că templul emeș Nin Gal(Maica Ziditoare) trimitea corăbii în țara Dilmun iar drumul dus-
întors dura doi ani. În limba emegi țara Dilmun poate fi înțeleasă ca dili: vorbire strălucitoare, judecată
înțeleaptă + mun: femeie, născătoarea, adică Maica Ziditoare a gîndirii divine care cugetă și cîntărește cu
înțelepciune, bunătăți după care tînjea și împăratul chinezilor! În timp această chemare către cunoașterea
divină din țara Dilmun care îl înălța pe om către cele veșnice, a ajuns un fel de zburdălnicie de neoprit și
de batjocorit, transformîndu-l în diliman(om ciudat sau smintit).

Carpații orientali sînt amintiți în documentele ce vorbesc de năvălirea tătarilor la anul 1241 ca ,,munții
de zăpadă”.

Tăblița rotundă de la Tărtăria ne dă informații uluitoare privind religia neamului carpatin de prin
mileniul Vll î.e.n. Știind că acest obiect era religios iar geții se închinau numai către răsărit acolo de unde
ieșea dimineața Sfîntul Soare, de aceea obiectul de cult are gaura de unde se fixa pe peretele respectiv. Iar
dacă punem acest disc în poziție orizontală dar cu gaura către răsărit avem imaginea turtei – pămîntului
făcut de Fărtat, adică Maica Pămîntească împărțită în patru sferturi egale printr-o cruce. Semnele de pe
tăbliță care simbolizează pe Tatălui Ceresc, Maica Pămîntească și Șaue/Fiul Omului sau Alesul sînt
situate în sfertul din nord-vest, acolo unde spune cu precizie legenda chinezească. Toate miturile arătate
mai înainte; cele din sud ne spun că Muntele Sfînt cu cetatea sau tronul lui Dumnezeu și raiul sau grădina
Domnului erau la miazănoapte sau nord, iar chinezii și tibetanii spun că la apus ori într-un loc unde se
întîlnește apusul cu miazănoaptea, adică nord-vest după vremurile noastre, este localizarea geografică
după legendele arătate fiind identică cu cea de pe tăblița rotundă de la Tărtăria datată pentru anii 6250
î.e.n. Dar în completarea acestor ziceri mai vin cu una de ordin geografic și istoric de la noi din tradiția
populară sau ,,basmele” mioritice, fiindcă ale lor sînt revelații.

Peștera Muierii a fost săpată de apa rîului Galben în calcarul sudic al muntelui Parîng(pa: a conduce,
a dezvălui, a cerceta, soț + rinc: castrat rău, cal sau taur castrat) și aparține de comuna Baia de Fier,
județul Gorj. O legendă spune că numele ei vine de la faptul că în vechime, cînd bărbații satelor din jur
plecau la război, femeile și copiii se refugiau în această peșteră ca un adăpost sigur și ferit din drumul
prădătorilor. Dar alta zice că în vremurile uitate de istorie, aici era palatul unei regine care stăpînea toate
meleagurile de la nord de Dunăre. A treia legendă ne povestește că aici locuia o zînă bună cu toată lumea,
iubitoare de Dumnezeu și înțeleaptă fiind pricepută a face fel de fel de minuni pentru muritorii chinuiți de
fărădelegile întunecaților. Dar cea mai mare minune a ei era că le făcea pe muierile sterpe să rămînă grele
dacă se rugau la ea în interiorul peșterii. Aici s-a găsit o plăcuță romană din anul 136 prin care o femeie
ruga Zîna cea bună să o binecuvînteze cu un plod fiind mare doritoare de asemenea făptură. Odată a venit
la zîna carpatină un tînăr chipeș de pe alte meleaguri să-i ceară bob de înțelepciune și omenie. Zîna i-a
dăruit din cunoașterea Ziditorului dar s-a îndrăgostit de străin deși rostul ei de ființă cerească nu-i lăsa loc
pentru asemenea slăbiciune și după ce el a plecat în țara de unde venise, ea a căzut la pămînt de supărare
în peșteră, murind. Un foc tainic ieșit din pămînt i-a mistuit trupul iar duhul s-a ridicat la ceruri, ea
veghind în continuare aceste locuri binecuvîntate de Dumnezeu, trăind veșnic în memoria locuitorilor
acestor locuri de o frumusețe unică.

Peștera este dispusă pe patru niveluri, adică o structură de mai multe spații așezate unele deasupra
altora tot așa cum sînt așezate camerele într-un palat. În peșteră sînt mai multe spații și formațiuni din
calcar ce atestă că în vremurile foarte vechi a avut și rolul unui lăcaș de cult al fertilității, respectivele
structuri fiind numite Domul Mic, Sala Altarului, Vălul Altarului, Moș Crăciun, Amvonul, Stînca
Însîngerată, Vălul Muierii, Băile Mari, Cascadele împietrite, Horbota de Piatră, Poarta și altele. Ea este
situată la numai 5 kilometri depărtare de peștera Polovragi, cunoscut ca un mare centru al religiei geților.
În peșteră, de-a lungul timpului s-au format stalactite și stalagmite de culoare alb translucid care formează
adevărați țurțuri de ,,gheață” sau coloane cu forme ciudate cum spune și legenda chinezească, temperatura
medie fiind de plus 10 grade Celsius.

Tot în peștera Muierii s-a găsit craniul unui om foarte bine păstrat din paleoliticul mijlociu(120000-
35000 î.e.n.) Locuitorii localității Baia de Fier spun despre peștera Muierii că acolo se întîmplă minuni
din cele mai vechi timpuri fiind un loc sfînt care îi apără pe ei de rele, întocmai cum știa și spunea toată
antichitatea pămîntului mai puțin leprele ivrite care aveau ele mare jăratec la rînză pe Gitia și nu puteau
dormi de atîta ură fiindcă nu îndrăzneau să-i dea foc. În apropiere de ,,Moș Crăciun” este o statuie a unui
trup de femeie iar deasupra ei din tavan coboară un cap de pasăre răpitoare cu ciocul deschis amenințător.

Numele de ,,Muierii”, vine din vechea limbă vorbită de neamul nostru și care este compus din mu:
mamă, familie, cuvînt + iera: a străluci, a radia, a luci, iar sensurile vechi ale cuvîntului ne duc taman la
ce spune mitul chinezesc al regelui Mu, că el a venit la Regina Apusului să se lumineze în ale
înțelepciunii pe care să o ducă în patria lui. În greaca veche care era împănată cu multe cuvinte de la
pelasgii veniți din nordul Istrului, cuvîntul iera înseamnă sfînt! La acea vreme chiar avea ce duce regele
chinez, azi însă ieșim în lume numai cu grozăvii ca ,,art sule” de H. R. Patapievici și alți pătați la minte
dar la fel de ticăloși, odioși și scîrbavnici.

Fluviul Vieții din zicerea chineză este Istru fiindcă în mai multe izvoare înce-pînd cu Strabon, el apare
ca ,,fluviul sfînt” ori ce este sfînt este și dătător de viață iar geții cînd plecau la cumplitele lor încleștări cu
nepoftiții veniți în Țara Sfîntă, beau din apa lui pentru a deveni ansi. Iar izvoarele vechi grecești amintesc
despre divinitatea feminină Hestia – Maica Pămîntească – pe care o cinsteau cu fervoare atît sciții cît și
geții. Și tot neamul nostru străbun își pusese în versuri toată înțelepciunea și legile pe care le cîntau mereu
să nu uite și astfel neamul scoborîtor din zei să nu se bezmeticească în răutăți. Ce coincidențe! Dar
legenda chinezească are și o confirmare istorică prin situl arheologic din nord-estul Chinei unde s-au
descoperit vase datate pentru secolele XX î.e.n. și care sînt identice sau asemănătoare cu cele de la
Cucuteni faza A. Și prima dovadă a scrierii chinezești însemnată pe carapacea unei broaște țestoase, are
nouă semne asemănătoare cu cele de pe ,,necunoscutele” tăblițe de plumb descoperite la Sinaia. Poate de
aceea mato Diogio, în numele vechii ospeții a regelui Mu, la Mu Regina Apusului, s-a gîndit să cheme
oștirile chineze pentru a înfrunta împreună puhoiul civilizator al armatelor romane!

Pe muntele Meru, centrul lumii în brahmanism și budism, se află un lac creat de gîndirea lui Budha.
El se înalță la polul nord iar pe verticala lui se găsește steaua polară. Dar aceleași informații le-au lăsat
scriitorii romani din secolul l al erei noastre cu privire la ținutul de la nordul Istrului locuit de geți.
Brahmanii și budiștii socotesc că cele patru fațete ale muntelui sînt colorate în alb-estul, roșu-sudul,
galben-vestul, negru-nordul. Locuitorii lui fiind primii oameni zidiți de Dumnezeu, au fost feriți de apele
potopului. Budiștii folosesc pentru muntele Sumeru sau Meru și apelativul de Tată. În mitologia vedică,
șarpele cosmic stabilește marginile cosmosului, iar Pămîntul cu muntele central Meru, stă pe spinarea a
patru elefanți care la rîndul lor stau pe carapacea unei broaște țestoase. Aceasta stă pe trei colaci formați
din trupul unui șarpe uriaș, care își ridică în partea dreaptă capul iar în partea stîngă coada, împreunîndu-
se deasupra și formînd o sferă sau un ou.

Un vas de ceramică de o valoare artistică excepțională din perioada mileniilor V-lV î.e.n. avînd o
folosință religioasă, a fost descoperit în localitatea Izvoarele din județul Neamț. Ca formă el are două părți
distincte; cea de sus este o sferă sau un ou cu partea superioară tăiată, care se termină prin gura vasului și
partea de jos a obiectului de cult format dintr-un vas aproape cilindric cu baza desfăcută în evantai.
Acesta seamănă cu vasul cunoașterii de pe moneda atribuită regelui odris Cotys și cu vasul cunoașterii
ținut în mîini de Maica Pămîntească de pe tava descoperită la Pietroasa. Vasul de deasupra se sprijină pe
gura vasul inferior pe patru mici colonete care formează împreună un fel de disc orizontal ce acoperă gura
celui de jos. Ambele vase au o decorație albă pe fond roșu. Pe vasul de sus se văd literele din alfabetul get
C din scrierea obișnuită, R din scrierea religioasă, semn găsit și în Sumer cu sensul de om culcat sau mort,
iar principalul semn repetat de multe ori pe corpul celor două vase este litera S într-o formă mai rotunjită
care semnifică șarpele ridicat în coadă cu capul înainte. Obiectul de artă din mileniul V-lV î.e.n.
simbolizează într-o formă stilizată, concepția materială universului care se sprijină pe vasul cunoașterii
divine astfel ca muritorul să poată deveni OM, șarpele ca formă a fuioarelor energetice ce leagă cerul de
viața pămîntîntească și pămîntul sau partea de jos a oului cosmic unde plutește el pe apele primordiale.

La noi s-a descoperit un trilobit prelucrat sub forma unei broaște țestoase care pe burtă avea în locul
picioarelor patru cercuri cu o stea cu trei raze în interior. Un desen asemănător este pe o farfurie
descoperită la Valea-Lupului, județul Iași care în cele patru cercuri are cîte un taur în plină alergare. Dar
broască țestoasă apare ca simbol sacru atît pe tăblița 1, cît și pe monezile de argint descoperite pe
teritoriul țării nostre și pe care niște lepre le-au găsit că sînt falsuri și nimic mai mult.

Episcopul iudeo-creștin Tertulian spune despre scrierile lui Eno că au fost salvate de Noe de la potop
și apoi dăruite neamului omenesc, dar în acele timpuri nu exista nici urmă de ivriți ci tot geți de soi, neam
scoborîtor din zei cum îi știa toată antichitatea iar Ovidiu ne-a lăsat mărturie în această cale a adevărului.
Chiar mai devreme cu ceva zeci de ani, alți doi episcopi iudeo-creștini, atunci cînd acest cult era numai
particular – adică ținut doar în case private – Meliton din Sardes și Justin Martirul au lăsat scris
că: ,,filozofia creștină a venit de la barbari și apoi s-a răsîndit în imperiul roman” pentru că acești barbari
erau mari iubitori de filozofie. Cinstitele fețe ale întunericului nu vreau să ne zică cine erau
acești ,,barbari” atît de dați în năravul ,,filozofiei creștine” de la care rău s-au molipsit ei, fiindcă le-ar fi
căzut limba și s-ar fi uscat mîna cu care au scris atîtea minciuni. Adevărul ni-l spune capadocianul
Strabon care scrie despre geți că aveau ca trăsătură dominantă chemarea către filozofie și religie! Iar
Celsus scrie în Calea/Doctrina adevărului că toată religia iudeo-creștină este numai o iudaizare a religiei
lui Zamolxe!

În cele mai vechi texte atribuite lui Zoroastru, muntele sfînt al acestui cult se numea Airyana
Vaeja(Țara zeilor). El era locul unde s-a zidit seminția neamului omenesc, polul lumii în jurul căruia se
mișcă soarele și planetele iar din el izvorăște mama apelor. În mijlocul acestor ape crește arborele vieții –
mărul – deseori numit arborele vulturului și tot ele dau naștere celor patru rîuri mari care udă întreg
pămîntul. Așa ne-a lăsat mărturie și romanul Ovidiu pe la anii 15 ai erei noastre despre geți, că erau
neamul scoborîtor din zei, adică primul neam de pe pămînt zidit de Creatorul lumii. Povestea o găsim și
la grecii care l-au osîndit pe Prometeu, fiul titanului Iapet, în Caucazul de la Istru pentru că i-a învățat pe
primii oameni toate cele ce le erau trebuincioase, dîndu-le și taina focului și a scrisului. Grecii antici
numeau munții Carpați ,,Caucazul de la Istru” iar Athanaric pe la anii 370 și-a numit Caucaland partea din
ținuturile de la est și vest de Carpați pe care le stăpînea ca rege geto-got!

Dar în limba arabă cît și turcă, muntele Caucaz, numele mitic al muntelui care înconjoară atît pămîntul
cît și raiul este numit Kaf(Qaf) sau Gîf. În mitologia lor, pe acest munte sălășluiește pasărea
Simurgh(poate Sarmis) ce există încă de la începutul lumii și e înțeleptul căruia îi cer sfatul regii și eroii.
Muntele mai este numit de aceea ,,muntele înțelepciunii”.

Conform tradițiilor samaritenilor, Garizim(gar: a adăposti, dimineață + izi: foc, lumină, flacără + im:
pămînt, zidire) este muntele sfînt unde sălășluiește Dumnezeu într-o cetate luminoasă, munte care nu a
fost atins de apele potopului. Aici ar fi fost creat Adam cu țărînă din muntele sfînt.

În culturile altaice, muntele sfînt poartă pe vîrf un lac al cărui apă vine din bolta cerească sau din Ursa
Mare sau steaua polară. Din acest lac izvorăsc cele patru rîuri care udă întreaga lume. Pe malul lacului
crește Pomul Vieții – mărul – și trăiește fericită prima familie a neamului omenesc. În unele tradiții, lacul
care conține apă venită din cer, devine un lac de lapte păzit strașnic de un șarpe care este păcălit de zei și
draci, hoții veșnici ai lacului. În alte mituri, pentru cele patru rîuri sînt asociate patru animale, iar arborele
vieții care atinge cu coroana cerul, este înlocuit cu o pasăre uriașă, de obicei un vultur sau șoim.

Emeșii în mitologiile lor, considerau muntele lumii ca pe masa informă din care a fost creată toată
viața, adică Oul lumii din care au ieșit cele zece mii de făpturi. Muntele era în același timp centrul și axul
lumii, reprezentat grafic prin triunghiul drept așa cum este și pe tăblița 22 dar unde apar două
triunghiuri și poate de aceea se vorbește în mitologia mioritică de Ceahlău și Bucegi ca munți sfinți ai
geților. Este casa zeilor cum zicea și proorocul ivrit Isaiia fiindu-i de pomină născocirea, iar urcarea lui
înseamnă înălțarea spre cer pentru a ajunge în cetatea lui Dumnezeu. În religia creștină, triunghiul isoscel
cu o latură pusă pe orizontală este simbolul lui Dumnezeu/Sîntu, dar în lăcașul de cult de la Șinca Veche,
chiar vechi de prin mileniul V-lV î.e.n. apar două triunghiuri isoscele suprapuse care formează o stea
perfectă cu șase vîrfuri. În interior este un cerc cu doi pești, care în budism și la tibetani a ajuns ying și
yiang. Pe tăblița 1 triunghiul isoscel este pus cu o latură în poziție orizontală, deasupra semnului pentru
Șaue pentru a arăta că este fiul Domnului ca Fiu al Omului sau Luminii, iar pe tăblița 22, Sîntu este
prezentat între două triunghiuri.
 Pe niște sigilii emeș de prin anii 2300 î.e.n. este gravat un om pe spinarea unei păsări, iar mitul a fost
descoperit pe plăcuțele de argilă din biblioteca regelui asirian Asurbanipal(685-627 î.e.n.). Regele
Șamash a fost odată martorul unei înțelegeri cinstite între vultur și șarpe. Șarpele trăia la rădăcina unui
pom anume iar vulturul își avea cuibul pe ramurile lui cele mai înalte. Vînau împreună și nu-și atacau
puii. Dar odată ce puii vulturului au început să zboare și să se poată apăra de șarpe, vulturul s-a repezit
asupra puilor lipsiți de apărare ai șarpelui și i-a mîncat. Șarpele, întors seara la culcușul prădat și distrus, a
ghicit îndată se s-a întîmplat și l-a implorat pe Șamash să-l răzbune. Drept răspuns Șamash, a doborît un
bou sălbatic în fața șarpelui, care, strecurîndu-se în culcușul lui, a așteptat să i se întoarcă dușmanul. Cînd
vulturul înfometat a coborît să mănînce boul, șarpele i-a încolăcit aripile, i-a smuls penele și l-a azvîrlti
într-o crăpătură a pămîntului. Asta s-a întîmplat puțin după potop, în timpul primului lugal al Sumerului,
conducătorul Etana, care nu avea urmași. El l-a rugat pe Utu/Șamash, să-l sfătuiască ce să facă. Zeul
Soare i-a spus să-l tragă pe vultur din groapă, să se cațăre pe spinarea lui și să urce la cer, unde zeii l-ar
putea ajuta. Vulturului îi crescuseră penele la loc și recunoscător, el l-a luat pe Etana salvatorul său, în
spinare, zburînd pînă la porțile cerului și o clipă păru că vor intra printre ele. Dar ei s-au înălțat și mai sus
de porțile albastre, pînă în ținuturile întunericului și ale focului strălucitor. Întorcînd-și capul, Etana nu a
mai zărit pămîntul dedesupt, iar vulturul s-a clătinat și s-a prăbușit. Atît a rămas din poemul emeș,
transmis prin intermediul culturii asiriene.

În mitologia egipteană, hieroglifa care desemnează axul lumii este o piramidă abruptă, terminată cu o
mică scobitură ce evocă lacul de pe vîrful muntelui primordial. Numele semnului este Mer, care înseamnă
în limba egipteană și dragoste, iubire, zămislire. Cînd sub această hieroglifă se pune cea numită kaf –
securea dublă cuvînt identic la arabi care înseamnă muntele primordial – ea desemnează polul lumii. În
mai multe tradiții religioase egiptene, Ziditorul lumii, cînd s-a gîndit să umple pămîntul cu ființe și plante,
s-a așezat pe muntele sfînt sub chipul unei păsări uriașe – șoim, ibis sau fenix – și s-a apucat de treabă. În
eligia lor duhul Işed era Pomul Vieţii iar pe pe frunzele acestui arbore miraculos, Toth şi zeiţa Seshant
treceau la răboj caierele tuturor muritorilor şi ale faraonului.

Unele texte ne dezvăluie cum piro, după moarte își închipuia că va fi primit la ceruri astfel: ,,Iată că
porțile centrului lumii se deschid înaintea mea și că porțile nemărginirilor cerești sînt descuiate. Apoi se
înalță o scară spre cer, înconjurată de zei, căci, asemenea lor, și eu sînt un zeu.” Și pe tăblița de plumb 41
găsim amintite aceste concepte teologice ale toiagului sfînt, porțile cerești și urcarea la Dumnezeu pentru
dreaptă judecată dar scrise din porunca lui mato Boero Bisto pe la anii 50 î.e.n. pe toriștea numită Getia
ca să știe tot înciudatul și tot întunecatul unde a fost izvodirea de început a înțelepciunii dumnezeiești!

Despre muntele de început al lumii se spune în unele mituri că ar fi uneori în trepte, fiind o concepție
foarte veche pentru că ea apare atît la populațiile din Europa, Asia dar și America, dovedind o vechime de
peste 25000 de ani. Cei mai cunoscuți munți sacri unde crește și Pomul Vieții sînt: Meru în India,
Garizim la samariteni, Kaf în islam și altele. În toate tradițiile antice este vorba despre muntele central sau
axul lumii ori polul, care reprezintă verticala centrului de rotație a bolții cerești. Din această pricină este
situat în nord pentru izvoarele venite de la popoarele din sud, adică brahmani, budiști, perși, iudei, arabi,
greci și romani, sau apus, ori nord-vest pentru tibetani și chinezi.

Homer ne povestește în Odiseea despre Syria străveche care era o insulă în centrul lumii acolo unde
este și axul pămîntului sau polul getic cum au scris unii romani despre toriștea geților ori osia pămîntului
dupre limba noastră cea străbună. Dar cuvîntul syria folosit de povestitorul ion sau arimin, se găsește și la
neamul aryas plecat din Carpați și ajuns în India, vorbind sanscrita unde avem forma suria cu sensul de
soare, luminos, strălucitor sau românescul soria cu sensul de a sta la soare. La noi munții Șurianu, scris în
prezent Șureanu, sînt tulpina Maicii Pămîntești care îmbrățișează dago geto Sarmisetuso, fiind un cuvînt
compus din Șuria: soare, a străluci + Anu: Creatorul Ziditorul lumii, adică muntele lui Dumnezeu sau
cetatea luminii dumnezeiești! La fel găsim vechile adevăruri ale neamului nostru în numele muntelui
Godeanu, cuvînt compus din gud: cuib, mulțime, a se cuibări + i: a merge, a fi + anu: Izvoditorul lumii,
cu sensul de locul unde Dumnezeu a făcut cuibul neamului omenesc sau poate este o rămășită a vechiului
mit al fenixului sau șoimului arimin așa cum îl cunoaștem azi fiind transmis prin intermediul grecilor. În
informațiile menționate mai înainte, am arătat că unele mituri îl prezintă pe Creator sub forma unui vultur,
șoim sau ibis, cînd se pune să zidească neamul omenesc. O altă variantă de interpretare a cuvîntului
Godeanu este gudu: ritual de purificare, cel care miruiește + Anu: Ziditorul cerurilor și pămîntului, adică
cel care a zidit și înalță la ceruri neamul omenesc. Aici sînt cele mai înalte vîrfuri din Carpații Meridionali
cu vîrfurile Godeanu, M(or)aru și Gugu(Dumnezeu)! Le trecem și pe acestea tot la
capitolul ,,coincidențe” sau falsuri făcute împotriva ,,revelațiilor” ivrite, de niște scornitori de rele și urări
mișele!?

Legendele irlandeze spun că zeii lor Tuatha Da Danann, au sosit în Eire de undeva din patru insule din
nordul lumii, iar insula lor este o insulă divină. Prima lor căpetenie – tot după zicerile gaelilor mă dau –
care a pășit în baștina lor ar fi venit din Sciția, țărîm care în vremurile de demult cuprindea și Geția, Țara
Sfîntă a lumii vechi. La vechii egipteni, divinitatea Thoth, mai este scris Theuth, Taut sau Taautes, nume
apropiate de cel al divinităților irlandeze.

Herodot scrie în Istorii despre perși următoarele: ,,Perșii au învățat de la asirieni și arabi să-i aducă
ofrande Uraniei. Asirienii o numeau frumoasa Militta, arabii Alitta, perșii Mithra.”, divinitate care era
izvorul iubirii cerești pentru neamul omenesc și călăuza celor vrednici pentru dreapta judecată din lumea
zeilor cu recunoașterea vredniciei din viața pămîntească prin ungerea/îmbrăcarea cu veșmîntul de lumină.
Strabon spune că insula Samothrace, care era insula sacră a cultului cabirilor se numea înainte vreme cînd
o stăpîneau pelasgii, Milita. Mai tîrziu aceștia au întemeiat în Ionia cetatea Milet. Dar baștina lor era la
nord de Istru unde avem rîul Miletin la est de Carpați! În persană numele divinității era scris Mihr foarte
apropiat de egipteanu Mer și romînescul mir iar sensurile acestor cuvinte sînt cunoscute. Dar pe un
medalion descoperit în Iran, în partea stîngă a lui Mithra este scris Miiro dar cu alfabet get, cu litera R
venită din alfabetul religios iar în față este un sfeșnic cu patru brațe aprins, așezat pe un tripod. Pe capul
înconjurat de raze, poartă cununa de arimasp nu cununa de raze apărută mai tîrziu dar și restul
vestimentației este după felul geților. Nu poartă barbă ceea ce arată că nu era de origine persană.

Urania înseamnă în limba greacă ceresc, iar divinitatea este una din cele nouă fiice ale lui Zeus. Ea era
în antichitate deseori legată de dragostea universală și Duhul Sfînt. Uranus este zeul ancestral al cerului
în vechea mitologie a grecilor și bunicul lui Zeus. El este tatăl ciclopilor și al titanilor din care s-a născut
neamul omenesc și iarăși povestea ne duce la plaiurile carpatine cu muntele sfînt, cetatea lui Dumnezeu și
neamul scoborîtor din zei.

După Franz Cumont, templul Artemidei din Doura Europos, înainte de a-i aparține ei era al marii zeițe
Nanaia. Și în Pireu a fost descoperită o inscripție închinată Artemisei Nanaia(nanaia: mătușă, nașă – cu
acest cuvînt se adresau toți copii din satele noastre, moșiți de aceeași moașă). În India, Aditi era un
apelativ pentru marea zeiță iar în China divinitatea Si Wang Mu era ,,Regina Vestului” numită și Mama
divină sau Mama plină de înțelepciune a tuturor zeilor, la care venise în vizită împăratul lor Mu. În
scrierile esene se spune despre Sîntu că era izvorul tuturor înțelepciunilor de pe pămînt iar o poveste de-a
noastră zice despre Savela(Sabelo) că a fost o împărătească din străvechime în Țara Ungurească, adică
Ardeal, la care veneau toți împărații lumii să ceară sfat. Împărăția Savelei ,,era la marginea pămîntului”
așa cum spun toate izvoarele despre cetatea și grădina lui Dumnezeu, și la ea veneau pentru sfat de
înțelepciune, numit în unele texte și Mireasa Minții, împărați de la marginile pămîntului așa cum a făcut și
domnia sa chinezească Mu. În legenda vechilor chinezi care dovedește legăturile dintre strămoșii geți și
asiaticii vechi de la sfîrșitul mileniului lll î.e.n. se găsește explicația asemănării multor concepte
din ,,filozofia creștină” a geților și taoismul și confucianismul lor. În scrierile lui Hermes Trismegistos,
Cunoașterea cerească este numită ,,Mireasa Minții” așa ca să le plesnească țăcăliile întunecaților și
înrăiților. Faină povestioară de te îndoaie și te rupe pe la... coaste!

Acest univers spiritual uluitor îl găsim reprezentat imagistic în tava ce face parte din tezaurul
descoperit la Pietroasa. În mijlocul tăvii, este un spațiu rotund care simbolizează Pămîntul iar în mijlocul
lui tronează statueta din aur ce reprezintă o femeie cu fața senină și plină de înțelepciune, Maica
Pămîntească sau Marea Divinitate. Este îmbrăcată după portul țărancelor române, cu o rochie simplă fără
mîneci, pe mijloc fiind încinsă cu o sfoară sau brîu foarte îngust, iar părul este prins într-o coafură folosită
și în prezent în Maramureș, stînd pe un tron rotund împodobit cu viță de vie iar în brațe ține pe genunchi
vasul cunoașterii.

Simbolistica Marii Zeițe sau a Mamei Pămîntești în vechile mitologii era coloana, arborele, șarpele,
porumbelul, taurul, vaca, securea cu două tăișuri, figurinele feminine cu atribute sexuale exagerate, iar
toate acestea se găsesc repetate de zeci și sute de ori pe artefactele găsite în ținuturile locuite de geți
inclusiv pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și pe iconițele de cult. La români confuzia dintre
Maica Pămîntească(Cybele) și Maica Domnului este atît de evidentă încît aceasta din urmă pornește în
căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și în Miorița unde se regăsesc părți din
mitul emeș al divinităților Dumuzi și a Inanei.

În unele mitologii antice oul cosmic este înfășurat de patru ori de șarpe care stă cu capul deasupra
oului sau un ou împărțit în patru registre cum s-a descoperit în situl de la Lepenski Vir unde oul de calcar
poartă mai multe semne inclusiv cel al Pomului Vieții dar cu cîte trei ramuri de o parte și de alta a tulpinii
așa cum îl găsim și pe un sigiliu emes de la anii 2300 î.e.n. Pe tăblița deptunghiulară de la Tărtăria apare
însă Pomul Vieții cu nouă ramuri pe care este urcat un țap, la fel cum s-a descoperit în Sumer o statuetă
din aur care imită imaginea din situl de pe valea Mureșului de la noi. Asta dovedește că strămoșii noștri
au practicat sigur două calendare, unul cu o săptămînă de șapte zile și unul cu o săptămînă de nouă zile!

În vremurile din care avem scrieri filozofice sau teologice, în manuscrisele esene din secolele lll î.e.n. -
lll e.n. linia verticală din cruce a fost interpretată ca Pomul Vieții cu cele șapte ramuri care sprijină
înalturile cerurilor și la fel șapte rădăcini pătrunse în trupul Maicii Pămîntești, ajungînd pînă la Marea cea
Mare. Grecii din secolele V î.e.n. auzind zumzăiala geților, unii sau minunat a neîncredere însă alții mai
isteți au băga la cap precum a făcut înțeleptul lor Platon!

În mitologia mioriticilor carpatini, bradul este considerat arborele cosmogonic numindu-l Pomul Vieții
sau cu alte denumiri dar toate avînd același sens; legătura de lumină veșnică dintre cer și Pămînt prin care
se urcă la dreaptă judecată sufletele muritorilor. Acest concept, pînă mai ieri era universul absolut al
neamului românesc pentru că la naștere, fătul era dus la rădăcina unui brad care era materializarea
Pomului Vieții, și închinat să fie falnic și voinic ca el. Nunta era biecuvîntată de Pomul Vieții ca simbol al
belșugului și vieții trainice. Dacă un tînăr murea necăsătorit, la capul lui se răsădea un brad iar la morții
cei de soroc, bradul împodobit cu panglici, mere, nuci, colăcei sau forme de pasăre – precum pinul lui
Atis – era pus la capătul sicriului și îl însoțea pînă la groapă, unde era înfipt în pămîntul Maicii Pămîntești
care îl primea pe răposat.

Numai în ,,filozofiile” geților, budiștilor, egiptenilor și emeșilor, găsim Pomul Vieţii care lega Cerul
de Pămînt și unde se adăposteau sufletele celor merituoși în respectarea Căii/Legii Adevărului și Dreptății
sau se duceau în rai. Pe covoarele românilor apare pomul vieţii iar pe ramuri sînt porumbei. Însă un covor
din Moldova din anul 1835 care în prezent se află la Muzeul Țăranului Român din București, spune chiar
mai mult. Poziția lui este verticală pentru că simbolul dominant al piesei este crucea italică ce se sprijină
pe o formă de V. În partea de sus a crucii pasărea măiastră stă pe capăt și ține în cioc o cruce mai mică!
Pe capetele laterale cît și pe capetele literei V stau cîte o pasăre măiastră sau fenixul după graiul grecilor,
unde moțul este foarte evident. În partea de sus a crucii, de-o parte și de cealaltă a brațului vertical este
Pomul Vieții dar cu nouă ramuri cu poame pe ele așa cum apare pe un sigiliu emeș, unde ramurile de jos
sînt mai mici. Pomul de pe covor este plantat în Vasul cunoașterii care seamănă foarte bine cu cel de pe
tăblița de plumb descoperită la Romula. Sus, covorul începe cu șapte stele așezate orizontal care are
fiecare cîte opt raze, cîte duhuri principale erau în religia geților, 7 dio + Tatăl Ceresc iar în partea de jos
sînt numai cinci stele de același fel.

Sărbătorile arimine

Religia strămoşilor noştri a fost monoteistă dintotdeauna, cu entităţi spiritual energetice avînd în frunte
pe Sîntu, Senta, Santa sau Gog ca singur Creator al tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi avea la bază
nemurirea sufletului iar ca simbol al sacrului, crucea liberă sau înscrisă în cerc cu braţele egale, crucea cu
un braţ mai lung şi steaua cu şase colţuri.

Aceste două fundamente – nemurirea şi monoteismul - au format baza universului religios al geţilor,
fiind o luptă veşnică între bine şi rău în care fiecare persoană avea dreptul că aleagă drumul de urmat în
viaţa de pe pământ. Era o religie optimistă aşezată pe puterea credinţei omului în perfecţionarea lui
spirituală şi realizarea unei adevărate legături între individ şi comunitatea unde trăia. În aceste texte,
principiul fundamental este că omul trebuie să trăiască în împăcare cu natura şi cu legile morale, nărav ce
se găseşte în gîndirea noastră prin sensul adevărat al cuvîntului ,,mioritic’’! Viaţa pămînteană era o operă
individuală de înălţare a sufletului pentru trecerea de dincolo la cele veşnice.

Nemurirea nu era un scop în sine prin care individul dorea să fie mai moţat decît ceilalţi şi se punea el
pe respectarea unor reguli foarte aspre de alimentaţie şi legături nestricăcioase cu femei. La geţi,
nemurirea era libera alegere a fiecăruia de a trăi în înţelegere cu semenii, de a-i ajuta fără a pretinde
recunoaştere materială sau morală şi de a ţine trează amintirea memoriei strămoşilor şi a dreptei credinţe
în sfinta cruce prin venerarea tradiţiilor. Simţămîntul libertăţii asumării propriului destin naşte
răspunderea individuală şi colectivă. Această obligaţie publică asumată voluntar devine adevărul în care
individul vrea să participe activ la viaţa şi problemele comunităţii, să fie alături de ceilalţi la bine şi la rău.
Credinţa în nemurire îi făcea pe geţi cei mai viteji dintre neamurile cunoscute de greci, pierderea libertăţii
era şi pierderea dreptului la nemurire. Acest drept al geţilor dobîndit prin naştere era pierdut şi de către
trădătorii care puneau în pericol existenţa neamului ales de Ziditor şi a statului get. Dar nemurirea nu
însemna o hîrjoană în îmbuibare şi desfătări materiale acolo unde te ducea destinul. Naşterea din lumina
vie a lui Zabelo te conducea pe pămînt spre starea spirituală de OM prin trăirea în fapte bune şi în
înţelegere cu natura şi cu comunitatea din care făcea parte. Moartea nu însemna şi distrugerea sufletului
individului ci trecerea lui la cele veşnice în lumina rece a aşteptării pentru marea regenerare a energiei
sufletului.

Nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă!

 După naştere, copilul era botezat cu pîine străbună şi vin şi binecuvîntat cu semnul crucii pe frunte şi
pe mîna dreaptă pentru a intra în lumea spirituală a strămoşilor, procedeu existent şi în practica religioasă
a neamului emeş. Duhul creator al lumilor văzute şi nevăzute Anna, An sau Anu dădea taina botezului şi
avea ca dar pentru muritori iarba vieţii dar şi pîinea şi apa vieţii veşnice. Bucăţica de pîine sfinţită pe
care o primim ca dar al împărtăşaniei se numeşte anafură(Ana: Creator; fură: a fi) cu sensul de creaţia sau
trupul Creatorului. Strămoşii noştri aveau posturi straşnice unde băutura era interzisă cu desăvîrşire iar pe
tăbliţa 34 este povestită nerăbdarea geţilor cărora le sfîrîiau gîtlejurile de atîta sete. ,,Cercetează
înfăţişarea făpturilor de pe cerul Sarmisetuzei şi descoperă toate locurile unde lumina a biruit şi este cu
atît mai mare. În cetatea geţilor au fost duse şi puse deoparte cănile pentru vin şi hainele de sărbătoare(s-a
postit). Pleava de cînepă(perioada de post) a stat destul în cetate şi s-a întărit ca osul dar trebuie să iasă şi
să fie dusă astfel ca să înceapă şirul sărbătorilor de iarnă. Cu atenţia cuvenită să fie chemată adunarea
neamului străbun şi să se strige că degeaba mai au griji locuitorii Sarmisetuzei. Ţinuturile locuite de
români vor imita poarta cu boltă(cetatea principală - Sarmisetuzo). Cît despre oalele de lut, se vor uda
pentru că în cetate este o sete cît stogul de fîn. Sfîntul te-a numit pe tine(adunarea neamului) să dai sia”.
După acest post urmau sărbătorile de iarnă unde tot neamul get petrecea aşa cum era datina(T 41). Voi
face un mic răboj al felului cum noi cei de astăzi mai păstrăm încă sărbătorile strămoşilor geţi pentru a fi
spre luare-aminte.

Sărbătorile de iarnă ale geţilor se găsesc în creştinismul ortodox şi încep cu postul Crăciunului după
care la 25 decembrie se dă liber la băutură şi mîncare de dulce. Biserica creştină a fost obligată să preia
această sărbătoare pentru că adepţii religiei crucii sau creştinismului arimin/mitraismului o practicau
înainte ca religia lor să fie furată de o organizaţie criminală pe care să o numească iudeo-creştinism, fiind
una din sărbătorile principale aşa cum spune sfîntul întunecat Augustin.

La 25 decembrie, după calendarul iulian, izvoarele scrise antice atît greceşti cît şi latine spun că încă
din secolul l al erei noastre în cultul mithraic se serba naşterea luminii vii - solstiţiul de iarnă - ce venea
de la soare şi aducea prin lumină izvorul vieţii veşnice. Credincioşii se retrăgeau în lăcaşuri de cult care
erau în peşteri sau construcţii amenajate parţial sub pământ ca să imite grotele naturale ale Maicii
Pămînteşti, de unde ieşeau la miezul nopţii strîgînd din toţi rărunchii să se auză în cele patru
zări: ,,Fecioara a născut! Lumina creşte”. Sigur sărbătoarea era mult mai veche cum o dovedesc
probele arheologice şi informaţiile despre înţeleptul arimin Orfeu pentru că noi ştim numai ce a scăpat de
ghearele falsificatorilor şi distrugătorilor iudeo-creştini care au spus religiei geţilor, mitraism, preluînd-o
în cea mai mare parte sub scrierile mozaicilor satanişti cu numele creştinism dar corect numele este
iudeo-cretinism! La iudeo-creştini Paştile sau Învierea lui Iisus, este cu 7 zile după sărbătoarea numită
Întrarea Mîntuitorului în Ierusalim.

În cultul lui Cibele, jelirea lui Attis începea cu 7 zile înainte de găsirea şi învierea lui iar italienii de azi
folosesc pentru Crăciun cuvîntul Natale, care vine din cuvintele latine natales cu sensul de origine sau
natalis care înseamnă ,,de naştere”. Ori ambele cuvinte latine duc la sensul pe care sărbătoarea o avea în
religia geţilor, naşterea luminii sau renaşterea ei într-o formă mai puternică şi mai vie pentru existenţa
omului pe pămînt şi pregătirea lui sufletească să se înalţe în veşnicie, adică adevărata Înviere.

Crăciunul, pe care răii spun că ne-a fost adus de alţii să-l cinstim cu mare pompă iar guguştiucii cu
minţile otrăvite de atîta latrinitate ne bolborosesc drăceşte că vorbuliţa vine de la latinescul creatio şi nu
trebuie altă cătare fiindcă lucrurile sînt cunoscute din moşi strămoşi şi lămurite de ei. Că mint aceste
pocitanii o dovedesc cuvintele precreştine Kraciun din paleoslavă, Karaciun din limba rusa veche,
Kraciun în slovacă şi bulgară şi Karáczonyi în maghiară, care denumeau solstiţiul de iarnă iar mai tîrziu
adică după secolul lX, sărbătoarea creştină de la 25 decembrie. Dacă ei ar fi preluat religia crucii de la
catolicii romani sau de la ortodocşii greci, cum pretind în făcăturile lor cu pretenţii de adevăruri sfinte,
atunci trebuiau să bîiguie ceva Natale ca italienii şi nicidecum Crăciun.
 Cuvîntul vine din limba vorbită în vechime pe meleagurile mioritice şi se compune din kara: a primi, a
adăposti, loc public, a fermeca sau Kîra/kra: curat, puternic, vas larg, a făta + ciun/şun: stea, soartă, a
străluci, a lumina. Să nu ne mai înveţe alţii ce am fost pentru că tăbliţele de plumb ne arată calea
adevărului istoric dar nu cel înţeles de lichele şi strîmbături! Cum în lume încă nu există oprelişte la
minciuni, o ţinem tot aşa!

Bulgarii s-au aşezat în descălecatul lor peste geţii din Mesia la sfîrşitul secolului Vl de la care au luat o
mulţime de cuvinte şi obiceiuri inclusiv religia iar ungurii au venit la sfîrşitul secolului lX peste panoni
sau păstorii romanilor din Panonia cum sînt amintiţi în unele documente bizantine, băştinaşii geţi. Ungurii
au îmbrăţişat la început creştinismul ortodox şi numai la anul 1000 au trecut la catolicism în frunte cu
regele lor, românul Voicu. De fapt slavizarea geţilor din sudul Istrului se vede foarte bine în numele de
familie bulgăreşti, la care dacă umblăm puţin şi le ştergem terminaţia ov sau ev, le găsim identice sau
asemănătoare la neamul din nordul fluviului. Ceilalţi slavi şi ungurii sînt vecinii noştri, unii mai dragi
decît ni-i dorim. Există părerea la istoricii ruşi că numele sărbătorii Karaciun din rusa veche, a fost luat
din limba română veche şi eu sînt convins că acesta este adevărul pentru că geţii mosca/volohii au format
clerul slavilor răsăriteni pînă la creştinarea lor de către cneazului Vladimir la anul 988.

Creştinii greci sărbătoreau Crăciunul la data de 11 septembrie pînă în anul 375 cînd au schimbat-o la
25 decembrie iar romanii sărbătoreau după tradiţia lor la 6 ianuarie botezul lui Cristos iar Naşterea
Domnului – Crăciunul a fost stabilită la 25 decembrie pentru prima dată la Roma în anul 354. Dar aceste
informaţii oficiale şi oficioase ale iudeo-creştinismului sînt contrazise de cele provenite de la Dionisie
Scitul şi din alte surse mai tîrzii cum voi dovedi în continuare! Noul Testament nu spune vreodată cînd s-a
născut Cristos.

Numai religia geţilor care a fost religie oficială a împăraţilor romani şi cea mai răspîndită în
imperiu în perioada 180-381, numită de tîlharii de suflete şi bunuri mitraism sau arianism,
sărbătorea la 25 decembrie naşterea luminii şi începutul creşterii ei. Deci nici grecii nici romanii nu
au avut nimic cu această sărbătoare pînă către sfîrşitul secolului lV, pentru că ei se pupau numai cu Satana
şi respirau numai minciună şi pucioasă ieşită de sub Talpa Iadului! După edictul din anul 381 dat de
împăratul Teodosiu prin care se interzicea mitraismul sau arianismul cum apare în documentele lor
sataniste, în tot imperiul roman, iudeo-creştinismul s-a lăsat ca o ceaţă a întunericului şi îndobitocirii
absolute asupra popoarelor Europei.

Dar şi alte neamuri înrudite cu geţii – sciţii şi perşii – aveau la 25 decembrie o mare sărbătoare în
cinstea solstiţiului de iarnă numită Naşterea luminii. Ei spuneau limpede ,,că lumina a biruit şi este cu atît
mai mare” adică ziua începea să crească în dauna nopţii, fenomen astronomic ce se îmtîmpla la data de 25
decembrie în vechile culturi. În religia geţilor sau mitraism cum l-au falsificat meseriaşii Satanei, în
secolele l-lV, adepţii se adunau în această noapte în peşteri sfinţite şi aprindeau făclii din lumina sfîntă
aprinsă pe altarul Pietrei Născătoare, strigînd că aceasta a învins! În iudeo-creştinism în noaptea Învierii –
adică de Paşti – credincioşii se adună în miez de noapte în biserici şi i-au lumina divină venită din cer
spunînd: veniţi de luaţi lumină pentru a arăta că din nemoartea morţii s-a născut iarăşi viaţa! Rău pute a
hoţie şi crimă această minciună iudeo-eleno-romană!

În Apocalipsa lui Ioan la 4,4 se spune: ,,…şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de
bătrîni îmbrăcaţi în haine albe şi pe cap purtau cununi de aur”. În mitologia românească avem pe Crăciun
ca divinitate singulară fără o conturare clară, dar fiind unul dintre judecătorii cereşti cum ne spune o
colindă din lucrarea Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, unde Dumnezeu, Maica Precistă, bătrînul
Crăciun, sfîntul Ion şi ceilalţi sfinţi îl judecă pe bătrînul Ileo sau Sarmise, conducătorul neamului, cînd
acesta a ajuns în la cele veşnice. Pe tăbliţa 3 unde este prezentată naşterea Mîntuitorului Sarmis, în partea
dreaptă se vede o persoană bătrînă care şade pe scaun, purtînd la piept un medalion cu cap de taur şi o
cruce şi dăruind unei femeie un miel şi un toiag. Această sărbătoare este adînc înrădăcinată în cultura
noastră religioasă înainte ca ea să se numească după vruta unora, iudeo-creştinism.

Tradiţia populară românească a păstrat amintirea cultului luminii soarelui ca univers energetic al
luminii vii dătătoare de viaţă, pînă în zilele noastre în colinde unde apare expresia Sfîntul Soare sau în
viaţa cotidiană cînd la răsărit sau apus de soare este rostită rugăciunea: ,,Sfinte Soare ajută-ne!”. La
sfîrşitul secolului XlX, bătrînii mai aveau obiceiul să-şi întrerupă munca la asfinţit spunînd: ,,să ne
odihnim niţel pînă o cina şi Sfîntul Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne luminează şi ne încălzeşte”.
Exista datina de a jura pe Soare, de a-l lua ca martor, precum şi interdicţia de a-l înjura sau de a arunca
gunoaie în direcţia lui, obiceiuri care se găsesc aidoma pomenite în scrierile esenilor descoperite la
Qumran dar şi cele din arhivele secrete ale Vaticanului. În mediul rural exista obiceiul ca pe peretele
interior de la răsărit al caselor să se pună înaintea Crăciunului şi a Paştelui cîte o cruce de ceară la care se
închinau în tot cursul anului cu trimitere directă la tradiţia geţilor(Dromichete) şi esenilor de a se închina
la răsăritul şi apusul soarelui stînd în genunchi cu faţa spre est.

Noi românii păstrăm nu numai denumirea veche a sărbătorii dar mitologia ne dezvăluie un personaj
religios arhaic, Moş Crăciun care stă în înaltul cerului la dreapta Tatălui Ceresc şi judecă faptele
muritorilor. Acest Moş Crăciun este în fapt Moş Arimin, strămoşul ancestral al neamului oierilor
carpatini care din înaltul cerului binecuvîntează neamul arimin. Atunci se deschide cerul iar Crăciunul
vine pe un cal alb, după ce cîntă cocoşii de trei ori, căci el este un moşneag bătrîn. O legendă populară
spune despre Moş Crăciun că este strămoşul neamului păstorilor români - moş Arimin cum scrie pe
tăbliţe – şi stă la dreapta lui Dumnezeu pentru că este cel mai bătrîn dintre sfinţi. Se pare că pentru
izbăvirea neamului rumun, singura cale a rămas parul! ,,Jeţ de aurel/ Bunul Dumnezeu,/ Mai d-a rînd cu
el,/ Jeţ de arginţel/ Cine şade-n el?/ Şade Moş Crăciun.” Imaginile din religia creştină şi cea strămoşească
sînt identice aşa cum arată tăbliţa 1, 2 şi 6 iar ele dovedesc în faţa istoriei marele furt de identitate şi de
cultură făcut de iudeo-satanişti în dauna noastră.

Iar dacă unii se ţin tot de-a curmezişul şi sînt cumetriţi cu Dracul şi cu trădarea de Neam şi Ţară, le
mai zic una să le crape rînza de ciudă. Armînii, urmaşii vechilor geţi oploşiţi prin Tracia, Tesalia şi
Macedonia, păstrează în numele lor de neam, rădăcina obîrşiei viţei strămoşeşti din Moş Arimin. Cum
leprele pretind că ei s-au ,,latinizat” primii de dragul ocupantului roman, începînd cu jumătatea secolului l
î.e.n. ar fi trebuit să se numească romani şi nu armîni. Dacă s-ar fi numit ,,pupăcur” sau ,,lingeblid” sigur
dădea mai bine la urechea pretinşilor specialişti limbişti ce îşi clocesc prostia sub pălăria Academiei
Române şi a altor cuiburi sataniste unde se negustoreşte adevărul pe minciună şi trădare.

Fiindcă nu puteau să le scoată din cap creştinilor arimini, sărbătorile lor, pletora iudeo-creştină care a
pus mîna pe putere în imperiul roman în anul 380, a confiscat aceste sărbători pînîndu-le turban satanist
cînd ele aveau bonetă/mitră curat mioritică numită căciulă. Pentru a nu lăsa cu ochii în soare leprele
iudeo-sataniste care îşi mai spuneau şi creştine, ieşite din lumile cretine ale lui Iahwe, am să amintesc un
text scris la sfîrşitul secolului lV, de un preot anonim al acestei tagme ce slujea în Siria şi care ne
povesteşte sincer şi fără sule în coaste sau alte cazne cumplite aşa cum făceau ei creştinilor arimini, cum a
ajuns sărbătoarea numită Crăciun în ritualurile lor cultice.

Scrie cucernicul preot, că ,,păgînii” ţineau la 25 decembrie sărbătoarea numită Naşterea Sfîntului
Soare(latinii aveau ceva asemănător la 6 ianuarie) unde aprindeau lumînări şi se rugau pentru pacea şi
bunăstarea lor, la care veneau şi iudeo-creştinii pentru că le plăcea ritualul. ,,De aceea, cînd părinţii
Bisericii au observat creştinii manifestînd înclinaţii spre aceste festivităţi, au hotărît că în această zi
trebuie sărbătorită Naşterea Domnului”. Adică hoţie şi minciună, fără urmă de revelaţie sau inspiraţie ci
numai conspiraţie de cea mai perfidă stirpe! Dar să ne uităm o leacă şi la mutrele cucernicilor părinţei ai
frăţiei iudeo-creştine de răsărit care, spune textul că a introdus sărbătoarea geţilor în cultul lor satanist.
 Vasile cel Mare(330-379), filozof şi scriitor grec de orientare platoniciană, a rămas toată viaţa în acest
model de gîndire, În anul 356 se botează şi duce o viaţă de ascet în Capadicia, devenind episcop al
Cezareei şi mitropolit al regiunii de baştină în anul 370. Ori filozofia lui Platon, se lipeşte de cultul tribal
al lui Iahwe, ca nuca de perete, şi cam atît!

Grigore Teologul(335-394), fratele lui Vasile cel Mare, are făcută aceeaşi educaţie intelectuală, dar
este mult mai agresiv împotriva religiei oficiale din imperiul roman – arianismul/mitraismul – şi în anul
371 este exilat de către împăratul Valens pentru că devenise urlător satanist de profesie şi de credinţă. A
avut un rol im-portant în determinarea împăratului Treodosiu prin conciliul de la Constantinopol, de a
interzice în anul 381 religia geţilor – arianismul/mitraismul – în tot imperiul, dispunînd confiscarea
tuturor bunurilor care aparţineau bisericilor arimine şi distrugînd în cea mai mare parte scrierile sacre.

Ioan Gură de Aur(349-407), îşi face o cultură solidă fiind elevul lui Libanios, cel mai cult om al
răsăritului la acea vreme, trece la iudeo-creştinism după anul 378 şi devine cel mai cunoscut orator al
vremii. Numit ca patriarh al Constantinopolului din ordinul împăratului Arcadius în anul 394 după
moartea lui Grigore Teologul, se opune opulenţei, luxului şi privilegiilor sociale în care trăia clerul, fiind
depus din porunca aceluiaşi împărat în anul 404. Deci părinţii bisericii răsăritene au respectat filozofia
greacă şi implicit teozofia geţilor pe care o cunoşteau foarte bine şi cam nimic din cultul lui Iahwe care te
îngrozeşte cu ura, lăcomia, dezmăţul şi tirania ce curg ca o otravă nesecată.

Mai amintesc aici supărarea ,,sfîntului Augustin” care le cerea iudeo-creştinilor din vremea sa, adică
cea amintită de textul citat mai sus, să cinstească ,,nu Soarele ca păgînii, ci pe creatorul soarelui şi
lumii.” Augustin a fost unul dintre cei mai mari scriitori ai perioadei de început a iudeo-creştinismului
apusean. S-a născut în anul 354 în nordul Africii în Numidia dintr-o familie de mici funcţionari imperiali,
studiază retorica şi filozofie, şi practică mai multe curente religioase neo-platoniciene, în anul 387 trece la
iudeo-creştinism convins de episcopul Ambrosie de Mediolanum. După şase ani petrecuţi la Roma el se
întoarce la baştina sa unde îşi va scrie mare parte din cărţi. Dacă şi în jurul anului 400, populaţia creştină
a im-periului roman se ruga tot ,,Soarelui ca păgînii” iar ei au preluat din creştinismul arimin majoritatea
sărbătorilor, rezultă că nu religia geţilor a fost satanizată prin fariseismul mozaic practicat de iudeo-
creştini, ci aceştia şi-au trecut în cultul lor cu toptanul şi fără a le crăpa obrazul de atîta hoţie, ritualurile şi
conceptele teologice getice cu care şi-au mai îmblînzit năravurile şi apucăturile lor drăceşti.

Un asemenea adevăr recunoaşte chiar papa Leon cel Mare(440-461) care a dat o scrisorică de
îndrumare către toţi enoriaşii cum trebuie să ţină Crăciunul, în care scria: ,,Sînt printre noi din cei care
consideră că sărbătoarea trebuie ţinută nu atît din cauza naşterii lui Hirstos, cît din motivul răsăritului unui
nou soare”. Nu ştiu cîţi dintre prelaţii iudeo-creştini gîndeau aşa, dar sigur este că majoritatea populaţiei
avea aceste gînduri, iar ei slujitorii Satanei, dacă nu le-au putut elimina, atunci le-au îngrămădit în
dogmatica lor, pretinzînd că ar veni din scrierile iahviste.

Mozaicii nu s-au lăsat nici ei fără o lumină din lumina geţilor, trăgîndu-şi prin revelaţie furăcioasă o
sărbătoare a luminii, numită Hanuca ce o ţin cu mare osîrdie la 14 decembrie şi care durează o săptămînă.
Spun ei că se ţin de această sărbătoare de la mijlocul secolului ll î.e.n. adică de cînd au început să i-a de la
eseni cît mai multe concepte teozofice cu care şi-au ticluit schisma numită fariseism. După ce i-au
vînturat lui Antioh lV regele Siriei, plăsmuirile lor pline de revelaţii, inspiraţii, emanaţii, conspiraţii şi alte
apucături drăceşti, văzînd că tărăşenia nu merge, au apucat-o pe alte coclauri. Hanuca este de fapt
Crăciunul arimin, sau naşterea luminii din cultul mitraic, sărbătoarea ce nu se găseşte amintită în scrierile
lor Tora şi Talmud! La ei este o sărbătoare de familie unde copiii primesc daruri şi dulciuri.

Cînd preoţii umblă cu Ajunul Crăciunului pe plaiurile neamului mioritic, cete de copii strigă: hoo!,
nihoho! Cu expresia ho se opresc caii iar nihoho este o imitare a nechezatului cailor, adică acest cal
nărăvaş se va opri şi la casa care vrea să-i fie gazdă. Pe monezile de argint ale strămoşilor noştri
descoperite în secolul XlX în mai multe locuri din Ardeal, apare stilizat un cal focos cu caduceul înfăşurat
cu doi şerpi care este folosit şi în prezent de mitropoliţii românilor.

Anul Nou sau Sînvăsii, Sfîntul Vasile – divinitate tradiţională complexă cu apucături bahice dar şi
muiereşti, altfel bonom şi pus pe şotii – se sărbătoreşte la 1 ianuarie după anul 1700. Sfîntul Vasile este
protectorul viei şi vinului. Se spune că la acea dată toate animalele vorbesc şi-i pot pîrî pe oameni lui
Dumnezeu pentru răutăţile făcute lor. Ideea a fost păstrată în mentalul colectiv al românilor din scrierile
lui Eno care au circulat la noi pînă în secolul XVll sau chiar mai tîrziu.

În satele din Mehedinţi, se păstrează încă foarte bine tradiţii de Crăciun şi Anul Nou, care dovedesc
originea lor getică, chiar dacă întunecaţii spun că sînt de origine romană sau aiurea. Colindătorii sînt
adunaţi la biserică, unde preotul îi binecuvîntează şi ţine o slujbă. La ieşire, în curte, ei se înşiră în frunte
cu un băiat şi după el o fată, pornind prin faţa sătencelor care au participat la eveniment. Băiatul din
fruntea şirului primeşte un colac mai mare numit ,,colacul sfîntului Soare” iar fata un colac numit
,,colacul sfintei Luna”. Ceilalţi copii primesc colăcei mai mici. După acest ritual încep propriu-zis
Sărbătorile de Iarnă! În religia strămoşească, Sfîntul Soare era dio Zabelo iar Sfînta Lună se numea dio
Zoe. Dacă tradiţia ar fi fost luată din iahvismul satanist, atunci colacul trebuia să fie închinat Întunecimii
Sale Iahwe, Iaho sau Satanei, dar noi o ţinem tot pe cea veche bătrânească, şi nu ne-am lăsat îndoiţi de
făcătura drăcească a iudeo-sataniştilor! Colacul ca cerc simbolizează universul şi roata vieţi veşnice iar
cele două nojiţe împletite sînt Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească, care, prin unirea lor au creat viaţa pe
pământ. Nojiţa de pe exterior care înfăşoară colacul, este Fiul Omului sau Fiul Domnului, adică
Mîntuitorul neamului omenesc, ca nouă zidire a Creaţiei cereşti.

În Moldova există de Anul Nou dansul căluţului iar în alte părţi ale tării se dansează căluşarii, ambele
jocuri fiind o reminiscenţă a cultului lui Sarmis şi a cabirilor în cultura noastră populară. Onomastica
feminină păstrează vie amintirea Mîntuitorului strămoşesc prin prenumele Sarmisa şi Sarmizia! Dar avem
obiceiul caprei, a cerbului şi a ursului, venite şi acestea din tradiţia strămoşească şi consemnate în
scrierile antice ca sărbători ale cabirilor, mitraicilor sau religiei tracilor frigieni. Sărbătoarea Anului Nou
la geţi fiind o sărbătoare agrară, începea la data de 25 martie şi dura o săptămînă unde se jelea moartea
Anului vechi după care se pornea în căutarea Noului An, născut pe undeva de Mama Pămîntească şi după
găsirea lui se năvălea cu un ritual vesel de cinstire a naşterii vieţii din nemoarte şi a renaşterii naturii
binecuvîntată de Sfîntul Soare şi Creator. Sărbătoarea era animată cu dansuri mascate imitînd animalele
arătate mai sus care erau animale sacre în religia strămoşească. Turca, ţurca sau capra este obiceiul de
Anul nou care imită un dans ritual al caprei sau oii – ţurca + na – animal sfînt în mitologia românilor.

Tradiţia apare pe tăbliţele de plumb prin amintirea răstignirii lui Ili de către ivriţi, care este numit pui
de căprioară, iar în prezent. jocul caprei este însoţit de cîntece din fluier şi tobă, ce subliniază un teatru
popular cu mai multe personaje mascate amintind de moartea caprei şi învierea ei. Imagini ritualice legate
de acest obicei se găsesc şi pe iconiţele cabirilor unde apare capul de berbec în băţ şi bărbatul îmbrăcat în
pielea lui. Anumite forme de capră unde cel ce mînueşte dispozitivul din lemn are corpul acoperit cu un
covor sau în unele cazuri chiar cu o blană şi ,,capra în prăjină” sînt o continuitate de netăgăduit a cultului
cabirilor în folclorul nostru mioritic, cum am arătat mai sus. În Moldova, la dansul caprei se mai foloseşte
masca dublă a lui Sarmise cum apare pe tăbliţa 50, iar dansatorii justifică existenţa ei prin expresia ,,aşa
am apucat’’. Norocul nostru că nu au mai apucat-o şi alţii cum ne-au făcut cu teozofia şi istoria
strămoşească!

Grecii spun că tragedia vine de la tragos – ţap, iar povestea şi-ar avea rădăcinile în cultul lui Dionisos,
unde oamenii se mascau în ţap şi alte dihănii fioroase cu scopul de a face glume grosolane pe seama
celorlalţi în timpul sărbătorii închinată acestui duh arimin. Mi-ar fi cu mare drag dacă elenii ar fi spus
adevărul, dar în cultul zeului amintit, cei care participau la sărbătoare, cinsteau moartea şi renaşterea
primăverii fiind sărbătoarea Anului Nou(dio: luminătorul ceresc + nisa: primăvară, verdeaţă) iar ţapul era
simbolul fertilităţii aşa cum apare şi la egipteni. Dar nu ştim dacă personajul mascat în ţap îşi punea şi
cele ruşinoase ale animalului de l-au reţinut cuvioşii eleni ca ţap şi nu capră. Dacă strămoşii noştri făceau
circ odată pe an şi atunci pentru cinstirea renaşterii vieţii din nemoarte, grecii au considerat că se pot
maimuţări de cîte ori le arde pohta prin vrere.

Începutul sărbătorii pornea cu împodobirea unui pin/brad cu bentiţe de culori diferite, fructe uscate şi
anumite forme făcute din aluat copt. Cu acest pin împodobit se mergea la locul de cult şi se sfinţea. O
parte a acestui cult se găseşte în ritualurile de Anul Nou şi chiar de Crăciun pentru pomul împodobit care
aminteşte de Pomul Vieţii şi al Cunoaşterii Binelui și Răului.

Întunecaţii iudeo-cretini ne spun că la 1 ianuarie sărbătorim ,,tăierea împrejur” a pruncului Iisus.

Prelatul roman Dionisie Scitul (460-556), născut în Dobrogea fiind de neam get, în lucrarea Liber de
Paschale a stabilit ziua de naştere a lui Isus la 25 martie, dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru
că minciuna nu a prins aşa cum s-a vrut. Ori în mozaism, băiatul era şonţit – tăiat moţul bărbăţiei – la opt
zile de la naştere aşa că nu se pupă deloc făcătura cu scriitura. Dar există şi ipoteza ca învăţatul get
intenţionat să fi pus această dată pentru a instituţionaliza in iudeo-creştinism ziua naşterii lui Sarmis –
Mîntuitorul geţilor - aşa cum era sărbătorită de strămoşii lui pentru că sărbătoarea creştină se suprapunea
peste Anul Nou al geţilor numit şi Paşti. Mai poate fi pusă această dată în legătură cu ziua de naştere a lui
Ili martirizatul iudeilor, ca un omagiu adus peste timp de înţeleptul get celui ce a suferit pînă la capăt
pentru religia crucii. Şi atunci s-au schimbat numele şi datele acestor sărbători arimine pentru a nu se
putea identifica cu vechea religie a geţilor. Această împărţire a timpului s-a impus foarte greu chiar în
occident, catolicii acceptînd-o abia la anul 742 fiind folosită oficial în timpul papei Ioan Xlll (965-972) iar
ruşii au înghiţit-o printr-un ucaz al tătucului Petru cel Mare la anul 1700 cînd Anul Nou a fost împins în
miez de iarnă iar plugarii erau chemaţi să are şi să semene grîul în omăt pînă la brîu! Aşa-i bre? Aşa-i,
aşa-i!!!

Sfinţirea Apelor sau Boboteaza era un ceremonial prin care se sfinţeau anual apele pentru că în religia
strămoşilor noştri toate apele erau sfinte, ele izvorînd din rădăcinile Pomului Vieţii răsădit în Grădina
Raiului şi aduceau mereu viaţa pe pământ. Sărbătoarea se ţinea la 5 sau 6 ianuarie cînd se stropeau atît
oamenii cît şi plantele, locuinţele şi animalele cu apă sfinţită. Tot în acest interval de timp se sărbătorea şi
Ion sau Eon după vorba elenilor. care era închinată făpturilor luminii ce aduc viaţa şi lumina oamenilor de
pe pământ. Creştinismul ortodox a preluat aceste sărbători prin Boboteaza sau botezul Fiului Domnului
iar pe 7 ianuarie celebrăm sfîntul Ion. La creştini botezul are loc la scurt timp de la naştere nu după nouă
luni aşa cum rezultă din informaţiile arătate mai sus referitoare la Iisus.

Sînpetru sau Sfîntul Petru, sărbătoare strămoşească ce se ţinea la 16 ianuarie este păstrată şi în prezent
în tradiţia populară, personajul era perceput drept ,,cumătrul lui Dumnezeu” şi primul lui sfetnic. Deşi a
fost muritor, datorită hărniciei şi credinţei sale a fost luat de Dumnezeu şi pus paznic sau chelar la poarta
raiului. În calendarul ortodox este trecută la această dată ,,închinarea la sfîntul lanţ al Sfîntului Petru”. Pe
tăbliţe apare de două ori numele Petra. La români, Sînpetru este considerat patron al lupilor, aceştia fiind
socotiţi cîini răi, imagine care se găseşte şi pe tăbliţa 9. Exista obiceiul ca atunci cînd auzi că urlă lupii, să
nu-i superi pentru că ei se roagă Sfîntului Petru.

Mărţişorul este în prezent o sărbătoare laică, ţinîndu-se mai mult în Moldova şi mai puţin în Muntenia
şi în părţile Transilvaniei. Tradiţia aceasta singură, numai dacă am folosi-o ca dovadă a continuităţii
noastre pe meleagurile mioritice, şi tot ar fi deajuns ca să-i nimicim pe latrinişti!
 În mai multe situri arheologice de pe teritoriul României s-au descoperit mici discuri de argilă, de
culoare roşu şi alb, în pereche, care aveau un mic orificiu iar cei ce le-au găsit au spus că au o vechime de
opt mii de ani, adică de prin mileniul Vl î.e.n. Nu s-a putut determina simbolistica acestor minuscule
discuri, pentru că, noi avînd falsificată în totalitate istoria şi originile neamului românesc, nu putem behăi
decît după pîrţurile altora, dar numai împotriva adevărului!

Ca să înţelegem ce reprezenta mărţişorul în vechea cultură getă şi română, trebuie să ne aplecăm în

religia strămoşilor noştri, primită de părintele Eno de la Tatăl Ceresc Sîntu/Senta şi transmisă urmaşilor
săi arimini. Teozofia arimină spune că cele văzute şi nevăzute, au fost făcute, cu trudă şi iubire, a lumilor
mărire, din lumină cerească, zidiri să izvodească, în veacuri neştiute şi timpului pierdute, să nască şi să
moară din toamnă-n primăvară, cînd fulgerul trăsneşte lumina se măreşte, şi viaţa din neumbră iese din
lumea sumbră, şi tremurind în soare încearcă-o-nfiripare, prin sfinte mărţişoare. Iar viaţa pe pământ a fost
zămislită de trinitatea Tatăl Ceresc, Mama Pămîntească şi Fiul Omului. Dar tradiţia mai arată că sîntem
un popor din totdeauna sedentar, pentru că sărbătoarea era ocazionată de începutul primăverii şi poate a
Anului Nou. Există alte informaţii care arată că Anul Nou se ţinea la 25 martie.

Denumirea de mărţişor sau marţ, vine atît de la luna martie care chiar aşa s-a numit pînă la începutul
secolului XX, cînd peste capul românilor s-a vărsat în valuri neostoite otrava latrinităţii, cît şi de la
crenguţele de salcie, numite şi mîţişori, care se aduc la această dată în casă fiind puse într-un vas cu apă şi
cum se vor deschide mugurii aşa va fi primăvara şi vara. Simbolistica celor două discuri descoperite în
siturile arheologice, reprezintă în vechea religie getă, Cerul şi Pămîntul. Cerul era culoarea roşie după
discul Sfîntului Soare care dădea lumină şi căldură, iar celălalt disc era Maica Pămîntească ce zămislea
din trupul ei, la început de primăvară, o nouă viaţă binecuvîntată de Tatăl Ceresc. Cele două fire care
formează şnuruleţul, erau de culori alb, albastru, roşu sau negru, după cum s-a statornicit înţelegerea
populară asupra religiei strămoşeşti. Roşu era culoarea Sfîntului Soare, a vieţii renăscute şi apoi a
maturităţii. Albu era culoarea fulgerului cu care Sîntu a creat din nimic cele văzute şi nevăzute, era
lumina ce zideşte viaţă şi totodată sim-bolul veşniciei. Albastru era culoarea cerului şi a tărîmului vieţii
din ceruri stăpînit de Sfînta Lună. Negru era culoarea Maicii Pămînteşti, izvoditoarea şi purtătoarea noii
vieţi din trupul ei, ieşită şi de Soare încălzită să renască în lumină şi căldură, omului să-i fie izbăvitoare şi
cale de cătătură. Şnurul simboliza legătura dintre uni-versul invizibil şi sfînt al Tatălui Ceresc şi cel
vizibil şi supus trebuinţelor Omului, al Mamei Pămînteşti. Această legătură cosmică se găseşte în teozofia
mioritică prin conceptul Pomul Vieţii care uneşte Cerul cu Pămîntul, prin crengi sprijinind cerul iar
rădăcinile sînt înfipte adînc în trupul Maicii Pămînteşti. În unele regiuni mărţi-şorul era purtat numai
şapte zile ca o ofrandă adusă celor şapte luminători cereşti ai vieţii de pe pământ, sau se purta 9 zile, în
cele 9 ,,babe” de la începutul lunii, ori mai mult, precum zice vorba: cîte bordeie, atîtea obiceie!

După perioada de folosire, mărţişorul era legat în crengile unui pom roditor pentru a aduce belşug şi
sănătate atît oamenilor cît şi animalelor familiei respective. Răsucirea în spirală a firului se mai găseşte la
bisericile româneşti prin acea torsadă de sub streaşină sau în conceptul filozofic pingala, folosit de
brahmani – neamul nostru aryas din India – şi care semnifică cei doi şerpi energetici ce unesc cerul cu
pămîntul prin corpul omenesc înfăşurîndu-se în jurul coloanei vertebralei. Arheologic, această îmbinare a
energiilor creatoare ale cerului cu pămîntul pot fi dovedite de situl de la Căscioarele din mileniul V î.e.n.
Şnurul mai simbolizează calea urcării şi coborîrii sufletului omenesc din viaţă, în moartea care îl duce în
veşnicie, transformat în energia primară a Creaţiei şi zămislit din nou într-un nou ciclu al vieţii pe
pămînt.

Pe un sigiliu emeş din secolul XV î.e.n. sînt reprezentaţi Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească stînd pe
nişte corpuri dreptunghiulare. În spatele ei se înalţă un şarpe care ajunge pînă deasupra capului, iar din
spatele Tatălui Ceresc se înalţă tot un şarpe care vine pe deasupra pînă la mijlocul dintre cele două
personaje ţinînd în gură un disc ce este legat cu o sfoară. Pe disc este simbolizată crucea dar cu braţele
ascuţite sub formă de raze ca semn al sacralităţii pămîntului.

Tradiţia mărţişorului există numai la popoarele care au rădăcini în vechea cultură arimină, adică
românii ca urmaşi ai geţilor, albanezii ca urmaşi ai ilirilor, slavii bulgari care s-au înstăpînit peste geţii din
Mesia/Misia la sfîrşitul secolului Vl şi de la care au luat o mulţime de cuvinte şi obiceiuri, macedonenii şi
vlahii sau tracii din Grecia.

Latriniştii, văzîndu-se cu poalele puse în cap, au lăsat-o baltă cu originea latină a mărţişorului, dar
agăţîndu-se ca înecatul de pai după năravul lor drăcesc, au scornit că de fapt numele lunii martie vine de
la zeul Marte al romanilor. Păi afurisiţilor, afirmaţia este corectă numai că zicerea lunii martie a intrat în
cultura românilor la începutul secolului XX, băgată de voi cu parul în capul bietului mioritic, dar nu puteţi
merge mai departe că rău am să vă plesnesc peste bot pentru mişelie. Dau spre aducere-aminte celor ce se
simt urmaşii geţilor şi ruşinea leprelor latriniste, numele lunilor anului după limba noastră cea română:
gerar, făurar, mărţişor, prier, florar, cireşar, cuptor, gustar, răpciune, brumărel, brumar, undrea/indrea.

DEX ediţia 1998, cuvîntul mărţişor spune că vine de la cuvîntul marţ, care numeşte luna martie în
tradiţia populară, dar şi mărţişor are acelaşi sens. Şi plăsmuitori cum sînt, caută originea cuvîntului marţ
în latinescul martius care înseamnă războinic, sîngeros, al lui Marte – zeul războiului la romani. Numai
nu vreţi să ne luminaţi întunecaţilor, cum nevinovatele crenguţe de salcie sau firişoarele de aţă, pot deveni
războinice şi sîngeroase în faţa mutrelor voastre ticăloase şi odioase.

Dar vă mai dau o dovadă a nemerniciei şi făţărniciei voastre. Poetul latin Horaţiu, pe la sfîrşitul
secolului l î.e.n. spune despre zeul Marte al romanilor că s-ar fi născut pe pămîntul neînfricaţilor geţi.
Povestea este luată de Iordanes în Getica iar la paragraful 183, ne spune o zicere despre fiorosul Atila
care şi el se lăuda că şi-a găsit faimoasa spadă tot în pămînturile getice. Că acest instrument al morţii nu
are nici o legătură cu mărţişoarele noastre, se poate lămuri orice român cu mintea acasă, numai leprele vor
rămîne să ne falsifice în continuare trecutul, chiar şi atunci cînd nu-i mai crede nimeni. Dar sabia lui Atila
a fost numită de iudeo-creştini ,,biciul lui Dumnezeu”, şi nu al lui Marte, cu care ei au fost pedepsiţi
pentru că au introdus prin minciună şi crimă în imperiu făcătura sataniştilor mozaici la anul 381, călcînd
în picioare vechea religie a crucii. Că v-ați făcut din minciună o profesie odioasă, o poate descoperi
oricine nu vă înghite făcăturile. În localitatea Schela Cladovei, din județul Mehedinți, s-a descoperit cea
mai veche așezare din Europa de prin mileniul Vlll î.e.n. Și tot în acest sit s-au găsit mici pietricele sub
forma unor discuri vopsite în alb și roșu cu mici găuri pe care arheologii presupun că ar fi niște talismane
ce se purtau la gît. Bine că nu se purtau după tușinătura prepuțiului fiindcă atunci ar fi alergat întunecații
de le-ar fi sfîrîit călcîiele, să-și revendice asemenea minuni de vechime ancestrală. Dar la noi e ca la noi,
ungem căcatul pe foi și-i dăm lustru daurit de Satana mult iubit!

Ca să înțelegem simbolistica acestor mici discuri găurite, am să reamintesc conținutul unei legende
privind facerea pămîntului. Fărtatul, adică Dumnezeu îi cere Nefărtatului, sau Scaraoțchi, să-i aducă
pămînt de la rădăcina Pomului cel mare, adică Pomul Vieții înfipt cu rădăcinile în adîncimile Mării
Veșnice că el va face o turtiță peste care va rosti Numele Său și totul se va isprăvi. Zis și făcut, Nefărtatul
coboară în străfundurile mării și i-a în mînă nisip dar spune numele lui ca să fie lucrărica plină de venin,
însă este ars de fiecare dată. Venind la Fărtat, îi spune că nu a găsit nisip dar acesta îl îndeamnă să mai
caute că sigur este, și să nu-și mai spună numele lui asupra, fiindcă va ajunge scrum de atîta arsură. Nouă
zile a tot umblat Nefărtatul ca să poată face el pămîntul dar nu a reușit și cînd s-a săturat de atîta pîrjol, în
a noua zi, i-a adus Fărtatului nisipul cerut din care a făcut turtița dorită și rostind Numele Său asupra ei,
odată s-a făcut pămîntul cu toate cele pe el dătătoare de viață și bucurie. Apoi Fărtatul a făcut ceriul ca să
fie de acoperiș pămîntului. După aceea Nefărtatul a luat pămîntul și l-a pus pe spinarea a doi pești să nu se
scufunde și astfel să plutească pe Marea cea Veșnică.
 Iar zicerile noastre populare spun că la început de martie sînt nouă ,,babe” și fiecare trebuie să-și
aleagă o ,,babă” din cele nouă și cum este ,,baba” așa îi va fi întreg anul. În eme-gi cuvîntul ba-ba
înseamnă a prezice, a observa, a înțelege, a conduce. Dar zicerea noastră se referă la o perioadă de început
de an, raportîndu-se ulterior la tot anul. Vedem în mitul amintit al facerii lumii că pentru zidirea ei au fost
necesare nouă zile de chin și zbucium pentru Nefărtat și tot nouă de așteptare și izvodire pentru Fărtat
care a reușit să zidească pămîntul cu toate cele vii cuvîntătoare și necuvîntătare. Adică începutul
existenței pămîntului s-a făcut după calendarul astrologic, în zodia peștilor care cuprinde perioada 19
februarie – 20 martie. Pe tăblița 1 este un pătrat împărțit în nouă părți egale prin două linii orizontale
și două verticale și lîngă care stă coada șarpelui ca simbol al înțelepciunii cerești. Deci atunci a fost
populat pămîntul și cu ființe omenești, adică tot atunci a apărut și Fiul Omului. Simbolistic, aceasta
înseamnă că luna martie este în fapt luna zidirii Pămîntului cît și a neamului omenesc, adică o naștere de
început iar legenda de mai sus arată că geții foloseau sigur un calendar astronomic sau religios cu
săptămîna de nouă zile, cu luni de 36 zile împărțite în patru săptămîni și ani de zece luni, iar la sfîrșit se
mai adăugau 5 zile pentru completarea mișcării soarelui pe crugul ceriului. Ei foloseau sigur și un
calendar agrar – pastoral cu săpătmîni de cîte 7 zile care erau grupate cîte patru în luni și mai departe în
ani. Dar mai avem și o renaștere în dumnezeire, poveste ce o găsim într-un mit emeș care sigur a fost dus
de pe plaiurile carpatine în Ki-en-gi la începuturile migrației. Ne zic niște tăblițe de lut de pe la mijlocul
mileniului lll î.e.n. că după zidirea lumii, Creatorul An și-a trimis pe pămînt unul dintre cei 7 veghetori și
judecători cerești, împreună cu ființele cerești – îngerii – să îndrume la cele firești pe fiii Omului, în cele
lumești dar mai ales în credința față de Ziditorul lumii. Dar văzînd îngerii că fiicele oamenilor sînt foc de
frumoase, au început să le scapere privirile după ele. Și așa luați de iele și de ele la prăjit cu foc dogorit,
săracii nedați la cele lumești au căzut în păcat cu stricăcioasele fiice ale oamenilor. Căpetenia lor Martu
sau Marța/Marta s-a ținut el ce s-a ținut tare și nededat la cele lumești, dar potopindu-l focul inimii s-a
dus săgeată la mama sa divină și i-a cerut sfat să nu ajungă în mare păcat. ,,În cetatea mea am prieteni, iar
ei și-au luat soții. Am însoțitori dar și aceștia și-au luat soții. În cetatea mea, potrivnic prietenilor mei,
numai eu nu mi-am luat soție. Eu nu am soție, eu nu am copii.” Maica Strălucitoare îl întreabă pe
înfierbîntat dacă și muritoarea, fiica marelui preot din Ninab îi ,,înțelege privirea sa”, adică are și ea mare
jăratec la călcîie. Ne zice legenda că din căsătoria fiilor cerului cu fiicele pămîntenilor, s-a născut un
neam aparte de oameni, mai înalt decît cel care trăia atunci pe pămînt, adică urieși dar și mai isteț. Însă
aflînd Ziditorul de această stricăciune, s-a supărat foc pe odraslele cerești pe care le-a pus la popreală și
cazne grele iar pe pămînteni a hotărît să-i dea pradă unui potop nemaivăzut. După potolirea urgiei au mai
scăpat după unele legende numai acești urieși. Iar numele acestui neam de urieși este amintit indirect în
Geneza 6,4: În vremea aceea s-au ivit pe pămînt uriași, mai cu seama de cînd fiii lui Dumnezeu
începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sînt vestiții viteji din
vechime care au fost oameni cu nume”. Iar numele acestui neam de viteji este geți(ge: nobil, ales + ti:
neam, clan), taman cum îi scrie poetul latin Ovidiu în Pontice ll, 9 Lui Cotys, pe la anii 15 cînd se afla
mazîlit la Tomis. O mărturisesc iarăși ei obroznicindu-se că ce au furat este tot revelat, recunoscînd că
acești uriași sînt fiii lui Enoh, sau Enac cum scriu în Numeri 13,33 despre neamul nostru din Palestina:
„Acolo am văzut noi uriași, pe fiii lui Enac, din neamul uriașilor; si noua ni se părea ca sîntem față de ei
ca niște lăcuste și tot asa le păream și noi lor”. O altă dovadă o găsim în Deuteronum 2,10-11: „Înainte au
locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr și înalt ca fiii lui Enac. Și aceștia se socotesc printre
Refaimi ca fiii lui Enac”, ori munții Carpați mai erau cunoscuți în antichitatea secolelor l î.e.n – Vl e.n. ca
munții Rifei. Mărturisirea o mai găsim în Facerea la 15,20 unde ni se spune că Elohim le-a juruit ivriților
tot Canaanul unde locuia și refaimii. Dacă îndepărtăm terminația imi care arată pluralul, avem numele
tribului Refa după scrisorelele lor. Amintirea acestui neam carpatin o găsim în numele localității Rafa din
județul Vrancea, la poale de Carpați/Rifa și în numele orașului Rafah din sudul fîșiei Gaza acolo unde
locuiau acești refaimi ca vechi arimini!!!

Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius i-au învins pe
giganți, purtînd războaie crîncene cu geții din nordul Istrului și Panonia, deci geții mai erau cunoscuți în
antichitate drept neamul giganților. Iar aducerea lor pe lume ca ,,neam scoborîtor din zei” adică din îngerii
păzitori și veghetorii Tatălui Ceresc s-a făcut la începutul lunii martie, după cum putem deduce din datele
venite din unele izvoare antice.

Pricepuții ivriți aveau și ei lucrărele cu ziceri și preziceri pentru vremurile ce va să vină, iar un zodiac
găsit pe pavimentul ruinelor sinagogii Bet-Alfa din Israel, construcția datînd din perioada bizantină a
secolelor V-Vl, pentru luna Tamuz care este zodia peștilor de la noi, sînt prezentați doi pești situați unul
deasupra celuilalt, iar luna se numește Dacim, adică dacii spre înțelegerea noastră după ce îndepărtăm
terminația im care arată pluralul. Tot așa urmele vechii culturi strămoșești mai persistă în unele descîntece
și rugăciuni sub forma dician, sau dacin, cum a ajuns la budiștii din Tibet. În antichitate se știa fără
poticnire sau poace pentru înțelegerea adevărului, că geții, ,,neamul scoborîtor din zei”, se mai numeau și
titani sau giganți iar ei au fost zămisliți de ființele cerești în zodia peștilor, după dovada mozaică și mai
precis în primele nouă zile ale lunii martie, după tăblița l de plumb și legendele noastre mioritice, arimine
și sfințite de adevăr nu revelate! Iar aceste adevăruri ar trebui aduse în mintea și la urechea românilor de
rînd de către cei care se țin că au la îndemînă cunoașterea istoriei și culturii acestui neam!

Dar voi nu sînteţi nici etnologi, nici istorici, nici români ca să cercetaţi datinile şi tradiţiile acestui
popor, ci numai întunecaţi ce urmăriţi cu mare osîrdie planul Satanei şi puneţi la cale conspiraţii şi vînzări
de Neam şi Ţară!

Paşti, sărbătoare religioasă la iudeo-creştini care este ţinută la date diferite între sfîrşitul lunii martie şi
începutul lunii mai, semnifică învierea lui Isus iar unii spurcaţi spun că termenul vine de la ebraicul
pesah. Ivriţii pretind că Pesah este sărbătoarea eliberării din robia egipteană(istoric nu a existat) cu care
ocazie se consumă carne de miel şi pîine subţire nedospită, masa. Ei spun că termenul pesah vine de la
cuvîntul pasah: a sări, a trece dincolo, de unde şi numele sărbătorii.

Dacă mergem şi ne boldim în scrisorelele lor revelate, ne apucă răul cu dureri de spate la ce golănii
trebuie să înghiţim. Sărbătoare este menţionată prima dată în Ieşirea unde Moise le vorbeşte iudeilor în
Egipt astfel despre Paşti la 12,2: ,,Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună, ea va fi pentru voi cea
dintîi lună a anului.” Le spune să ia un miel sau ied fără cusur, de parte bărbătească, să-l păstreze pînă în
ziua a patrusprezecea şi să-l înjunghie seara, carnea să o mănînce numai friptă toată, pînă a doua zi
dimineaţă, iar resturile să fie arse căci acesta este Paştele lui Iahwe. Cu sîngele strîns de la înjunghiere să
fie unse pragul de sus şi cel de jos al caselor unde locuiau iudeii pentru că 12,12: ,,În noaptea aceea eu voi
trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace;
şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu Elohim.” Nici urmă de sărbătoare a primăverii
şi a renaşterii cum mint ei cu obrăznicie. Numai neamurile arimine aveau sărbătoarea de Anul Nou într-un
ciclu ce începea la 18 martie şi se încheia la 25 mărţişor, ziua reînvierii naturii prin puterea zidirii cereşti.
Ei ţin sărbătoarea Pesah la 14 aprilie, cînd Iahwe i-a măcelărit atît pe egipteni cît şi animalele lor, pentru
că nu doreau să se pupe cu Întunecimea Sa şi numai în acest cult satanist, măcelul este renaştere dar
pentru întunecaţii ivriţi. În textul arătat mai sus, Moşe spune că Pesah este Anul Nou aşa cum era la geţi,
dar mozaicii de astăzi ţin sărbătoarea Anului Nou la sfîrşitul lunii septembrie; şi iarăşi nu se pupă
strigătura cu făcătura.

Un alt măcel pe care ei îl cinstesc cu mare pompă este Purim. Faptele spun ei că s-au petrecut pe la
începutul secolului lV î.e.n. cînd Haman, principalul sfetnic al împăratului persan Ahaşveros/Artaxerxe
ll(404 – 358 î.e.n.) nu vedea cu ochi buni influenţa Esterei care ajunsese soţia regelui regilor. Blînda ivrită
reuşeşte să-l convingă pe împărat că trebuie trecuţi prin sabie toţi cei care se uită strîmb la iudei după cum
rezultă din textul Estera 9,15: ,,Iudeii care se aflau în Susa, s-au strîns din nou în a patrusprezecea zi a
lunii Adar(martie) şi au ucis în Susa trei sute de oameni. 9,16 Ceilalţi iudei din celelalte ţinuturi ale
împărăţiei s-au strîns şi şi-au apărat viaţa. Au căpătat astfel odihnă, scăpînd de vrăşmaşii lor, şi au ucis
şapte zeci şi cinci de mii din cei ce le erau vrăjmaşi. 9,17 În ziua a patrusprezecea, iudeii s-au odihnit şi
au făcut din ea o zi de ospăţ şi de bucurie.” După asemenea măcel sigur cinstiţii iudei erau obosiţi rău,
iar o baie de sînge şi un chiolhan pe cinste este tocai ceea ce a rînduit Iahwe pentru aceşti viteji ai
întunericului.

Unii clerici români cu minţile chiar mai întunecate decît ale întunecaţilor, pretind că numele sărbătorii
Pesah, vine de la ieşirea ivriţilor din robia egipteană şi trecerea lor prin Marea Roşie. Ori toată povestea
este o făcătură criminală a celor care le-au dat Neamurilor această otravă satanistă, Tora şi Talmudul,
pentru că în textul lor canonic scorneala nu există. Se spune în sfintele lor făcături că neînfricaţii iudei i-
au aşteptat pe egiptenii care îi urmăreau, în marea de stuf – yam suf – unde le-au tras o păruială pe cinste
de le-a mers vestea în toată lumea! Dar măscăreala a ajuns să fie lăudată şi maimuţită numai după ce
scrierile lor au fost băgate în capetele goimilor cu sabia şi pîrjolul la anul 381. Canalul de Suez a fost
săpat abia în secolul XlX iar pînă atunci din delta Nilului pînă la Marea Roşie, pîrliţii ivriţi trebuiau să
parcurgă cîteva zeci de kilometri şi numai către sud, nu către est unde le era scăparea în deşertul Sinai pe
care oamenii faraonului nu aveau plăcere a-l vizita. Într-o fugă mai zdravănă decît a cavaleriei egiptene
care era tot pe urmele lor şi încerca să-i judece numai cu sabia şi suliţa, îndemînaticii ivriţi au reuşit să-i
păcălească şi să-i învingă cum au făcut cu născocirile lor şi cu Neamurile după vreo 1500 de ani!

Cînd ivriţii au fugit din Egipt ei nu au păşit şi nici nu au trecut pe un alt tărîm pentru că au mers întins
din pustiul egiptean direct în cel din Sinai iar acolo îi aştepta numai răbdări prăjite nicidecum păscuţe
rumenite! Ei nu aveau cum să vadă acolo nici renaşterea naturii pentru că nisipul nu înmugurește dar nici
renaşterea lor spirituală pentru că au minţit ca adevăraţii fii ai întunericului.

Poveşti pentru oameni de balamuc, şi… numai atît!

Cuvîntul şi sărbătoarea Pesah sînt luate de ivriţi de la filisteni sau cabirii mioritici stabiliţi în Palestina
înaintea acestora. În limba română avem cuvintele paşa cu sensul de păşune; păşar care înseamnă
compas; paşi adică distanţa dintre cele două picioare cînd se merge; pasuri sau paşi cu sensul de
trecătoare prin munţi şi a păşi: a sări, a trece dincolo + ti cu sensul de viaţă, lume, naştere, neam, unire.

Numai cuvintele româneşti arată o trecere între două ţinuturi/spaţii sau între două lumi. Sărbătoarea de
Paşti, era o sărbătoare a regenerării naturii dar şi a omului adică de trecere de la nemoartea adusă de
toamnă şi iarnă la renaşterea adusă de primăvară. Iar pentru neamul mioritic, trecerea în renaştere se
vedea în păşuni şi vegetaţia înconjurătoare din cultul Mamei Pămînteşti, fiind vechea tradiţie a Anului
Nou pe care românii au ţinut-o la sfîrşitul lunii martie pînă pe la anii 1700.

De nu va fi cu supărare, prea marea îndrăzneală de a vă contrazice pe ici pe colo, Domniilor Voastre

sataniste, vă amintesc, aşa, ca să vă ia Benga, de un obicei străvechi ce se mai păstrează şi astăzi în
comuna Berchişeşti din judeţul Suceava.

Aici, de sărbătoarea Floriilor sau Florilor – vedeţi că mioriticilor nu le place să se scalde în sînge
precum fiarele ivrite ci să adulmece ceva flori şi iarbă reavănă – pe dealul cel mai înalt al toriştei
localităţii se aprind focuri mari, peste care sare cam toată suflarea matură a satului dar nici copii mai
răsăriţi nu sînt opriţi de a participa la zburdalnica petrecere. Bătrînii spun că moştenesc obiceiul din moşi
strămoşi sau getbeget cum s-ar spune mai aproape de adevăr, şi înseamnă o curăţire prin foc atît a naturii
şi trupului omenesc cît şi a sufletului celui ce trece prin palalaie. Cînd se trecea prin flacără se spunea că
lasă în urmă Anul Vechi şi iese primenit în întîmpinarea Anului Nou, adică nimic cu răstignirea lui Ili pe
care ei l-au făcut Cristos, şi cu tot puhoiul de născociri drăceşti! În alte ţinuturi locuite tot de arimini,
focul viu sau focul nou de primăvară care aduce renaşterea, se aprindea chiar în prima zi a sărbătorii de
Paşti, să nu-şi uite bunele tradiţii strămoşeşti.
 Focul ca simbol sacru este cunoscut în mitologia mioriticilor – negată însă de culturnici – sub numele
de focul viu sau focul ceresc care era unul din fundamentele religiei geţilor şi el venea în fiecare
primăvară din Cer de la Tatăl Ceresc ca un ziditor de noi lumi şi noi izvodiri pe Pământ. Obiceiul
menţionat arată trecerea de la nemoarte la viaţa pămîntească şi primenirea sufletească pentru începerea
unui nou ciclu al Vieţii Veşnice sau al Anului Nou. În eme-gi An era Creatorul sau Ziditorul lumilor
văzute şi nevăzute. Actul de purificare prin focul viu se făcea cu îndemnul, paşiţi, adică o trecere din
vechi în nou sau din trecut în prezent pentru a ajunge în viitor. Deci nimic cu măcelul din făcăturile
sataniştilor ivriţi sau a iudeo-cretinilor la fel de înfrăţiţi cu Satana ca şi fecioraşii lui Iahwe.

În Joia Mare, din Săptămîna Patimilor, se aprindeau în curţile oamenilor sau în cimitire, focuri astfel
ca sufletele morţilor să poată veni să se încălzească alături de cei vii. Preoţii români ortodocşi spun că
ritualul este păgîn. Adevăr grăiesc, numai că ei sînt adevăraţii păgîni iar ceremonialul aparţine
creştinismului arimin. Dar informaţia mai are unele clenciuri. Spunînd că este un ritual păgîn ei recunosc
explicit că se practica de către populaţia mioritică mult înaintea apariţiei puturoşeniei iudeo-cretine iar
strămoşii noştri nu au dat o para chioară pe revelaţiile, fumigaţiile şi emanaţiile îndrăciţilor ivriţi. Şi mai
avem una faină în această zicere; nemurirea şi judecata individuală în religia geţilor au fost fundamente
păstrase cu sfinţenie de către neamul românilor mai tîrziu, cînd încă nu ştiau că sînt mîlitura imperiului
roman. La mozaici nu există nemurirea în Tora şi Talmud, iar apariţia în evanghelii a acestui concept este
o hoţie din religia geţilor. Cît priveşte povestea Judecăţii de apoi, la iudeo-cretini va fi la sfîrşitul timpului
şi nu individual ca la strămoşii mei geţi şi în prezent la români. Vechile tradiţii ale românilor îi mai
osteneau pe săteni cu un foc care se aprindea pe lîngă focul din ogrăzi, în mijlocul satului – vatra – pentru
a se aduna în jurul acestuia tot neamul locului respectiv, aşa cum ne luminează şi descoperirea din
localitatea Poduri, judeţul Bacău.

În vechile mitologii arimine, focul vetrei era considerat o fiinţă vie divină imaterială dar manifestă şi
prezentă în viaţa fiului Omului, fiind adăpostită în focul sfînt al vetrei strămoşeşti. În acest foc era
interzisă scuiparea sau arderea gunoaielor şi a bălegarului indiferent cine îl făcuse. Era cinstit şi ca foc viu
pentru că de aici, oamenii puteau să-şi transmită binecuvîntarea Tatălui Ceresc dată neamului omenesc iar
darul avea şi rolul de a uşura viaţa muritorilor pămînteni, pe lîngă cel de purificator al sufletelor
mioriticilor şi a turmelor de animale. Grecii numeau acest foc sacru Hestia, şi ne-au scris peste vremuri şi
răutăţile oamenilor, că la geţi şi sciţi el se numea Tabiti, adică Tatăl cu moţ(ta: tată + biţi: moţ) cum apare
centaurul Getos pe vasele grecilor care laudă vitejia lui Hercule. O altă interpretare a numelui este Tatăl
celor Bătrîni(bîţi: bătrîni) cu referire la cele şapte duhuri ale creaţiei de început – arhanghelos – care au
ajutat la izvodirea lumii cereşti şi celei pămînteşti.

Şi aşa, apucîndu-i neliniştile creaţiei de început a lui Sîntu, ariminii îşi dădeau lumină din lumină unii,
altora dar luată numai de la altarul de piatră în care Tatăl a izbit cu fulgerul său ceresc. Mozaicii care
coborau numai în Iad la întunecatul lor tartor nu puteau primi decît cel mai crunt întuneric însoţit de
miasme de pucioasă şi de carne de om arsă pe frigărui. Iahwe dă numai întuneric, venin de cea mai bună
calitate şi alte asemenea scumpeturi drăceşti, dacă din nenorocire te nimereşti printre ei, cînd se laudă cu
faptele săvîrşite pe seama goimilor cap de lut.

Dar neamurile de arimini şi arameeni luau şi dădeau lumină la 25 decembrie, iar iudeo-sataniştii
pentru că nu reuşeau să scoată ritualul religios din viaţa acestor neascultători nici cu sabia, l-au pus
de Anul Nou ca să fie bengos adică drăcesc(Benga: Satana), cum le este felul!

Aprinderea luminii Învierii de Paşti în biserica Sfîntului Mormînt se face după următorul tipic.
Patriarhul Ierusalimului intră în biserică şi de aici trece într-un loc foarte mic închis dar cu o deschidere
rotundă în tavan, ferit de privirile credincioşilor pune pe o lespede de piatră – care se spune că a acoperit
mormîntul lui Iisus – un fel de vată albă care ia foc cînd soarele trece peste orificiul din tavan. Se face
binecuvîntarea focului, apoi se ia lumină cu ajutorul celor patru mănunchiuri a cîte 33 de lumînări iar
patriarhul scoate aceste legături de lumînări pe nişte ferestruici din laterale, de unde ceilalţi înalţi prelaţi
îşi aprind lumînările şi astfel se celebrează naşterea luminii sfinte. Ori ritualul este identic cu cel din
religia geţilor – mitraism – dar nu are nici un damf sau urmă în mozaism. Aşa că, nu ne mai cîntaţi cu
sulistul Muţenie, aleluia şi amin, că am să vin pentru a vă cere socoteală faţă de toate fărădelegile şi
crimele făcute în dauna neamului arimin. Biserica amintită mai sus este o construcţie a împăratului
Constantin cel Mare, dărîmată şi iar refăcută de mai multe ori, împăratul get fiind practicant al religiei
neamului său şi niciodată a iudeo-satanismului aşa cum mint ei. Dovezile de netăgăduit în această direcţie
sînt arcurile de triumf din Roma şi Constantinopol ale acestui împărat, iar biserica a fost la început un
locaş de cult al religiei geţilor care sărbătoreau la 25 decembrie renaşterea luminii dintr-o lespede de
piatră ce trimitea în cele patru direcţii – crucea – lumina venită din fulgerul Tatălui Ceresc. Actualul
edificiu a înglobat şi această peşteră artificială care pretind ei că ar fi fost mormîntul lui Iisus sau Ili,
marele preot al geţilor martirizat de iudei la anul 30. Minciună cît încape şi istorie falsificată de te dă pe
spate.

Paştile la strămoşii noştri începea cu un post straşnic iar în ultima săptămînă numită şi săptămîna albă
se încheia cu sărbătoarea Florii. În această perioadă se făceau ultimele pregătiri pentru întîmpinarea
renaşterii naturii. Toţi oamenii trebuiau să se schimbe şi ei de Paşti cu haine noi pentru a fi luminoşi şi
frumoşi la trup şi la suflet. Ritualul vechii datini l-am descris mai sus pentru că sărbătoarea a suferit
modificări astfel ca să nu-i mai dăm de urmă. Se face pasca umplută cu brînză ca simbol al belşugului
oilor, care este un colac împletit şi împărţit în patru printr-o cruce la capetele căreia se pun porumbei. Ea
simbolizează credinţa crucii pe întreg pămîntul şi belşugul adus de oi la început de primăvară. Colacul
este aşezat pe o foaie groasă de aluat, şi totul se coace la cuptor, iar acest aliment cultic este principalul
simbol de mîncat sau de masă cu care se merge la sfinţit la biserică.

Pasca în ritualul cultic creştin este specifică numai românilor iar mozaicii folosesc ca pîine cultică
masa. Aceasta este o foaie de aluat nedospit, de formă pătrată cu latura cam de 30 cm, şi o grosime de 3-4
mm., care se coace la cuptor. Este înţepată din loc în loc, pretinzîndu-se că aşa au fost sparţi şi egiptenii
de către neprihănitul şi ,,blîndul” Iahwe cînd i-a scos din robia acestora.

Mitraicii sau cei care practicau creştinismul arimin – religia geţilor sau arianismul cum l-au mai
batjocorit întunecaţii – foloseau în ritualul lor de renaştere a naturii o pîine ce avea deasupra o cruce cu
braţele egale(nu ştim dacă era şi umplută cu brînză) pe care, după ce o binecuvîntau, o împărţeau între
participanţii la ceremonial. În cinstea lui Sarmis sau Mitra cum era cunoscută divinitatea geţilor la
celelalte popoare, în partea a doua a lunii martie cînd avea loc o mare sărbătoare. El era considerat lumina
şi soarele dar nu cel fizic ci soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale.
Ceremonialul religios se făcea în peşteri sfinţite sau peşteri artificiale aşa cum este şi cea din interiorul
bisericii Sfîntului Mormînt, unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea
sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă după anul 381 cînd au fost distruse toate de către sataniştii
iudeo-creştini, noii stăpîni ai imperiului roman.

La echinocţiul de primăvară, adică 25 martie, sciţii arameeni ţineau sărbătoarea Newruz(ziua nouă, iar
în limba română veche avem cuvintele new: nou şi rujă, ruşav, ruj, roş adică roşu) cînd ziua devenea mai
mare decît noapte fiind considerată şi Anul Nou. Atunci se sacrifica un taur ca simbol al rodniciei
pămîntului şi a renaşterii naturii prin puterea sacrificiului, cu sîngele căruia se binecuvînta în cele patru
zări, adică semnul crucii, începîndu-se un an nou agrar.

După participarea la acest ceremonial, toţi credincioşii în religia crucii se salutau cu expresia cris
tos(cris: cruce + tos: casă, patrie, a întemeia, revenire, baştină) care avea sensul de crucea de început,
crucea casei sau a patriei, renaşterea vieţii veşnice prin cruce, vatra sfîntă a neamului arimin cum este
prezentată în situl arheologic de la Poduri, judeţul Bacău, sau întoarcerea în lumea veşnică a cerurilor de
unde scoborîse neamul get cum ne-a lăsat scris poetul latin Ovidiu, fie-i peana lăudată că a înmuiat-o în
adevăr.

Tot în sărbătoarea Paştilui se ciocnesc ouă înroşite, tradiţie confiscată de către biserica creştină din
religia strămoşească a geţilor. Mişelia este dovedită istoric de faptul că mai multe scrieri antice amintesc
de sciţii mitraici, iar la sărbătoarea pe care o ţineau la 25 martie cu mare cinstire pentru renaşterea naturii,
vopseau ouă în roşu pe care le mîncau, dar unele se păstrau pînă la viitorul ceremonial, obicei care se mai
practică în unele ţinuturi locuite de români. Iar mitologia noastră spune că noi românii, îi anunţăm pe
rohmani – plecaţi tot de pe meleagurile noastre la capătul lumii – de venirea Paştilor aruncînd coji de ouă
roşii pe apele curgătoare.

O altă practică este să se scoată conţinutul din ou şi după ce este vopsit în roşu se pune pe unda unui
rîu pentru a fi dus şi astfel anunţaţi şi aceşti strămoşi uitaţi de lume. Se spune despre aceşti rohmani că
sînt tot creştini şi nu cretini, dar după Fiul Oii, adică după Miel cum scriu furăcioşii ivriţi şi ţin toate
sărbătorile ca noi, dar nu după fiii Satanei cum sînt iudeo-cretinii. Ori această poveste a credinţei în Miel
o vedem pe mai multe tăbliţe de plumb unde mielul sau capul Mielului apare lîngă figura lui Sîntu dar şi
pe iconiţele geţilor de la sfîrşitul cărţii.

Tăbliţa 3 ne prezintă naşterea lui Sarmis/Mitra sau Mîntuitorului, iar în partea dreaptă se vede o
persoană bătrînă care şade pe scaun, purtînd la piept un medalion cu cap de taur şi o cruce şi dăruind
femeii îngenuncheată în faţa lui, un miel şi un toiag. În mitologia noastră, oaia este binecuvîntată de către
Sîntu pe crupă cu sem-nul crucii astfel ca Satana să nu o poată spurca. De aceea pasca se face cu brînză de
oaie pentru că este un aliment sfinţit de către Ziditorul lumii iar prin sfinţirea din biserică, harul divin vine
îndoit în trupurile şi sufletele mioriticilor. Mielul şi toiagul sînt sensurile profunde ale existenţei omului
pe pământ, sub înrîurirea directă a Izbăvitorului pentru a se învrednici de viaţa veşnică din Dabo Gio.

Geţii, perşii şi orficii concepeau universul avînd o formă de ou, iar sacrificarea taurului solar şi
stropirea în cele patru zări cu sîngele animalului înjunghiat, simboliza binecuvîntarea cerească pentru o
nouă viaţă a întregului univers din acest ou.

Cu această zicere trebuie să ne dumirim noi cei de astăzi, de ce strămoşii noştri vopseau la început
ouăle în roşu, fiindcă era o binecuvîntare a sacrificiului taurului solar, pentru întregul ou cosmic atît
lumea văzutelor cît şi a nevăzutelor.

Culorile tradiţionale cu care se vopseau ouăle pentru Paşti, numite şi ,,ouă bătrîneşti”, erau roşu şi
negru iar cu circulaţie mai restrînsă se mai foloseau, galben, albastru şi verde. Ele aveau desenate diferite
simboluri cu o semnificaţie foarte precisă în vechime, dar care astăzi aproape că s-a pierdut sau nu mai
este înţeleasă.

Plugul era atît simbol al uneltei agricole pentru arat cît şi un semn pentru a arăta fertilitatea familiei şi
cîmpului, oul fiind acordat de obicei capului familiei. Cînd pleca la arat, înainte de a băga plugul în
brazdă, gospodarul spunea o rugăciune la marginea ogorului, apoi săruta pămîntul – Maica Pămîntească –
ca pe o mireasă pentru a-i fi rodnică munca de brăzdat şi însămînţat.

Crucea înscrisă în cerc sau liberă este un simbol foarte mult folosit pe ,,ouăle bătrîneşti”, el fiind
repetat prin pască iar în cultul strămoşesc al geţilor, prin pîinea ritualică ce avea deasupra o cruce cu
braţele egale, fiind folosită în marea sărbătoare a renaşterii trupului şi duhului de la 25 martie. Dacă eram
ucenicii lui Iahwe şi ai Satanei, trebuia să desenăm pe ouă, steaua cu cinci colţuri care a fost simbol al
sacrului la mozaici pînă în secolul XV, şi reînviat de către sataniştii bolşevici în anul 1917, cu care au
pîrjolit pămîntul.

Şarpele, peştele şi creasta cocoşului, sînt des întîlnite pe acest tip de ouă încondeiate, fiecare avînd
semnificaţii ce se pierd în negura timpului, privind înţelepciunea şi viaţa lungă, unitatea familiei şi a
comunităţii şi scurgerea timpului anunţată de acel cucurigu.

Pomul Vieţii este un alt simbol folosit pe ouăle bătrîneşti, fiind specific numai teozofiei românilor, a
strămoşilor acestora falnicii geţi, textelor esene şi religiei emeşilor, şi nu mozaicilor sau iudeo-
sataniştilor.

Dar toate aceste simboluri menţionate mai înainte, sînt specifice numai religiei geţilor sau mitraismului
cum spun plăsmuitorii de adevăruri, şi pot fi dovedite fără greutate dacă privim iconiţele strămoşeşti
descoperite pe la mijlocul secolului XlX. Mizerabila otreapă Tertulian pe la anii 200 scria despre mitraici
că au furat sacramentele iudeo-cretinilor, cult boscorodit cum spune chiar el, numai prin casele unor
particulari cu mintea aiurea, pe cînd creştinismul arimin era religia oficială a împăraţilor romani practicată
de cea mai mare parte a populaţiei!