Mitul

Identitatea culturala a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile și legendele care

l-au însoțit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să cunoaștem
literatura de natură populară, să cunoaștem miturile și legendele care au circulat odinioară.
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre
originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari.

Etnogeneza
Etnogeneza este procesul istoric lingvistic si cultural de formare a unui popor.In limba
greaca “ethnos” inseamna popor iar “genesis” formare. In a II-a jumatate a mileniului I apar
popoarele romanice europene.In acest process se incadreaza si formarea poporului roman.
 Mitul etnogenezei
• Mitul etnogenezei valahice / dacoromâneşti. Este un mit „cristalizat“ în epoca umanismului cronicăresc şi a
iluminismului din Principatele Valahe, aflate între roţile dinţate ale celor trei mari imperii evmezice îmbinate la
Dunăre / Carpaţi, deşi trebuie observat / subliniat că, în întregul lui, neamul pelasg / valah – sau dacoromânesc
– n-a fost vreodată înrobit de vreun imperiu, nici în antichitate, nici în Evul Mediu, ori dincoace de evmezicele
vremuri, ci de acţiunea unită a mai multor imperii. Potrivit mitului etnogenezei, Poporul Valah (Dacoromân,
sau Român) s-a format din fuziunea „populaţiilor Daciei“ cu „populaţiile Romei“, aduse în bazinul Dunării,
sacrul fluviu al dacilor nemuritori, de împăratul Traian, după biruinţa acestuia asupra regelui-erou de
Sarmizegetusa, Decebal. Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre prin legendele ce au ca
protagonişti pe „împăratul tânăr / războinic“ Traian / „Troian“ şi pe frumoasa Dochiana / Cosânzeana (pe care
vrea „s-o dobândească de mireasă“). Pornind de la folclorica oraţie de nuntă, în «Povestea Dochiei şi ursitorile»
– dinspre estetica romantismului şi pe registre de mare autenticitate –, Mihai Eminescu trans-simbolizează în
pruncul frumoasei Dochia (de fapt, Dochiana, Sora Soarelui, din perechea secundă a Zalmoxianismului,
întruchipare mitică feminină a Daciei Nord-Dunărene, a Daciei lui Decebal) şi al viteazului împărat din Apus
(aluzie la împăratul Traian), poporul dacoromân / român căruia îi este ursită nemurirea Dar abordarea
epopeică a mitului etnogenezei dacoromâneşti o aflăm în «Memento mori» de Mihai Eminescu ; prin
amestecul zeilor în războiul dintre Sarmizegetusa şi Roma din anii 105 – 106, conflagraţia capătă proporţii
cosmice, «lumea pare răsculată din caotic-adâncime»; Jupiter, protectorul „direct“ al Romei, zeul luminii şi al
cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric-celeste: «Joe-ncruntă-a lui sprânceană şi ca un copil
tresare / Vechiul glob – munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. / E semnalul cel de luptă între-armiile de
zei; / Şi Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, / Coama lor se înflă-n limbe de-aur – tremur nebunatic, / Bouri
daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei.
• Lucrarea hiperbolei epopeice eminesciene angajează cerul şi subcelestul, teluricul şi subpământescul:
«negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare», «scările de nouri» se surpă de sub «scuturi de fier
negru», văzduhul se năruie «de-al săgeţilor vărsat», «pavezele davelor luminează», «sori şi lune» sar în ajutorul
războinicilor daci, «repezindu-se în dumbrăvile norilor», şi «ard albastrele armure ale zeilor romani»; războirea
este «crudă, lungă, aspră», puterile taberelor intrate în conflagraţia apocaliptică sunt egale: «Paşii lor amestec
cerul – caii tropotă, iar bouri / Ca de tunete un secol împlu halele de nouri / Şi se frâng crâşnind în scuturi
spadele-albe-a lui Vulcan. // În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie / Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a
cerului câmpie: / Neînvinşi ş-unii şi alţii – ş-unii şi-alţi nemuritori, / În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri
dace / Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, / Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.» Asediul
capitalei Daciei continuă, Sarmizegetusa rezistă eroic, fiind: «Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră
stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmizegetusa-ajunge norii cu-a murilor colţi...» Spre un
deznodământ al conflagraţiei „cosmice“, Mihai Eminescu aduce în prim-plan înfruntarea epopeică dintre „zeii
supremi“; Jupiter / Joe răneşte pe Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (în text, „confundat“ într-un
Zamolxe, divinitate meteorologică), împlântându-i fulgerul în coaste: «Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor
aripe / Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe / Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car – / El văzu
capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale / Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, / Pe când el cu
întuneric peste văi stă temerar. // Ochii-olimpicului negri aţintesc carul. Cu frică, / Spre-a opri acea privire,
dacul manta şi-o ridică. / Speriaţi caii nechează, tremurând ei se înalţă; / C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n
coaste / Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste / Orbită aude glasul părintelui lor rănit // Şi-o întorc la fugă;
caii carul rupt în nori răstoarnă, / din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, / Nimerind în spate goale pe
fugarii cei divini; / Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră / Cu-a lor sânge care-n râuri roşii, de-auroră, /
Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin.» Cu supremul comandant-zeu rănit între coaste de suliţa-fulger
a lui Joe / Jupiter, armata zeiască a Daciei părăseşte câmpul-cer-de-bătălie, retrăgându-se în răsărit, la palatele
din Marea Neagră: «Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure
hale.» (ibid.). Căderea Sarmizegetusei este astfel pecetluită .
 Memento mori
de Mihai Eminescu

• Poetul nostru national a vazut lumina zilei la 15 Ianuarie 1850,in

Botosani,ca fiu al caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai
Eminovici,fiica stolnicului din Joldesti.
Mai toata poezia eminesciana de inspiratie istorica se afla in
germene in amplul poem din 1872 (publicat postum) "Memento
mori“ subintitulat "Panorama desertaciunilor“ - poemul este
structurat ca o succesiune a civilizatiilor.
In "Memento mori" evocarea epocilor se realizeaza la limita
visului cu istoria si cu filosoficul. Titlu insusi reproduce un adagiu
antic, drag imparatului Marcus Aurelius, "Memento mori" adica
"Aminteste-ti ca vei muri". Marile epoci ale civilizatiei universale
au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor spre prabusirea in
neant a tot ce este omenesc.
Istoria evocata in acest poem se imbina cu mitul, viziune poetica
ce conduce atat la accentuarea ideei de vis, prezenta in special la
inceputul poeziei, cat si la sublinierea faptului ca sunt chemate in
amintire "orele astrale" ale omenirii, momentele de schimbare, Mihai Eminescu
civilizatiile de rascruce ale istoriei.
In episoade diferite ca intindere sunt evidentiate succesiv
Babilonul, Egiptul, biblica Palestina, Grecia si Roma Antica, Dacia
mitica, si in sfarsit Franta Revolutiei si a Imperiului napoleonian.
• Episodul Babilonului este un prilej de a sugera motivul
soartei schimbatoare ("fortuna labilis"). Eminescu dovedeste
o cultura extraordinara pentru 22 de ani (mitlologie si istorie
universala) si o mare capacitate de a exprima artistic, intr-o
limba extrem de nuantata, aceste realitati.
Din intregul poem "Memento mori" episodul egiptean este
singurul publicat de Eminescu insusi ("Egipetul").
Fragmentul dedicat magiei faraonului insetat de cunoastere
isi gaseste dezvoltarea in nuvela fanatstica neterminata
"Avatarii faraonului Tlŕ"
Episodul Greciei cultiva o lirica peisagistica, dar contureaza si
trei figuri emblematice ale culturii elene:
filosoful("cugetatorul"), sculptorul orb (motivul artistului ce
creaza in ciuda ifirmitatilor care ii interzic sa se bucure de
receptarea propriei opere aminteste de compozitorul surd
din "Scrisoarea V": "geme/ Ca un maistru ce-asurzeste in
momentele supreme") si Orfeu, capabil de un cant totodata
nascator de lumi si putand indruma universul spre haos.
Roma apare in toata maretia ei ca un "urias popor de regi",
iar incendierea ei de catre Nero este descrisa in versuri de
care Eminescu isi va aminiti cand va evoca in "Imparat si
proletar" Parisul, cuprins de flacarile Comunei.
Succesiunea perioadelor istorice se incheie cu momentul
Revolutiei franceze si la domniei si caderii lui Napoleon,
expresie a unei idei ("N-a fost om acel ce cade, ce a veacului
gandire/ Atrait in el(...)"), invins tot de fortele Nordului,
materializate de asta data in iarna ruseasca: "Nordul m-a
invins – ideea m-a lasat".
 Traian si Dochia
de Gheorghe Asachi
• Dochia si Traian de Gheorghe Asachi Dochia este eroina
unei legende romanesti, legenda considerata de catre G.
Calinescu mitul etnogenezei. Pastorita, fiica a lui Decebal,
este urmarita de Traian si, impreuna cu oile sale s-a
prefacut in stanca. Stanca este localizata, geografic, in
apropierea muntelui Ceahlaul, Sub muntele Pion, in
Moldova. Asachi plaseza astfel legenda intre Piatra
Detunata, la al Sahastrului Picior, unde se poate vedea o
stanca si care a fost fata De un mare domnitor. Lacas
Statuie Gheorghe Asachi
cumplit unde zboara vulturul, rasuna de cantecul amortit
al acelei doamne care este Dochia, cu zece oi, a ei popor, /
Ea domneaza-n viziunie / Peste turme si pastori. Frumosa
si desteapta la minte, nesemanandu-i nici o giuna si
Vrednica de-a ei parinte / De Decebal, ea era. Impilarea
Daciei de catre fiul Romei cel marit, nu a putut aduce
scaparea ei. Astfel, Traian invingatorul este subjugat de
frumusetea ei, se-nchina, Se subjuga de amor. Dochia nu
se lasa amagita, isi preface haina aurita in haina de casa
saiag, iar sciptru in toiag pentru a-si ascunde identitatea.
Refuza chemarea lui Traian-imparatul si cu grai fierbinte il
implora pe Zamolxis, parintele ei sa n-o parasessca. Asa
incat atunci Cand intinde a sa mana / Ca s-o stranga-n brat
Traian, / De-al ei zeu scutita, zarca / Se preface-n bolovan.

Baba Dochia
• Stanca pietroasa ca o icoana, nu inceteaza insa a iubi, ceea ce face ca din al ei plans sa se nasca ploaie
Tunet din al ei suspin. Avand ursita ei care o privegheaza, adeseori, Dochia Preste nouri lumineaza / Ca o
stea pentru pastori. Se realizeaza un frumos portret fizic si moral, din care se desprind trasaturile dragostei
de pamantul natal. Invocarea lui Zamolxis zeul suprem in regligia geto-dacilor are atribute profetice si
ocrotitoare pentru Dochia. In drama Decebal de M. Eminescu Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu.
Dupa informatiile lui Petru Cretia, genealogia este imaginara. Si la M. Eminescu, Dochia, vara primara a lui
Boris (principe dac), are rostul de a pregati in tratarea dramaturgica impietrirea. Desigur, in drama se
contureaza ca personaj, aici, in legenda, ca portret-simbol. Dochia, vazuta ca o zana in ambele opere,
repre-zinta fata antitetica a lui Decebal: chipul Dochiei, intors catre Roma ca spre un principiu de depasire a
violentei nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate si ordine superioara (Petru Cretia), si durerea vietii pe
care n-o poate depasi. Sunt de retinut expresiile vechi arhaice, populare, fara insa a ingreuna intelegerea.
Se folosesc comparatii, metafore, epitete. Ritmul este trohaic, specific poeziei populare. A constituit un
motiv de inspiratie pentru M. Eminescu in Decebal.

Fotografie - Ceahlau
Pictura - Dochia