Fat-Frumos din lacrima

Mihai Eminescu
Basmul este specia epicii populare si culte, cu larga raspandire, in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi, zane, animale si pasari nazdravane etC),
aflate in lupta cu forte malefice ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri zmei,
vrajitoare etc, pe care ajung sa le biruiasca in cele din urma.
Termenul de "basm" vine din slava veche, de la "basni", care inseamna "nascocire", "scornire".
Basmul ,,Fat-Frumos din lacrima” ne propune o alta formula a fantasticului eminescian: un
fantastic ce exploreaza resursele misterului si fabulosului, stilizand modelul folcloric si
alaturandu-se, in ansamblul operei, fantasticului de expresie filosofica si savanta din nuvelele
Sarmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, precum si din fragmentele Umbra mea si Archaeus.

Modelul basmului popular este recreat, aici, din perspectiva culturii si viziunii artistice
romantice proprii lui Eminescu: pe de o parte, fabula este orientata de o structura de simboluri
care devin nuclee germinative ale textului, iar pe de alta, schema epica dobandeste extinderi
descriptive caracterizate prin lirism si, uneori, reflexivitate.
Opera de tinerete, basmul Fat-Frumos din lacrima este publicat in „Convorbiri literare",
noiembrie 1870, fiind elaborat in timpul studiilor la Viena.
Titlu. Basmul lui Eminescu incepe cu ilustrarea ideii ca in vremea veche oamenii erau numai "in
germenii viitorului", iar Dumnezeu calatorea pe pamant, calcand "cu picioarele sale sfinte
pietroasele pustii ale pamantului".
Tema. Eminescu pastreaza tema (triumful binelui asupra raului), structura de motive din basmul
popular, intretesuta cu aceea a legendelor biblice (motivul imparatului fara urmas, motivul
vrajbei dintre imparati, motivul nasterii miraculoase a lui Fat-Frumos, motivul fratiei de cruce,
motivul metamorfozelor, motivul probelor, motivul ajutoarelor fabuloase - tantarii si racii,
motivul invierii eroului, motivul calului nazdravan, motivul nuntii - deznodamantul fericit);
pastreaza, de asemenea, tehnica acumularii lineare de evenimente narative (ritmul epic dat de
duplicarea si triplicarea situatiilor), intamplarile si personajele apartin unui spatiu si timp
primordial (mitic) cand sacrul (revelat ca Dumnezeul crestin si Sf. Petru) este integrat activ
ordinii umane, reconstituie tipologiile traditionale ale basmului, grupate maniheic* in forte ale
binelui (Fat-Frumos si Ileana; fiica Genarului si imparatul) si forte ale raului (Muma-padurii,
Genarul, Miazanoaptea - „baba care are sapte iepe"), dar reordoneaza toate aceste elemente in
tipare de conceptie si de stil proprii lui si, de asemenea, manierei romantice: introduce, de pilda,
corectand stereotipia naratiunii populare, motive si simboluri - arhetipuri, precum visul, apa,
insula, cercul, oglinda.

1
Acţiunea. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul
constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, în acest basm iubirea
învinge toate piedicile.

„Ura si vrajba de sange" macina in razboaie, de generatii, doua imparatii vecine. Nasterea divina
a lui Fat-Frumos din lacrima Fecioarei, prin rugaciunile intense ale imparatesei-mama, aduce
senin si veselie in „inima neimblanzita" a imparatului si in „infocata lui imparatie". Crescand,
Fat-Frumos hotaraste sa continue singur lupta tatalui sau. Dar patrunzand in taramul vecin si
cunoscandu-l pe fiul imparatului vrajmas, leaga cu acesta, spontan, fratie de cruce, punand capat
vrajbei dintre cele doua imparatii. Aceasta fratie de cruce, inscrisa in codul onoarei cavaleresti,
mai puternica decat chiar iubirea, este temeiul actiunilor viitoare ale lui Fat-Frumos, actiuni ce-i
Probeaza virtutile razboinice: inchiderea Mumei-padurii intr-o piua mare de Piatra si apoi
omorarea acesteia, cu ajutorul Ilenei, fiica ei, care-i dezvaluie eroului secretul celor doua buti -
una cu apa si alta cu putere (Ileana devine mireasa lui Fat-Frumos); rapirea, dupa trei incercari, a
fetei Genarului, pentru a fi, la randu-i, mireasa fratelui de cruce al protagonistului. intrucat
Genarul are un cal nazdravan cu doua inimi, primele doua tentative ale lui Fat-Frumos de a-i rapi
fata esueaza. A doua oara, eroul este omorat (aruncat in nori, el cade in nisipurile unui pustiu si
se transforma in izvor). Este inviat de Dumnezeu care, la rugamintea Sf. Petru,
remetamorfozeaza izvorul in fiinta umana - a doua nastere divina a personajului. Fat-Frumos
reuseste, in final, sa-si indeplineasca misiunea, ajutat de fata Genarului, care poseda puteri
magice. Transformat de aceasta in floare, el urmareste discutia dintre ea si tatal ei, discutie
provocata abil de fata, si afla cum poate deveni stapanul unui cal la fel de nazdravan ca si calul
Genarului. Va trebui sa se angajeze sa pazeasca, pe timpul noptii, in decurs de trei zile, cele sapte
iepe ale babei -Miazanoaptea - si sa stie apoi sa o aleaga pe aceea in care baba pusese inimile
celorlalte. Izbuteste sa depaseasca toate incercarile ritualice la care este supus, avand sprijinul
imparatului tantarilor, al imparatului racilor si pe cel al slujnicei babei, care il apara de aceasta in
timpul drumului de intoarcere, apeland la trei obiecte magice („o cute, o perie si o naframa').
Si deoarece calul ales este mult mai puternic decat cel al Genarului (are sapte inimi), acesta din
urma este omorat. Actiunea se rotunjeste cu amplificarea traditionalului deznodamant sub forma
celor doua nunti: a imparatului cu fata Genarului si a Iui Fat-Frumos cu Ileana.
Modalitatea narativă. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Incipitul îl constituie o idee
filozofică şi anume că în vremea veche oamenii erau numai „în germenii viitorului”, iar
Dumnezeu călătorea pe pământ, călcând „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale
pământului”.

Acţiunea basmului se petrece într-un timp fabulos şi un spaţiu nesfârşit, în acest cadru spaţio-
temporal mitic derulându-se întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele cu puteri
supranaturale. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos
cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.

2
Personajele. Stilul. Semnificatiile textului

Elementele basmului popular sunt regandite romantic. in locul stereo-tipiilor de limbaj apar
metafore si epitete specifice, intr-un sistem de imagini similar celui din lirica poetului. Gradina
Ilenei, de pilda, este un paradis oniric, luminos, caracterizat prin miros, culoare si cantec:
„Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosii-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi
usori, ca sclipitoare stele de aur". Este raiul zanei Dochii din Memento mori sau cel al lui
Miradoniz.

Peisajul este sensibilizat, incarcat de afectivitatea eroilor. in somn, Ileana „era frumoasa, dar
parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura cateva flori albastre, apoi sezu
alaturi cu ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede - o mare, soarele — o fata de foc, ierburile
improspatate, mirosul cel umed al florilor inviorate o faceau sa doarma mult si lin".

Insula pe care se afla palatul imparatului vecin ne aduce in memorie insula lui Euthanasius din
Cezara si paradisul selenar din Sarmanul Dionis. Ea poarta atributele spatiului oniric eminescian,
ca de altfel toate spatiile pe care le strabate eroul, fie ca sunt sau nu create de puterea magiei:
„Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. In
fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de
smarand, incunjurat de un crang de arbori verzi si stufosi, se ridica un mandru palat de o
marmura ca laptele, lucie si alba, - atat de lucie, incat in ziduri rasfrangea ca-ntr-o oglinda de
argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri".
Descrierea ce se configureaza ca o retea de simboluri (luna, cerul, insula, apa, castelul) codifica
imaginea unui cosmos originar in care contrariile (inaltul si adancul, acvaticul si teluricul) se
atrag osmotic. Insula din mijlocul lacului si palatul din mijlocul insulei desemneaza o structura
armonioasa, monadica, alcatuita din spatii transparente concentrice, care se oglindesc unul in
celalalt. Este centrul de vis al basmului, templul prieteniei si al iubirii, deci al desavarsirii fiintei
ca totalitate.

Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul fabulos, dar spre
deosebire de creaţia folclorică scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru conturarea romantică
a portretelor, pauza descriptivă pentru creionarea peisajelor, precum şi pentru descrierea
palatelor şi castelelor împărăteşti. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii
sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice
specifice limbajului său artistic.

O atenţie deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul împărătesei
este unul romantic, asemănător cu al altor personaje feminine din creaţia sa, scriitorul zăbovind
asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat şi care au semnificaţii în stările sufleteşti ale
eroinei: „Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi - şi din ochii
ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului.
Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o
marmură vie”.

3
Prin pauze descriptive, Eminescu se opreşte răbdător asupra interioarelor palaturilor sau
castelelor împărăteşti; descriind, amănunţit luxul fastuos şi impresionant al acestora: „candelabre
cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc [...] sala era naltă, susţinută de stâlpi şi
de arcuri, toate de aur, [...] iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea
roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.

Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele şi trăirile eroilor, participând la

emoţiile acestora, fiind ea însăşi un personaj fabulos: „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i
cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-şi
azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca
dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Limbajul basmului este aşadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore şi epitete
surprinzătoare, „Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, „aurul nopţii”; comparaţii,
„Florile triste şi turburi se nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit”, „Luna limpede înflorea ca o faţă
de aur pe seninul cel adânc al cerului”, „lacrimi curate ca diamantul”. De remarcat şi în acest
basm prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă la toate întâmplările,
ocrotind iubirea, precum şi mitul oniric, „visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două
vinete stele ale dimineţii...” care sugerează starea spirituala superioară a iubirii.

Basmul conţine .şi idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul primordial,
„oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului” şi la scurgerea ireversibilă a timpului
individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte”.

Ca orice basm, Făt-Frumos din lacrimă este o specie epică de mare întindere, o naraţiune cu
întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei
creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri
supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător,
întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea
reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri
magice.

Dintre prozele eminesciene, Fat-Frumos din lacrima a patruns cel mai adanc in memoria
colectiva, chiar pana la a suporta un proces de folclorizare. Asimilarea fabulosului popular,
concomitent cu indepartarea de prototip, face din acest basm o creatie originala: plecand de la
structura modelului folcloric, autorul isi introduce propriile simboluri si viziuni lirice, si -
precizeaza G. Calinescu - propria conceptie despre arhaicitate. „Fat-Frumos poarta haine de
pastor, camasa de borangic, brau verde si doua fluiere, unul de doine si altul de hore".
„Tablourile sunt de muzeu etnografic, evocarea unei astfel de lumi arhaice () presupune o finete
si un studiu al folclorului, exceptional"

Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian,
afirmând că: „E un juvaer povestea aceasta [...] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la aşa
de mare mlădiere şi plasticitate”, remarcând şi deosebirea faţă de creaţiile populare care constă în
aceea că fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriaşe şi n-are nimic a face cu acel al
adevăratelor poveşti”.

4
5