Mitul etnogenezei – “Traian şi Dochia”

George Călinescu, în “Istoria literaturii române, de la origini şi până în prezent” este cel care a
subliniat importanţa, ca mit al etnogenezei, a legendei “Traian şi Dochia”. Este vorba de
varianta consemnată, în scrierile sale, de către mitologul Romulus Vulcănescu, în care Dochia,
fiica regelui Decebal, înaintează spre Sarmisegetuza, în fruntea unei oştiri, pentru a veni în
ajutorul tatălui său, asediat în cetate de către romani. Urmărită de soldaţii romani, a cerut
ajutorul zeului Zamolxe, care a prefăcut-o într-o bătrână ciobăniţă. Întrebată de către împăratul
Traian dacă a văzut-o pe prinţesă, i-a arătat un drum spre miazăzi, iar Baba Dochia ar fi rămas,
de atunci, stăpână peste acele ţinuturi. În varianta consemnată de Dimitrie Cantemir, în
“Descrierea Moldovei”, se spune că, urmărită de Împăratul Traian, Dochia, fiica lui Decebal, a
fugit în munţi, până a ajuns pe crestele cele mai înalte, de unde nu ar mai fi putut înainta.
Atunci, zeul Zamolxe a prefăcut-o, împreună cu oile sale, într-o stană de piatră. Din această
variantă a legendei “Traian şi Dochia” derivă şi tradiţia “babelor”, la începutul primăverii.
Dochia ar fi urcat pe munte îmbrăcată cu noua cojoace, pe care le dezbraca pe rând, în greul
urcuş către vârful muntelui, iar acolo, pe culmi, frigul a transformat-o în stană de piatră, spun
alte variante ale legendei.

Mitul existenţei pastorale – “Mioriţa”

Balada pastorală “Mioriţa”, care cunoaşte peste 1500 de variante, pe întreg spaţiul românesc, la
care se adaugă alte creaţii populare pe aceeaşi temă, exprimă o altă ipostază a spiritualităţii
româneşti, constituindu-se, prin valoarea sa, în mitul existenţei pastorale. Dincolo de
interpretările cele mai diverse ale acestei foarte cunoscute balade, legate de atitudinea
paradoxală a ciobanului în faţa morţii, de înţelegerea vieţii sub semnul fatalităţii, probabil că
cea mai apropiată de spiritual acestei creaţii folclorice este interpretarea pe care o dă Lucian
Blaga, în eseul “Spaţiul mioritic”. Pentru Blaga, versurile de la începutul baladei – “Pe-un picior
de plai/Pe-o gură de rai” – sunt expresia cea mai profundă a unui “spatiu-matrice, înalt şi
indefinit ondulat, înzestrat cu specificele accente ale unui anumit sentiment al destinului”. Într-
un astfel de spaţiu, emblematic pentru spiritualitatea românească, destinul nu este simţit nici
ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e
nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri, care aşa de uşor duce la tragicul
hybris (vina tragică)”. Spaţiul mioritic este şi va rămâne în eternitate alcătuit din deal şi vale,
care exprimă, în plan metaforic şi simbolic, “melancolia nici prea grea, nici prea uşoară, a unui
suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi” (Lucian
Blaga).
Mitul jertfei pentru creaţie/Mitul estetic –
“Monastirea Argeşului”
Din substanţa a ceea ce numim spiritualitatea românească nu putea lipsi mitul estetic. Esenţa
mesajului acestei balade legendare, “Monastirea Argesului”, legată pentru totdeauna de
ctitoria de la Curtea de Argeş, a domnitorului Neagoe Basarab, este că nimic nu poate să reziste
în timp, dacă nu se “însufleţeşte” printr-un sacrificiu. În toate cele peste 200 de variante ale
legendei, povestea este aceeaşi: Negru-Vodă, însoţit de “Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari”,
caută loc pentru a ridica “Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”, “Pe Argeş în gios/Pe un mal
frumos”. Munca zidarilor este zadarnică, până când, în vis, Meşterului Manole i se dezvăluie
necesitatea sacrificiului. În pofida rugăciunilor fiebinti ale meşterului, Ana, soţia sa, este cea
care soseşte prima, să aducă bucate “la soţ/ ori la frate”. Zidirea Anei, ca într-un joc tragic, este
momentul cel mai emoţionant al legendei: “Iar Manea ofta/şi se apuca/Zidul de zidit/ Visul de-
mplinit”. Variante ale acestui mit există în toată zona balcanică, dar şi în tradiţiile celtice, ceea
ce înseamnă că rădăcina acestor legende se află, probabil, într-un fond cultural comun,
indoeuropean. Din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, mitul sacrificiului este o moştenire
culturală geto-tracă. Pentru noi, românii, legenda Meşterului Manole rămâne cea mai
valoroasă, prin frumuseţea versurilor, prin emoţia pe care o transmite, dar şi pentru că ideea de
sacrificiu se leagă nu numai de durabilitatea construcţiei, ci şi de valoarea ei estetică. Mai mult,
zborul sacrificial al meşterilor, în frunte cu Manole, în finalul legendei, este prezent numai în
variantele româneşti, ca şi seninătatea cu care Ana acceptă sacrificiul – unul dintre cele mai
puternice arhetipuri care definesc spiritualitatea românească.

Mitul iubirii – “Zburătorul”

Deşi există în folclorul românesc nenumărate creaţii dedicate acestui sentiment definitoriu
pentru fiinţa umană – iubirea – tot George Călinescu este cel care face din chipul “Zburătorului”
o imagine emblematică pentru momentul în care se înfiripă acest sentiment, când “intreaga
atenţie se orientează spre fiinţa umană în relaţie cu propria devenire, cu natura, cosmosul şi
ceea ce se află dincolo de puterea obişnuită de a înţelege.” La notorietatea acestui mit a
contribuit substanţial şi varianta cultă a scriitorului paşoptist Ion Heliade Rădulescu – balada
cultă cu acelaşi titlu – “Zburătorul”. În viziunea folclorică, Zburătorul este o fiinţă fantastică, cel
care provoacă primii fiori ai iubirii, la vârsta adolescenţei, şi care se arată sub chipuri diverse –
zmeu, şarpe înaripat, flacără, tânăr frumos. Este, spune George Călinescu, “un demon, de o
frumuseţe răpitoare, care, tulbură minţile şi simţurile fetelor tinere, făcându-le să tânjească
după iubire”, iar Romulus Vulcănescu îl descrie ca pe “o semidivinitate erotică, un demon arhaic
de tip malefic”. De obicei, se arată în visul fetelor, care se îndrăgostesc de el, după care
Zburătorul dispare în lume, fără a se mai întoarce vreodată. Leacul pentru dragostea de
Zburător trebuie căutat, spun tradiţiile româneşti, în descântece, rugăciuni şi fumigaţii cu
ierburi de leac. Indiferent de chipul pe care îl ia Zburătorul, şi dincolo de accentele uneori
ironice faţă de un astfel de personaj, mitul transmite un mesaj despre dorul faţă de bărbatul
iubit, despre intensitatea cu care poate fi trăit un astfel de sentiment.