Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti

Școala doctorală Ingineria și managementul

resurselor vegetale și animale

DOMENIUL DE DOCTORAT – HORTICULTURĂ

Modele de cercetare utilizate

în lume

Titular disciplină: Doctorand:

Prof. univ. dr. Mihai Berca Ing. Florea Ionela Mihaela

An Universitar
2018-2019
 Modele de cercetare utilizate în lume
Șirul lui Fibonacci

Cuprins:
1. Importanţa temei alese
2. Introducere
3. Metode de cercetare
4. Metode de cercetare utilizate în pomicultură
5. Modele de cercetare în lume – Șirul lui Fibonacci
6. Bibliografie

1. Importanţa temei alese

Cercetarea ştiințifică e interpretată ca activitate de creație, iar creația ca având drept suport
cercetarea ştiințifică. Pe această punte de legătură e de aşteptat să se realizeze o tot mai mare
apropiere între ştiință, tehnică şi artă. (Crăciun Cerasela, 2015)
Această apropiere între știință și artă se poate realiza prin diferite modele de cercetare, cum ar fi
de exemplu modelul care are la bază Șirul lui Fibonacci, iar sudierea acestora poate reprezenta cheia
către numeroase răspunsuri.

Sursa: Financiarul

Figura 1. Geometria plantelor și Șirul lui Fibonacci

 2. Introducere
O modalitate de a dezvolta şi de a optimiza un model, este şi aceea de a-l combina cu un alt
model, deci de a realiza o sinteză creativă între două modele. Sinteza a două modele complexe nu se
poate realiza punct cu punct (izomorf), ci doar selectiv, pe coordonatele lor generale şi esențiale
(izotip), prin eliminări şi adăugiri parțiale, prin schimbări şi adaptări, reconsiderări, lărgiri şi
îngustări de sfera, nuanțări în conținut, etc. (Crăciun Cerasela, 2015)
Pentru aceasta este nevoie însă de cunoașterea principiilor generale și a principalelor metode și
modele de cercetare din lume.

3. Metode de cercetare
Deşi numărul metodelor de cercetare (euristice) în inovația intelectuală este foarte mare (cca.
60 metode inventariate), ele se pot încadra în două mari grupe:

I. Metode clasice (considerate mai puțin creative): sunt metode mai puțin hazardate, care
pornesc de la “un dat”; de regulă se folosesc în cadrul “cercetării normale”, adică în cadrul unui
program de cercetare guvernat de aceeaşi paradigmă.

Principalele metode de cercetare, considerate clasice sunt:

 Aplicarea unei teorii – atunci când o teorie cunoscută este aplicată tot în domeniul pentru
care a fost elaborată, dar asupra unui fapt nou. De exemplu aplicarea teoriei mecanicismului în
biologie.

 Metoda combinării a două sau mai multe teorii diferite – este ceva mai îndrăzneață prin
faptul că adesea noutatea rezultatelor, izvorăşte din conflictul latent existent între cele două teorii.

 Metoda revizuirii ipotezelor – presupune rigoare; nu este o simplă prelungire a drumului

parcurs; este căutarea unor ipoteze mai cuprinzătoare, a unui fundament mai solid. În ştiința
contemporană evidența prea mare a adevărului a devenit motiv de suspiciune, de aceea, metoda este
modernă pentru că, pune în discuție ceea ce pare evident; în esența este o reîntoarcere, reexplorare a
domeniului cunoscut, pentru revederea ipotezelor de lucru.

 Metoda contradicției – pentru că majoritatea cercetătorilor sunt tentați să fie în opoziție,

dezacordul față de la o teorie devine o metodă euristică numai când este sprijinită de argumente
solide derivate din cunoaşterea temeinică a teoriei. Această metodă: împiedică afirmațiile
experimentale să se transforme în dogme; cere o anumită tendință anarhistă; poate conduce la
poziții extremiste. Metoda rămâne valoroasă, contribuind la deblocarea unui orizont dat, la
deschiderea unui nou univers problematic.

 Metoda criticii – critica se poartă numai asupra rezultatelor; pentru a fi credibil trebuie să
găsești cel puțin un caz care să critice teoria respectivă; rezultatul cel mai înalt este propunerea unei
noi teorii, în ştiință; este de obicei preocuparea savanților care ajung filosofi (ex. Einstein) şi
presupune o mare erudiție.

 Metoda reînnoirii (renovării) – ştiința are menirea de a fi “renovata” prin reelaborarea unei
teorii vechi întrun limbaj nou; se mențin ipoteze, raționamente şi chiar rezultate; istoria ştiinței arată
că în anii ’50-’60, un sfert din lucrările ştiințifice erau tributare acestei metode; cele mai căutate
limbaje sunt cele oferite de cibernetica, teoria generală a sistemelor şi structuralism,
poststructuralism, etc.;

 Metoda transferului de concepte – presupunea transferarea unui vocabular dintr-un

domeniu în alt domeniu; transferul nu este întotdeauna de la ştiințe considerate ”neevoluate”, la cele
”evoluate”, ci și invers; această metodă pune în evidență relativitatea oricăror clasificări a ştiințelor.

 Metoda limitelor – aplică două concepte diferite, chiar opuse, într-un domeniu mai larg; se
înlătură limita dintre două concepte, fiind înlocuită prin continuum; aceasta metodă propune
schimbarea paradigmei ”şi/şi”, ceea ce ar corespunde universului real, care este continuu în ciuda
faptului că ştiința clasică a operat cu concepte opuse.

(Date preluate și prelucrate - Cighi V., 2008, Crăciun Cerasela, 2015 și Berca M., 2017)

II. Metode neconvenționale (considerate creative): sunt metode care pot duce la succes
pornind de la “nimic”; spre deosebire de primele, care sunt variațiuni pe tema dată, ele nu au la bază
o temă anume, dimpotrivă pe baza lor, se poate ajunge la teme noi. Aceste metode sunt aparent vide
de conținut, dar au o mare valoare.

Principalele metode de cercetare neconvenționale, considerate creative sunt:

 Metoda detaliilor – care explică metode ciudate, de a recupera mici fapte considerate
banale și foloseşte recuperarea de ”mistere aparente”.

 Metoda reziduurilor – variantă a primei metode care urmăreşte un studiu istoric al unei
ramuri ştiințifice; se urmăreşte peste ce a trecut, ce a lăsat neexplicat și se foloseşte în sondarea
produselor. În aceste metode, se pleacă de la fenomene anormale.
  Metoda dezordinii experimentale – se bazează uneori pe o ipoteză, alteori nu; se fac
experimente; este o metodă care provoacă realitatea când nu poți formula ipoteze.

 Metoda matricei de descompunere – într-o matrice de descompunere, apar căsuțe cărora

le corespund fenomene cunoscute, necunoscute şi fenomene imposibile; este o metodă folosită
pentru depistarea problemelor, a disfuncționalităților.

 Metoda prezentării sau a reprezentării (metoda diagrafică) – Diagramele (forme

explicite de exprimare a unor concepte sau relații), alături de scheme, grafice şi alte tipuri de
reprezentare grafică, pot fi utilizate în orice domeniu de cercetare.

 Metoda vizualizării – este de neînlocuit în transformarea unor fenomene nevizibile în

vizibile.

 Metoda marcării (metoda trasării) – se foloseşte când avem un ansamblu complex de

mărimi, specii, categorii, etc.

 Metoda avocatului – folosită pentru a se depăşi situația de indecizie, atunci când trebuie
luată o poziție. Se ia astfel o decizie, pe cât de nesigură, pe atât de fermă, ignorându-se argumentele
contrarii, însă există riscul ”prizonieratului” față de poziția adoptată.

 Metoda incompetenței – se bazează pe faptul că între erudiție şi creativitate există o

corelație negativă. Orice profesie este dotată cu un ”gol de contradicție”, de aceea, folosirea
”incompetenței” poate uneori da roade. În prezent, transdisciplinaritatea este considerată una din
metodele de cercetare contemporane cu certe rezultate în cercetarea științifică, inclusiv în domeniul
dezvoltării teritoriale, urbanism, geografie și peisaj sau sustenabilitate.

(Date preluate și prelucrate - Cighi V., 2008, Crăciun Cerasela, 2015 și Berca M., 2017)

4. Metode de cercetare utilizate în pomicultură

Difuzarea soiurilor noi în producţie şi studierea celor existente în diferite zone de cultură se
face prin anumite metode proprii, în strânsă corelaţie cu modul de creştere şi dezvoltare a pomilor.
Pomul ca sistem biologic este format din două subsisteme: sistemul radicular (organele
hipogee) şi tulpina (organele epigee). Între cele două componente ale sistemul există un echilibru
relativ, cu influenţă reciprocă a unei părţi asupra celeilalte. Astfel, o parte aeriană bine dezvoltată,
susţine o suprafaţă foliară mare, cu o capacitate bună de sinteză care asigură o nutriţie
corespunzătoare a tulpinii dar şi a rădăcinii. Un sistem radicular bine dezvoltat, care explorează un
volum mare de sol este capabil să asigure apa şi sărurile minerale (seva brută) care sunt prelucrate
la nivelul frunzelor (sevă elaborată = fotoasimilate). (Asănică A. şi Hoza D., 2013)

În decursul timpului au fost puse la punct metode separate de studiu pentru cele două
componente ale pomului. (Asănică A. şi Hoza D., 2013)

Astfel partea aeriană a pomilor se studiază prin următoarele metode: descriptivă, staţionară,
biologică, a anchetei şi metoda de apreciere a calităţii fructelor. Iar pentru studiul sistemului
radicular se folosesc metodele: scheletului, profilului, monolitului şi staţionară. Prin aceste metode
se urmăreşte stabilirea arhitectonicii sistemului radicular, adâncimea de amplasare şi stabilirea zonei
de distribuţie a rădăcinilor active, dinamica de creştere a sistemului radicular etc. (Asănică A. şi
Hoza D., 2013)

5. Modele de cercetare în lume – Șirul lui Fibonacci

Există numeroase teorii în cercetare, printre care teoria importanței evenimentelor puțin
probabile, teoria generală a efortului minim, teoria normei, teoria câmpurilor morfogenetice, teoria
dezvoltării elicoidale a lumii etc.
Teoria dezvoltării elicoidale a lumii are la bază numărul de aur al lui Fibonacii sau Șirul lui
Fibobanacci. Acest model de studiu, cunoscut în întreaga lume, reprezintă creșterea organică a
materiei vii.
Secvenţa de numere (0 — 1 — 1 — 2 — 3 — 5 — 8 — 13 — 21 — 34 — 55 — 89 — 144 …
continuând la infinit) a fost descrisă de către matematicienii indieni antici, cu câteva sute de ani
î.Hr., deşi aceasta îşi are denumirea actuală de la matematicianul italian Leonardo de Pisa, cunoscut
public sub numele de „Fibonacci”. Cartea lui Fibonacci, numită „Liber Abaci”, publicată la
începutul secolului al XIII-lea, a făcut pentru prima dată cunoscută această secvenţă magică de
numere.
Privind în jurul nostru am putea spune că ramurile pomilor sau arborilor, frunzele, florile, se
dezvoltă toate aleatoriu, fără posibilitatea ca ele să urmărească o anumită ordine universală.
Adevărul este însă că fiecare ramură, fiecare frunză, tulpină, boboc sau petală creşte în concordanţă
cu legi prestabilite şi dimensiuni de o precizie miraculoasă. Există astfel anumite tipare în lumea
naturii, cel mai des întâlnit fiind însă Şirul lui Fibonacci, după cum notează și Amusingplanet.
Plantele nu au cum să cunoască numerele lui Fibonacci, dar ele se dezvoltă în cel mai eficient
mod. Şirul lui Fibonacci este atât de des întâlnit în natură încât reprezintă o provocare găsirea
structurii unei plante sau a unui fruct care să nu se conformeze cu acesta. Spre exemplu, aşezarea
frunzelor de-a lungul tulpinii este guvernată de Şirul lui Fibonacci, asigurându-se astfel ca fiecare
frunză să aibă acces maxim la lumina soarelui sau la picăturile de ploaie.
Ideea dispunerii frunzelor în acest sens pleacă de la considerentul unghiului de aur de 222, 5
grade, unghi care împărțit la întregul 360 de grade va da ca rezultat cifra 0.61803398..., cunoscută
ca rația șirului lui Fibonacci.
Acelaşi principiu funcţionază în cazul formării conurilor de brad, a florii-soarelui, a inelelor de
pe trunchiurile palmierilor, ananasului şi a cactuşilor.
Toate plantele respectă într-un fel sau altul o structură geometrică. Cu toate acestea, există
plante a căror geometrie este mai accentuată decât a altora.

Sursa:Jooinn
Figura 2. Cactus and plants collage.
Numerele lui Fibonacci sunt considerate a fi, de fapt, sistemul de numărare al naturii, un mod
de măsurare al Dinivității. Aceste numere apar peste tot în natură, pornind de la poziționarea
frunzelor pe tulpină sau a petalelor unei flori pe receptacul, până la poziționarea falangelor mainii
umane.
Până de curând, șirul lui Fibonacci era considerat un șir de numere ciudat, de care mai toata
lumea se ferea. Mai nou, acest șir este văzut ca o adevarată minune care captează atenția
cercetătorilor și îi face să înteleagă mult mai ușor cum evoluează natura.
6. Bibliografie
1. Asănică A. şi Hoza D., 2013. Pomologie. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Berca Mihai, 2017. Note de curs. USAMV, București.
3. Cighi V., 2008. Elemente de tehnică experimentală. Editura Agraria, Cluj - Napoca.
4. Crăciun Cerasela, 2015. Metode și tehnici de cercetare. Editura Universotară, București.
5. https://www.pinterest.es/pin/444026844494538544
6. https://financiarul.ro/2015/05/04/geometria-plantelor/
7. https://jooinn.com/cactus-and-plants-collage.html