Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere
Specializarea: Cultură și literatură română

O PERSPECTIVĂ ETNOLINGVISTICĂ ASUPRA

PARADISULUI ȚIGANILOR
DIN „ȚIGANIADA”, DE ION-BUDAI-DELEANU

Masterand Melinte Mihaela

 Într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai -
Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre
reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, epopeea „Țiganiada” marcând o izbândă
artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor. „Budai-Deleanu a scris Țiganiada cu
gândul de a înzestra literatura noastră cu ceva nou și de a fixa unele aspecte ale vieții de la noi
care i se păreau caracteristice.”
Cunoaşterea directă a tuturor aspectelor vieţii de la ţară, dar şi a datinilor, legendelor şi
toată frumuseţea folclorului atât de bogat din ţinutul său de naştere a constituit un izvor de
inspirație și o resursă importantă pentru scriitorul Budai-Deleanu. Alături de onomastică, apar
în opera sa tradiţii, credinţe, obiceiuri, mediul social-istoric al timpului precum şi limba care
utilizează din plin elemente lexicale cu totul specifice meleagurilor natale.
Lucrarea de față studiază perspectiva etnostilistică asupra raiului țigănesc, așa cum a fost
prezentat de Ion Budai-Deleanu în “Țiganiada”.
Ovid Densușianu, Literatura română modernă, ediția a IV-a, Cugetarea, 1943, p. 97-98.
 Raiul descris de Parpangel este un spațiu aflat sus, în văzduhul „rar”, departe („văzduhul rar”=eterul).
Pentru a ajunge acolo trebuie străbătute ținuturi pustii și trebuie traversate “nouă vămi și nouă punți”. „După
astronomia Țiganiadei , de inspirație ptolemaică, zodiile/planetele răsar din eter. Aici poetul localizează
reședința lui Dumnezeu. În mitologia antică zeii uranieni își aveau palatele pe Muntele Olimp, scăldate în
eter.” Observația a fost introdusă de autor ca notă de subsol cu scopul de a completa și de a explica, de a
oferi o cheie de citire și înțelegere a textului propriu-zis. Prin intermediul lor autorul, „dedublat în multiple
voci exegetice, oferă informații din multe și variate domenii (filologie, filozofie, etnografie, istorie etc.).”
https://doctorat.uvt.ro/wp-content/uploads/2018/03/Dialogul-textului-cu-sub-textul-rezumat-in-romana.pdf

„Așa trecurăm prin pământ ș’ape

Păn’ajunsăm la văzduhul rar,
Ne-nălțarăm apoi păn’aproape
Colo, de-unde zodiile răsar,
Trecând pintre nește locur[i] puste,
Noao vămi și noao punți înguste.”
 Raiul este imaginat ca un spațiu îngrădit, precum casa țăranilor, spațiu care are o poartă la
care stă Sf. Petru ca să îi întâmpine pe cei nou sosiți. Totuși gardul are o „hudă”(cuvânt și sens
cunoscut poetului din graiul natal), adică “o deschizătură prin care se poate trece la vecin” ceea ce
ne duce cu gândul la prietenia și încrederea care guvernează relațiile gospodarului cu ceilalți
consăteni. Am putea subînțelege admirația pe care o au țiganii față de gospodăriile țăranilor
români.
„De-abea în urmă, cu multă trudă,
Ajunsăm la poarta ha dă raiu,
Iar Sân Pietru căutând pă o hudă,
Așa zisă cu sântul său graiu:
«Dar tu, măi țigane, ce cauți aici
În cămeșă cusută cu-arniciu?»”
https://dexonline.ro/sursa/dlrlc
 Observăm chiar că Parpangel este îmbrăcat cu haine de sărbătoare specifice portului românesc:
„cămeșă cusută cu arniciu”. Se subînțelege că în rai nu te poți duce decât curat, primenit. Cuvântul
ghimp are sensul de “mustrare de cuget, remușcare”. Se vede că țiganul a auzit de la țărani aceste
aspecte ale credinței creștine (pentru a fi acceptat în rai este necesară o pregătire anume, o spovedanie,
o mărturisire și respectiv o iertare a tuturor păcatelor) , dar se pare că nu este pe de-a-ntregul ortodox,
din moment ce face din iad un purgatoriu, dar nici „papistaș curat”, întrucât confundă iadul cu
purgatoriul.
„5899 În raiu nimene nu să sloboade
Dacă nu e ca lamura curat,
Dăci, pă care din lăuntru roade
Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat,
Întii trăbue pân iad să treacă
Și lungă pocăință să facă.”
 Dincolo de porțile “luminoase”, raiul arată ca o grădină “desfătată”, încântătoare, sădită “între ceriu și-între
pământ”, „neghicită de minte-omenească” – deci de neintuit, de neimaginat, „neapropiată de trup pământesc” -
inaccesibilă, interzisă oamenilor vii, cum de altfel atrage atenția Sf. Petru lui Parpangel, lăcașuri desmierdătoare
pregătite pentru cei buni, cu suflet drept.
„Călătoria lui Parpangel la rai și la iad e descrisă sub înrâurirea evidentă a legendelor apocrife din unele cărți
ce au circulat mult („Apocalipsul Sf. Pavel”, „Călătoria Maicii Domnului la iad”), după cum au stabilit unii
cercetători, fără a se putea tăgădui și reminiscențele din lecturile clasice. Poetul tratează însă cu multă libertate
peisajul paradisiac, căruia îi dă o consistență culinară înrudită cu cea citată din snoavele populare”.
„5917 Raiul e grădina desfătată,
Întră ceriu și-între pământ sădită,
Dă trup pământesc neapropiată,
De minte-omenească negâcită,
Care, după vrednicii, să-mparte
Sufletelor drepte după moarte.”

Ovidiu Bârlea, Folclorul în Țiganiada, în volumul Studii de literatură și folclor, E.S.P.L.A., 1967. P. 554.
 Odată intrat în grădina raiului, ne întâmpină o vreme frumoasă, ca de primăvară, cu “ceriu
limpede, fără nuori/Vântucele drăgălașe, line” . Ținînd cont de faptul că țiganii erau nomazi, după
lipsurile, frigul ș foamea îndurate în timpul iernii geroase, vremea primăvăratecă aduce cu ea o
stare de bine și relaxare asociată cu raiul. Frumusețea raiului este prezentată vizual (“câmpuri cu
flori osăbite”) și auditiv (“Tot feliu dă păsărele ciudate/ Cu viersuri cântând pre minunate”).

„5929Acolo vezi tot zile sărine

Și ceriu limpede, fără nuori,
Vântucele drăgălașe, line
Dulce suflând prin frunze și flori,
Tot feliu dă păsărele ciudate
Cu viersuri cântând pre minunate.”
 Dincolo de frumusețe, raiul capătă o valoare inestimabilă prin faptul că are “în loc dă năsip și
țărână,/ Tot grăunță dă-aur”, iar în loc de pietricele - “pietri scumpe și mărgele”. Aceste aspecte
relevă nuanța ironică a autorului care face trimitere la aspirația spre exotisme și la specificul etniei
romilor pentru metale prețioase, știut fiind că pentru ei este foarte important să aibă aur în
detrimentul confortului traiului zilnic. Astfel este întărită subtil ideea intangibilității acestui spațiu
care pare a se afla pe alte tărâmuri decât cele pe care își duc ei traiul zilnic.

„5941 Câmpurile cu flori osăbite

Ș’aici la noi încă nevăzute,
Sunt pre desfătat acoperite
Cu tot feliul de roduri crescute,
Iar’ pă zios în loc dă pietricele
Zac tot pietri scumpe și mărgele.”
 Fructele exotice pomenite (stafide și smochine, rodii și „alămâi”) indică faptul că țiganii,
conform statutului lor de slugi, aveau acces în casele boierești unde au avut ocazia să le vadă.
Smochinele sunt fructele cel mai des pomenite in Biblie. Se spune că ele creșteau din
abundență în Grădina Raiului și că Adam și Eva s-ar fi acoperit cu frunze de smochin, după ce
au fost alungați din Eden.
„5947 În locul de arburi și copace
Cresc rodii, năranciuri ș’alămâi
Și tot feliu dă pom ce la gust place,
Cum și rodite cu struguri vii,
Iar, în loc dă năsip și țărână,
Tot grăunță dă-aur iai în mână.”
 Descrierea raiului țiganilor continuă cu ajutorul unor termeni alimentari ceea ce
demonstrează lipsurile și foamea pe care le îndură în viața de zi cu zi.
Proiecția utopică se extinde asupra întregului relief. Dealurile și coastele sunt “dă caș,
dă brânză, dă slănină”. Munții și stâncile sunt “dă zahăr, stafide, smochine”. Râurile sunt de
lapte, pâraiele de unt, malurile sunt “dă mămăligă moale,/Dă pogăci, dă pite și mălaie”.
Termenul pogáce, pogăci, s.f. (reg.) se referă la turte de mălai coapte în cuptor sau
turte din aluat de fâină de grâu, preparate de obicei cu jumări de porc.

„5953 Râuri dă lapte dulce pă vale

Curg acolo și dă unt pâraie,
Țărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite și mălaie!...
O, ce sântă și bună tocmeală!
Mânci cât vrei și bei făr’ osteneală,/”

https://dexonline.ro/sursa/dar
„5953 Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo și dă unt pâraie,
Țărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite și mălaie!...
O, ce sântă și bună tocmeală!
Mânci cât vrei și bei făr’ osteneală,/”

În acest punct Budai-Deleanu introduce o notă de subsol cu comentariul

unui personaj fictiv, Cocon Erudițian (al cărui nume trimite la vasta sa cunoaștere) care
explică preferința etniei de a obține totul pe degeaba, fără efort:
„Vezi dară că-i așa cum am zis eu, că țiganul […] au adaus aceste din capul lor, știind că
țiganilor a lucra nu le place, ci a ședea ș’a mânca; și fiind că țiganii era iubitori de acest
feliu de mâncări, și Parpangel le povestește, după gustul lor, ca să aibă mai multă poftă.
Erudițian/”
 Spațiul Edenului este imaginat într-o zonă cu dealuri și munți, cu râuri și izvoare
care curg „pă vale”. Dacă luăm în considerare și regionalismele specifice Ardealului și
Banatului (răchie) sau tiparul gardurilor împletite, cu proptele și strașină, putem
localiza geografic spațiul românesc ca spațiu al desfășurării întâmplărilor descrise în
Țiganiada. Terminologia culinară ne trimite cu gândul la un ospăț specific sărbătorilor
de Crăciun și a obiceiurilor specifice spațiului mioritic: cârnăciori, cârtaboși, plăcinte,
covrigi, turte, colaci.
„5965 Dealurile și coastele toate
Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină,
Iar, munții și stânce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide, smochine!...
De pe ramurile dă copaci,
Spânzură covrigi, turte, colaci.
 
5971 Gardurile-colo-s împletite
Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși,
Cu plăcinte calde streșinite,
Iar, în loc dă pari tot cârtaboși;
Dară spetele, dragile mele,
Sunt la garduri în loc dă proptele./”
 Atrage atenția nu doar meniul, ci și cantitatea exprimată prin expresii de tipul “râuri de
lapte dulce”, “pâraie de unt”, “garduri “ “împletite” din cârnăciori, “streșinite” cu plăcinte
calde, având pari din “cârtaboși” și proptele din “spete”(spată de porc).
Nu este neglijată nici categoria băuturilor alcoolice care îmbie la chef și distracție: “un
izvor”de „proaspătă mursă”, “șipot de răchie”, “balta dă vin”. Regionalismul múrsă ~e
(băutură alcoolică slabă, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă sau cu lapte) este
menționat în Lexicon și în gramatica în latinește ca sinonim al slavonescului mied și ne dă
indicii referitor la ocupațiile populației pe care o cunosc nomazii în periplul lor: ei sunt
apicultori și crescători de animale, ceea ce le asigură o serie de alimente la care țiganii
jinduiesc: miere, lapte și produse din lapte, carne și preparate din carne.
„5959 Colea vezi un șipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea balta dă vin te-mbie,
Iară căuș, păhar sau urcior
Zăcând afli-ndată lângă tine,
Orcând chieful dă băut îți vine.”
 Limba în care este scrisă „Ţiganiada” este plină de prospeţime. Scriitorul şi-a dat seama
de faptul că limba literară din timpul său era prea puţin modelată şi s-a plans de „neajungerea ”
acestei limbi. În limba literară a epocii respective nu pătrunsese cu totul limba vorbită, încât era
încă îngreuiată de canoanele lexicale ale textelor bisericeşti sau cu caracter oficios. Budai-Deleanui
are meritul de a fi îmbogăţit limba literară prin promovarea limbii populare.Tocmai această
asimilare directă a folclorului explică folosirea creatoare a literaturii şi limbii populare.
Un adevărat monument de limbă literară, „opera lui Budai-Deleanu are un cracter adânc
popular atât prin conținutul tematic și ideologic, cât și prin forma sa care folosește în mod creator
limba vie a poporului.”
Ion Oană, Studiu introductiv la ediția I. Budai-Deleanu, Țiganiada, vol. I, E.S.P.L.A., 1956, p. 50