Agatârșii – o ramura a geților?!

Moto: ,,Omul se bucură pentru un răspuns bun ieșit din gura lui.”
(Solomon – Proverbe, 15, 23 )

A răspunde la întrebarea de mai sus e extrem de dificil, mai ales atunci când
lucrurile ,, se încheagă ” greu, pe parcursul mai multor milenii, iar conexiunile dintre
religiile indo-iraniene, nord-semitice și carpato-ponto-danubiene se realizează, în mod
ciudat, între Sumer – Egipt – Grecia și Carpați, pe de o parte, și între nord-vestul Iranului
– Caucaz și Carpați, pe de altă parte, ca, în final ( deși e impropriu spus! ), să se
amestece, ca într-un creuzet, exact aici, la strămoșii noștri traco-geți, care, astfel,
au ,,creat” primul sincretism teologic al lumii antice!
Acest sincretism avea la bază Soarele, respectiv pe Apollo, încât nu e de mirare de ce
acesta a fost numit Apollo Musagetes ( adică, ,,Apollo – Muza Geților ”, ci
nu ,,conducătorul muzelor ”, așa cum, impropriu, a fost ,,tradus”) sau, la Thucydides, în
capodopera sa, ,, Războiul peloponesiac”, Apollo Archegetul, despre care (până acum)
nu am găsit nicio explicație istorică referitoare la etimologia termenului ,,Archegetul”!
E firesc să-ți pui o asemenea întrebare ( mai ales când templul lui Apollo
Archegetul apare în Sicilia și-n sudul Italiei; când vechea denumire dacică, Apullum – azi,
Alba Iulia – este, în mod sigur, un ,,cuvânt de bază”, de la care a derivat ,,Apollo”,
respectiv ,,apulii”, adică vechii locuitori ai Văii Mureșului, din zona Albei Iulia, unde, la
Turdaș, au fost descoperite faimoasele ,, Tăblițe de la Tărtăria”), în condițiile în care știm
sigur că acolo, pe cursul de mijloc al Mureșului, în sec. VI, î. Hr., au venit agatârșii, care
locuiseră până atunci în Țara Tătăria, adică în Țara Sciților, a Tătarilor, cu care nu aveau
mai nimic în comun.
Din contră, așa cum am prezentat într-o altă lucrare ( ,, Herodot – despre noi și frații
noștri” ) acei agatârși – în vremea invaziei lui Darius, din dinastia Ahemenizilor,fiul lui
Istaspe și nepotul lui Cyrus cel Mare, regele perșilor, în sec.VI, î. Hr. – erau hotărâți să-i
înfrunte pe tătari, spre a evita o confruntare cu perșii lui Darius, și asta, datorită faptului
că ei știau prea bine că erau înrudiți cu perșii; că făceau parte din tribul ,, sacilor ” –
adică, al dacilor/ dailor, sau, cum zicea Homer, ,,sailor” – unul din cele patru mari triburi
iraniene: mezii, parții, perșii și sacii.
 Acei ,,saci” plecaseră, probabil, prin sec. XV-XIV î. Hr. dinspre Podișul Pamir și,
fiind păstori, se-ndreptaseră după pășuni, urmându-și turmele înspre nord-vest,
respectiv via : vestul Mării Caspice – Caucaz – nordul și nord –vestului Pontului Euxin,
ajungând în Carpați, respectiv pe cursul de mijloc al Mureșului (dar și-n Apuseni),
unde întemeiaseră, se pare, cea mai înfloritoare așezare, ,,Apullum”, din care, odată
ajunși în Insulele Mării Egee și-n Grecia Centrală, dar și-n Pelopones și, mai apoi, în Sicilia
și sudul Italiei, avea să derive denumirea ,,grecească” de ,, Apollo”, adică zeul Soarelui,
încât nu e deloc de mirare de ce în templele din zona Mării Caspice și-n Atena, cultul
focului, al întreținerii sale, nestins, în Pritaneum, era un lucru de căpetenie!
Evident că acei ,,saci” se întinseseră din nord-vestul Iranului, ajunseseră-n Media
( unde, o vreme, a fost regină Tomiris, ce domnea împreună cu fiul ei, Spergapeithes, pe
care l-a ucis Darius, ,,cel nesătul de sânge”, și pe care regina Tomiris s-a răzbunat pentru
uciderea drag fiului ei, înecându-l în sânge pe Cyrus cel Mare; scufundându-l într-un
burduf de bou, plin cu sânge; înecându-l în sânge!), unde, prin sec. XVII, î. Hr., își lăsase
trupe militare și Kecrops, regele pelasg al Egiptului.
E posibil, însă, ca acest rege să-și fi lăsat trupe și-n Ardealul de azi!
Acest lucru l-am dedus din cultul morților, care este identic egiptenilor și celor din
Munții Apuseni, când, la nașterea copilului, oamenii nu se bucură, ci plâng, știind că va
intra în necazurile vieții; la moarte, în schimb, se bucură, fiindcă, chipurile, au scăpat de
tot ce e rău pe pământ, în lumea aceasta, și vor merge în ,,locuința cântecelor”, cum le
plăcea indienilor să spună, vorbind, astfel ( având, de fapt, ferma convingere) de
învierea sufletelor, și asta cu cel puțin o mie de ani mai înainte de Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos.
Un alt element comun egiptenilor și celor din Munții Apuseni ( obicei extrem de
vechi,venind din Babilon! ) este vânzarea fetelor.
În acest sens, e bine de văzut la Herodot, în ,,Istoriile” sale, cum decurgea acest
obicei.
De aici pornind, deducem că din Vavilon și Sumer veniseră strămoșii pelasgi ai
fenicienilor, lybienilor, egiptenilor și cartaginezilor.

2
 Din Egipt ( Misir ), pelasgii invadaseră toată Grecia, Kecrops fiind primul rege și
întemeietor al Atenei, în sec.XVIII- XVII, î. Hr.
Revenind ,însă, la geto-daci ( mai ales la geți ), putem afirma cu tărie că aceștia
ocupaseră un spațiu foarte întins, impresionant pentru acele vremuri ale începutului
mileniului al II-lea, î. Hr.!
Aici avem în vedere pe messageți ( cei din Media, sau vechea Colchidă, cea cu lâna de
aur, cu argonauții!), pe tisageți (cei de la Tisa și până la izvoarele Vistulei), tyrageți ( cei
de pe Tyras/Nistru, adică cei din Basarabia și Moldova), geții carpatini, dar și cei nord și
sud-dunăreni ( chiar cei de pe țărmii de vest ai Pontului Euxin), și, mai târziu, pe
tessageți ( adică pe cei din Thessalia), iar acest lucru ni-l confirmă, vom vedea, chiar
marele istoric și arheolog Vasile Pârvan, în ,,Getica”, atunci când ne vorbește despre
agatârși și despre geți, el făcând o deosebire netă între cele două seminții!
Mie, însă, mi se pare că nu trebuie să se facă o delimitare netă, și spun acest
lucru, având în vedere faptul că, atunci, în timpul campaniei militare a lui Darius la
Dunărea de Jos, în anul 514 î. Hr.,împotriva tătarilor/sciților,ei, agatârșii (s-a observat
foarte limpede; vezi ,, Istoriile ” lui Herodot! ) n-au avut nicio teamă din cauza perșilor.
Din contră, le-au spus tătarilor ( care le ceruseră ajutor) că ei nu-i vor susține, deoarece
perșii nu cu ei aveau ceva de-mpărțit; că agatârșii nu le făcuserăniciodată vreo supărare
perșilor, pe când ei, tătarii, intraseră-n pământurile perșilor, le ocupaseră în mod abuziv,
și tocmai de aceea trebuiau să răspundă în fața lui Dumnezeu, fiindcă, iată, ziceau și
credeau ei - și pe bună dreptate – era vorba de dreptatea divină; de mânia lui
Dumnezeu, care venea, de acum, peste tătari!
De aici putem trage, evident, câteva concluzii:
- între agatârși ( ramură a geților dintre Nistru și Carpați) și tătari nu era niciun fel de grad
de rudenie;
- agatârșii aveau credință monoteistă, pe când tătarii nu credeau în nimic; din contră, o
parte dintre ei ( nevrii sau neurii ) erau antropofagi;

3
- agatârșii erau nu doar un popor drept, credincios și viteaz, dar erau și foarte abili, în
sensul că au preferat să părăsească spațiul în care locuiau – lăsându-l tătarilor – decât să
se confrunte cu aceștia, cunoscându-le firea;
- au decis să meargă la neamurile lor de pe cursul de mijloc al Mureșului – în zona Alba
Iulia - să se stabilească acolo, unde, se pare, au întemeiat acea străveche cetate, A
pullum ( e posibil,însă, să fi fost întemeiată de strămoși lor, sacii! ), închinată Soarelui, în
care ei credeau, asemeni stră-strămoșilor lor indo-iranieni, căci iată ce ne spune Diac.
Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu:
,,Principala divinitate a iranienilor înainte de Zoroastru era Ahura Mazda ( a se vedea,
mai târziu, la egipteni, Ra / Soarele, de la Ahu-Ra, n.n.) ) ,, stăpânul înțelept” ),
corespunzând zeului indian Varuna. Ahura Mazda era zeul cerului în timpul zilei ( deci,
Soarele, n.n.), creator, protector al regilor.”
( Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică și
Pedagogică, R. A. , București, 1998, p. 181 )

După cum specificăm mai sus, referitor la ,,contaminarea cultului solar”, suferită
și de egipteni, trebuie să reproducem ce spunea și faraonul Egiptului, Amenofis al IV-lea
– citându-l din M. Eliade, ,,Histoire” I, p. 120-122:
,,<< Soarele Zeu, afară de care nu mai există un altul>>.
Mircea Eliade mai face o afirmație, care aproape ne uimește: << Soarele Zeu, afară de
care nu mai există un altul >>, era aplicată cu o mie de ani înainte de reforma de la
Amarna, lui Amon Ra, lui Atum și altor zei.
Prin urmare, Amenofis al IV-lea a înlăturat pe Amon și pe toți ceilalți zei, numai în
principiu.”
( Mircea Eliade, Histoire, I, p. 120-122 )
Deducem, de aici, că, la egipteni, acel ,, cult solar ” exista deja pe la anul 2400-
2300 î. Hr. , adică aproximativ în vremea în care se ridicau piramidele Egiptului antic,
încât, firește, ne întrebăm dacă piramidele nu sunt ,, Temple ” nu doar ale faraonilor, ci,
mai degrabă, ale Soarelui.
Astfel, faraonii își luau descendență divină!

4
 Așadar, Amenofis al IV-lea era conștient că ,, discul solar ”, respectiv Soarele, este
cel căruia îi datorăm viața și doar el este protectorul faraonului, respectiv al regilor.
Dar nu de același lucru erau conștienți și iranienii ( strămoșii sacilor și ai
agatârșilor/geților ), de vreme ce iată ce ne spune același distins Prof. Emilian Vasilescu,
referitor la divinitățile Iranului antic?!
,,Principala divinitate a iranienilor înainte de Zoroastru ( c. 599 –c. 522 î. Hr.; deci,
a trăit cam în aceeași vreme în care Zamolxes era venerat la geto-daci, n.n. ) era Ahura
Mazda ( ,,stăpânul înțelept ”), corespunzând zeului indian Varuna. Ahura Mazda era zeul
cerului din timpul zilei, creator, protector al regilor. În al doilea rând era Mithra
( ,,contract ”, ,,fidelitate” ), zeu al cerului din timpul zilei și este pus în legătură cu
soarele.”
sau:
,,Ahura – Mazda, care stăpânește împărăția binelui, este conceput în chip
aproape monoteist și prezentat ca împărat ceresc așezat pe un disc solar înaripat. El este
creatorul cerului și al pământului și autorul ordinii din lume.
Sub raport moral, el este sfânt, curat, drept. El a creat în lume numai ce este bun, curat,
drept.
El locuiește în cer, care este numit ,,locuința cântecelor ”, sau ,, locuința dorințelor ”.
Acolo primește laudele credincioșilor și le împlinește dorințele. Tot acolo va primi după
moarte pe cei drepți, răsplătindu-i cu hrana și băutura nemuritorilor. Am putea spune că
niciun alt zeu al antichității nu s-a apropiat atât de mult de monoteism ca Ahura –
Mazda.”
( Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 181-182 )
După cum bine se vede, atât indienii, cât și egiptenii ( respectiv, Amenof al IV-le )
consideră că Soarele, sau ,, discul solar ” înaripat, este zeul principal, protector nu doar
al regilor și al faraonilor, dar și al cerului și al pământului, al ordinii sociale, al binelui,
adevărului și dreptății, ,,locuința cântecelor ”, adică zeul artelor, al muzicii...
Dar nu tot așa apare și Apollo, la greci, ca zeu al Soarelui, al luminii, al muzicii, al
poeziei și al artelor frumoase?!

5
 Ba da, întocmai! Și-atunci, te-ntrebi, firește:
Grecii ,,l-au impus” iranienilor și egiptenilor, sau e tocmai invers?!
Evident că da!
Cum grecii înșiși îl mai numeau pe Apollo și ,, Apollo Musagetes ”, oricine se-
ntreabă ( și pe bună dreptate! ) de ce, oare, i s-a mai acordat și acest cognomen, ,,
Musagetes ”, ci nu ,,Musaegiptes ” ori ,, Musagrecos” ?
Pornind de aici și de la cele afirmate mai sus despre părăsirea Țării Tătaria de
către agatârși și așezarea lor în interiorul Arcului Carpatic, pe cursul de mijloc al
Mureșului, în sec. VI, î. Hr. , în zona Turdaș, respectiv Apollum ( azi, Alba Iulia, unde,
după cucerirea romană, își avea reședința și legatul Legiunii a XIII-a Gemina), suntem
tentați să credem că denumirea de Apollo derivă tocmai de la Apullum. Locuitorii acelei
regiuni se numeau ,, apuli ”, adică apolinici, sau, mai simplu, cei ce venerau Soarele, și
era firesc, de vreme ce îi aveau drept strămoși pe iranienii saci, care, am văzut, venerau
Soarele, înălțându-i imne de slavă, așa cum avea s-o facă și Zamolxes, în sec. VI, î. Hr., cel
care i-a dat Capitalei Daciei numele de Sarmizegetusa, adică Șarpele de Foc / Fulgerul /
Strălucirea Luminii/ Soarele - zeul getulilor și al sailor!
De aici, din Arcul Carpatin, ne spune V.Pârvan, în ,, Getica ”, agatârșii și geții
aveau să coboare-nspre sud, trecând Dunărea și invadând Rodope și Macedonia și
ajungând apoi până la Marea Egee:
,,3. Că <<agathyrșii >>, adică oamenii regelui care-i va fi condus spre Apus, un
<< Agathyrsos >> oarecare ( cf. Numele conducătorului Scythilor împotriva lui Dareios,
nu << Idanthyrsos >> , locuiau la râul << Maris >> ( Mureș, n.n. ), care <<curgând la
agatârși, merge să se verse în Istros >>, ceea ce, după descoperirile arheologice ( vezi
chiar Tăblițele de la Tărtăria, de la Turdaș, pe Mureș, lângă vechiul Apullum/ Alba-Iulia,
n.n.) mai sus înșirate, e perfect exact.
4. Că agatârșii erau - cel puțin pe vremea lui Herodot – un neam deosebit de
scythi și cari locuiau dincolo de granițele Scythiei propriu-zise. Ei sunt, e drept, iubitori
de viață ușoară și poartă pe ei multe podoabe de aur ( Munții Apuseni doar ei îi
exploatau, cu foarte mult timp înainte de cucerirea romană, n.n. ) (<<purtând cele mai

6
multe obiecte de aur>> ) și sunt înclinați spre polygamie, ca și scythii și ceilalți barbari
( cu care conviețuiseră în Țara Tătaria, până la invazia lui Darius, regele perșilor, n.n. ),
<< dar apropiindu-se de traci ( care fuseseră ,,contaminați” cultural, politic și economic
de către pelasgii egipteni ai lui Kecrops, n.n. ) prin celelalte obiceiuri >>, în vreme ce,
dimpotrivă, <<neurii foloseau legile scythice ( nu se conduceau după legi, nu studiau, ci
erau antropofagi, n.n.).
Prin urmare, e clar : despre agathyrși Herodot are știri precise, atât geografice,
cât și etnografice.
Dar el are și informații politice precise: conflictul dintre Ariapeithes ( prefixul ,,aria” ne
amintește foarte clar de termenul indian ,,aryas”, însemnând ,,nobili” sau ,,oameni
liberi”, ori oameni ,,de aceeași rasă”, triburi care veneau dinspre Podișul Pamir.
De fapt, erau triburi de indo-europeni / dravidieni sau ,,arieni”, care au pătruns în India
prin strâmtoarea Cheiber și au populat malurile fluviului Ind din regiunea numită astăzi
Punjab, unde și-n zilele noastre se folosesc foarte multe cuvinte traco-gete, aduse,
evident, de dravidienii veniți în India între anii 2500-1500 î. Hr., care cunoșteau scrisul
hieroglific și aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul, Creta și
Mesopotamia, cu Sumerul, de unde și veniseră; erau, deci, pelasgi egipteni, de vreme ce
cunoșteau scrisul ideografic, pe care îl întâlnim – exact pe atunci – în Piramidele de pe
Podișul Giseh din Egipt!
Acest lucru ne dovedește foarte clar că pelasgii Sumerului / sudul Mesopotamiei
porniseră-n exodul lor spre Mediterana mai înainte ca indo-iranienii să pornească spre
Europa, n.n.) care domnea la Răsărit de Nistru, și Spargapeithes, care domnea în Carpați
este bine cunoscut și l-am analizat cu alt prilej.
Nu e însă superfluu să ne oprim asupra faptului că numele regelui agathyrșilor,
Spargapeithes, de pe vremea lui Ariapeithes, tatăl lui Skiles ( c.a. 500 î. Hr. ) este identic
cu numele regelui scythilor de la Nipru, cu patru generații înainte de Idanthyrsos, deci
de prin sec. VII ori cel mai târziu prin a. 600 î. Hr. și cu numele generalului massageților,
<< Spargapises, feciorul reginei Tomyris, biruitoarea lui Cyrus.

7
Aceste cunoștințe relativ bogate asupra agathyrșilor, nu se pot explica decât într-un
singur chip: între Ardeal și Olbia ( colonie greacă,sec.VII î. Hr., de la gurile Bugului, n.n. ),
vechiul drum de invazie scitică, prin Basarabia și Moldova de Jos, funcționa mereu și, la
Tyras ( Cetatea Albă, azi, la gurile Nistrului n.n. ), unde, desigur, se făcea schimbul de
mărfuri între olbiopoliți și thracii din Apus,se puteau afla multe lucruri cu privire la Țara
Aurului ( Munții Apuseni, din Ardeal, n.n. ) și la locuitorii ei.
5. Că, de altfel, caracterul originar schytic al agatârșilor nu este a se găsi numai pe
cale filologico-arheologică, ci e stabilit și prin mărturii geografico-istorice.
Ptolemaeus înșirând neamurile din Sarmația europeană, cunoaște cam între Niprul și
Domul superior neamurile iranice ale agathyrșilor și aorsilor ( Deci, Ptolemaeus
recunoștea clar că agatârșii nu erau de același neam cu tătarii,adică cu sciții, ci erau
iranieni, n.n.).
Dar el nu e singurul: Dionysius Periegetul, Plinius și Ammianus Marcellinus îi cunosc tot
în același nord îndepărtat, alăturea de gelonii și melanchlaenii, între <<Ocean>> ( Marea
Neagră, n.n.) și <<Munții Ripaei>> ( pe care N. Densușianu, în ,,Dacia preistorică”, îi
identifică ci Munții Carpați, și cred că nu greșește deloc, n.n.).
De altă parte, migrația scythilor [<< agatârși >>] nu se oprise în Carpați, ci tocmai
în Rodope și la Marea Egee, către gura râului Nestos, unde ei împinseseră cu dânșii și
triburile getice, pe care le constatăm prezente aici încă de prin a. 500 î. Hr.
În adevăr,acei [<<trausi>>] despre care Hesychius ne spune că erau un [<<popor
scitic>>], iar Steph. Byz. [<< popor pe care elenii îl numesc agatârși>>] ( Acesta are
perfectă dreptate: sciții sunt un neam total diferit de agatârși; sciții sunt de neam
turanic, iar agatârșii, de neam iranian, n.n. ), nu erau traci, cum crede Tomaschek, ci
sciți, complet tracizați, încă de pe vremea lui Herodot, întocmai ca și agathyrșii din
Dacia. ---- Astfel dară agathyrșii dintre Nipru și Don sunt scythii împinși într-acolo ----
spre regiunile slavo-finice ---- ca și în Crimeea ---- cimmero-traci ---- de sarmații și apoi
de alanii, care veniseră din sec,IV î. Hr. , trib de trib, fără întrerupere, din stepa
turaniană. Măruria lui Ptolemeu confirmă ---- în direct ---- și pe cea a lui Herodot, că
vechii agathyrși erau un neam scythic plecat spre Vest și despărțiți de schythii propriu-

8
ziși, de la Nipru, ---- căci regăsirea agathyrșilor de la Nipru la ceilalți autori de după
Herodot ne indică originea migrației, care avusese loc în sec. Al VII-lea î. Hr.”
( V. Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982, p. 26 )
Iată că cel puți patru dintre cei mai mari istorici ai lumii ( Ptolemaeus, Dionysius
Periegetul, Pliniu cel Bătrân și Ammianus Marcellinius ) recunosc că agatârșii erau de
neam iranian; poate erau o ramură a vechiului trib al sacilor, din care au descins geto-
dacii; mai precis, erau o ramură a marelui neam al geților, care ( după cum vom vedea, și
încă chiar la Thucydides, în ,, Războiul peloponesiac”) au reușit să se ,,reverse ” din
nord-vestul Iranului până-n Sicilia și sudul Italiei, aproape de orașul Neapole de azi ----
care era un emporiu cartaginez ----, lucru absolut senzațional, despre care mulți ncă se
îndoiesc și-acum!
Așa cum susținea ( și pe bună dreptate ) N. Densușianu, tyrageții și frații lor,
agatârșii, locuiau, într-adevăr, între <<Ocean>> și <<Munții Ripaei>>, adică în Basarabia
și Moldova, pe care le-au părăsit în timpul invaziei lui Darius ( regele perșilor ), în sec. VI
î. Hr. , care venise să-i pedepsească pe sciți ( pe tătari ), după cum ne spune foarte clar
Herodot în ,, Istoriile ” sale ( lucru despre care am mai vorbit și în lucrarea
intitulată ,,Herodot, despre noi și frații noștri ”, apărută în vol. ,, Rădăcinile neamului
românesc ”, Editura Rotipo, Iași, 2015 ) ,ci nu pe agatârși, iar de aici reiese, logic, că
perșii îi știau pe agatârși că le erau rude de sânge.
Evident că Darius avea dreptate; la fel și istoricii amintiți, inclusiv Herodot,
dar ,,dreptatea” lor e răstălmăcită, se vede, de V. Pârvan.
Nu vream să fim malițioși, dar lucrurile, cred, se vor limpezi atunci când, citând din
Thucydides, vom vedea prea bine că agatârșii erau un neam total diferit de sciți/tătari,
chiar dacă, uneori, au migrat împreună spre sud, spre Rodope și Marea Egee ( cum
spunea V. Pârvan, deși suntem surprinși de afirmația sa, conform căreia migrația s-ar fi
oprit în Rodope si-n Marea Egee! Toate, însă, la timpul lor! ), luându-i cu ei și pe geți.
În ceea ce privește sec. VII î, Hr. , când, zice V. Pârvan, ,,regăsirea agathyrșilor pe
Nipru la ceilalți autori de după Herodot ne indică originea migrației, care avusese loc în
sec. VII î. Hr. ”, noi credem că migrația iranienilor dinspre nord-vestul Iranului spre

9
vestul Mării Caspice – Caucaz – nordul și nord-vestul Pontului Euxin-Nistru-Basarabia-
Moldova- Carpați - Transilvania – vestul Pontului Euxin – Dunăre – Hemus – Attica –
Pelopones – Insulele Mării Egee – nord-vestul Asiei Mici ( Frigia, Mysia, Lydia, Caria,
Arhipeleagul Cicladelor și al Sporadelor ), până la Marea Carpathică (lângă Marea
Lybiei), la Insula Carpathos (toponim ce ne indică, limpede, originea - Munții Carpați,
locul de baștină al ionienilor și al celorlalte triburi elene: dorienii, eolienii și aheeni )
avusese loc cu cel puțin două - trei secole înaintea războiului troian.
Altminteri, nu vedem de ce Homer ar fi vorbit, în ,,Iliada”, de argeieni, ahei și danai ( de
la Danubiu, evident ), de ,,getuli” ( de la geți, desigur ), de sai/saioi ori dai ( de la
saci/daci), de leonieni ( eolienii de pe țărmul Pontului Euxin ), și, mai ales, de Ahile,
respectiv ahei, dacă aceștia nu ar fi luat parte la războiul troian (sec. XII î. Hr. )
Astfel, înclinăm să-i credem, mai degrabă, pe Homer ( cel mai mare poet al tuturor
timpurilor ) și pe Thucydides ( cel mai mare istoric al lumii antice ), despre care avem
convingerea că erau traco-geți, cu atât mai mult, cu cât un alt mare istoric antic,
Strabon, recunoștea că descindea din neamul traco-geților macedoneni ( după bunică-sa
) și vorbea limba ,,koine”, limbă ce pare a fi fost folosită de însuși Homer, în versurile
sale, iar Thucydides era tot de origine macedoneană, el fiind stăpânul absolut al minelor
de argint și de aur din Muntele Pangaion din Macedonia.
Tatăl lui Thucydides se numea Oloros, nume curat traco-get, foarte vechi, din
componența căruia făcând parte ,,oros”, care înseamnă ,,munte” până-n ziua de azi,
numele acesta de familie fiind destul de des întâlnit în Maramureșul istoric.
Iată, așadar, un alt indiciu al migrației geto-dace și agatârșe ( însoțiți, adesea, de
arcași sciți, după cum vom vedea la Thucydides, în ,, Războiul peloponesiac ” ) spre
Grecia - Marea Egee - Pelopones și, din 431 î. Hr. , spre Sicilia și sudul Italiei, pe care
( deși pare incredibil! ) marele neam al geților ( mai apoi, al așa-ziselor ,,triburi elene” )
le-au civilizat până la Neapole, colonie-emporiu, ce fusese întemeiată, ziceam, de
cartaginezi ( fenicieni nord-semitici ).
Aceștia nu putuseră coloniza Sicilia, fiindcă Sicilia era deja colonizată de iberici, care, la
rândul lor, au fost alungați în nordul Siciliei chiar de geții care au reușit să ocupe toată

10
regiunea dintre Marea Adriatică și Marea Ionică, regiune căreia i-au pus numele de
Apuleia ( Puglia ).
Dar, oare, Apullia nu ne amintește de străvechea așezare dacică de pe Mureș, de la Alba
Iulia de azi, care, cândva, se numea Apulum, iar locuitorii acelei regiuni și ai Munților
Apuseni, ,,apuli” sau ,,apulei”?!
Chiar întâmplător să fie lucrul acesta?! Eu cred că nu, cum întâmplătoare nu este nici
bogăția lingvistică a geților și a sicilienilor, care folosesc, în comun, și azi, foarte multe
cuvinte, din care aș aminti doar câteva: șubă ( haină groasă, de lână), scarpeți
( încălțăminte țărănească, din piele ) , Ileana ( în siciliană, Ilenia ), hupiți (adică ,, foarte
lacomi ” ), în nordul Olteniei, iar la sicilieni și eleni, ,,hopliți”, desemnându-i pe cei
bogați, angajați pe bani, adică mercenari.
Aceștia erau plătiți ( asemeni ,,peltașilor” - soldați traci, din infanteria ușoară, care
purtau săbii și mai erau numiți ,, diaci ”, adică ,,daci” ) cu o drahmă pe zi.
O drahmă de argint cântărea 4, 31 gr. Șase mii de mine de argint, în drahme, făceau un
talant, adică aproximativ 25 kg.
Faptul că-n zilele noastre, în nordul Olteniei îndeosebi, dar și-n nordul Munteniei,
se găsesc tezaure de argint ( drahme ) în cantități variabile între 10-25 kg. (uneori chiar
mai mult! ), denotă clar că acei ,,hopliți” / ,,hupiți” ( după cum spun si-acum bătrânii din
satul Șerbănești, de pe râul Otăsău, în județul Vâlcea, din Subcarpații Olteniei ) erau
angajați ca mercenari în războaiele dintre Sparta și Atena, dintre Atena și perși, ori
dintre Atena și Sicilia, dar nu numai.
Unii istorici au susținut ideea că acele tezaure ar fi ,,rodul” comerțului care se
făcea între Grecia și Geto-Dacia.
Nu negăm acest lucru, mai ales că aproape întreaga Grecie și Insulele Mării Egee ( chiar
nord-vestul Asiei Mici ) se aprovizionau cu grâu din Dacia. Dar nu numai cu grâu, ci și cu
miere, cu piei de animale ( vite ), cu stejar pentru corăbii și chiar cu chihlimbar, coloniile
veneto-ilire din nordul Olteniei fiind cunoscute până azi, după toponimia lor: Frâncești,
adică Venețieni!

11
 Negustorii, însă, știau să-și ,,valorifice” drahmele, pe când hopliții (,,hupiții”) și le
îngropau în pământ ( de regulă, prin păduri ), atunci când năvăleau peste ei neamuri
barbare, migratoare.
Și-apoi, să nu uităm că hopliții nu ,, se rezumau ” doar la solda zilnică, de o drahmă, ci,
pornind în pradă (după obiceiul din toate timpurile ), jefuiau, întorcându-se acasă ( în
nordul Olteniei, să zicem ) foarte bogați, neștiind, însă, prea bine ce să facă și cum să
folosească o asemenea imensă avere.
Că, pentru a se întoarce acasă bogați, comiteau crime oribile ( omorând întreaga
populație a unei cetăți / polis, ori toți copiii unei școli din Grecia! ), ne-o spune însuși
Thucydides, îngrozindu-se până și el de aceste atrocități fără de margini, care dovedesc
clar că, prin daci, sau ,,diaci”, uneori, Thucydides îi denumea, cu siguranță, și pe sciții
care și ei luptau, ca hopliții, alături de geți și de agatârși.
Iată doar un singur exemplu de sadism asiatic, scitic :
,,Năvălind deci tracii ( e vorba de geto-daci, agatârși, dar și sciți, n.n. ) în
Mycalessos ( care veniseră, fiind chemați de oratorul Demosthenes - tot traco-get - ,
să lupte împotriva Siciliei, n.n. ), au prădat și casele, și templele, și au ucis pe bărbați,
fără să cruțe nici pe cei mai în vârstă, nici pe cei mai tineri, ci ucideau pe toți, la rând,
cum îi întâlneau, chiar femei și copii, ba chiar și animale de povară și orice vietate
întâlneau.
Într-adevăr, neamul tracilor, la fel ca cei mai sângeroși barbari, când e plin de
îndrăzneală este foarte crud.
5. Tot atunci s-a produs o mare tulburare și s-au săvârșit tot felul de ucideri și, între
altele, barbarii, dând peste o școală de copii, care era cea mai mare în acel loc și în care
doar că intraseră copiii, i-au ucis pe toți. Această nenorocire, teribilă și neprevăzută, mai
mare decât oricare alta, s-a abătut asupra întregii cetăți ( Mycalessos, oraș în estul
Beoției, n.n. ).
Tebanii, aflând de cele petrecute, au sărit în ajutor și, surprinzând pe traci, când se
retrăgeau, le-au luat nu prea multă pradă și, înspăimântându-i, i-au urmărit până la
Euripos și până la mare, unde erau ancorate vasele care-i aduseseră ( Așadar, veniseră

12
 pe cai până-n Macedonia, ori chiar până-n Thessalia, iar de acolo se îmbarcaseră pe
vase, n.n. ).
Pe cei mai mulți dintre ei i-au ucis pe timpul când se îmbarcau, pentru că nu știau să
plutească, iar cei de pe corăbii, când au văzut cele ce se petreceau pe uscat, au scos
vasele de sub ținta arcurilor; apoi tracii, în restul retragerii, luând-o înainte, cu dibăcie,
spre cavaleria thebanilor, care li se adăugase la încput, s-au strâns la un loc într-un punct
anumit și, rânduindu-se în ordine de bătaie ( Deci, clar: erau mercenari foarte bine
instruiți pentru luptă, n.n. ), făceau de strajă; câțiva dintre ei au fost uciși în acest timp.
O parte dintre ei au fost nimiciți în cetate, unde rămăseseră ca să prade.
În total au pierit două sute cinzeci de traci, din o mie trei sute.”
( Thucydides - Războiul peloponesiac, Editura Științifică, București, 1966, Cartea
a VII-a, 29 și 30, p. 609-610 )
Și când te gândești că urmașii acestor hopliți/ ,,hupiți ”, lacomi de argint, bunicii
noștri de până mai ieri, foloseau două expresii populare traco-gete, de o frumusețe și de
o gingășie rară, incredibilă pentru cei în venele cărora curgea sângele acela năpraznic și
năvalnic, din urmă cu 2500 de ani, ,,se sparie gândul ”, vorba cronicarului.
Iată expresiile acelea, pe care eu însumi le-am auzit din gura bunicii mele dinspre
mamă, Parachiva Udrescu, din Șerbăneștii Vâlcii, pe Otăsău, în nordul Olteniei:
1. Fii al mier(t)ii! Adică, fii dulce și bun ca mierea!
2. Fii al mânghii! Adică, fii robul mângâierii!
Din traco-geto ,, mânghii ” (mângâiere ) a dat, în latină, subst. ,,manganeare”; ,,
mângâiere sufletească ”, folosind cuvântul fraged-frăgui, ce-ți alină dorul și durerea
inimii.
Veacuri de neguri și de nemângâiere!... Veacuri tropotinde, de cai năpustiindu-se
peste Istru-nghețat, în nopți cu viforniți albastre, de la fluviu în jos, spre Rodope,
Macedonia, Epir, Thessalia, Pelopones, ca, mai apoi, în a. 431 î. Hr., acest neam
năpraznic prăvălindu-se peste alte seminții, înrobindu-le, ucigându-le, ori ei între ei
luptându-se, așa cum încă din cea mai adâncă vechime-o făceau când, încingându-și
mijlocul cu brâul cel lat, se luau la trântă, ori la pumni, așa cum și azi încă, la țară, feciorii

13
noștri o fac, iar lucrul acesta ne e specific numai nouă, impresionându-l până și pe
Thucydides:
,,În vechime, chiar la întrecerile de la Olimpia ( în Elida, în nord-vestul
Peloponesului traco-get, n.n. ), atleții, când luptau, aveau un brâu în jurul părților
rușinoase și nu sunt mulți ani de când obiceiul a încetat. Chiar acum ( în sec.V, î. Hr.,
n.n.) mai sunt printre barbari ( între ei incluzându-i, desigur, și pe geto-daci, n.n.), și, mai
ales, printre asiatici ( se referă la tătari, probabil, n.n. ), unii care organizează întreceri la
trântă și la pumni, și când le fac sunt încinși cu un brâu. S-ar putea arăta și alte obiceiuri
pe care le practicau vechii eleni, la fel cu barbarii de acum ( Deci, recunoaște, indirect, că
,,vechii eleni” veniseră din Carpați, n.n. ). ”
( Thucydides, op. cit., Cartea I, 6, p. 150 )
Dar ,, vechii eleni ”, despre care face vorbire Thucydide, nu provin di așa-
zisele ,,triburi elene ” : ionienii, dorienii ( descendenți din ionieni ), eolienii ( de la
Dunăre și de la Pontul Euxin ) și aheii de la Tyras / Cetatea Albă, de la Nistru, din
Basarabia, unde Neoptolemos, fiul lui Ahile, a ridicat un turn închinat memoriei tatălui
său, nemuritorul erou al ,,Iliadei” lui Homer ?!
Și-atunci, de ce să ne mai mirăm că ,,trânta” ( încingându-te cu un brâu lat, roșu, ori
tricolor, de regulă ! ) s-a practicat până în urmă cu 4-5 decenii, și încă se mai practică și
azi în satele românești?!
Obiceiul, evident, e foarte, foarte vechi, și el aparține geților, acestui mare neam, care a
cucerit pentru prima dată lumea, întinzându-se ( după cum vom vedea cât de curând )
din NV Iranului până în NV Asiei Mici - Marea Egee - Marea Adriatică și Marea Ionică,
ajungând să ocupe, de la pelasgii egipteni, nu doar toată vechea Grecie, ci până și Sicilia
și jumătatea de sud a Italiei de azi ( până la Neapole )!
Uluitor neam! Minunat !
Dar (după cum bine vom vedea ) nu doar elenii (atenienii și peloponesienii, în
special ) îi angajau pe geți ca mercenari, fiind aceștia foarte buni arcași, dar până și cei
din neamul nostru trac îi chemau, cu osârdie, sub arme, dându-le șefilor lor talanți de

14
argint și de aur, daruri de mare valoare, evident, la care se mai adăugau ,, stofe brodate
și nebrodate, și alte odoare.”
De exemplu, regele tracilor, odrysul Sitalces, fiul lui Ters, pornind împotriva lui
Perdiccas, fiul lui Alexandros, regele macedonenilor, și împotriva chalcidienilor din
Tracia, apelează la geți, ci nu la alte neamuri: scythi, melancheeni, neuri/nevri ori la alte
seminții, știind prea bine că doar pe vigoarea și vitejia geților și agatârșilor se putea
bizui.
Că atât odrysul lui Sitalces, cât și macedonenii lui Perdiccas erau, de fapt și de drept, din
același neam, cel al traco-geților, iată că firea năvalnică, traco-pelasgă, nu se dezmințea
nici măcar în urmă cu aproximativ 2500 de ani, frații luptându-se între ei, pentru că banii
și puterea dezbină, iar ,,sula de aur, zidul cetății străpunge” , după cum bine zice un
proverb polonez.
Cu toate că, ,,într-adevăr, regatul odryșilor a fost cel mai mare dintre cele aflate
în Europa - între golful Ionic și Pontul Euxin - și prin veniturile în bani, și prin alte
bunuri, dar în ceea ce privește forța combatantă și mărimea armatei, acest regat era cu
mult în urma regatului sciților ” ( Thucydides, op. cit. , Cartea a II-a , 95/5, p. 299 ),
Sitalces n-a apelat la ajutorul sciților (știindu-i că nu erau înrudiți cu tracii ), ci la cei din
același neam, adică la geții nord și sud-dunăreni și pontici, îndeosebi, bazându-se, mai
ales, pe călărimea geților, dar și pe pedestrimea care purta săbii și care, încă din vremea
războiului peloponesiac, locuiau în Rodope de sute de ani, adică din vremea migrației
primelor valuri așa-zis elene.
Aici se cuvine să facem o observație ce-i aparține, de fapt, lui Thucydides (contra
opiniei lui V. Pârvan ), referitoare la sciți și, indirect, la agatârși - care erau, desigur, o
ramură a geților - din care reiese că, într-adevăr, agatârșii n-aveau niciun grad de
rudenie cu sciții/tătarii veniți din ținuturile turanice, din fundul Asiei.
Dacă V. Pârvan susține că agatârșii ar fi ,,foști sciți, iar pe vremea lui Herodot
tracizați ” ( V. Pârvan, op. cit. P.26 ), iată ce ne spune Thucydides:
,,Pornind din ținutul odrysilor, el ( Sitalces, odrysul, regele tracilor, n.n. ) cheamă
la arme, mai întâi pe tracii care erau între muntele Hemus și Rodope și până la Pontul

15
Euxin și la Hellespont, și asupra cărora își exercita domnia ; a chemat apoi pe geții de
dincolo de Hemus și celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros și Pontul Euxin,
mai mult spre mare (din Dobrogea de azi, n.n. ); geții și locuitorii de prin acele părți
(Deci, geții locuiau atât la nord, cât și la sud de Dunăre, fiind, iată, atestați de Thucydides
încă din sec. V î. Hr. , n.n, ) sunt vecini cu sciții ( E clar că marele istoric antic știa prea
bine că geții nu erau înrudiți cu sciții, chiar dacă unii - cei din Scythia Minor - aveau
același port, n.n. ), au același port și sunt toți arcași călări (Tocmai de aceea, fiind arcași
foarte buni, grecii îi numeau pe geți ,,blahos”, adică ,,vlahi” sau ,,aruncători de
săgeți”/arcași. De aici, mai târziu, s-a încetățenit denumirea de vlahi - vezi Biserica
Blacherne sau Vlaherne/ a Vlahilor, din Constantinopole, iar la nord de Dunăre, Valahia
Mare/Muntenia și Valahia Mică/Oltenia, n.n. ).
Sitalces chema la arme pe mulți dintre tracii munteni ( păstori geto-daci, desigur, n.n. ),
care erau neatârnați ( Deci, erau stăpâni ai munților din Hemus, Rodope,Epir, Thessalia
și Macedonia, n.n. ) și purtau săbii, și care se numesc ,,dioi” ( Cred că acest termen este
o formă alterată a cuvântului ,,daci”, fiindcă aceștia, într-adevăr, stăpâneau până și
poalele Olimpului, iar toponimele cele mai convingătoare sunt, și azi: Livadia, Dealul lui
Neag, ș.a.,n.n. ); cei mai mulți locuiesc în Rodope. Pe unii i-a convins, oferindu-le bani,
iar alții l-au urmat de bunăvoie”, și Thucydide continuă:
,, Cea mai mare parte a călărimii o pregăteau odrysii și, cu ei, geții. În rândurile
pedestrimii, cei mai buni luptători erau cei care purtau săbii; aceștia erau luptătorii care,
independenți din punct de vedere politic, coborâseră din Rodope ( unde stăpâni erau
geto-dacii și agatârșii, pe care-i vom regăsi la același Thucydides, în ,, Războiul
peloponesiac ”, chiar în persoana unui Agatârcheos - vezi Agathyrsos, regele și
comandantul militar al agatârșilor așezați pe Mureș, în sec. VI î. Hr. ,după cum ni-l
prezintă V. Pârvan - care era tot comandant, dar nu de pedestrime, ci de flotă
syracuzană.
Așadar, agatârșii conduși de urmașii legendarului Agathursos, din Geto-Dacia, apar ,
două secole mai târziu, în Sicilia și în sudul Italiei, pe care le colonizează, n.n.).

16
Cealaltă mulțime a oștii, amestecată, îl urma pe Sitalces, inspirând frică prin mulțimea
ei.”
( Thucydides, op. cit. , Cartea a II-a, 96/1, 97/5 și 98/4, p. 297-298; 299-300)
Că arcașii geto-daci ( asemeni sciților ) erau recunoscuți în toată lumea antică
greco-latină, nici nu mai încape îndoială.
Dar ei mai erau renumiți și pentru bogăția în grâu, în miere, în piei de vite și lemne
(stejar) pentru construirea corăbiilor.
Cum toate acestea se găseau din belșug în Geto-Dacia carpato-ponto-danubiană și sud-
dunăreană, e de înțeles de ce geții erau ,,la mare preț” în ochii elenilor.
În lus, vitejia geților era prea bine cunoscută.
Pentru toate acestea, geții se bucurau de prețuirea și admirația grecilor:
,,Într-adevăr, ei ( lesbienii, care erau tot geți ionieni, proveniți din Carpați, după
cum am mai spus-o în lucrarea intitulată ,, Ahile și triburile elene ”; de asemenea, tot din
Insula Lesbos era și Sapho,prima mare poetă a neamului nostru traco-get - după
Homer, evident, n.n. ) așteptau să se termine închiderea cu diguri a limanurilor,
înălțarea zidurilor, construcția corăbiilor și sosirea resurselor care trebuiau să vină din
Pont ( Pontul Euxin, n.n. ),adică arcași și grâu ( pe care-l cultivau geții, ci nu tătarii ! n.n. )
și cele ce-și mai procurau de acolo.”
( Thucydides, op. cit., Cartea a III-a , 2/1, p. 307 )
Prin ,, cele ce-și mai procurau de acolo”, în mod cert Thucydides se referă la
arme, dar și la argint și la aur, apulii/apuleionii de pe Mureș și din Munții Apuseni
(descendenți din legendarul Ion - Deucalion/Calion/Caloian), având din belșug aur și
argint, ce erau necesare pentru solda hopliților și pentru întreținerea armatei, în
general.
Evident că pentru toate acestea, geto-dacii primeau de la greci, la schimb, frumoase
amfore, vinuri dintre cele mai bune, ulei de măsline, statuete de bronz etc.
De altminteri, ionienii, descendenți din ,,Ion” ( Ion cel Voinicel, după cum e cunoscut și
azi în colindele din Țara Loviștei ) s-a impus ca un fel de pronume de reverență, adoptat

17
fiind de toți voievozii munteni și moldoveni ai Evului Mediu, și chiar în vremea lui Ion
Constantin Brâncoveanu.
Însuși Marele Mircea cel Bătrân ( 1386-1418 ) își scria numele, pe zapise, Io (n) Mircea –
voievod, Domn a toată Țara Românească a Ungrovlahiei și a ținuturilor de dincolo ( de
Carpați ),până la Marea cea Mare.
Iată cum apare scrisă titulatura sa într-un document din anul 1406, dat de Mircea
Mănăstirii Cozia, în care, pe lângă titulatura voievodului român, apar și granițele
stăpânite de acest domnitor:
,, Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos
iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voievod și Domn, din mila lui Dumnezeu
și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungro-Vlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și herțeg (stăpânitor; de aici
derivă, probabil, Hațeg, n.n. ) al Amlașului (vechi ducat românesc situat la vest de Sibiu -
deci în zona Orăștie-Hațeg, feudă a domnilor Țării Românești, în sec. XIV-XV d. Hr. , n.n. )
și Făgărașului și Domn al Banatului Severinului și pe amândouă părțile, pe toată
Podunavia ( peste Dunăre; în nordul Bbulgariei de azi, n.n.), încă și până la Marea cea
Mare și stăpânitor al Dârstorului ( azi, Silistra, în Bulgaria, n.n. )”
( Arh. Gamaliil Vaida - Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel
Mare, Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 19 )
De asemenea semnau și Ion Ștefan- voievod, ori Ion Bogdan-vodă ( fiul lui Ștefan
cel Mare ),ș.m.a , pronumele de reverență ,,Ion ” sau ,,Io” indicând originea divină a ,,
unșilor Domnului ”, un anume ,,ION”, care descindea, probabil, din Deucalion, care, mai
apoi, s-a transformat în Calion, respectiv Caloian, după cum se păstrează și azi obiceiul
cu același nume, Caloianul, în special în Teleorman dar și-n Dobrogea, despre el
vorbindu-ne pe larg, Theodor T. Burada.
Dar, oare, nu ei, apulii/apuleionii geți, fuseseră primii (poate prin sec. XV-XIV î.
Hr. ), care porniseră înspre părțile de miazăzi, ajungând să stăpânească aproape toată
Grecia, ce era pelasgă, cucerită, în întregime, de pelasgii Egiptului, cei care, la rândul lor,
veniseră din Sumer, dinspre NV. Iranului și din Haldeea, unde ridicaseră primele

18
zigurate, iar mai apoi, ajungând în Fenicia, Lybia, Egipt și Cartagina, să ridice primele
piramide, și asta, acum aproximativ 5000 de ani, cunoscând scrierea hieroglifică?!
Dacă ei, apulii geto-daci, reușiseră să-i învingă pe acești geniali și divini pelasgi,
ajungând regi în Attica, la Atena, iar mai apoi, fiind înfrânți de eolieni și ahei și alungați
înspre părțile de răsărit ale Mării Egee, în NV Asiei Mici (unde au întemeiat 10 colonii,
Ephesul și Miletul fiind cele mai strălucitoare; Miletul, la rându-i, întemeind, în secolele
VII și VI, î. Hr. ,alte colonii ionice pe țărmii de vest ai Pontului Euxin ), înseamnă că, într-
adevăr, Homer avea dreptate că getulii au luat parte la Războiul troian; că troienii au
fost învinși de aheii lui Ahile și au trebuit să părăsească regiunea Troadei/respectiv Troia,
și să se stabilească în Pelopones; mai apoi, în Sicilia și în sudul Italiei, de unde, peste
șapte secole, aveau să pornească Războiul peloponesiac, alături de descendenții lor,
dorienii.
De fapt, ultimul rege al Atenei ( înainte de a fi alungați de ahei înspre Răsărit ) a
fost dorianul Codros, al cărui nume traco-get cred că nu mai poate fi pus la îndoială de
nimeni.
Iată, așadar, ce ne spune marele istoric al lumii antice, Thucydides, referitor
la ,,peregrinările”,la migrația ionienilor porniți din Carpați înspre Grecia și Insulele Mării
Egee, iar mai apoi, de la Troia, la Pelopones, Sicilia și sudul Italiei:
,, Cum în aceste zile, în care ei ( lacedemonienii/ spartanii din Pelopones și
atenienii, în vremea Războiului peloponesiac, n.n. ) se întâlneau, cetatea Scione din
Pallene ( din sudul Macedoniei traco-gete, n.n. ), desprinzându-se de atenieni, a trecut
de partea lui Brasidas ( comandantul spartan din Pelopones, fiul lui Tellis, n.n. ).
Scionienii din Pallene spun că își au originea în Pelopones și că primii lor locuitori au
pornit de la Troia și au fost duși de furtună în acest loc ( în Pelopones, n.n. ), de care s-au
folosit și acheii, și au locuit aici.”
( Thucydides, op. cit. , Cartea a IV-a , 120/1, p. 448-449 )
Așadar, lacedemonienii sau spartanii din Pallene ( din Macedonia ) erau traco-
geți. Aveau foarte clară conștiința originii lor, știind, iată, de unde porniseră stră-

19
strămoșii lor, unde migraseră, încotro fuseseră alungați din Atena și cum ajunseseră în
Troia, iar de acolo, în Pelopones, și iar în Macedonia.
Până a ajunge iarăși în Macedonia ( de unde porniseră, după ce veniseră din
Carpați, prin sec. XV-XIV î. Hr. ), ei colonizaseră,spuneam, coasta de NV a Asiei Mici, de la
Phocaia la Milet; apoi, au colonizat insulele din fața țărmului de la Chios până la Leros și
Cycladele, în afară de Melos, Thera, Asthypalaia, Attica și Eubeea, unde, de acum,
stăpâni erau aheii, care-i alungaseră ceva mai înainte de Războiul troian din sec. XII î. Hr.
În timpul acelei colonizări, ionienii au mai ocupat și insulele din Arhipeleagul
Sporadelor, coasta Traciei și Macedonia, încât nu e de mirare de ce Zamoolxes, în sec.
VI, î. Hr., s-a dus în Sporadele de Sud, la Școala din Samos; practic, mergea la neamurile
sale traco- gete!
Corăbieri și negustori vestiți, bărbați cu adevărat eroici, ionienii au ntemeiat
(după cum am mai spus) colonii și pe țărmul Mării Negre : Tomis (Constența ), Histria,
Calatis (Mangalia ), Dionysopolis ( Balcicul, în Bulgaria ), Odessos ( Varna, în Bulgaria ),
Olbia ( la gurile Bugului ) ș.a.m.d.
Lucrarea lor, de răspândire a culturii și a limbii traco-gete, a atins, cred, apogeul
în vremea Războiului peloponesiac, când au pornit cu război împotriva siculior iberici ce
stăpâneau Sicilia, ocazie cu care au întemeiat mai multe colonii.
Dacă în cazul Războiului troian, spartanii au pornit împotriva Atenei din orașul
Chalcis ( situat în sudul Etoliei, la N. de Pelopones ),în cazul Războiului peloponesiac s-a
pornit tot dintr-un oraș cu același nume, Chalcis, dar aflat în vestul Eubeei, la est de
Boeția.
De data aceasta, însă ( 431 î. Hr. ), războiul nu se mai ducea între spartani și atenieni, în
special. Din contră, aceștia duceau tratative spre a-și uni forțele și a porni împotriva
siculilor/siconilor din Sicilia (un foarte important grânar ), dar și împotriva celor din
sudul Italiei, care mai înainte chiar de anul 500 î. Hr. erau o țintă pentru ionienii din
Milet, care i-au îndemnat pe perși ( în anul 500 î. Hr. ) să pornească o expediție
împotriva insulei Naxos, ,,în interesul exilaților naxieni”, de unde deducem că cetatea
Naxos fusese ocupată cu mult mai înainte de geto-daci și de agatârși!

20
Altminteri, nu se poate explica de ce în anul 413 î.Hr. ( în plin război peloponesiac) apare
numele Agatarchos (comandant al flotei siracuzane), atestat atât de Thucydides, de
Nicodos din Sicilia, dar și de Dionysos din Halicarnas:
,,După-aceea, syracuzanii trimit 12 nave, care erau comandate de Agatarchos
syracuzanul (Acest Agatarchos trebuie să fi fost un urmaș regal al acelui Agathyrsos,
stabilit cu agatârșii săi pe cursul de mijloc al Mureșului, în sec. VI î. Hr. , după cum știm
de la Vasile Pârvan, seminție iraniană, de neam get, ramură a marelui popor al geților,
care venerau - ca și Zamolxes - Soarele, lucru ce-l vom vedea, în curând, și-n Sicilia,
semn clar că geții și agatârșii, dar și câțiva sciți, colonizaseră Sicilia - alungându-i spre
nord pe băștinașii siculi iberici - , dar și sudul Italiei, și asta cu mai bine de un secol
înaintea Războiului peloponesiac, de vreme ce aveau și unTemplu al lui Apollo
Archegetul (!), polisuri și o puternică flotă, ceea ce denotă o intensă viață economică, un
comerț înfloritor, n.n.).
Una din aceste corăbii mergea spre Pelopones, transportând o solie care să spună
spartanilor că au mari speranțe și să-i determine să ducă mai intens războiul împotriva
atenienilor.
Se vede, clar, că ,,Divide et impera! ” se folosea din toate timpurile. Sicilienii, respectiv
geto-dacii și agatârșii syracuzani - întemeietorii cetăților din Sicilia - voiau ca
tratativele dintre spartani și atenieni să eșueze; să nu se mai formeze o alianță împotriva
Siciliei, lucru pe care diplomații sicilieni geto-agatârși, dar și traco-geții din Pelopones -
care erau de același neam: ionieni și dorieni - au reușit pe deplin. Dintre cei ce duceau
tratativele era și Damagetos, nume clar traco-get : Dama/Dima Getul ! n.n. ).
Cele unsprezece corăbii navigau spre Italia (spre a le cere ajutor fraților lor, n.n.), fiind
informate că anumite corăbii, pline de bani, se îndreptau către atenieni. Aceste corăbii,
întâlnind celelalte vase, au distrus pe cele mai multe și au ars lemnele de construcție la
Cauloniatis, lemne pe care le pregătiseră atenienii (încercând, astfel, să cucerească
Sicilia și sudul Italiei, ci nu spartanii peloponesieni, cu care, chipurile, încercau să facă o
alianță contra Siciliei!

21
Ciudată și murdară lecție de perfidie politică, specifică, iată, nu doar lumii antice de
acum 2500 de ani, dar pe care, din nefericire, o întâlnim și azi, semn clar că firea umană
nu s-a schimbat cu nimic, de la începutul lumii, și nici că se va schimba vreodată, n.n.)
După aceea, s-au dus și pe la locrieni și, în timp ce ele erau ancorate, una dintre
holcadele ( vasele ce transportau echipament militar, soldați și alimente, n.n. ) din
Pelopones a sosit, trasportând hopliți tespieni. Syracuzanii, după ce au luat pe acești
oameni pe corăbii, au plecat spre casă.
( Așadar, syracuzanii duseseră tratative cu peloponesienii, pe ascuns de atenieni, fiindcă,
după cum spuneam, și unii și alții erau dorieni, descendenți din ionienii carpatini geto-
agatârși, iar ei, și unii, și alții, știau prea bine lucrul acesta, n.n.)
Atenienii, punându-i cu douăzeci de corăbii în dreptul Megarei ( oraș în NE Istmului
Corint, întemeiat în sec. VI-V î. Hr. ; metropolă a Callatisului, n.n. ) au capturat o corabie
cu oamenii de pe ea. Pe celelalte nu au putut să le captureze, pentru că s-au refugiat la
Syracusa.”
(Thucydides, op. cit. , Cartea a VII-a, 25/1,2, 3 și 4, p. 606 )
Așadar, comandantul flotei syracuzane, Agatachos, era, în a. 413 î. Hr., unul
dintre urmașii lui Agathyrsos, agatârșul get de pe Mureș, din Apullum/Alba Iulia de azi,
unde, în 1964, la Turdaș, s-au descoperit celebrele Tăblițe de la Tărtăria, care aparțineau
agatârșilor, cei ce venerau Soarele.
La iranieni, Soarele se numea Hvar sau Atar, iar la indieni ( frații lor ), Agni,
însemnând ,,foc”.
Se pare că apulii/apulionii - locuitorii acelei străvechi regiuni dacice, Apulum -
aveau acolo, pe Mureș, un templu închinat Soarelui, pe care, poate, îl venerau sub
numele de Apulum, iar de aici, după mai multe secole de la migrația așa-ziselor ,,triburi
elene” înspre zona meridională, numele să se fi transformat în Apollo.
Altminteri, nu ne putem explica ( decât dacă ținem cont de legenda elenă a nașterii lui
Apollo și a sorei sale, Arthemis, în Insula Delos, fiind ei frați gemeni, fiii lui Zeus și ai
Letei, legendă asupra căreia va trebui, totuși, să ne oprim, fiindcă are legătură cu istoria
poporului român, referitoare chiar la întemeierea Țării Românești ) cum de numele de

22
Apollo Archegetul apare tocmai în Sicilia și nici existența acelui edificiu public, Pritaneul,
în orașele grecești, unde se întreținea focul sacru, se primeau oaspeții publici și se
întrețineau înalții funcționari publici.
Un asemenea templu al focului eu însumi am văzut la Baku, la iranienii de la
Marea Caspică.
Acolo veneau, în genunchi ( din India, până la Baku ! ) ,,păcătoșii”, să i se închine focului
sacru din templul sfânt, pe care era inscripționată zvastica,preluată, apoi, de germani, în
al doilea Război Mondial - simbol al opulenței, al bunăstării.
Tot aici, la Templul focului de la Baku,venea să se roage și marele savant chimist
Mendeleev!
Dar să revenim la colonizarea Siciliei și a sudului Italiei, precum și la comandantul
flotei syracuzane, Archegetul, din Insula Naxos, colonie ce a fost întemeiată de Tiuctes,
tatăl lui Eurymedon, care a fost comandant atenian, de origine ioniană, traco-getă,
atestat atât de Thucydides, cât și de Diodor.
Se spune că cei dintâi locuitori ai Siciliei au fost ciclopii ( cei cu un singur ochi,
așezat în frunte ) și lestrigonii (populație antropofagă ).
Evident că este vorba de o legendă antediluviană, probabil!
Cert e că primii locuitori, autohtoni,ai Siciliei au fost ,,sicanii”, care erau de origine
iberică. După colonizarea Siciliei (prin înfrângerea și alungarea ibericilor de către dorienii
veniți din Pelopones - coborâtori, repet, din ionienii traco-geto-carpatini - , ibericii au
fost împinși în sud-vestul Siciliei ( în regiunea Agricenttum, de azi ), iar noii stăpâni -
dorienii traco-geți - luându-și numele de ,, siculi”/,,siceli”; ceilalți, cei de dinaintea lor,
ibericii, luaseră numele de ,,sicani”:
,,Este evident că,după ei (după iberici, n.n.), în Sicilia,cei dintâi locuitori au fost
sicanii, așa cum spun unii, și pentru că erau autohtoni, dar, așa cum se dovedește a fi
adevărul, ei erau iberi, izgoniți de către ligyeni (liguri, populație străveche, de pe țărmul
de nord al Mării Tireniene, din Italia și Galia, n.n. ) de la râul Sicanos din Iberia. Și chiar
după numele lor insula s-a numit atunci Sicania; mai înainte fusese numită Triacria ( cu
aluzie la forma insulei ,,Cu trei vârfuri”).

23
Sicanii (deci, dorienii traco-geți, n.n. ) locuiesc și acum în nordul insulei. După cucerirea
Ilionului ( Troiei, n.n.), câțiva troieni ( care, după cum am mai spus, erau un amestec de
pelasgi și de getuli, peste care veniseră ionienii - dar și eolienii - alungați din Attica,
zona Atenei, de aheii lui Ahile, care, după Războiul troian, au fugit cu corăbiile: unii
oprindu-se în Lybia - unde și azi anumite triburi berbere folosesc cuvinte traco-gete - ,
în Cartagina, în Pelopones, dar, se pare, și în Sicilia și sudul Italiei, și chiar în sudul
Galiei/Franței, în zona Marsiliei de azi,n.n. ), fugind de achei, au sosit cu corăbiile în
Sicilia și, așezându-și locuințele în vecinătatea sicanilor ( ibericilor, n.n. ), au fost numiți,
împreună cu ei, elymi ( populație din vestul Siciliei, n.n. ); cetățile lor erau Eryx și Egesta.
Împreună cu ei au mai locuit și câțiva foceeni (cei din nordul Beoției, la sud de Thessalia,
n.n. ) împinși de furtună de la Troia, mai întâi în Africa și apoi în Sicilia.
Sicelii din Italia (deci traco-geții dorieni, care ocupau cea mai mare parte a Siciliei, fiind
ei, așadar, adevărați colonizatori ai Siciliei, dar și ai sudului Italiei, n.n. ) - acolo locuiau
- au trecut în Sicilia, fugind, așa cum se spune, de opici,și este probabil pe niște corăbii
mici,ținându-se aproape de port, și fiind împinși de vânt, cum desigur ar fi plutit și în altă
parte ( Deci, se confirmă că, după Războiul troian, troienii lui Eneas - traco-getulii
ionieni și dorieni, dar și pelasgi și de alte neamuri, predominând, însă, primele 3 seminții
- s-au stabilit în Italia, n.n. ).
Și astăzi ( în sec. V î. Hr. n.n. ) se mai află siceli în Italia ( adică traco-geto-pelasgi, n.n. ),
iar ținutul și-a luat numele de la Italos, un rege al sicelilor, care se numea așa. Venind ei
cu o mare armată în Sicilia, au înfrânt într-o mare luptă pe sicani ( iberici, n.n.) și i-au
împins spre miazăzi ( asta, după Războiul troian, în sec. XII î. Hr.; apoi, dorienii, în sec. V
î. Hr. , i-au înfrânt și i-au alungat și ei pe sicanii iberici, n.n.), iar nordul insulei l-au făcut
să se numească, în loc de Sicania - Sicilia; ei și-au așezat locuințele în cele mai rodnice
regiuni.
De când au trecut în Sicilia și până la venirea elenilor ( dorienilor peloponezi, care erau
traco-geți și agatârși, n.n.) aici s-au scurs trei sute de ani. Încă și acum stăpânesc ei
partea meridională și nordul insulei. Au mai locuit și câțiva fenicieni pe la marginile
întregii Sicilii, ocupând înălțimile dinspre mare și insulele învecinate, pentru a face negoț

24
cu sicelii. Și după ce elenii au înaintat, în mare număr, pe mare, fenicienii părăsind
localitățile Motye,Soloeis și Panormus și-au așezat locuințele în apropierea elymilor
(care locuiau în vestul Siciliei, n.n.), bazându-se pe alianța pe care au încheiat-o cu
aceștia și pe faptul că de aici între Cartagina și Sicilia este o mică distanță. Atâția au fost
deci acești barbari și în acest fel au locuit în Sicilia.”
( Thucydides, op. cit., Cartea a Via, 2/1,2,3,4 și 56, p. 523-524 )
Așadar, Thucydides afirmă cu tărie că, după Războiul troian ( primele decenii ale
sec. al XII-lea, î. Hr. ), ,,câțiva troieni, fugind de ahei, au sosit cu corăbiile în Sicilia și,
așezându-și locuințele în vecinătatea sicanilor,au fost numiți, împreună cu ei, elymi” ;
aceștia, mai apoi, au fost cuceriți de o mare armată a sicelilor din Italia, care au și dat
numele Siciliei.
Acest lucru se întâmpla cu 300 de ani mai înainte de venirea dorienilor în Sicilia, adică în
jurul anului 753 î. Hr. , când știm că s-a înființat Roma.
Oare acei siceli, conduși de regele Italos, se confruntaseră cu Remus și cu Romulus
pentru întemeierea Romei și, fiind înfrânți de aceștia, fuseseră nevoiți să se retragă spre
sudul Italiei și spre Sicania/ Sicilia?!
Nu cumva acei sicani (conform legendei lui Enea T. , adică Troianul ) erauurmașii
troienilor care, în vremea Războiului troian, se retrăseseră spre Italia, fiind, de fapt,
împinși de furtună, fiindcă era vremea-nspre iarnă și vânturile băteau cu putere,
corăbierii troieni nemaifiind în stare să se descurce, cu atât mai mult, cu cât erau loviți
de cea mai grea nenorocire: pierderea Troiei, pe care o părăseau, lăsând-o arzând în
vâlvătăi până la cer ; toată averea ce o agonisiseră generații de-a rândul. În plus, cea mai
mare parte dintre ei erau însoțiți de familii!
Dar acei troieni, după cum spuneam ceva mai înainte, erau un amestec de getuli
(veniți în primul val, probabil prin sec XV – XIV î.Hr. , iar în al doilea val, prin sec. XII-XI î.
Hr.), pelasgi (veniți din Sumer poate cu o mie de ani mai înainte de getuli -
sau ,,danai”, ,,argeeni” sau ,,ahei”, după cum ne spune Homer, în ,,Iliada” - , ionieni,
dorieni, macedoneni, lidieni etc. , alungați, din Attica, de ahei.

25
Aceștia, aproape cu toții, vorbeau limba traco-getă, mai precis ,,Koine” sau ,,chaone” -
de la caoni/cauconi - limbă pe care au folosit-o Homer și Strabon, acesta din urmă
recunoscând că era macedonean, după bunică-sa, și cretan, după bunicu-său. Dar Creta,
din Sporade, era în Marea Carpatică - deci, era tot traco-get!
Limba ,,koine”, cred, nu era altceva decât un idiom al limbii traco-gete , și
anume ,,vlaha”!
Și-atunci, firește, ținând seama de legenda conform căreia Enea T. , adică Troianul, a
venit în Italia cu refugiații supraviețuitori ai Războiului troian și că vorbeau traco-geta,
am putea deduce că regele sicelilor, Italos (urmaș al lui Enea T. ) vorbea tot traco-geta!
Astfel, se naște întrebarea firească, simplă: Oare Împăratul Traian ne-a romanizat, când
noi, traco-geții, am colonizat Sicilia și Itaia?!
De asemenea, cum dorienii Peloponesului întemeiaseră (300 de ani mai târziu de la
Întemeierea Romei ) colonii în Sicilia traco-getă, deducem că sicelii regelui Italos, cât și
dorienii lui Thincles (întemeietorul coloniei care a fondat orașul Naxos - oraș care, în
mod sigur, avea ca metropolă Insula Naxos din Marea Egee, din Sporadele de N ) erau
de același neam: traco-geți, vorbind traco-geta sau vlaha!
Așa cum spuneam, mai pe la începutul acestei lucrări, graiul oltenesc se
aseamănă foarte mult cu cel al locuitorilor din regiunea Agrigentto, din vestul Siciliei,
încât suntem de-a dreptul stupefiați, gândindu-ne cum de-a fost posibil ca acest grai
traco-get să reziste timpului, cu atâtea migrații și valuri de neamuri, mai bine de 3000 de
ani, adică de la Războiul troian până în zilele noastre.
Vigoarea unei limbi cred că este expresia vigorii neamului căruia îi aparține
această limbă; a neamului care a creat-o: în cazul nostru,traco-pelasgii aramaici!
De altminteri, capodopera lui Thucydides, ,,Războiul peloponesiac” , face numeroase
referiri ( andronime,hidronime, toponime ) la geți, îndeosebi.
Thucydides ne mai spune un lucru extrem de interesant, și anume că scionienii
(macedonenii) din Pallene ( peninsulă în partea de SV a Calcidicei - SE Macedomiei - ,
între golful Thermaic și cel Toronaic ) veniseră și ei în Pelopones, după Războiul troian,

26
fiind aduși tot de furtună; plecaseră, așadar, odată cu troienii care fuseseră împinși în
Sicilia de aceeași furtună; erau, evident, tot vorbitori de traco-getă, de vlahă, ori koine:
,, Scionienii (cei din cetatea Scione, din Pallene,n.n. ) din Pallene spun că își au
originea în Pelopones și că primii lor locuitori au pornit de la Troia și au fost duși de
furtună în acest loc, de care s-au folosit și acheii, și au locuit aici.”
( Thucydides, op. cit. , Cartea a V-a, 120/1, p. 448-449 )
Așadar, atât Enea T. ( Troianul ) cât și întemeietorii coloniilor din Pelopones și
Sicilia erau din același neam ( ionieni și dorieni ) și vorbeau, firește, aceeași limbă: traco-
geto-pelasgă, din care s-a născut, mai apoi, limba latină vulgară/priscă, cu ramurile ei :
carpato-balcanică,italică, galică, iberică.
Mai spuneam, de asemenea, că la tratativele ce se duceau în vederea unei alianțe
între atenieni și peloponesieni, spre a se porni lupta împotriva Siciliei, a participat - din
partea lacedemonienilor/spartanilor - și Damagetos, adică Damas/Dimas – Getul, care a
și depus jurământul și a făcut libații.
Că acest Damas Getul era dorian din neamul traco-get, avându-și originea în Pelopones
(după ce strămoșii săi veniseră de la Troia ) ne-o spune un alt traco-get, Hermocrates,
din Syracuza ( capitala Siciliei, întemeiată tot de dorieni ), care, venind la Camarina ( azi,
Torre de lamarana, oraș pe coasta de vest a Siciliei, în regiunea Agrigento, unde se
vorbește aproape ca în Oltenia Subcarpatică ! ), la tratativele de pace cu atenienii,
afirmă cu tărie:
,, ... noi (syracuzanii; sicilieni, în genere n.n. ) suntem dorieni liberi, care locuim
Sicilia, venind din Peloponesul liber, ca să locuim Sicilia.”
( Thucidides, op. cit., Cartea a VI a, 77/1, p.570 )
Iar ei, dorienii, erau descendenți din ionienii carpatini, unul dintre cele patru ,,
triburi elene ” : ionienii, dorienii, eolienii și aheenii, după care s-au și împărțit
genealogiile grecești.
După, cum ziceam, ei au migrat în valuri spre părțile meridionale,colonizând nu doar
Grecia Centrală, dar și insulele Mării Egee și coasta de nord-vest a Asiei Mici, de la
Phocaia la Milet ( Miletul și Ephesul fiind cele mai strălucitoare dintre coloniile lor );

27
apoi, insulele din fața țărmului de la Chios până la Leros, Cycladele, în afară de Melos,
Thera, Astypaloia, Attica și Eubeea.
A urmat, după aceea, colonizarea Insulelor Sporade (încât nu ne mai mirăm de ce
Zamolxes, în sec. VI, î. Hr. , a mers la studii la Școala din Iisula Samos și , apoi, în Insula
Creta ; că la est de Insula Creta se află Insula Carpathus, iar marea din preajmă, Marea
Carpathică - dovedind fără tăgadă originea ionienilor, și anume Munții Carpați ! ),
coasta Traciei și Macedonia, întemeind colonii pe țărmii de vest ai Pontului Euxin.
În plus,ionienii și descendenții lor, dorienii, porniți din Chalcis din Eubeea ( la începutul
sec. V î. Hr. ) au colonizat Naxos ( azi, Capo di Schiso, oraș pe coasta de est a Siciliei,
fondatorul lui fiind Thiucles ; aici, la Naxos, Thiucles a zidit un altar lui Apollo
Arhegetul !! ), Leontinoi (oraș în estul Siciliei, la 35 km. De Syracusa ), Catana ( tot pe
coasta de est a Siciliei, la poalele Etnei ), Zancle/ oraș în nordul Siciliei, la strâmtoarea
din fața orașului Rhegion, din Italia ), Himera ( pe coasta de nord a Siciliei, la est de
Palermo ); în sudul Italiei au întemeiat Cyme, Elea ( căreia i-au dat numele după Elis sau
Eleia/Elida, cea mai de vest regiune a Peloponesului), Rhegion (azi, Reggio din Calabria )
și Siris, iar în Galia/Franța, au întemeiat Massalia, adică Marsilia.
Ionienii carpatini! Uluitor neam!
Să colonizezi atâta spațiu, din Carpați,în nord-vestul Asiei Mici, aproape toate insulele
Mării Egee; să ai o mare, Marea Carpatică; o insulă, Carpathus; să colonizezi aproape
toată Grecia, Sicilia și sudul Italiei (chiar și o parte din Franța ); să-ți impui numele
de ,,spartan”, e de-a dreptul uimitor!...
Și, totuși, ei sunt stră-strămoșii noștri traco-geți, de care mă simt cu adevărat mândru
până-n clipa din urmă a vieții mele!
Căci nu mai văd un alt neam european, care să aibă atâta vigoare, înțelepciune,
demnitate, curaj și credință, așa cum e neamul din care, iată, ne tragem; care ne-a dat
faimă, o limbă, o civilizație, vânzolind lumea, așa cum a făcut-o nu doar Alexandru
Macedon ( tot traco-get ), dar au făcut-o și romanii,după cum ne spunea poetul Lucan
(dar și Ovidiu), dacii și romanii se înțelegeau prea bine unii pe alții, încât am putea spune

28
că războaiele daco-romane ( ca, de altminteri, cel troian și cel peloponesiac ) au fost
războaie fratricide!!
Că acești traco-geți se trăgeau din irano-sumerieni, care venerau focul și Soarele,
nu mai încape îndoială.
Altfel, nu vedem de ce Apollo e zeul Luminii, al Soarelui, al muzicii, al poeziei și al artelor
frumoase, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu zeitatea indiană UȘAS, dar și
cu AGNI, zeul focului, care, mai târziu, va ajunge să fie venerat și în templele grecești.
Acest cult al focului sacru, întreținut în Pritaneu - edificiu public, templu al
focului - venea, desigur, pe filiera ioniană, carpatină, după cum vom încerca să
explicăm cât de curând.
Că Apollo este o formă coruptă de la Apullum - străveche cetate dacică,
înființată, poate, de tribul iranian al ,,sacilor” (dacilor, dailor, sailor, cum le mai spunea
Homer ), unde bănuim că se afla un Templu închinat Soarelui, care, mai târziu, după
secole, avea să fie venerat și de agatârșul Zamolxes - este aproape o certitudine, de
vreme ce numele de Apollo a fost folosit pentru prima dată de ionienii din nord-vestul
Asiei Mici ( la fel ca și zeul Dionysos ! ); apoi, în toată Grecia.
Spuneam că este izbitoare asemănarea dintre zeitățile indiene UȘAS (,,aurora”) și
AGNI- zeul focului ( la iranieni, ATAR sau HVAR, ideogramă ce apare și pe Tăblițele de la
Tărtăria ).
După cum ne este prezentată într-unul din imnele ,, Rig-Vedei ”,zeița Ușas
era ,,fiică a cerului și soră a nopții. Ușas era tânăra, frumoaa și zglobia zeiță care alungă
visele rele și noaptea, deșteaptă florile, păsările și pe oameni, surâzând tuturor și
împărțind pretutindeni voie bună.
Îmbrăcată într-o haină splendidă, zeița sosea în fiecare dimineață, în închipuirea vechilor
indieni, pe un car tras de doi cai roșii ( Deci, Soarele, n.n. ) și de două vaci roșii,
deschideau drumul soarelui, care, îndrăgostit de ea ( vezi, la noi, legenda celor doi frați
gemeni: Soarele și Luna, n.n. ), o urmărea necontenit fără s-o poată ajunge vreodată.
Dansatoare cerească, Ușas era vechea și totuși mereu tânăra călătoare a cerului, care

29
renaște necontenit și pe care oamenii o imploră pentru a avea hrană, copii, vite și viață
lungă.”
( Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 199 )
Așadar, cea mai veche credință a hindușilor era cea legată de Soare, de lumină,
de muzică, de flori și păsări, de surâs, așa cum apărea Apollo la vechii greci, semn clar că
ionienii au fost influențați foarte mult de credințele indo-iraniene.
La fel și AGNI, zeul focului, la indieni, va fi, mai târziu, la greci, Apollo, de vreme
ce amândoi au aceleași însușiri, semn clar că Apollo este o variantă perfectă a lui Agni
(ori Atar, la iranieni ) :
,, În schimb, Agni, zeul focului, era cel mai de seamă dintre zeii pământești.
Indienii și-l reprezentau ca pe un zeu frumos, strălucitor ca soarele (la fel si Apollo,
n.n. ), cu barbă roșie și cu părul arzând în flăcări care se înalță până la cer. Agni era zeul
focului din soare, din fulger ( vezi Fulgerul, ca simbol al focului și al Soarelui, la Zamolxes,
în lucrarea subsemnatului, intitulată ,,Zamolxes, reformatorul, postată pe Internet! ) și
de pe vatră, adică din toate cele trei regiuni divine ale universului.
Era însă îndeosebi zeul focului care mistuie jertfele de pe altar și al focului casnic.”
( Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 200 )
Așadar, Soarele este zeul cel mai venerat al lumii precreștine, cu cel puțin trei sau
chiar cinci milenii în urmă, el apărând ( după cum am văzut ceva mai înainte ), atât la
iranieni, cât și la egipteni ( vezi Amenof al IV-lea, Templul de la Amarna ) ca un ,,disc
solar”.
Mai precis, Creatorul este așezat pe discul solar, identificându-se cu acesta.
Tocmai de aceea, focul și Soarele erau sacre,fiind venerate din Sumer până în Carpați și
Sicilia, după cum bine vom vedea, atunci când vom vorbi de Apollo Arhegetul din Insula
Naxos,din Sicilia.
Până atunci, însă, trebuie să vorbim despre Apulum, Apulia ( Puglia ) și despre legenda
lui Apollo, așa cum apare ea la greci ( mai precis, la ionienii carpatini din nord-vestul
Asiei Mici, mai întâi, și apoi din toată Grecia ).

30
 Legenda ne spune că, Apollo și Artemis ( la romani, Diana ) erau frați gemeni, fiii
lui Zeus și ai Letei, care, din cauza geloziei Herei - soția lui Zeus; cea mai de seamă
dintre zeitățile Olimpului traco-get; fiica lui Cronos/zeul timpului și a Rheei/fiica lui
Uranus și a Geei ; era nu doar soția lui Zeus, dar și sora acestuia, iar de aici, evident, s-a
născut la noi, în Carpați, legenda fraților Soarele și Luna, arhicunoscută, pe care, cred,
cei din Carpați au dus-o-n Olimp! - a trebuit să fugă și să-i nască pe Apollo și pe Artemis
într-o insulă pustie, Delos, din Marea Egee (în Arhipeleagul Cycladelor).
Cum insulele Mării Egee au fost colonizate de ,,triburile elene”, în special de
eolienii veniți de la Dunăre și de la Pontul Euxin, credem că Apollo este un zeu geto-
dac,ce derivă, probabil, de la Apulum, după cum am mai zis.
Imaginația ionienilor nord-vest asiatici (din Asia Mică ) e însă cu totul și cu totul
specială, dacă putem spune astfel, de vreme ce ei și-au închipuit că Apollo a iubit-o și pe
Cassandra, fiica regelui Priam, al Troiei.
Acest lucru ar vrea să dovedească, însă, că legenda a luat naștere în sec. al XII –lea, î.Hr. ,
deși sunt aproape convins că ea s-a născut aici, în spațiul carpato-ponto-danubian,
fiind ,,transplantată” în spațiul meridional odată cu primul val al migrației carpatine:
aproximativ în sec. XV – XIV, î.Hr.
Revenind la Leto (care era pământeană ), putem spune că, la romani, ea s-a
numit Latona.
Se pare că de aici provine și numele de Letonia (dar și cel de Lituania), locuitorii acestei
țări provenind din romanii ce fugiseră (odată cu turmele de oi) în timpul războaielor
civile de la Roma, după cum susține N. Densușianu, în ,,Dacia preistorică”.
La romani, Latona apare cu coif! Acel coif apare,însă, și pe inscripția de pe
mormântul lui Tihomir (tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești), dar și pe
crucea din centrul comunei Titești, județul Vâlcea.
Mormântul lui Tihomir se află în punctul numit ,,Gruiul Plăcintei”, la aproape 2
km. de centrul comunei Titești.
Acest lucru ne spune limpede că întemeietorii Țării Românești (Basarabii) descind din
triburile romane venite dinspre părțile Mării Baltice.

31
 Acei romani, ce-și părăsiseră locuințele în vremea războaielor civile,
îndepărtându-se cât mai mult de Roma cea setoasă de sânge, de răzbunare, să fi fost din
acei troieni (urmași ai lui Enea T. / Troianul), care, în urma Războiului troian, fuseseră
împinși de furtună nu doar spre Africa, Pelopones și Sicilia, ci și spre Adriatica, de unde,
apoi, ajunseseră în Italia?!
Să fi simțit ei, instinctiv, că transhumanța o aveau de mii de ani în firea și-n inima lor,
încât, dându-și seama că, stând pe loc, neamul lor piere, și-atunci (precum, instinctual,
păsările cerului ) să fi auzit în ei chemarea spre departe, spre libertate și spre spații de
lumină și de liniște?!
Cert e că N. Densușianu a emis o ipoteză care pare a avea sorți de izbândă, chipul
Basarabilor, conformația lor fizică, tenul, caracterul dârz și puternic denotă că, într-
adevăr, ei sunt urmașii acelor ionieni și dorieni plecati, cu milenii în urmă, din Carpați și
care, iată, se reîntorceau la vechile vetre strămoșești, care-i strigau și-i mai strigă și
acum.
Vechiul Apulum , așezarea dacică de pe Mureș; apoi, municipiu mult lăudat
pentru bogăția agricolă, dar, mai ales, în aur, și colonie romană (despre care unii înclină
să creadă că și-ar fi luat numele de la Apulia/Puglia, deși e tocmai invers! ), era nu doar
un important centru economic, administrativ, politic, dar și militar, aici staționând
Legiunea a XIII a Gemina, și tot aici își avea reședința și legatul – comandantul acelei
legiuni.
În ceea ce mă privește, ținând cont de faptul că Tăblițele de la Tărtăria au fost
descoperite în apropiere de Apulum (Alba Iulia), la Turdaș, înclin să cred că acolo s-a
aflat un Templu al Soarelui și al focului sacru, pe care tribul ,,sacilor” l-a adus din nord-
vestul Iranului, de unde ei veniseră aproximativ prin sec. XVIII – XVII î. Hr. , cu muult mai
înainte de venirea sciților/tătarilor din stepele turanice ale Asiei.
Acest cult al Soarelui și al focului sacru a fost dus, apoi, înspre zona meridională,
de primul val al migrației carpatine geto-dacice.
Odată ajunși în Grecia Centrală și, mai târziu, în nord-vestul Asiei Mici, traco-geto-dacii
nord și sud-dunăreni, dar și pontici, au înființat colonii strălucitoare, în care trebuia,

32
firește, ca la loc de cinste să se afle Templul zeului venerat de moșii și strămoșii lor :
Soarele!
Și-atunci, au zidit Templul lui Apollo în toată Grecia Centrală, Continentală, maritimă,
dar și pe țărmii de nord-vest ai Asiei Mici, ca mai apoi, extinzându-și colonizarea, să
ridice temple lui Apollo și-n Sicilia, cel mai important și cel mai vechi dintre ele aflându-
se în Insula Naxos.
E vorba de Templul lui Apollo Archegetul, despre care iată ce ne spunr Thucydides:
,,Cei dintâi dintre eleni, chalcidienii (traco-geto-dorienii, veniți din Insula Chalcis,
din Eubeea, la sud de Macedonia, n.n.), pornind pe mare din Eubeea; împreună cu
Thucles, șeful coloniștilor, au colonizat insula Naxos și au zidit altarul lui Apollo
Archegetul , care se află și acum (aprox. în a.430 î. Hr. , n.n. ) în afara cetății, și la care
aduc theorii ( deputați care prezintă o ofrandă și consultă oracolul, n.n.) jertfe, înainte
de a pleca din Sicilia.
În cursul anului, Archias, un heraclidian (comandant macedonean, după cum Heraclid -
fiul regelui Macedoniei, Lysimachos, urmașul regelui macedonean, care trecuse Dunărea
și venise la geți, iar Dromihete l-a făcut prizonier; apoi, căsătorindu-se cu fiica
macedoneanului, l-a eliberat pe acesta – ajunsese comandant syracuzan, n.n.) din
Corint, izgonind mai întâi pe siceli ( iberici,n.n.) din insulă, a întemeiat Syracusa în locul
în care, nemaifiind acum scăldat de valuri, se află în interiorul cetății; ceva mai târziu și
exteriorul cetății, fiind înglobat la cetate, a devenit populat.
Thucles și chalcidienii, pornind din Naxos, în al cincilea an de la întemeierea Syracuzei,
au izgonit pe siceli prin război și au adus acolo pe leontinenii (din cetatea Leontini, aflată
la nord de Syracuza; evident că e vorba de eolieni/leonieni/leontini; deci, tot de neamul
traco-get al eolienilor de la Pontul Euxin și de la Dunăre, n.n.).
Catanienii l-au ales, ca întemeietor al cetății, pe Enarchos.”
( Thucydides, op. cit. , Cartea a VI a , 3/1,2 și 3, p.524 )
Așadar, macedonenii au fost cei care au ridicat Templul lui Apollo Arhegetul, încât
nu e de mirare de ce Legio XII Fulminata, adică Fulgerul ( pe care Împ. Traian a adus-o în
Dacia, la Pretorium/Racovița de azi, județul Vâlcea ) era legiune de creștini; era cea mai

33
de vază legiune romană, pe care Împ. Traian a apreciat-o foarte, foarte mult,
nedespărțindu-se de ea nici în campania din Orient (Munți Taurus ),unde și-a aflat
sfârșitul, fiind otrăvit, după cum lăa chiar el să se subînțeleagă.
Apoi, după anul 117 d. Hr. , anul morții Împ. Traian, Legio XII Fulminata a revenit în
Dacia, unde o găsim staționată și în anul 140 d. Hr. , în timpul Împ. Antoninus Pius, sub
comanda Guvernatorului Aquila Phidus, al cărui mormânt l-am descoperit ( mai precis,
am descoperit hieroglifele de pe mormânt ) în anul 2013, în satul Copăceni, comuna
Racovița, județul Vâlcea.
Așadar, neamul macedonean, ramură a marelui neam traco-get, a colonizat nu
doar lumea meridională, a Mediteranei, dar a făcut să rodească din plin credința în
Divinitate, în nemurirea sufletului, iar mai târziu, în vremea Mântuitorului nostru ( după
cum știm din Epistolele Sf.Apostol Pavel ), ei, macedonenii, au fost printre cei dintâi
(după ionienii din Antiohia Siriei ), care l-au propovăduit și iubit pe Domnul nostru Iisus
Hristos.
Acest zel pentru credință și pentru cele curate,sfinte și drepte sub cer, le avem,
iată, de la marele neam al traco-geților, așa încât nu e de mirare de ce Apollo Arhegetul
poate fi ,,tradus” astfel:
Apollo/Soarele - gr. Arkhaios/,,vechi” + Getul, respectiv: Apollo -
vechiul/bătrânul get sau Apollo - Getul cel Bătrân, ori Apollo - Părintele/Zeul Geților!
Concluzia firească ce o putem desprinde de aici e aceea că geții se considerau a fi
descendenții lui Apollo. Mai bine zis, se credeau a fi ,, Fiii Cerului ”, având, astfel,
conștiința originii lor divine!
Credem că nu întâmplător Apollo se mai numește și Apollo Musagetes,
însemnând, cred, Apollo –Muza Geților!
Tocmai de aceea, pornind de la această sintagmă, ,,Musagetes”,am găsit de cuviință să
încercăm o apropiere între zeitatea feminină indiană UȘAS, zâna florilor, a păsărilor, a
cântecelor, a surâsului, și Appollo - Părintele și Muza Geților!
Și iată cum, pornind de la Apullum, străvechea cetate dacică, unde era, cu siguranță, un
Templul închinat Soarelui și focului, am ajuns iarăși la aceeași zeitate apolinică, solară, și

34
 anume la Apollo Arhegetul/Musagetes, venerat în toată Elada, dar și-n Sicilia și sudul
Italiei, unde, datorită migrațiilor în valuri, traco-geții (dar și ramura lor, agatârșii, precum
și puținei sciți ) au ajuns stăpâni pe cea mai mare parte a lumii meridionale, impunându-
și nu doar religia apolinică și limba traco-getă, dar afirmându-se ca mari strategi militari
și comandanți de flote navale ori de armate terestre.
Dintre aceștia, vom aminti doar câțiva dintre cei întâlniți la Thucydides, în ,,Războiul
peloponesiac”:
- Agatarchos ( urmaș, desigur, al lui Agathyrsos, regele agatârșilor veniți pe Valea
Mureșului, în zona cetății dacice Apulum, în sec. VI î. Hr., odată cu Zamolxes),
comandant al flotei syracuzane, în anul 413 î. Hr.
Era, e drept, după ce atenianul Alcibiades pornise (în 415 . Hr. ) cu o puternică flotă
împotriva Siciliei, suferind însă o adevăratăcatastrofă.
Thucydides nu-l menționează pe Agatarchos în acea bătălie navală, de la Syracuza, în
415 î. Hr. , însă cu siguranță că Agatarchos participase activ la acea uriașă confruntare.
Altminteri, nu vedem de ce, după doi ani de la acea bătălie navală, Agatarchos este
numit comandant al flotei syracuzane!
Cu siguranță că inteligența și curajul specific neamului său traco-get se impuseseră din
plin;
- Perdiccas, traco-getul macedonean, primul rege al Macedoniei din vremea lui
Thucydides; fiul și urmașul regelui Alexandros, a fost cel care i-a îndemnat pe cei din
Chalcis (pe chalcidienii/macedonenii săi ) să se retragă din liga Ateniană și să lupte
alături de frații lor, spartanii peloponesieni (din același neam, ca și el, al dorienilor );
- Brasidas, fiul lui Tellis, spartan dorian (de neam traco-get );
- Thiucles ( tatăl lui Eurimedon ), cel care a întemeiat colonia și a fondat orașul Naxos, din
Sicilia, unde a zidit Templul lui Apollo Archegetul.
De n-ar fi avut nicio legătură de sânge, de neam, de limbă, sau n-ar fi avut nicio
informație legată de neamul geților, e logic că Thiucles n-ar fi fost ctitorul Tempplului (și
al oracolului ) lui Apollo Archegetul!

35
 Sunt convins că el știa prea bine că făcea parte din marele neam al traco-geților,care
luminaseră, dar și vânzoliseră lumea, în acelsși timp;
- Heracleides (fiul lui Lysimachos - atestat de Herodot, Platon, Thucydides, Plutarh ș.a ),
macedonean, comandant syracuzan;
- Sitalces, rege al tracilor odryzi, fiul lui Theres;
- Archias (fiul lui En(e)agetos - Eneas Getul ?!), heraclid/macedonean, al zecelea urmaș al
lui Temenos ( traco-get peloponesiac), întemeietorul Syracusei;
- Aristocles, lucedemonian/ spartan din Pelopones, traco-get macedonean, fiul lui
Pausanius, fratele lui Pleistocenax; comandant macedonean;
- Dama(s)getos, care a participat la tratativele de pace dintre Atena și Sparta; traco-get
macedonean;
- Doros, traco-get; regele dorienilor, descendenți din ionienii traco-geți;
- Ion din Insula Chios, tatăl lui Tydeus, ionian traco-get, alungat din Atena de către ahei;
- Tyrrenas, fiul lui Atys, personaj legendar (ionian), care a emigrat din Lydia în Italia, de
unde derivă și numele de tyrenieni (respectiv, Marea Tyreniană ), așa cum îi numeau
grecii pe etrusci.
Așadar, etruscii erau de neam ionian, respectiv traco-geți.
- Xenophantidas, spartan, pe care Thucydides îl consideră lacon din Chios, Insula Chios
fiind colonie ioniană, întemeiată de triburile elene, coborâtoare din spațiul carpato-
ponto-danubian;
- Amyntas, fiul lui Philipos, nepot al regelui Alexandros I al Macedoniei; a fost susținut de
Sitalces, regele odryșilor, la tratativele împotriva lui Perdiccas II, regele Macedoniei, din
vremea lui Thucydides, ș.m.a, la care, e drept, trebuie să mai adăugăm și pe Archomides,
regele sciților, la Herlita, care, pe la 446 î. Hr.,împreună cu traco-getul Ducetios, a
întemeiat Calea Acte, în Sicilia.
Și aceștia sunt doar câțiva dintre cei mai de seamă geți, agatârși și,iată, sciți, pomeniți de
Thucydides în capodopera sa, ,,Războiul peloponesiac”.
De aici, tragem, firește, următoarea concluzie: migrația, în valuri, spre Sud, s-a făcut ,,în
grup” : traco-geți, agatârși și sciții din Scythia Minor (care, deducem, mai târziu, de la

36
Ovidiu, se tracizaseră! ), fiind în număr destul de mic, în comparație cu agatârșii și cu
geții, mai ales.
Așa se explică de ce ei (sciții) n-au întemeiat decât o singură colonie, Herlita, fiind
stăpâni doar pe regiunea din jurul acesteia.
Astfel, putem spune cu toată convingerea că migrația traco-getă a fost în valuri masive!
Altminteri, strămoșii noștri n-ar fi fost în stare să colonizeze o lume - lumea
meridională a Greciei Continentale și maritime, coasta nord-vestică a Asiei Mici, Sicilia și
sudul Italiei, revărsându-și, mai apoi ( prin revenire la obârșii ) civilizația și cultura lor
uluitoare pe țărmii Pontului Euxin.
Un asemenea poor putem spune că venea parcă din cer, odată cu Apollo
Archegetul și Musagetul!
Cum să nu fii mândru că ai asemenea strămoși?! Ce alt neam i se aseamănă lui?!
Doar neamul ,,Fiilor Cerului”, despre care, în Biblie, se spun următoarele:
,,Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului, și li s-au născut
fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat
de neveste pe acelea pe care și le-au ales.
Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii
lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii cari au
fost în vechime, oameni cu nume.”
( Biblia – Genesa, Cap. 6/1,2 și 4, p.6 )
Dar iată că Bunul Dumnezeu a vrut să pună frații la încercare, învrăjbindu-i, spre
a-i face mai înțelepți, așa încât am putea spune, precum vechii hinduși: ,,Niciun prieten (
nu este ) ca un frate, dar nici un dușman ( nu este ) ca un frate!”
Căci ce poate fi mai trist în lume, când îți pierzi un frate drag, pe care ochii tăi n-au să-l
mai vadă în veci?!
Astfel, și ura dintre frați e ca o fiară, pe care ai vrea s-o alungi, atunci când prada-i este
în gheare.
La fel au stat lucrurile și în războaiele fratricide: Războiul troian, Războiul peloponesiac și
apoi războaiele daco-romane.

37
 Plecând din Carpați, de la Dunăre și de la Pontul Euxin, și cucerind aproape toată
lumea meridională pelasgă, însăși capitala acestora, Atena, cine-ar fi crezut că, peste
secole, ionienii vor ajunge să se-nvrăjbească amarnic, cu-nverșunare fără de margini, cu
frații și descendenții lor, dorienii, căci iată ce ne spune iarăși același mare istoric al lumii
antice grecești, Thucydides:
,,Atenienii, fiind ei înșiși dorieni, s-au dus împotriva syracuzanilor care erau
dorieni ( spartani din Pelopones; deci, erau, cu toții, frați buni, n.n.), iar alături de ei, în
expediție, au pornit și lemnieni (din Insula Lemnos, n.n.) și imbrieni și egineți (cei din
Insula Egina, n.n.), stăpânitori atunci ai Eginei, care vorbeau aceeași limbă (traco-geto-
pelasgă, n.n.) și aveau aceleași datini ca ei (îl venerau pe zeul Apollo și întrețineau focul
sacru, în altare, n.n.), ba chiar și hestienii, care locuiau cetatea Hestia, în Eubeea
(vorbind aceeași limbă, n.n. ), căci erau coloniștii lor.
Așadar, ionienii carpato-ponto-danubieni porniseră spre sud cu aceleași gânduri
de mărire și slavă, căci înmulțindu-se foarte, nu-i mai încăpeau toți Munții Carpați, și-
atunci aveau nevoie de-o lume, pe care, în final, au avut-o, dar pentru aceasta au plătit
cu risipirea frăției, dușmănindu-se-n veac! Căci dușmănia între frați e mai rea decât
moartea! Te urmărește prin vremi, te frânge,-ngenunche, și milă nu are! Nici că aminte-
și aduce de anii în care frăția râdea între gemenii din același leagăn de flori!...
Acum, leagănul vrajbei picură doar verde venin și sete de sânge!...
Și dincolo, totuși, de toate acestea, rămâne, de-a pururea, vie frământarea unor
vremuri eroice, de năvalnice doruri și chemări înspre sud, înspre largile spații scăldate de
talaze, de soare...
Tot vie, asemenea, amintirea ne fie, că-n repedea trecătoare suflare de viață, ce
ni s-a dat, glasul sângelui neamului meu răsună întruna, ca un bucium din coajă de tei,
seara, la stână, într-un amurg de purpură feniciană, de mai aud și acuma, în somn,
glasuri de oșteni, pierzându-se-n noapte, pe care eu, ca altă dată-i mai strig,cu spaimă și
dor, și sfâșiere de mamă : <<Torna, torna, fratre! >>
Surpate, 4 mai 2015
George Voica

38