Herodot, despre noi şi despre fraţii noştri

Moto: Nu este legatură mai sfântă decât accea a fraternităţii.

(N.V. Gogol-Taras Bulba, IX)

Ca, dintru început, suntem cu toţii fraţi (inclusiv cu Dumnezeu !), nu mai încape-
ndoială, dar că peste vremi, fraţii ajung să se urască şi să se sfăşie între ei, iarăşi adevărat este, de
parcă vânturi amare ar frământa inimile noastre, milenii de-a rândul, încât, uneori, ne e atâta de
greu (pentru unii, umilitor chiar!) să ne mai recunoaştem rădăcinile!...
De n-ar fi istoria aceasta, în care să se consemneze viforniţe-albastre de năpraznici
lumini şi de umbră asemeni, mai că ne-am crede în genune pierduţi!
Căci vremi, noiane de vremuri au curs (şi-or curge-nainte, de-a rândul), fară măcar să ne
pese că, odată, în miez de ierni risipite-n neant de amintiri de legendă, cândva, oameni ca noi au
luat ţărâna lumii-n picioare, învolburându-se odată cu ea, fără să-şi pună,-n amurg, măcar o-
ntrebare, doar o singură, una: ,,Asemeni ţie, ţărână, voi fi?!
O, de-i aşa, cât de dragă îmi eşti! Bucura-se-vor tălpile mele în veac!...Alături de voi,
fraţii mei, eu de-a pururi voi fi sub ceruri albastre!...”
Noi suntem, însă, trecători, grăbind pe pământ; visând ,,pământ, şi apă, şi vin”, asemeni
lui Sesostris si Kecrops, de la Misir, ori asemeni lui Cirus cel Mare şi urmaşilor săi: Istaspe,
Darius, Xerxes, fraţii noştri, rădăcinile noastre de ani 4000, de când vântul vrajbei s-a abătut
peste noi, peste ei, tulburându-ne-adânc, încât ,,părintele Istoriei”, Herodot, surprins pare-a fi,
atunci când vede cum sângele,-ntruna, fierbinte, tresaltă în neamuri, mai vârtos în neamul person
şi pelasg, din care şi noi cu sfială ne tragem!...
Poate că tocmai de aceea cred ca e bine să-ncep prin a pune-n lumină mai cu seamă
aceste năvalnice neamuri, ce-au frământat istoria lumii şi spaţiul în care noi ne-am format,
vieţuind sub licărindele stele, mirate privindu-ne parcă şi ele, aşa cum mirat rămâne-voi, poate,
întruna de destinul acesta, al nostru, care, iată, se leagă de lumea divină, înţeleaptă, şi de spaţii
sumeriene!
Aşadar, pentru început, iată ce spunea Herodot despre strămoşii nostrii irano-pelasgi:
,,Şi sunt multe feluri de perşi. Si aceste le adusă Chiros (Cirus, 559-530 i.Hr.,
întemeietorul Statului Persan, din dinastia Ahemenizilor, n.n.) la, viclenie, dintru care ceilanţi
toţi perşi (i) intâi artea (te) (arătate, n.n.) cările sunt acestea: pasargadii (cei de la Pasargade,
unde a şi fost înmormântat Cirus, n.n.), marafii, maspii. Dintru aceştia, pasargadii sunt mai de
folos (mai aleşi, mai de vază n.n), de unde iaste şi seminţia Ahemenidilor, de unde să făceră
împăraţii perşilor. Iar ceilalţi perşi sunt aceştia: panti (a) leii (partii?! n.n) dirusiei (i), ghermanii.
Aceştia sunt toti plugari, iar ceelalţi păstori: dai (i) (adica dacii sau sacii, care, fiind nomazi -
după cum ne spune şi Diac.Prof.Univ.Dr.Emilian Vasilescu, în ,,Istoria Religiilor”– au plecat din
Podişul Pamil şi au ajuns în Dacia. Aşadar, Dacia îşi trage numele de la ei şi de la divinitatea lor
Damkianna – care va deveni cea mai importantă divinitate a Panteonului Metoposamian, încât
înclinăm să credem că şi acei ,,dai” – numiţi de Homer ,,săi” – erau tot sumerieni, n.n) mardii (i),
dropisci (i), sagarţi (i).”
(Herodot, Istorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, Cartea I, Clio, 125, p.51 şi
52)
Din acei ,,mardii, probabil, se trăgea hatmanul Mardonie, al împăratului Xerxes.
După pierderea bătăliei navale de la Salamina (480 î.Hr.), unde grecii – îndeosebi
spartanii – repurtaseră o strălucită victorie, Xerxes fugise; trecuse bogazul /Helespontul sau
Bosforul de azi, cu o corabie, şi se dusese în Asia, la Susa, lăsându-l pe gen.Mardonie în
Thessalia/Grecia Centrală, să-i supună pe greci, dar au pierit atât el, Mardonie, cât şi regele
mezilor, Tigranis, fiind ucişi de atenieni şi de spartani.
 Spartanii veniseră iarăşi în ajutorul atenienilor, dovedindu-se a fi-atât la Termopile (480
i.Hr.)/Porţile Calde, cât şi la Salamina-cei mai redutabili războinici ai tuturor timpurilor, din ei
trăgându-se viitorul erou şi zdrobitor definitiv al Imperiului Persan, şi anume Alexandru
Macedon.
Acesta, la rându-i, nu a fost altul, peste veacuri, decât urmaşul strămoşilor săi, aheenii,
respectiv Ahile, eroul ,,Iliadei” lui Homer, care-şi avea obârşia la Tyras, adică la Cetatea Albă,
de la gurile Nistrului Basarabiei de azi.
Cu alte cuvinte, din acei ,,dai” – ,,sai” ori ,,saci” (vezi ,,Sarmis-ze (us)- getu- sa (i)”,
adică ,,Fulgerul, zeul getulilor/geţilor şi al sailor”; deci, al geto-dacilor, după cum am prezentat
în lucrarea ,,Zamolxes şi Pitagora” – care, iată, erau nomazi, adică pastorii ce părăsiseră Podişul
Pamir şi ajunseseră în Carpaţi pe la începutul mileniului al II-lea, fiind tracizaţi.
La rându-le, tracii se pare că erau pelasgi, fiindcă Herodot ne spune clar, în ,,Istorii”, că
un rege egiptean, de origine pelasgă, pe nume Sesostris (1878-1860 i.Hr.) ajunsese de cucerise
nu doar Tracia sud -dunăreană, dar trecurse şi dincolo de Dunare, ajungând chiar până în Caucaz,
în Colchida, unde fuseseră şi argonauţii greci, să ia lâna de aur – fire foarte subţiri, de aur, pe
care eu însumi le-am văzut la Muzeul Naţional de Istorie din Tbilisi, capitala Gruziei – din care
se ţeseau veşmintele regilor, împăraţilor, marilor preoţi, dar şi veşmintele oamenilor de vază.
Acolo, în Colchida/Gruzia, patria amazoanelor vestite pentru vitejia lor, Sesostris, regele
egiptean, avea să lase un numeros corp de oaste, din care până azi oricine poate vedea că
trăsăturile gruzinilor (bruneţi, energici, cu părul creţ, cu fir gros, negru, strălucitor) sunt atât de
asemănătoare cu cele ale egiptenilor.
Vom mai reveni, însă, asupra acestui aspect.
Poate că, prin vremi, acei ,,dai” (ori ,,sai”, cum le zicea Homer) de care vorbeşte Herodot,
în ,,Istoriile” sale, în drumul lor spre Europa vor fi luat cu ei şi pe urmaşii oştenilor egipteni,
lăsaţi în Caucaz, venind împreună cu ei în Carpaţi.
Altminteri, nu prea putem explica anumite obicieiuri din Ţara Moţilor, îndeosebi, care ne
amintesc atât de egipteni, cât şi de iranieni, adică de acei ,,dai”/,,sai”/sau ,,saci”/,,daci”, aşa cum
ar fi, să zicem purificarea prin foc, primavara: la noi, ,,D-aolică mare!”, iar la indo-iranieni, care
erau fraţi, prin cea mai mare sărbătoare a focurilor, tot primăvara, numită Holly.
De asemenea, obiceiul înmormântării, la moţi, respectiv la o ramură a ,,dailor iranieni –
viitorii daci – trafsii sau trafcii, ori trauscii; mai degrabă, cred că e vorba de taurisci, cei înrudiţi
cu neamul boilor – din care se trage denumirea Boemiei! – pe care, peste secole, Burebista i-a
zdrobit definitiv!
Aceştia locuiau, iniţial, în N.V Daciei, dar se pare că n-au pierit cu totul din Dacia, de
vreme ce obiceiul înmormântarii (pe care-l descrie, mai jos, Herodot) se păstrează în Munţii
Apuseni până-n ziua de azi, oamenii de acolo având ferma convingere că sufletul mortului va
învia şi va fi cu mult mai fericit decât a fost pe pământ.
Tocmai de aceea, moţii se bucură atunci când le moare cineva; îl leagă cu o sfoară de
picior ori de mână şi, scoţând sfoara pe fereastră, trag de ea, ca şi cum mortul ar tresări, mirat,
bucurându-se!
Acest cult al nemuririi sufletului e specific, însă, atât egiptenilor, cât şi indo-iranienilor,
încât, iată, avem un argument în plus să credem că acei traci erau, de fapt, pelasgi şi veniseră-n
viitoarea Tracie şi Dacie cu mult mai înainte ca regele Egiptului, Kecrops, să cucerească Atena,
în secolul XVII î.Hr.
Poate că, în Geto-Dacia, regele Sesostris, al egiptului, lăsase (ca şi-n Colchida/Gruzia)
destulă oştire, mai ales că tracii, cu siguranţă, erau tot de origine pelasgă, ajungând în Carpaţi
după perioada glaciară, evident, adică după Potopul biblic, fireşte.
Cum dezgheţul a început dinspre zona ecuatorială înspre N., e logic că cei din Sumer au
venit spre Dunăre.
Aşadar, convingerea mea, repet, este că atât ,,daii” (de care vorbeşte Herodot; la
Homer, ,,sai”, iar la prof.univ.dr.Em.Vasilescu apar sub denumirea de ,,saci”) iranieni cât si
traco-pelasgii şi egiptenii au venit nu doar din Podişul Pamir ci şi din S. Mesopotamiei; mai
precis, din N.V. Iranului de azi, adică din zona Sumerului, aducând cu ei întreaga civilizaţie a
lumii dintâi, cu adevărat divină, dacă putem spune aşa!
Dar să revenim la ,,suprapunerea” întocmai a obiceiului înmormântării din tribul
trafsilor (trausilor, din care, probabil, au descins trauscii sau taurii) şi vom rămâne foarte
surprinşi, văzând că, la noi, în Munţii Apuseni acest obicei este exact ca în urmă cu 3500-4000
de ani!
Iată ce ne spune Herodot:
,,Şi această limbă a thrachilor iaste, afară din indiani, mai mare decât toate limbile; care,
de ar fi supt o ascultare, ar fi nebiruită şi foarte tare, după cum socotim şi noi.
Ce, pentru aceea sunt slabi, pentru că sunt osăbiţi (adică un amestec de sumerieni
aramaici, de egipteni pelasgi, de traci pelasgi, de iranieni şi de agatârşi, n.n). Iar numerile lor
sunt multe, după neamurile lor. Iar pravilele lor sunt tot într-un chip, afară de ghetes (de geţi,
n.n) şi din trafsi (trausi,taurisci, n.n) şi de cristonei (cei de pe Crişuri?! n.n).
Pentru gheti am şi mai scris în ceea carte (mai ales in Cartea a IV a, Melpomeni, 93 si
94, unde vorbeşte despre lupta geţilor cu Darius al lui Istaspe, persul, care a cucerit toata Tracia
şi apoi a trecut Dunarea, luptându-se cu tătarii, după ce i-a învins pe geţi, dar vorbeşte şi despre
Zamolxes şi Pitagora; despre peştera în care s-a închis Zamolxes şi despre cultul nemuririi
sufletului, n.n). Iar trafsii, încă făcu ca şi ceilalţi la altile. Iar la cel ce naşte şi moare, făcu întru
acest chip: când naşte pruncul, iar oamenii lui şi rudele şăd prejur şi-l plâng, zicând câte rălii şi
primejdie va să pată, povestind pre rând toate patinile omineşti. Iar cel ci moare, giucând şi
cântând îl îngroapa, zicând de câte rălii fu mântuit şi acum iaste întru toată fericirea.”
(Herodot, Cartea a V a, terpsihori, 3, 4, p.256)
Obs: Constatăm, cu surprindere, că afirmaţia lui Herodot, conform căreia gheţii/geţii şi
trafsii/tauriscii se conduc după o ,,pravilă” a lor, diferită de a restului tracilor, iar de aici putem
concluziona că, da, într-adevăr, ,,daii” din neamul iranian al perşilor, cât şi o ramură a acestora,
traufsii, ajunseseră, iată, în Carpaţi (era, deja, în vremea lui Zamolxes, după spusele lui Herodot)
şi că fuseseră tracizaţi, linvistic vorbind, dar rămăseseră, iată, cu aceleaşi ,,obiceiuri” din Iran,
dinspre Sumer, plângându-şi copilul la naştere; trecând prin foc, spre a se purifica, şi bucurându-
se la înmormântarea cuiva, fiindcă la ei, ca şi la egipteni, de altfel, cultul nemuririi sufletului era
extrem de puternic. La acest cult a contribuit, desigur, şi încă din plin, însuşi Zamolxes, care
studiase în Egipt cu cei mai străluciţi teologi de la Teba, Heliopollis şi Memphis!
De asemenea, credem că nu este absolut deloc întâmplătoare similitudinea dintre felul de
a vinde fetele, la ,,cristoni” (inrudiţi cu traufsii/tauriscii şi cu geţii nordici) şi târgul de fete din
aceeaşi zonă N.V a Daciei, respectiv tot Munţii Apuseni, unde am vazut obiceiul înmormântării.
E foarte interesant că ambele obiceiuri există şi astăzi (uşor ,,diluate”) în zona Munţilor
Apuseni, pe Muntele Găina, unde moţii îşi duceau fetele de măritat, aşezate deasupra carului
încărcat cu obiectele de zestre, ţesute şi cusute de fetele respective.
Dacă în vremuri străvechi (în vremea lui Herodot, poate) fetele se vindeau pe Muntele
Găina, credem că şi acest obicei a fost adus în Dacia tot de vechii ,,dai” (daci), despre care iată
ce ne spune marele istoric al lumii antice, contemporan cu Platon, care şi el (asemenea acestuia
şi lui Eudoxos, dar şi lui Zamolxes, ori Deceneu) a studiat (dupa cum vom vedea) şi în Egipt:
,,Şi cumpără muerile (fetele, desigur, n.n) de la părinţi cu mult preţ şi le păzascu foarte tare.
Şi, să fie însămnată, iaste de neam bun, iar fără de sămn, iaste feliu rău. Şi să fie făr de lucru,
iaste de cinste; iar de lucrează pământ, iaste fără de cinste. A trăi din jacu, furtişag şi război, iaste
lucru bun şi cinstit. Acestea le sunt la ivală ale lor.”
(Herodot Istorii, Cartea a V a, Terpsihori, 6, p.256)
Evident că Herodot are în vedere un lucur extrem de interesant, şi anume parcursul pe
,,via nordică” a iranienilor, îndreptându-se spre Carpaţi, lucru ce mi se pare cu adevarat plauzibil,
nu doar fiindcă asemănările (despre care am vorbit mai sus) obiceiurilor indo-iraniene cu cele
din Carpaţi sunt izbitoare, dar marele istoric are convingerea că într-adevăr, cei din Tracia nord-
dunăreană sunt ,,prişleţi” (pribegi) din marele trib iranian al mezilor, care, odată ajunşi în
Carpaţi, s-au extins până lângă Veneţia, la Marea Adriatică, încât ii dăm dreptate lui Teodor T.
Burada, atunci când acesta ne spune (şi vine cu dovezi lingvistice certe) că limba noastră traco-
getă, respectiv limba română se intindea de la Cherson (Sevastopolul de azi) până aproape de
Veneţia!
De asemenea, Teodor T. Burada e convins că cele mai vechi dovezi ale limbii oricărui
neam sunt descântecele şi colindele, lucru evidenţiat şi de N. Densuşianu (şi nu numai), în
capodopera sa ,,Dacia preistorică”.
Apoi, considerăm că nu întâmplătoare este şi senzaţionala descoperire a tăbliţelor
ceramice de la Tărtăria!
E vorba de două tăbliţe dreptunghiulare, cu pictograme, şi cealaltă, de formă rotundă,
inscripţionată cu hieroglife: ideograme cu grafie irano-latină, dar şi cu pictograme.
Foarte interesantă e aşa-zisa ,,tăbliţă cosmogonică”, dupa cum eu însumi am denumit-o,
deoarece, în chip simbolic, folosindu-se ideograme şi pictograme extrem de vechi (peste 7500 de
ani), ni se indică (ni se prezice, mai bine zis) ceea ce urmează să ni se întâmple până în anul
13000 d.Hr., când, într-adevar, Pământul va dispărea, arzând (vezi ,,potopul de foc”, menţionat
în biblie, în ,,Apocalipsa dupa Ioan”), datorită accelerării încălzirii globale, excesive, care va
duce la extincţia totală a vieţii!
Interesant e, de asemenea, că apar anumite constelaţii, care, deşi acum sunt ,,dispuse”
într-o anumită ,,locaţie” celestă, în ,, vremea aceea, din urmă”, vor avea o altă aşezare pe harta
celestă.
Această tăbliţă cosmogonică, rotundă, dar şi una din celelalte tăbliţe dreptunghiulare sunt
prevăzute cu un orificiu (o gaură), semn foarte clar că ele erau purtate de marii preoţi, atârnandu-
le de gât, în timpul oficierii slujbelor religioase importante din timpul anului, ori la diverse
ceremonii.
Pe una din tăbliţele dreptunghiulare apar, în pictogramă, un rug arzând şi un ţap, care, la
prima vedere, nu stârneşte absolut niciun interes.
Acest lucru, însă, nu a putut să-mi scape, ştiind că nimic, dar absolut nimic, nu e
întâmplător!
Cum, oare, ar putea fi întâmplător faptul că pe o tăbliţă de la Tărtăria apare un cap de
cal?!
E logic că el simbolizează ceva! Şi-atunci, căutând, am aflat că acest motiv al sacrificării
calului e unic în religia lumii, fiind specific indo-iranienilor, adică strămoşilor noştri care
porniseră din Podişul Pamir şi veniseră-n Carpaţi.
Aici, în Carpaţi (dar nici la tracii nord şi sud-dunăreni) nu apare acest motiv al sacrificării
calului de către marele preot, în cinstea Soarelui, care era, de fapt, zeitatea supremă a indo-
iranienilor, dar şi a sumerienilor, fenicienilor, egiptenilor, fiind venerat şi de Zamolxes, respectiv
de geto-daci.
Cum am reprodus (într-o lucrare precedentă) motivul indian (respectiv indo-iranian) al
sacrificării calului, nu ne vom mai opri asupra sa, dar merită să ne oprim asupra celuilalt cult, cel
al sacrificării ţapului, fiindcă acest lucru se întâmpla, de obicei, la moartea soţului, când, de rugul
pe care urma să ardă defunctul se aşeza şi soţia acestuia; de acel rug, apoi, se lega cu o sfoară
subţire un ţap.
Aprinzându-se rugul, soţia mortului se ridica, îndepărtându-se, iar ţapul, arzându-se
legătura (sfoara) scăpa şi el, fără a mai fi sacrificat!
Evident că trebuie să ne gândim, în acest caz doar la un simbol!
Iniţial, însă, la moartea bărbatului, cea mai frumoasă şi cea mai de vază
dintre fostele soţii ale acelui barbat mort, trebuia ucisă pe mormântul soţului ei, spre a fi alături
de el şi dincolo de moarte.
Astfel, se sugera, din nou, că sufletul e nemuritor. E vorba de cultul nemuririi sufletului,
promovat, iată, şi aici, în Carpaţi, la geţi, dar mai ales pe Valea Mureşului, în Apuseni şi în N.V.
Daciei, la taurisci, în special la cristoni (probabil cei de pe Crişuri!), semn clar că, iată, aceştia
erau ,,prişleţi midi” (mezi pripăşiţi în părţile noastre), de vreme ce, la moartea soţului, femeile
erau înjunghiate atât la indo-iranieni, la mezi, în Caucaz, dar, iată, şi-n N.V. Daciei, semn foarte
clar că aici poposiseră indo-iranienii din lungul lor periplu irano-sumerian.
Mai întâi, însă, să reproducem ceea ce ne spune dinstinsul prof.univ.dr.Em.Vasilescu,
referitor la jertfa ţapului:
,,La locul incinerarii, soţia mortului se întindea pentru un moment pe rug, lângă cadavru,
dar era chemată îndată să se scoale. Se sacrifica o vacă ai carei rinichi se puneau în mâinile
mortului pentru a-l feri de cei doi câini ai zeului morţilor. Cu pielea vacii se acoperea cadavrul.
De rug se lega cu o sfoară subţire un ţap, care rupea sfoara şi fugea. A treia zi dupa incinerare, se
strângea cenuşa într-o urnă şi se îngropa cu anumite ceremonii”.
(Diac.prof.univ.dr.Em.Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura
Didactica şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998, p.203)
Acelaşi lucru (al sacrificării soţiei defunctului, chiar înainte de stăpânirea incaşilor) se
petrecea şi la vechii peruvieni, unde femeile erau sacrificate pe mormintele soţilor.
Să reţinem, aşadar, că e vorba de aceiaşi ,,indieni primordiali” (de dinaintea despărţirii
uscatului în continentele actuale), pe care, iată, îi regăsim şi aici, în spaţiul nostru, dupa cum
aflăm chiar de la Herodot, pe care, desigur, îl credem atunci când spune despre cei ce locuiau
mai sus de cristoni, că aveau acelaşi obicei, asemeni vechilor indieni (şi nu numai, după cum
vom vedea):
,,Iar cei mai sus de cristoni facu asa: fiinştecarile dintru dânsii arii mueri multe; şi, când
moare bărbatul, să făcu giudeţi tari pentru bărbat şi pentru mueri, care au fost mai dragă
bărbatului ei. Iar care vor alegi cu toţii ca i-au fost mai dragă, aceea să laudă de barbaţie şi de
mueri, şi mergi de să giungie asupra mormântului bărbatului ei: o giungie cini-i iaste mai
aproape; şi, ase, să groapă într-un locu cu bărbatu. Iar celorlalte iaste foarte cu ruşini mari, pentru
căci rămasară necinstite; că mare ocară iaste la dânşii aceasta.”
(Herodot, Istorii, Cartea a V a, 5, p.256)
Aşadar, se observă limpede că aceste obiceiuri (al vânzării fetelor de măritat, al cultului
naşterii şi al morţii şi al sacrificării soţiei defunctului), sunt, la origini, indo-iraniene, ele fiind
aduse în Europa de acele triburi din Podişul Pamir, adică de ,,saci” sau ,,dai” (ce s-au numit, mai
apoi ,,daci”), răspândindu-se nu doar în Munţii Apuseni şi-n N.V. Daciei, ci mult mai departe,
până înspre părţile Veneţiei chiar:
,,Iar pravilele sunt acestea, carile socotescu cum iaste înţalept obicei, şi înţeleg că şi la
Veneţia încă făcu aşa.
La toate satile, preste tot anul, era obicei, când era fetile de măritat, le aduna toate la un
locu, şi atunce stă înpregiurul lor barbaţi (i). Şi scula câte pre una, de tot vinde, telalul
(negustorul ambulant, n.n); întâi pre cei mai frumoasă. Şi, după ce afla aceea aur mult (telalul
câştiga mult aur pe ea, n.n), scotia pe alta, tot pre rând, cari cum era. Şi le vinde, să le fie fimei.
Deci câţi era din vaviloneni (babilonieni, n.n) să însoari şi avea prileji, aceia căuta ca să-i ia cele
mai frumoasă. Iar câţi era din cei mai săraci, aceea nu mai căuta de frumoasă ci numai ş-o lua ş-i
da câte oarece”.
(Herodot, Istorii, Cartea I, 196, p.78)
Deducem, aşadar, de aici că obiceiul vânzării fetelor pe aur (care, culmea, s-a păstrat
până azi la rromi!) vine dinspre Sumer, din părţile Babilonului, încât bănuim că sumerienii
pelasgi au tot urcat pe Eufrat, pân ce-au ajuns în N. Africii (Egipt, Cartagina), iar de aici, din
Egipt, s-au îndreptat spre miazănoapte, spre Dunăre.
Trecând-o, a ajuns în Carpaţi, iată, chiar mai sus, unde, probabil, s-au întâlnit cu
,,coloana” iraniană, ce venise pe ,,via nordică”: N. Mării Caspice-sudul Rusiei-N.V. Mării
Negre-Tyras/Nistru-Carpaţi, ajungând, se vede, până înspre Veneţia, după cum ne spune însuşi
Herodot.
Acest lucru ni-l confirmă, lingvistic, ziceam, Teodor T. Burada, atunci când spune că de
la Cherson/Sevastopol până înspre Veneţia (mai precis în Insula Veglia şi la friulanii din Istria)
se vorbea româneşte, mărturie fiind colindele comune tuturor acestor seminţii traco-gete, încât se
vede clar că la baza limbii române stau limba tracă şi limba pelasgă (aramaica).
 Că limba traco-getă e de sorginte pelasgă (aramaică) nici nu mai încape îndoială. Pentru
aceasta e de ajuns să citim dicţionarul român-aromân şi ne vom da pe deplin seama că traco-geta
este cea mai veche din Europa.
Aşa că, nu e de mirare de ce ,,prisletii midi” (pripăşitii, pribegii mezi), respectiv agatârşii,
trausii/tauriscii, cristonii şi alţii veniţi pe ,,via nordica” să fi fost tracizaţi într-un secol-două cel
mult, fiindcă, iată, geţii erau de baştină şi aveau ,,pravilele” lor, pe care şi le-au impus
,,veneticilor”, iar aceştia au fost nevoiţi să le accepte, dar şi aceştia, la rându-le, şi-au impus şi ei
asupra noastră obiceiurile lor, aşa cum ar fi plătirea bocitoarelor (la noi, în Apuseni, şi la
egipteni), ori purificarea prin foc.
Acest obicei numit ,,D-aolică mare!”, se păstrează şi azi în Oltenia.
Obiceiurile menţionate au venit, aşadar, atât pe ,,via nordică” dar, mai ales, pe ,,via
sudică”, sumeriană, a Eufratului; respectiv, de la egiptenii pelasgi, care-şi aveau rădăcinile în
Fenicia şi-n Sumer. Şi tot acolo, la Vavilon (Babilon), în Mesopotamia, sumerienii aveau
obiceiul să-l scufunde (să-l îngroape) pe cel mort în miere să-l jelească (plătind, evident,
bocitoare, precum noi, azi, în Apuseni şi chiar în Maramureşul istoric):
,,Şi să îngroapă (babilonienii, n.n) în miiare (miere, n.n) şi plânsurile (bocetele, n.n) le sunt
ca şi la Misiru (Egipt, n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea I, 198, p.79)
Această informaţie ce ne-o oferă Herodot, vine în susţinerea ideii noastre, conform căreia,
pelasgii veniţi pe ,,via Eufrat” au ajuns în Fenicia, Egipt, Cartagina, Grecia, Tracia, Carpaţi,
lăsându-şi ,,amprenta” nu doar în limba (limba pelasgă) ci şi în obiceiul cultului naşterii şi al
morţii.
Cum aceste două concepte filosofico-teologice vorbesc, de fapt, de cultul nemuririi
sufletului, înclinăm să credem că primii care au ajuns în Carpaţi, trecând Dunarea, au fost
pelasgii egipteni, iar după ei (nu prea la mult timp: câteva secole, 2-3, poate!?) au venit iranienii,
pe ,,via nordică”, aducând cu ei cultul soarelui şi al sacrificării femeilor.
Cu siguranţă că şi la daci a existat acest cult al sacrificării femeilor, dar n-a ţinut, cred,
decât până la apariţia lui Zamolxes, când acesta a pus un accent deosebit nu doar pe marile
reforme ale Statului Geto-Dac, dar şi-a impus viziunea şi asupra nemuririi sufletului, privit, însă,
nu din unghiul sacrificiului uman, ci mai degrabă al ofrandei, îndeosebi în produse ale
pământului.
Altminteri, nu se explică de ce până azi, în Ardeal, există o sărbătoare a primului om din
sat care iese, primăvara, la arat, iar în vară, Sărbătoarea spicelor, a secerişului grâului!
E surprinzator faptul că în toată opera sa, ,,Istorii”, Herodot nu vorbeşte nici măcar o
singură dată de daci, ci doar de geţi.
Vorbeşte, de asemenea, de mesageţi, de tirageţi şi tisageţi, toate aceste seminţii reieşind a
fi de origine tătărească:
,,Şi, supuind Chiros (Cirus, întemeietorul Statului Persan, n.n) şi această limbă (popor,
neam al babilonienilor, n.n) pofti ca să supui limba tătărască ce să cheama masa gheti. Această
limbă iaste mare si vitează şi lacuiaşti la răsărit, decinde (dincolo, n.n) de apa Araxului,
împotriva isidonilor.
Iar o gură a lui Araxu cură curată în Marea Caspică”.
sau:
,,Şi, murind împăratul masaghetilor, era rămasă o fimei al lui, pe nume Tomiris. Aceasta
împărăţia atunce.
Pre aceasta trimisă Chiros cu cuvântul, cercând-o ca să o ia fimei. Iar Tomiris, pricepând
cum, nu pre dânsa, ce împărăţia masagheţilor va să ia, nu vru să facă tocmala”.
(Herodot, Istorii, Cartea I 201, 202 si 205, p.79-80)
Omorându-i feciorul, pe Spargapeithis, hatmanul masageţilor, regina Tomiris avea să se
răzbune pe nesătulul de vărsare de sânge, pe Cirus, pe care l-a scufundat în foalele umplute cu
sânge ale unui taur:
 ,,Iar apoi biruiră masaghetii. Şi acolo peri ce mai multă oaste a perşilor şi singur Chiros
peri, împărăţând 29 de ani.
Iar Tomiris, înplând un foi (foale, pielea unui taur, n.n), căuta trupul lui Chiros, întru
morţi, şi aflându-l, l-au băgat în foalile cu sânle. Şi, suduind mortul, zice: <<Tu, fiind eu vie, şi
biruind cu războiul, mi-ai omorât ficiorul, prinzându-l cu vicleşug. Iar eu pre tini, după cum m-
am lăudat, te voi sătura de sânge>>.
Acestora, masagheţilor, le sunt hainile tătărăşti şi petrecirea. Şi sunt şi călări, şi pedeştri.
Au si arci, au şi sigeţi şi la suliţi le fac toate de aramă, iar misărci şi bârneţi şi altile le fac toate
de aur. Aşişderea şi la cai, la piept le făcu dzele (zale, n.n) de aramă, iar la frâie – tot cu aur. Iar
argint şi fier nu iaste la dânşii, iar aur şi aramă multă făr-de seamă”.
(Herodot, Istorii, Cartea I, 201, 202, 205, 214 si 215, p.79, 80 si 84)
Aceşti masageţi, asemeni indo-iranienilor (din care, de fapt, făceau parte, ei nefiind
tătari, cum credea Herodot) se închinau Soarelui, căruia îi jertfeau cai, adică exact aşa cum apare
capul de cal pe una din tăbliţele dreptunghiulare de la Tărtăria, ceea ce dovedeşte limpede că
originea acestor tăbliţe se află în N.V. Iranului; că de acolo au pornit pelasgii spre Carpaţi, ci nu
invers; că erau înrudiţi (adică din acelaşi neam) cu agatârşii, care, iată, au continuat să vină nu
doar prin sec. XV-XIV î.Hr., dar şi în sec. VI î.Hr., asezându-se pe cursul de mijloc al
Mureşului; retrăgându-se, probabil din calea lui Darius, regele perşilor, care trecuse Dunărea.
De la acei indo-irano-pelasgi, aşadar, ne vine nu doar cultul nemuririi sufletului, ci şi
cultul Soarelui şi al jertfei calului:
,,Şi numai soarilui să închină şi făcu jartvă soarilui cai. Şi aceasta li aste pravila, zicând
cum lui Dumnazău, carile iaste mai iuţi, ce iaste mai iuţi din toate dobitoacile să-i facă jartva
(Deci, socoteau că doar calul merita a fi adus drept jertfă Soarelui, fiindcă doar el era cel mai iute
dintre toate animalele pământului n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea I, Clio, 216, p.85)
Se subinţelege, din citatele de mai sus, că acei masageţi locuiau cam prin Gruzia de azi şi
că erau din neamul mezilor; că erau, cu adevărat, viteji; că se închinau Soarelui, jertfindu-i cai,
asemeni indo-iranienilor.
Se pare, însă, că Herodot ori traducătorul în limba română al ,,Istoriilor” acestuia îi
confunda pe iranieni cu tribul turanic al tătarilor.
Herodot ne-ar da de înţeles că masageţii ar fi înrudiţi cu agatârşii, ceea ce cred că e
adevărat.
În sfârşit, istoria rămâne, adesea, necunoscută! Totuşi cred că ar trebui să-i dăm dreptate
lui Herodot atunci când ne vorbeşte despre Heracles, cel mai de seamă erou al mitologiei
greceşti, care, odată ajuns la Ileis (Ilion, Troia, n.n) ar fi aflat într-o peşteră o fată, ,,giumătate
fată, giumătate năpârcă den brâu în gios şi, aflându-să, să se fi merat (îndrăgostit, îndulcit, n.n)
de dânsa”.
Cu ea, zice marele istoric, a făcut Heracles trei feciori: Agathirsu, Ghelonos şi Schithis.
Din ei, aşadar, ar descinde agatârşii, gelonii şi sciţii, iar din Schithis ,,să se fi născut
tătarii cei ce sunt împăraţi tătărăşti”:
,,Tătarii păstori, lăcuind la Asiia şi înfrângându-i masagheţii cu războiul, să fie trecut la
apa Araxului, asupra pământului celorlanţi tătari, ce le zicu cimerisi (cimerieni, n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, 11, p.197)
sau:
,,Şi aşa, ceelalţi tătari i-au îngropat pre tot nărodul tătărăscu lângă apa lui Tiris (Nistru
iaste acesta apă).Şi încă gropniţa tot să cunoaşti, pentru că-i movilă. Şi, îngropând pre aceia, s-au
eşit din ţara lor, şi, intrând ceelalţi tătari, păstorii au găsit ţara pustii”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, 11, p.197)
Da, totul este posibil, însă nu trebuie să uităm că egiptenii pelasgi traversaseră Tracia,
trecuseră peste Dunăre şi urcaseră-n Carpaţi. Erau acolo cu cel putin 2-3 secole înainte de a veni
aceşti aşa-zişi ,,tătari”, păstori nomazi, care ocupaseră nordul Marii Caspice, Caucazul şi nordul
Mării Negre; mai apoi s-au îndreptat cu turmele înspre Carpaţi.
 E posibil, într-adevăr, ca în sec. XV-XIV î.Hr., spaţiul dintre Tyras/Nistru şi Carpaţi să fi
fost pustiu, fiindcă pelasgii egipteni fuseseră atraşi nu de stepa Răsăritului, ci mai degrabă de
Carpaţi şi de plaiurile şi de colinele Ardealului; mai cu seamă de aurul Apusenilor, lucru ce-i va
fi atras nu doar pe cei din cele două ,,valuri” venite pe ,,via Eufrat” şi pe ,,via nordica” a
Caspicei, dar, cum am spus, îi va fi atras şi pe agatârşi.
Se ştie că zvonul aurului e ca unda seismică, propagându-se cu o repeziciune uimitoare,
aşa încât credem că acolo, la Tyras/Cetatea Albă, pe Nistru, era ,,capitala” tirageţilor din care
făceau parte agatârşii (cei de origine iraniană, ci nu turanică), dar era şi leagănul naşterii lui
Ahile şi al triburilor elene!
Era, am putea spune, chiar capitala aurului, a mierii şi a grâului, de care aveau nevoie
toate insulele Mării Egee (Albe), dar şi Grecia Continentală şi chiar N.V. Asiei Mici, Troia
însăşi!
Că agatârşii erau şi ei tot de neam iranian (,,tătărăsc”, cum, în mod eronat, ar fi spus
Herodot) nu mai încape îndoială, de vreme ce descindeau din acel Agatirsos (de care vorbea şi
Vasile Pârvan, în ,,Getica” sa), fiul lui Heracles şi al unei babiloneene, adică al unei sumeriene
de o rară frumuseţe, negricioasă, unduitoare şi mlădie ca o şerpoaică!
Despre agatârşii veniţi în secolul VI î.Hr. în Dacia, pe Mureş (în zona unde au fost
descoperite Tăbliţele de la Tărtăria – toponim cu sonoritate turanică, deşi tăbliţele sunt
iraniene!), Herodot are numai cuvinte de laudă, punând în evidenţă, în special, aplecarea lor spre
tot ce e frumos sub soare, în viaţă, încât vedem în ei pe cei care l-au dat pe Zamolxes, despre
care V.Pârvan ne spune foarte clar cĂ nu era dac, ci venise în Dacia.
Venirea agatârşilor în Dacia corespunde, temporal, cu perioada în care a vieţuit
Zamolxes (sfârşitul sec. VI-începutul sec. V î.Hr.), cel care făcea parte din casta regală şi
sacerdotală a agatârşilor (ceea ce denotă că aceştia erau foarte bine organizaţi din toate punctele
de vedere); care a studiat în Grecia, Creta şi Egipt, împreună cu Pitagora; cel care avea sa
reformeze din temelii Statul Geto-Dac!
Iată ce ne spune Herodot despre agatârşii care se trăgeau din greci (Heracles) şi din
sumerienii babilonieni:
,,Iar agatârşii sunt oameni gingaşi şi poartă şi aur. Şi cu toţii fac treaba muerilor de opşte
(se împerecheză în comun, n.n), pentru ca să se cheme toţi rudenie şi să nu aibă zavistie între ei.
Iar cu pravilile thrachilor să ţin şi aceştia (adică, au fost tracizaţi ori aveau aceleaşi pravile,
pelasge, n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, Melpomeni, 104, p.223)
Aşadar agatârşii descindeau din acel Agathirsu, fiul cel mare al legendarului grec
Heracles şi al ,,şerpoaicei” babiloneene – o frumuseţe de fată, desigur, ar vrea să ne spună
legenda, care se remarcă prin fragezimi unduitoare, arămii-măslinii, a carei gingăşie (despre care
ne vorbeşte, iată, Herodot) a lăsat-o agatârşilor drept moştenire genetică.
De la grecul Heracles, simbol al forţei şi al virilităţii, agatârşii au moştenit, într-adevăr,
curajul şi dăruirea în luptă, demnitatea şi dorinţa de a trăi în iubire deplină şi-n libertate, dar au
moştenit şi înţelepciunea şi iubirea de adevăr.
Altminteri, nici că i-am putea înţelege, de vreme ce, odată ajunşi la Dunăre (după ce
cuceriseră Egiptul, Grecia şi Tracia) si-i învinseseră pe geţi – cei mai viteji şi mai drepţi dintre
traci – au avut curajul să-i înfrunte, cu o firească şi dezarmantă simplitate bărbătească, pe tătari,
vecinii lor, care le cereau insistent ajutorul în lupta împotriva lui Darius, fiul lui Istaspe şi
nepotul lui Cirus, întemeietorul Statului Persan.
Trecând Dunărea pe podul de vase construit de ionii din Asia Mica (colonişti; fuseseră
alungaţi, din Grecia, de ahei; proveneau din Carpaţi, trăgându-se din Deucalion, după cum am
mai spus într-o lucrare precedentă), Darie ajunse în ,,ţara tătărască”, aşa cum o numeşte Herodot,
deşi, în realitate, era ţara geţilor, ale căror neamuri erau masageţii (sau mesadgeţii-denumire
derivate de la mezi, care erau un trib iranian, din care provine numele de Media, care s-a extins
în Gruzia de azi, vechea Colchida, unde era lâna de aur şi unde trăiau amazoanele, pe care
agatârşii au reuşit să le îmblânzească, căsătorindu-se cu ele şi făcând copii, fără a putea, însă, să
le schimbe obiceiurile războinice, luptele, vânătoarea de pe cai, cu arc şi săgeţi etc.) şi tisageţii,
adică geţii nordici, cei de la Tisa, încât, iată, nu-i de mirare de ce cei mai mulţi istorici, etnografi
şi folclorişti vorbesc tot mai des de acest neam tracic al geţilor sau al getulilor, încât nu ne
surprinde că Herodot nu spune nicăieri vreo vorbă despre daci, dar despre geţi, destule!
Acei mesageţi ai Mediei (aflată în N.V. Iranului, cu capitala, mai târziu, la Ecbatana,
locuită de mezi; cucerită în 550 î.Hr. de Cirus II) sunt, probabil, un amestec al mezilor şi al
egiptenilor lui Sexoxtris, împăratul Egiptului, care a supus multe neamuri: începând din unghiul
Mării Roşii, iar de la Asia a trecut la Europa, supunându-i pe traci si pe tătari; apoi, în Colchida,
unde Sexoxtris a şi lăsat o oaste, încât până şi îmbrăcămintea şi limba (dar şi unele obiceiuri) le
sunt asemănătoare.
Cum despre acestea am mai vorbit la începutul lucrării de faţă, să revenim, însă, la
agatârşi şi la tătarii care le cereau ajutorul împotriva lui Darius, persul:
,,Şi, mergând tare, sosi în Ţara Tătărască şi agiunsă la amândouă oştile tătărăşti. Şi,
ajungându-i, îi gonea, fiind ei depărtaţi cale de o zi, şi Darie tot îi gonea, nimica nepărăsindu-i.
Şi ei, după cum s-au sfătuit, fugiră în ţara celor ci să ferea de ajutorul lor şi, întâi, în ţara celor cu
haine negri (melanhleenilor, adică ,,ţara crescătorilor de albine” ţara producătorilor de miere?!
n.n) şi apoi, trecură şi la androfaghi (celor care mâncau oameni, canibalii de pe ţărmul N.V. al
Mării Negre, n.n) şi, tulburând şi pre aceştia, ajunsără la nevrida, şi tulburându-să şi aceştia,
mearsă la agathîrşi. Iar agatharşi, văzând şi pre vecinii lor cum fug şi pre tătari cum fug, le
porunciră, cu un sol, tătarilor, să nu intre întru hotarăle lor, zicându-le cum, de vor intra, intâi
întrudânşii vor da razboi. Şi, zicând aşa, întâi să gătiră cu toţii şi eşiră gata agatârşii la hotar,
având gând să se apere. Şi melanhlenii, şi androfagii, şi nevrii, intrând tătarâi cu perşii dinpreună
prin ţarile lor, nici îşi adusără aminte de vitejie, nici să apucară de altă nimica, ci tot fugea
înlontrul, cătră meazănoapte, fiind spăimântaţi. Iar tătarii la agatharşi nu vru să meargă, pentru că
ei sta gata la hotar; ci din pământul nevrilor, iarăşi să întoarsără la ţara lor”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, Melpomeni, 125, p.229-230)
Cum tătarii i-au tot hărţuit pe perşi, neîndrăznind să se confunte cu aceştia în cîmp
deschis, Darius s-a văzut nevoit să revină la podul de vase de la Dunare (contruit în punctul de
unde se desfăceau gurile Dunarii – Isaccea de azi sau Oblucita, cred), unde ionii fideli îl aşteptau.
Astfel, oastea perşilor s-a văzut nevoită să treacă iarăşi în Tracia, fără vreo bucurie în inimă. Din
contră!
Se pare, însă, că, neajutându-i, tătarii melanhlenii, antropofagii şi nevrii s-au confruntat
cu agatârşii, iar aceştia au fost nevoiţi să părăsească spaţiul ce-l ocupau în aşa-zisa ,,Ţară
Tătărască”, şi să emigreze spre Apus, trecând prin teritoriul tirageţilor şi îndreptându-se spre
Carpaţi, respectiv spre Ardealul de azi, unde s-au stabilit pe cursul de mijloc al Mureşului, în sec.
VI î.Hr.
Într-adevăr, perioada domniei lui Darius I (522-486 i.Hr.), fiul lui Istaspe şi nepotul lui
Cirus, întemeietorul Statului Persan, corespunde, temporal, cu secolul în care agatârşii au ajuns
în Ardeal!
Aşadar, fugiseră!
Iată ce ne spune, în acest sens, şi V.Pârvan, în ,,Getica”:
,,1.Agathyrşii, Gelonii şi scythii sunt fraţi (cum zicea şi Herodot, n.n); că dintre ei, însă,
numai scythii au rămas în Scythia, în vreme ce ceilalţi doi fraţi au plecat din ţara scythică”
(,,Ţara Tătărască”, n.n)
,,3.Că <<agathyrşii>>, adică oamenii regelui care-I va fi condus spre Apus un
<<Agathyrsos>> oarecare (cf.numele conducătorului Scythilor împotriva lui Dareios,
un<<idanthyrsos>>: IV, 76, 120, 126, 127), locuiau la râul <<Maris>>, care ,,curgând de la
agatârşi, merge să se verse în Istros” (IV, 48), - ceea ce, după descoperirile arheologice mai sus
înşirate e perfect exact.
4.Că totuşi agathyrshii erau – cel puţin pe vremea lui Herodot – un neam deosebit de
schyţi (un amestec de traci, de egipteni şi de mesageţi/mezi, cred, n.n) – un neam deosebit de
scythi şi carii locuiau dincolo de graniţele Scythiei propriu-zise.
 Ei sunt, e drept, iubitori de viaţă uşoară şi poartă pe ei multe podoabe de aur - <<purtând
cele mai multe obiecte de aur>> - şi sunt înclinaţi spre polygamie (lucru remarcat şi de Stravon,
atunci când vorbea despre geţi, n.n), că scythii şi ceilalţi barbari, <<dar apropiindu-se de traci
prin celelalte obiceiuri>>, în vreme ce dinpotrivă neurii (nevrii, cum apar la Herodot, n.n)
foloseau legile scythice. Prin urmare, e clar: Herodot are ştiri precise, atât geografice cât şi
etnografice. Dar el are şi informaţii politice precise: conflictul dintre Ariapeithes (termenul, se
observă, clar, e de origine iraniană, cu referire directă la ,,arieni”; inclusiv sufixul iranian ,,es”,
n.n), care domnea la Rasărit de Nistru, şi Spargapeithes, care domnea în Carpaţi (IV 78) este
bine cunoscut şi l-am analizat cu alt prileji.
Nu e însă superfluu să ne oprim asupra faptului ca numele regelui agathyrşilor,
Spargapeithes, de pe vremea lui Ariapeithes, tatăl lui Skyles (c.a 500 i.Hr.) este identic cu
numele regelui scythilor de la Nipru (IV 76) cu patru generaţii înainte de Idanthyros, deci de prin
sec. VII ori cel mai târziu prin a. 600 i.Hr. şi cu numele generalului masageţiilor Spargapeithes,
feciorul reginei Tomyris, biruitoarea lui Cyrus (Herodot, I, 211 si urma). Aceste cunoştinte
relativ bogate asupra agathyrşilor, foşti sciţi, iar pe vremea lui Herodot tracizaţi, nu se pot
explica decat într-un singur chip: între Ardeal şi Olbia, vechiul drum de invazie scitică, prin
Basarabia şi Moldova de Jos, funcţiona mereu şi , la Tyras (Cetatea Alba, azi, n.n), unde,
desigur, se făcea schimbul de mărfuri între olbiopoliţi şi thracii din Apus, se puteau afla multe
lucruri cu privire la Ţara Aurului şi la locuitorii ei”.
(V.Parvan-Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, pag.26)
În ceea ce mă priveşte, eu îmi susţin acelaşi punct de vedere, referitor la apariţia
agatârşilor în Ardeal, şi anume: acela că agatârşii au fost nevoiţi să părăsească aşa-zisa ,,Ţară
Tătărască”, datorită faptului că nu-i sprijiniseră pe tătari, pe melanhleeni, pe antropofagi şi pe
nevri în lupta împotriva regelui Persiei, Darius I, fiul lui Istaspe, asemănându-se, din acest punct
de vedere, cu geţii nord-dunăreni care avuseseră demnitatea şi curajul de a-l înfrunta pe Darius,
chiar dacă fuseseră înfrânţi.
Ciudat e însă un alt fapt, şi iată care: Darius I nu i-a atacat pe agatârşi!
De aici şi din răspunsul dat de agatârşi tătarilor (la cererea acestora din urmă), deduce că
atât perşii cât şi agatârşii ştiau prea bine că ambele seminţii aveau o rădăcină irano-pelasgă
comună, trăgându-se din neamul pasargadilor şi al mezilor.
Răspunsul ce-l dau agatârşii solilor tătari, veniţi să ceară ajutor, e, însă, plin de
înţelepciune, fapt ce dovedeşte că agatârşii nu erau doar ,,gingaşi şi iubitori de aur”,
împodobindu-se cu podoabe scumpe şi iubind pătimaşi femeile, dar dovedeşte că aveau deja o
bună organizare socială, economică, politică şi teologică, dar şi o diplomaţie abilă, străveche,
pelasgă; în plus, răspunsul lor denotă respectarea cu rigurozitate a unor principii morale, ceea ce
ne determină să conchidem că aveau o castă sacerdotală deosebită.
Altminteri, nici că s-ar putea interpreta altfel răspunsul pe care ei îl dau solilor tătari, care
(se subîntelege, desigur, din dialogul cu aceştia) nu aveau ,,pravile” (adică, acele cărţi de legi!)
asemeni tracilor şi agatârşilor, pe care să şi le respecte.
Când unii respectă legea, iar ceilalţi nu, între unii şi alţii nu va putea fi niciodată pace!
Iată răspunsul ce-l dau agatârşii solilor tătari aflaţi în grea cumpănă:
,,De vreme ce nu voi aţi fi început strâmbătatea cătră perşi întâi şi aţi fi început război
cătră dânşii şi ne-aţi zice acestea cuvinte carile ne ziceţi acum şi vă rugaţi, v-am crede cum
adevărat grăiţi voi, şi noi v-am asculta şi am faci precum ne ziceţi voi. Iară voi fără de noi aţi
intrat în pământul persului şi le-aţi ţinut împărăţia cât au vrut Dumnăzău.
Acum, când vra Dumnăzău, îi scoală pre aceia şi vin şi ei asupra voastră, dându-vă plata
cum le-aţi dat şi voi lor. Iar noi, de când suntem, nici odinioare n-am făcut acestuia fel de oameni
strâmbătate, nici mai nainte, nici pără acum.
Iar de va începi a veni în ţara noastră şi a faci strâmbătate, nici noi nu vom suferi. Iar
până unde nu ne vor dodeii (supăra, n.n), noi vom şidea acasă-ne; pentru că noi aşa cunoaştem
cum vin asupra celor ce au fost pricina strâmbătăţii; asupra acelora vin perşii, nu asupra noastră”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, Melpomeni, 119, p.227-228)
 Aşadar, agatârşii se dovedesc a fi nu doar un neam de oameni viteji, dar şi înţelepţi şi cu
teamă de Dumnezeu, încât înclin să cred că nu întâmplător e faptul că, pe cursul de mijloc al
Mureşului (unde se stabiliseră ei, în secolul VI î.Hr.), au fost descoperite renumitele Tăbliţe de la
Tărtăria!
Cu siguranţă că tracii îi considerau pe agatârşi (ori, mai bine zis, ştiau sigur despre ei) ca
fiind veniţi din aşa-zisa ,,Ţara Tătărască”.
Cred că de aceea (de atunci şi până astăzi) tracii i-au pus locului aceluia numele de
Tărtăria, fiindcă acolo, într-adevar, se aşezaseră ei, agatârşii, aşa încât Tăbliţele de la Tărtăria
consider că le aparţin acestora, ci nu dacilor, care veniseră, ziceam, dinspre părţile indo-irano-
sumeriene (dar prin sec. XV-XIV î.Hr.) fiind, desigur, înrudiţi cu agatârşii.
Cum geto-dacii şi agatârşii aveau aceleaşi obiceiuri, ,,mergând” după aceeaşi pravilă, cea
a tracilor, bănuim că tracizarea agatârşilor s-a făcut aproape de la sine, ceea ce dovedeşte că
limba şi obiceiurile le erau comune, ori foarte apropiate. Altminteri, procesul de ,,tracizare” n-ar
fi fost posibil decât în sens invers: adică geto-dacii să fi fost ,,agatârşizaţi”, lucru ce nu s-a
întâmplat.
Aceasta mai dovedeşte, însă, şi altceva: numărul geto-dacilor era foarte mare, în raport cu
cel al agatârşilor.
La rându-le, se pare că agatârşii (care iubeau foarte mult aurul şi arama) au fost cei care
au exploatat intens aurul din Munţii Apuseni, ei fiind cunoscuţi, în ,,Istoria Romană” a lui
Cassius Dio acei ,,apuli”, adică oameni din Apulum (Alba-Iulia de azi), înalţi, vânjoşi, foarte
harnici, demni, curajoşi, cinstiţi, aplecaţi spre frumos şi spre cele divine.
Cu siguranţă că Tăbliţele de la Tărtăria au aparţinut marelui preot al agatârşilor, care
credeau în Dumnezeu (,,voi fară de noi aţi intrat în pământul perşilor şi le-aţi ţinut împărăţia cât
au vrut Dumnăzău”.), dar, cu siguranţă, i se închinau Soarelui, fără, însă, a-i aduce jertfe în cai,
aşa cum făceau indienii, de exemplu.
Poate că acele Tăbliţe vor fi fost purtate de însuşi Zamolxes, despre care cred că venise în
Ardeal odată cu agatârşii!
De asemenea, nu e ceva exclus ca la Tărtăria să nu fi fost chiar un templu închinat
Soarelui, unde să fi oficiat o preoteasă, asemeni celei de la Delfi, să zicem, fiindcă lângă tăbliţe
au fost găsite şi osemintele unei femei!
Evident, e o supoziţie, dar adevărul trebuie căutat, ori cel puţin intuit!
Că Zamolxes, prin structura sa filosofico-teologică, prin echilibrul şi armonia interioară
se aseamănă întocmai agatârşilor, nu mai încape îndoială, de vreme ce nu doar Strabon, dar şi
Herodot vorbeşte despre el ca despre cel mai de vază ,,get”! Deci, get, nu dac!
Amândoi aceşti oameni de vază ai culturii antice spun clar despre Zamolxes că era get.
Da, get, dar din neamul agatârşilor, care şi ei, la rândul lor, făceau parte din marele neam
al geţilor, care (după cum spuneam) se întindea din N.V. Iranului, în Gruzia de azi şi până la
Dunăre, iar spre nord, până dincolo de Tisa.
Iată ce ne spune Herodot despre geţi şi despre Zamolxes:
,,Şi, pănă a ajunge la Dunăre, (Darius, n.n) întâi supusă pre gheti, cei ce zicu că sunt făr de
moarte: pentru că alalţi thraci (tracii sud-dunăreni, n.n) s-au dat toţi fără de război sub ascultarea
lui Darie; iar aceştia, stând împotrivă (luptându-se cu perşii, n.n), căzură în robie, fiind dintru toţi
thrachii mai drepţi şi mai viteji.
Şi aşa socotescu eu să fie fără de moarte, pentru că ei pre cini trimit la Zamolxes, zicu că
nu moare. Şi acestuia unii zicu şi Gheveleis. Pentru că în toţi 5 ani arunca sorţi, şi cela ce-i cade
şorţul, în dată îl trimit sol la Zamolxis, poroncindu-i ce le vor fi lor rugile. Şi-l trimit aşa: unii
dintru dânşii sunt orânduiţi şi au suliţa, şi alţii îi leagă şi mânule şi picioarile. Şi, aşa, ceia îl
arunca în sus, şi alţii îl sprijinescu în suliţă. Deci de va muri curând, atuncea le primeşte
Zamolxis ruga lor; iar de nu va mori, ei îl lasă pre acesta, hulindu-l cum iaste om rău şi aleg pre
altul de-l trimit ei acolo.
Aceşti thrachi sigeată şi dau cu suliţa în sus când tună şi fulgeră, înfricoşind pre
Dumnăzău, socotind cum alt Dumnăzău nu iaste, fără de numai al lor.
 Şi acest Zamolxis, după cum zic grecii de la Marea Neagră (Deci, Herodot a fost în
cetăţile greceşti de pe ţărmul de V. al Pontului Euxin, n.n), să fie fost grec (categoric nu poate fi
vorba de o origine greacă a lui Zamolxes. Mai degrabă, numele lui s-ar putea traduce din
sanscrita iraniană, însemnând, probabil, Zeul cel Mare, respectiv Marele Preot! n.n) şi să fie
slujit la Samos, la Pitagora filosoful; mai apoi, slobozindu-l filosoful şi câştigând el oarece bani
(pe ce?! n.n), s-au întors acasă-şi (Adică într-una din cetăţile greceşti de la Marea Neagră?!
Categoric, nu! El s-a întors în Geto-Dacia! n.n). Si fiind thrachii nişte oameni păţiţi rău şi
oarecum prostateci (Ar fi putut niste ,,prostateci” să-l trimită pe Zamolxes la studii, împreuna cu
Pitagora, la Şcoala lui Pherekydes din Samos, în Creta, să studieze legislatia, şi-n Egipt, la Teba,
Memphis şi Helliopolis, unde i-a avut ca dascăli pe cei mai mari învăţaţi ai lumii antice, Teba
fiind cunoscută de oricine a fi ,,capitala teologică a lumii antice”! În plus, e de mirare cum, la
doar 100 de ani după ce Zamolxes plecase din Egipt, împlinit spiritual, el, Herodot – asemeni lui
Platon şi lui Eudoxos, matematicianul, toţi trei fiind contemporani – nu aflaseră că Zamolxes
trecuse prin aceleaşi faimoase academii de cultură filosofică, teologică, lingvistică, cosmogonică,
astrologică?! Adică, Platon în ,,Carmides” – dialogul dintre Socrate şi Carmides – ne lasă să
subînţelegem că fusese şi el în Geţia, în Patria lui Zamolxes, să studieze medicina, dar şi plantele
medicinale şi efectul acestora asupra bolilor organismului uman, iar el, Herodot, nu aflase despre
noi decât că eram nişte…,,prostateci”?!
Cred că e de prisos orice comentariu! Dacă Cicero a spus despre Herodot că este
,,părintele istoriei”, eu aş zice că este, mai degrabă un ,,dascăl ranchiunos”! n.n), mergând el
acolo şi ştiind obiceile greceşti si a celui preînţălept Pithagora (,,Prea înţelept”, fiindcă era grec?!
Dar, oare, mesajul Tăbliţelor de la Tărtăria nu e cu mult mai înţelept decât Pitagora, care şi-a
însuşit propria-i teorie de la egiptenii care, pe baza acestei teorii, ridicaseră, cu 2500 de ani mai
înainte de Pitagora, acele vestite Piramide, ce constituie şi azi una din cele 7 minuni ale lumii?!
Această teorie nu o luaseră egiptenii de la fenicieni, aşa cum, tot de la aceştia, luaseră şi
teoria numerelor – tabla înmulţirii – iar grecii, în sec. IX î.Hr., tot de la fenicieni luaseră scrisul?!
Noi, ,,prostătecii, aveam – după cum oricine poate vedea pe acele Tăbliţe de la Tărtăria –
cel mai vechi scris din lume – prima scriere sumeriană, hieroglifică, adică folosind ideograme şi
pictograme.
Şi-atunci, cine-i ,,prostatec”?! Sau, mai bine zis, cine-i şiret?! Grecul, desigur! n.n), şi aşa
au făcut o casă şi au fost chiemând pre cei mai de folos dintre thraci şi i-au fost ospătând acolo în
casă. Şi le-au fost zicând într-acest chip: cum nici el, nici prietenii lui nici cei ce vor naşte din ei
nu vor mai muri, ci vor mergi la acel locu undi tot binile îl vor avea (E vorba de cultul indo-
iraniano-pelasg al nemuririi sufletului, n.n). Şi dintre câte face acesta, făcu o casă supt pământ (o
peşteră n.n); şi, gătind casa numai ce peri dintre thrachi şi intră acolo în casă şi şăzu trii ani, şi ei
îl poftea şi-l plângea ca pre un om mort. Şi, al patralea an, li s-au arătat şi, asa, au crezut toate
câte i-au învăţat”.
(Herodot, Istorii, Cartea a IV a, Melpomeni, 93, 94 si 95,
p.220-221)
Casa despre care ne vorbeşte Herodot este, de fapt, o peşteră pe care Zamolxes le-a cerut
geţilor să i-o cioplească în ,,carnea vie a muntelui”, după cum bine zicea N. Densuşianu în
,,Dacia preistorică”.
În vara acestui an (2014) am descoperit peştera despre care face vorbire şi Strabon,
în ,,Geografia” sa, acesta aducându-ne informaţii extrem de preţioase, referitoare la ,,locaţia” sa,
la rostul acesteia, dar şi la împrejurimile peşterii.
,,Peştera lui Zamolxes”, după cum corect, cred, am denumit-o, se află în comuna
Racoviţa (judeţul Vâlcea), chiar în marginea Oltului, în Muntele Cozia (Kogaionon, cum îi
spunea Strabon).
Ce mi s-a părut, iaraşi, extrem de interesant, în afară de Peştera lui Zamolxes, e o lucrare
care va stârni (cu siguranţă!) interesul tuturor arheologilor din lumea aceasta, şi anume: la
aproximativ 15-20 de metri de Peştera lui Zamolxes, exact la acelaşi nivel, deasupra Oltului, şi
tot de aceeaşi mărime şi de aceeaşi formă, ovală, cu intrarea din peşteră, se află un ,,dop de
piatră” – un bolovan uriaş, cioplit cu dalta, desigur – aşa cum se pot vedea şi azi în Pustiul Sinai;
aşa cum era şi ,,bolovanul” sau ,,dopul” de la intrarea în mormântul Mântuitorului, Domnul
nostru Iisus Hristos, mormânt ce şi-l făcuse pentru el Iosif din Arimateea.
Cum nimeni nu ne-a sugerat măcar unde a fost înmormantat Zamolxes, marele preot al
geto-dacilor, rege şi zeitate supremă, mai apoi, înclin să cred că acolo se află mormântul său, ci
nu într-una din cele două camera ale peşterii, care au forma unui melc marin de pe Nil!
Încăperea din dreapta intrării ,,sugrumă” vocea, o disipează parcă (poate că acolo îi
primea Zamolxes pe fruntaşii geto-dacilor, la sfat!), iar cea din stânga, fiind o adevărată cameră
de rezonanţă, vibraţia vocii amplificându-se în mod cu totul şi cu totul surprinzător!
Cum în această cameră, înspre Răsărit, se află o firidă, cred că acea cameră era locaşul
pentru rugăciune.
Rugându-se, intonând imne închinate Soarelui (ca agatârşii şi indo-irano-sumerienii
pelasgi, mesopotamieni şi egipteni), probabil aprindea în acea firidă, un opaiţ, iar incantaţiile sale
se amplificau, făcând să răsune, parcă, întregul munte sfânt al geţilor, Kogaiononul/Cozia!
Şi în prezent (după 2500 de ani!) acea firidă este încă afumată, semn clar că acolo, în
acea cameră, era ,,altarul lui Zamolxes”!
Cât priveşte moartea şi îngroparea sa, trebuie sa ne raportăm, cred, nu la felul în care se
îmbălsămau faraonii Egiptului, ci mai degrabă la scufundarea în miere a trupului celui defunct,
miere ce umplea sicriul de aur, aşa cum obijnuiau să o facă babilonienii. Apoi acel sicriu de aur,
plin cu miere, se aşeza într-o gropniţă de piatră.
Susţinem această idee, din două consinderente: agatârşii se înrudeau (după mama lor,
stră-strămoaşa) cu babilonienii, iar al doilea, că Dacia a fost dintotdeauna recunoscută pentru
flora sa subcarpatică şi alpină şi, evident, pentru efectele extrem de benefice ale mierii
(recunoscută în lumea antică, meridională), ce se exporta în cantităţi foarte mari: la fel ca şi grâul
şi aurul.
Acest lucru a fost remarcat de însuşi Herodot, în ciuda faptului că îi credea pe vechii traci
(moşii şi strămoşii nostri) a fi ,,prostateci” (prostănaci!).
Iată ce zicea Herodot, referindu-se la mierea geto-dacilor:
,,Iar thrachii zicu cum decinde (dincolo, n.n) de Dunare sunt albini foarte multe, şi pentru
albini nu pot oamini să lacuiască (Deci, de aceea n-a locuit Zamolxes, în Kogaionon/Cozia, ci la
Pontul Euxin, cum susţinea Herodot!! Fără comentarii! n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea a V a, Terpsihori, 10, p.257)
Nu cumva în acea ,,gropniţă cu dop” a fost înmormântat însuşi Zamolxes, fiind scufundat
în mierea cu care geţii umpluseră sicriul de aur?!
Nu e ceva exclus! În ceea ce mă priveşte, înclin să cred ca acesta este adevarul adevărat,
fiindcă mormântul e foarte aproape de Peştera lui Zamolxes şi se vede limpede, după cioplitura
în stânca sură, că atât peştera cât şi ,,gropniţa” sunt făcute de aceiaşi meşteri geto-daci, şi în
aceeaşi vreme, adică acum 2500 de ani!
În plus, în apropierea Racoviţei (jud. Vâlcea) pe teritoriul căreia se găseşte Peştera lui
Zamolxes, la doar câţiva Km., în comuna Titeşti, în nordul Ţării Loviştei, se află mormântul lui
Tihomir (1290-1310 d.Hr.), tatăl lui Basarab I (1310-1352 d.Hr.), întemeietorul Ţării Româneşti,
a cărui lespede de mormânt (aflată în punctul numit ,,Gruiul Plăcintei”), cât şi crucea de pe
mormântul acestuia (care se află, în prezent, în centrul comunei Titeşti) sunt inscripţionate cu
hieroglife; e drept, inscripţionate în chirilică, aşa cum era ,,moda” în Evul Mediu.
Dar această scriere hieroglifică nu se află în ţara noastră decât aici, în Ţara Loviştei, în
Masivul Cozia (vechiul Kogaionon, aşa după cum apare în ,,Geografia” lui Strabon) şi la
Tărtăria, pe faimoasele tăbliţe descoperite în 1961 de arheologul clujean N.Vlassa, iar lucrul
acesta nu e absolut deloc întâmplător, după cum întâmplătoare nu poate să fie nici denumirea de
Sarmizegetusa, capitala Daciei.
Cu siguranţă că (aşa cum spuneam) Zamolxes a fost cel care i-a pus acest nume, ce, în
traducere liberă, sună astfel: Fulgerul – Zeul Geţilor (getulilor) şi Sailor.
Deci, ,,Fulgerul – Zeul Geto-Dacilor!
 Zamolxes, agatârsul, era perfect conştient de originea sa nord iraniană şi sumeriană.
Îl citise, cu siguranţă pe Homer, care, în ,,Iliada”, vorbeşte despre ,,sai”, trib iranian, pe
care Herodot îi numeşte ,,dai”, dar şi ,,saci”/,,saki”, la fel ca Strabon şi ca
diac.prof.univ.dr.En.Vasilescu, în ,,Istoria Religiilor”.
Din acest neam al ,,sailor”/,,dailor” (dacilor) se trăgeau şi agatârşii, care (din câte
subînţelegem de la Herodot) făceau parte dintr-o mare seminţie, cea a geţilor, din care
descindeau nu doar geţii şi tyragetii, dar şi masageţii şi tisageţii; chiar tessageţii (geţii din
Tessalia).
Masageţii apar nu doar în N.V. Iranului, în Midia, fiind inrudiţi, aşadar, cu tribul mezilor,
dar îi găsim şi în vestul Mării Caspice, în Colchida (Gruzia de azi) şi în Caucaz, pe litoralul
Mării Negre.
Colchida era ţara unde Iason şi argonauţii săi fuseseră cu arca după lâna de aur, pe care
oricine o poate vedea, şi azi, ziceam, la Muzeul Naţional de IstoriE din Tbilisi (Gruzia).
Aceşti masageţi au ramas în istorie şi datorită reginei lor, Tomiris, căreia, murindu-i
soţul, ea şi fiul ei, Spargapeithes, i-au luat locul.
Cirus cel Mare, întemeietorul Statului Persan, i-a ucis fiul, prin vicleşug, spune Herodot; i
l-a atras într-o cursă, l-a îmbătat cu vin şi l-a ucis.
Mama sa, însă, regina Tomiris, şi-a răzbunat moartea ,,drag fiului ei” (cum ar fi spus
Teofana, mama lui Mihai Viteazul), scufundându-l şi înecându-l în sângele cu care umplusese
foalele unui taur.
Îl săturase de sânge!...
Iată, aşadar, cum erau masageţii: viteji şi iubitori de dreptate!
Dar nu tot aşa erau şi toţi geţii, care, iată, ocupaseră, la începuturile istoriei lor, nu doar
N.E., N. şi N.V. Pontului Euxin (Mării Negre) dar cei mai mulţi ajunseseră (înaintea tătarilor
turanici veniţi din fundul Asiei) pe ţărmii de vest ai Mării Negre, aşa încât, atunci când Darius I
al lui Istaspe şi nepot al lui Cirus cel Mare a ajuns la Dunăre, s-a confruntat mai intâi cu geţii,
care erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre toţi cei din marele neam al tracilor.
Dacă pe geţii din sudul Dunarii îi cucerise destul de uşor (aceştia închinându-i-se, adică
dându-i ,,pământ, apă şi vin”) geţii nord-dunăreni, însă, i s-au opus cu dârzenie, dar, până la
urmă, au fost copleşiti de numarul mare al perşilor.
Lângă geţi, mai spre nord de aceştia, se aflau rudele lor, agatârşii, care nu s-au temut de
perşi, ştiind nu doar că nu le făcuseră nicio supărare (aşa cum le făcuseră tătarii), dar, cu
siguranţă atât ei cât şi perşii se ţineau de rude; ştiau prea bine acest lucru!
Altminteri, nu se explică de ce agatârşii, aflaţi, teritorial, între geţi, tyrageţi şi tătari, dar
având ca vecini şi alte neamuri de-ale tătarilor (antropofagii, de exemplu, care mâncau oameni,
omorându-i , aşa cum făceau cu corăbierii greci care eşuau, din cauza furtunii, pe ţărmii de N.V.
ai Pontului Euxin), nu s-au temut deloc de perşii lui Darius, de parcă între ei ar fi umblat solii de
pace şi de frăţietate.
Aşa, cred, se explică de ce agatârşii nu le-au dat niciun ajutor tătarilor. Din contră, au
ieşit înarmaţi dinaintea tătarilor, gata de luptă, şi asta, fiindcă-i ştiau că nu făceau parte din
neamul lor ,,gingaş şi iubitori de podoabe de aur”!
Categoric îi considerau inferiori pe acei pribegi barbari veniţi din străfundurile Asiei, care
încă se mai aflau în stadiu de cannibalism.
Din cauza răutăţii şi sălbăticiei acestei rase tătărăşti, unii geţi s-au dus cât mai spre nord,
aceştia fiind tisageţii, iar alţii, spre N.V., spre Tyras (tirageţii) şi între Dunăre şi Carpaţi, cei mai
mulţi. Ei au fost cei care s-au luptat cu Darius.
Aşadar geţii, se pare (după cum reiese de la Herodot, dar şi la Strabon, când vorbeşte de
getulii din Libia şi Cartagina, despre care am mai zis într-o altă lucrare) îşi aveau rădăcinile în
N.V. Iranului şi-n sudul Babilonului, adică în S. Mesopotamiei, cam pe la Ur, la Haldei, de unde
pornise şi primul mare patriarh al evreilor, Avraam, îndreptându-se, însă, nu pe ,,via nordică”
urmată de neamul iranian al geţilor, prin Caucaz şi apoi spre ţărmii Mării Negre, ci pe ,,via
Eufrat”, şi oprindu-se în Ţara Canaanului, în Palestina şi-n Fenicia, din porturile căreia (Tir şi
Sidon) porniseră mai departe spre Egipt, Cartagina, Grecia si Pontul Euxin, întemeind strălucite
colonii, atât în N.V. Asiei Mici, cât şi pe ţărmii de vest ai Pontului Euxin, şi ducând cu ei toată
înţelepciunea lumii – înţelepciunea divină!
Chiar Herodot spune că cetatea Histriei noastre fusese întemeiată (secolul VII î.Hr.) de
,,prişleţii” (pribegii corăbieri) din Milet.
La rându-i, Miletul fusese (ca şi Efesul şi încă alte 10 oraşe) întemeiat de ionienii care
coborâseră din Carpaţi, conduşi de Ion, ,,zeul lor cel frumos”, de Deucalion, trecând Dunărea,
invadând Rodope, Macedonia, Peloponesul şi toată Grecia Centrală, ca mai apoi, să fie alungaţi
spre răsăritul Mării Egee, în Asia Mică, tot de cei din neamul lor – aheenii lui Ahile, care
coborâseră şi ei din spaţiul în care trăiau agatârşii, care erau vecini cu tirageţii de la Tyras
(Nistrul de azi).
Aşa că, nu e de mirare de ce Sexoxtris, primul rege al Egiptului (1878-1860 î.Hr.), pe
vremea Regatului mijlociu (2040-1730 i.Hr.) avea sa cucerească Peninsula Sinai, ,,unghiul” de la
Marea Roşie, Lybia, Cartagina (Tunisia), întreg Egiptul, Grecia, Tracia ajungând până dincolo de
Dunăre, în Carpaţi, dar şi înspre părţile de N.V. şi de N. ale Pontului Euxin, chiar până la mezii
şi masageţii din Colchida (Gruzia), unde a lăsat oaste, ori aceasta a rămas de bună voie,
nemaivrând să se-ntoarcă acasă, în Egipt.
Cred că ei erau pelasgii care chiar în primul secol al mileniului al II –lea i.Hr. ajunseseră,
iată, nu doar la Dunare şi în Carpaţi, dar şi-n Colchida (Colchis), în Media, patria legendarei
Medeea şi al lânii de aur, aşa încât am putea spune că primul contact al pelasgilor sumerieni,
conduşi de Sexoxtris cu tracii nord şi sud-dunăreni a avut loc, într-un fel, în aceeaşi perioadă
temporală în care ,,saii” (cum le zicea Homer), adică ,,daii” (cum îi numeşte Herodot), respectiv
dacii, şi rudele lor agatârşii (ce se trageau, după legenda, din Heracles şi o babiloneană) s-a
petrecut, într-adevăr la începutul mileniului al II-lea î.Hr., lucru ce-l susţine şi
diac.prof.univ.dr.Em.Vasilescu, în ,,Istoria Religiilor”, când vorbeşte despre tribul iranian al
,,sacilor” nomazi.
Aşadar, ,,sacii” (,,saii” sau ,,daii”), ca şi agatârşii, sunt pe aceste
meleaguri de aproape patru mii de ani, începând cu Sexoxtris (secolul XIX).
Se ştie că cei mai aprigi dusmani sunt cei din neamul tău!
Iată că nici Sexoxtris, primul rege pelasg al Egiptului, nu s-a dezmintit, dar nici cei din
neamul său irano-babilonian, de mai târziu, e drept, dar tot dintr-ai lor şi ai noştri, desigur:
Kecrops, tot rege pelasg al Egiptului (secolul XVII i.Hr., când a întemeiat Atena, cucerind
Grecia), iar mult mai tarziu, Cirus (559,530 i.Hr.), întemeietorul Statului Persan, cel care a
cucerit Lidia (547 i.Hr.) şi Babilonul (539 i.Hr.), încercând să cucerească şi Media, luptând
împotriva mezilor conduşi de regina Tomiris, fiind ucis de mezi în anul 530 î.Hr.
A fost urmat de Cambise (530-522 i.Hr.), care a cucerit Egiptul (in 525 î.Hr.); acesta a
fost urmat de Darius (522-486 i.Hr.), fiul lui Istaspe, care a cucerit Grecia, Tracia şi ,,Ţara
Tătărască”, dar avea să fie înfrânt de greci, la Maraton (490 i.Hr.); apoi i-a urmat Xerxes (486-
465 î.Hr.), care însă nu s-a mai ridicat la înălţimea înaintaşilor săi din dinastia Ahemenizilor
Persiei: Cirus, Cambises şi Darius.
Deşi dispunea de cea mai mare armată a acelei vremi – peste 700.000 de oameni – n-a
reusit să-l învingă decât pe regele Spartei, Leonidas, la Termopile (Porţile Calde), in 480 î.Hr.,
fiind apoi învins în acelaşi an de greci, la Salamina, insula ce se afla în faţa portului Pireu, din
apropierea Atenei.
Singurii, însă, care au trecut Dunărea luptându-se cu geţii şi cu tătarii aşezaţi pe ţărmii
Mării Negre au fost Sexoxtris şi Darius.
Aşadar, cred că e impropriu spus că sciţii sunt tătari!
Confuzia dintre unii si alţii s-a făcut încă din vremea lui Herodot, deşi tot el ne spune că
din relaţia Heracles (grec) şi o ,,năpârcă” babiloneană s-au născut: Agatirsos (din care au descins
agatârşii), Gelones (din care au descins gelonii) şi Schytis, din care au descins sciţii.
Ei, agatârşii şi sciţii (sau, de ce nu, masageţii) au venit, ziceam, din N.V. Iranului şi din S.
Mesopotamiei (Sumer); au pornit de-a lungul ţărmilor Marii Caspice (zona Baku de azi), Caucaz
(Tiflisul şi Batumi de azi), ţărmii N.E. şi N. ai Mării Negre; apoi, au urmat ţărmii acestei mări,
trecând Niprul, Donul, Bugul şi Nistrul, asezându-se în Basarabia de azi, la gurile
Tyrasului/Nistrului, unde aveau să întemeieze (ceva mai târziu), împreună cu corăbierii,
negustorii greci de grâu, miere şi aur, Cetatea Albă (tot Tyras s-a numit la-nceput), de unde
(spuneam într-o altă lucrare), pe la sfârşitul secolului XIII-începutul secolului XII î.Hr. avea să
pornească Ahile spre Marea Egee şi spre Grecia; de aici, de la Tyras/Nistru, în urma părăsirii
,,Ţării Tătărăşti” de către Darius, fiind ameninţaţi de tătari, menanheeni, antropofagii şi alte
neamuri barbare, turanice, tătărăşti, agatârşii aveau să se retragă spre N. V., stabilindu-se în
interiorul arcului carpatic, pe Mureş, exact în secolul VI î.Hr., în vremea războiului lui Darius cu
tătarii.
Aceasta era ramura nordică a geţilor care nu avea nimic în comun cu tătărimea sălbatică,
venită din străfundurile Asiei turanice!
Ei, cei veniţi pe ,,via nordică”, erau, de fapt, tot pelasgi, fiindcă, altminteri, nu vedem
cum de-ar fi fost deţinătorii scrierii hieroglifice de pe Tăbliţele de la Tărtăria, cu toate că numele
de ,,Tărtăria” ne duce cu gândul la tătari!
Nu, categoric nu e vorba de aşa ceva! Cu siguranţă că traco-pelasgii din Ardealul de azi
(care fuseseră ,,umbriţi” de cultura pelasgă încă din vremea lui Sesostris, regele pelasg al
Egiptului) i-au numit pe agatârşi ,,tătari” (respectiv locul ce-l ocupau, Tărtăria), fiindcă ştiau ca
veniseră din aşa-zisa ,,Ţara Tătărască”, după cum însuşi Herodot o numea, cred, în mod eronat.
Aşa cum, în Evul Mediu, şi chiar mai încoace, românii care locuiau în ,,Ţara
Ungurească”, adică în Ardeal, nu erau unguri, ci români!
Deosebirea de cultură dintre cei ce cunosc şi folosesc scrierea hieroglifică şi canibali e că
deosebirea dintre Dumnezeu şi Satana, cu atât mai mult, cu cât chiar Herodot ne spune că
egiptenii (dar, iată, şi agatârşii, iar mai târziu, getul Zamolxes) foloseau două feluri de slove: cele
divine, adica hieroglifele, şi cele ,,de gloată”!
Susţinem ideea că atât dacii şi geţii, cât şi agatârşii făceau parte, într-adevăr, din acea
mare seminţie a geţilor, a getulilor (cum le zicea Homer), care se-ntidea din NV Iranului şi până-
n Carpaţi şi la Dunăre (şi chiar în sudul Dunării), iar lucrul acesta, se pare, îl ştiau, totuşi, nu doar
Herodot, dar şi Strabon, de vreme ce amândoi îl numeau pe Zamolxes ,,get”, ci nu agatârş sau
dac.Totuşi, într-un singur loc, Herodot, ca orice ,,dascăl ranchiunos”, spune despre Zamolxes că
ar fi fost grec, lucru ce nu este adevarat. El era get agatârş!
Cu alte cuvinte, pelasgii din spaţiul NV Iranului-sudul Mesopotamiei fuseseră, parcă,
împinşi de cineva (precum Avraam, Patriarhul dintâi) înspre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră;
ca şi cum ar fi avut în gena lor percepţia existentei primordiale a Edenului pe câmpia mănoasă,
unde se află azi fundul Mării Negre, după cum susţin, în special, cercetatorii americani în
domeniul spaţial.
Porniseră, se pare, cam în aceeaşi vreme (cei de pe ,,via Eufrat”, poate cu câteva secole
ceva mai înainte), dar pe căi diferite, ca, mai apoi, după aproximativ două secole, să se-
ntâlnească la Dunare şi în Carpaţi.
Dacă cei de pe ,,via Eufrat”, ajungând în Egipt, ridicaseră faimoasele piramide: Keops,
Kephren şi Mykerinos (aceasta fiind cea mai mică făcuta de Mykerinos în amintirea unei
frumoase vlahe/vlaşe din Rodope, ce-i fusese soţie, egiptenii înrudindu-se, iată, cu macedonenii,
respectiv cu tracii), în perioada Regatului Vechi (2778-2263 î.Hr.), când capitala Egiptului era
Memphis – în Egiptul de Jos - , cei ce veniseră pe ,,via nordică” trebuie să fi fost într-o
permanentă stare de beligeranţă cu tătărimea canibală din fundul Asiei, care i-a frânat (dacă
putem spune aşa) geniul constructiv, arhitectural.
În schimb, n-a reuşit să-i ,,frâneze” pravilele, adică legislaţia, obiceiurile, tradiţiile
milenare sumeriene, despre care chiar Herodot ne spune că agatârşii le-au păstrat, acestea fiind
asemenea celor ale tracilor, mai precis ale traco-pelasgilor, iar aici avem în vedere însăşi limba,
traco-pelasgă.
Acest lucru reiese limpede nu doar din scrierea de pe Inelul de la Ezerovo, ori de pe
brăţara din Tezaurul de la Pietroasa, care aparţine Miletului, N.V. Asiei Mici, fiind adusă la
Histria de ,,prişleţii milisieni”, adică de pribegii/călătorii ionieni din Milet, nimeni alţii decât
întemeietorii Histriei şi, mai târziu, cei care i-au construit lui Darius podul peste Dunăre, pentru
ca acesta să-i ,,lovească” pe tătari, ci nu pe agatârşi cu care nu aveau nimic de-mpărţit (lucru ce-l
ştiau foarte bine şi agatârşii), semn clar că atât perşii pelasgi ai lui Darius, cât şi pelasgii ionici
ştiau foarte bine că şi unii şi alţii se-nrudeau cu agatârşii; că erau din acelaşi neam.
Aşa, deci, se explică de ce perşii lui Darius nu i-au ,,abordat” pe agatârşi, lăsându-i în
pace.
Evident că nu doar Darius, ziceam, era conştient că ei, persienii se-nrudeau cu agatârşii, ci
nu cu tătarii, de care nu-i lega absolut nimic! Din contră, aceştia, în drumul lor spre Europa, spre
Dunăre îi ,,tulburaseră” pe perşi, dar şi pe traco-geţi, iar ura aceasta avea să se perpetueze,
spuneam, de la Sesostris, regele Egiptului (1878-1860 î.Hr.) până la Darius, regele perşilor.
Şi unul şi altul erau, de fapt, rude cu traco-geţii; şi amândoi îi urau pe tătari, fiindcă-i
ştiau a nu făceau parte din neamurile lor; că erau barbari, canibali, distructivi, ci nu iubitori de
artă (,,podoabe de aur”), de cultură (vezi templele Egiptului şi ale Greciei, Marile Piramide,
Farul din Alexandria, Observatorul din Sarmizegetusa, Megarionul, Hamarionul, geometria,
muzica, sculptura, astronomia, matematica etc., etc.), iar acest lucru i-a determinat atât pe perşi
cât şi pe egipteni să lupte împotriva tătărimii.
Primul rege al Egiptului, Mina a întemeiat Memphisul (capitala Egiptului de Jos), urmat
fiind de alţi 330 de împăraţi, din care 18 au fost ,,arapi”, adică etiopieni şi o regină, pe care o
chema Nitocris, ,,ca şi pe ceea de la Vavilon”, dupa cum zicea Herodot.
Deci, ne lasă să înţelegem clar, că acea regină era babiloneană, respectiv pelasgă.
Mai apoi, peste multe secole, a urmat, ca împărat, Sesostris, care ,,au mers de au supus
din unghiul Mării Roşii”, după care ,,au trecut şi de la Asia la Europa şi supusă pre tătari şi pe
traci. Până aici au agiuns (Am văzut, însă, ,,că până aici” nu înseamnă doar Dunărea şi tătarii de
pe ţărmii de V. ai Mării Negre, ci , înconjurând aceşti tărmi, a ajuns până în Cholchida, adică în
Gruzia de azi, n.n) oaste (a) ehiptenilor, iar nu mai înainte. Pentru ca până întru aceste ţări să văd
stâlpii rădicaţi, iar nu mai înainte (Deci cu corabia a fost şi Herodot de-a lungul ţărmurilor Mării
Negre, inclusiv la Histria, de unde a aflat ce-a scris, apoi, despre Zamolxes! n.n).
Şi să întoarsă înapoi. Şi, dacă au ajuns la apa lui Fasis (fluviul Kura, din
Georgia/Gruzia?! n.n), nu ştiu eu: singur Sostratis au ales parte din oastea lui, au lasat acolo (în
Colchida, în Gruzia de azi, n.n) să lăcuiască (şi să-i supună pe tătari, desigur, n.n), ori ei singuri
au rămas; supărându-li-să de atâta oaste (plecaseră de mulţi ani de-acasă, din Egipt; se săturaseră
de luptat, ceea ce înseamnă că între egipteni şi tătari s-au dus lupte crâncene, n.n), au rămas la
apa Fasului.
Pentru că Colhii sunt eghipteni. Şi am şi cercat (Adica, Herodot i-a cercetat îndeaproape,
n.n). Şi îşi aducu aminte colhii de eghipteni, iar nu eghiptenii de colchi. Şi egiptenii încă ştiia (u)
de rămasul oştii aceia, pentru că şi negri sunt şi creţi la păr. Şi mai mult pentru că numai colhii şi
eghipţii şi arapii (etiopienii, n.n) să obrăzuiescu (se bărbieresc, n.n) din-ceput. Iar sirii (sirienii,
n.n) şi finicii (fenicienii, n.n) zicu cum de la Eghipet au învăţat. Iar alţi siri şi macronii (maurii?!
n.n) zicu cum acum curând di la colhi să fie învăţat. Pentru că aceştiia oameni, numai, ce să
obrăzuiescu. Iar arapii nu ştiu cari di la cari au învăţat.
Şi încă şi inul lucrează numai eghipţii şi colhii (dar şi geto-dacii, semn clar că suntem şi
noi tot pelasgi, n.n) şi limba (vezi limba traco-pelasgă de pe Inelul de la Ezerovo, de pe brăţara
din Tezaurul de la Pietroasa şi de pe mormântul şi crucea de mormânt ale lui Tihomir, tatăl lui
Basarab I, acesta din urmă în chirilică, n.n) şi altile multe sunt tot di o potrivă (vezi cultul
naşterii, al morţii, al nemuririi sufletului etc., etc., n.n).
Iar stâlpii care îi pune Sesostris, mai mult di vremi s-au surpat. Iar la Palistina a Siriei am
văzut şi eu după 1400 de ani!! n.n), şi slovile stând, şi firea muerească. Sunt şi la ioni (adică la
urmaşii strămoşului nostru comun, Deucalion, respectiv ionii colonizaţi în N.V. Asiei Mici mai
înainte de războiul troian, 1136 î.Hr, n.n) doi stâlpi a cestui om (Sesostris, n.n) şi iaste câte un
om cioplit de cinci palmi (doi coţi şi jumătate; deci, cca. 120 cm n.n): ţâni în dreapta suliţa şi în
stânga arcul şi alte îmbrăcăminte (restul echipamentului: scut, coif etc., n.n) arăpască şi
eghiptinească. Iar pre umeri sunt slove carile scriu aşa: <<Eu aceasta ţară am agonisit cu umerile
meli>>.
Iar cini şi de undi sunt, aiurile voi arăta”.
(Herodot, Istorii, Cartea a II a, Efterpi, 103, 104, 105
si 106,p.113-114)
,,Şi, după moartea lui Sesotris, lua împărăţia feciorului anume Feron (de aici, denumirea de
,,faraon”! n.n), cărţile n-au făcut nicio oaste”.
(Herodot, Istorii, Cartea a II a, Efterpi, 111,p.115)
Aceşti pelasgi nu sunt doar cei care au ridicat marile piramide, dar, ziceam, au făcut să-
nflorească ştiinţele şi artele, revărsându-şi lumina cunoaşterii, a inteligenţei şi înţelepciunii
divine, nu doar peste Egipt şi Grecia, dar şi peste Dacia, Patria lui Zamolxes, căci ei, egiptenii,
au adus din Sumer prea mari şi prea frumoase binefaceri ce vorbesc de geniul uman şi celest, în
acelaşi timp:
,,Şi acest împărat (fratele lui Sesostris; care i-a urmat acestuia, n.n) împărţi tot pământul
eghiptenilor şi le-au dat tot pământ în 4 muchi, şi de aice apoi au fost luând a zăcea. Iar di surpa
apa cuiva din pământ ceva, mergea la dansul şi trimitea de măsura şi atâta ii pune şi dare. Şi de
aici eşi şi geometria (geometria s-a născut chiar înainte de ridicarea piramidelor, n.n).
Pentru că ţărcălamul cerului (ceasornicul ceresc! Vezi discul solar de andezit de la
Sarmizegetusa, făcut de Zamolxes, n.n) şi ţencurile şi pasul (cele 12 părţi ale zilei, n.n) di la
vaviloni (babiloneeni, n.n) au luat grecii (Mai precis, egiptenii pelasgi le-au adus din Sumer-
Babilon-, iar de la ei le-au preluat grecii – vezi Eudoxos şi cele două observatoare astronomice
construite de el în Egipt, n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea a II a, Efterpi, 109, p.114)
Şi-atunci, dacă ei, pelasgii de pe ,,via Eufrat” şi cei de pe ,,via nordică” (tracogeţii şi
agatârşii), ne-au dat scrierea hieroglifică, astronomia, teologia, cosmogonia, artele, cultul naşterii
şi al morţii, cultul nemuririi sufletului, medicina, au aflat numărul corect al zilelor anului; (le-au
dat grecilor scutul şi coiful etc. etc. ), ei, tătarii, adversarii din totdeauna ai ordinii şi ai
civilizaţiei, ce ne-au dat?! Ce ne-au lăsat moştenire?!
Oricine, evident singur poate să-şi dea seama că e o deosebire netă între tătari şi pelasgi.
Pelasgii ne-au dat nouă, geto-dacilor, până şi obiectele de vestimentaţie, care se păstrează
întocmai, până în ziua de azi, în Maramureşul istoric:
,,Şi [şi egiptenii] încă poartă şi nădragi de par (de lână, n.n) şi haini albi di păru (de lână,
aşa cum poartă şi azi dacii liberi, n.n)”.
(Herodot, Istorii, Cartea a II a, Efterpi, 81, p.110)
Până şi primul Senat din Europa (cel de la Sarmizegetusa, capitala Geto-Daciei, ne-a fost
dat tot de pelasgii din Grecia, din Megara (lângă Corint, al carui nume, Megarion (desemnând
adunarea fruntaşilor comunităţii greceşti, oamenii cei mai de vază, senatorii!) a căpătat, la noi,
denumirea de Hamarion, fiindcă aşa a găsit de cuviinţă Zamolxes să-l denumească, iar lucrul
acesta nu era deloc intâmplător.
El ne spune limpede că Zamolxes cunoştea foarte bine etimologia acestui termen,
Hamarion, care provenea din pelasga aramaică, babiloneeană, de la ,,Hamona”, însemnând
,,mulţime”, adică un loc de adunare (Senat) al celor mai aleşi bărbaţi.
Faptul lui Zamolxes nu folosise denumirea grecească de Megarion, pentru Senatul
Statului Geto-Dac, ci pe cea de Hamarion, de sorginte babiloneeană, ne dovedeşte, cred, două
lucruri:
 Zamolxes era cunoscător al acestei limbi aramaice, ori, poate, o
învăţase în Egipt;
 Fiind agatârş, e posibil ca neamul său, al agatârşilor (veniţi tot
dinspre părţile N.V. al Iranului şi S Mesopotamiei, respectiv din Sumer,
dinspre Haldei) să fi vorbit limba aramaică, limba ce aveau s-o folosească nu
numai Patriarhul dintâi, Avraam, dar şi Iisus Hristos, iar mai târziu, înşişi
urmaşii lor, aramanii sau aramaicii, provenind, evident, de la Aram , iar din
 acesta, strănepotul lui Noe, de la a cincea generaţie descendentă din Sam,
din care se trag semiţii.
Din aceşti aramani ori aramei şi-au căpătat numele armanii, adica aromânii sau
machidonii noştri de azi, vorbitori ai dialectului aromân.
Oricine citeşte dicţionarul aromân-român poate vedea prea bine că ei, aromânii (din
marele neam al geto-dacilor) au în vorbirea lor foarte multe cuvinte aramaice.
Aşadar, mai degrabă înclin să cred că agatârşii (respectiv Zamolxes) urmau ,,pravilele”
tracilor (dupa cum spunea Herodot), fiindcă vorbeau aproape aceeaşi limbă traco-geto pelasga
(aramaica).
Cu alte cuvinte, Zamolxes n-a fost nici un ,,prostănac” de get, nici un ,,grec veritabil”, ci
a fost agatârş geto-pelasg, vorbitor de aramaică.
Iată citatul din Biblie, din care putem deduce că Zamolxes era atraco-geto-pelasg:

,,Cei ce vor străbate ţara, o vor cutreiera, şi când unul din ei va vedea oasele unui om, va
pune un semn lângĂ el, până îl vor îngropa groparii în valea mulţimii lui Gog. Tot acolo va fi si
o cetate numită Hamona (mulţime). Aşa vor curăţi ţara”.

(Biblia-Ezechiel, Cap.38 – Proorocie împotriva lui Gog – 15 si 16, p.845)

Dar nu doar acestea le putem spune despre Zamolxes!

Înseşi prezicerile astrologice şi astronomice ne-au fost aduse tot de Zamolxes, din Egipt,
după ce s-a întors de la studii, căci iată ce ne spune acelaşi ,,părinte al istoriei”, care, în mod
eronat (dar nu inconştient) spunea despre Zamolxes două lucruri absolut antinomice: odată că ar
fi fost sluga lui Pitagora, iar ceva mai departe, în acelaş fragment, recunoştea că a fost un zeu al
geţilor:
,,Aşişderea au aflat ghiţii şi lunile şi zilile, care a cărui bozu (zeitate, n.n) iaste şi cini în
care va naşti ce i se va întâmpla şi cum va muri şi în ce chip va fi. Şi grecii acestea di la ei le-au
luat. Şi minuni mai multe ei li conoscu. Pentru că, făcându-şi vreo minuni, ei înseamnă ce s-a
întampla atunce. Şi apoi, de să mai faci şi altă dată ei ştiu ce sa va întâmpla.
Şi vrăji încă au multe, nu omineşti ci a bozilor, în multe locuri şi în multe feluri”.

(Herodot, Istorii, Cartea a II a, Efterpi, 81, 82 si 83, p.110)

Dar, oare, toate cele enumerate până acum nu le conştea şi nu le aplica şi Zamolxes cel
care, probabil (după obiceiul pelasgilor babiloneeni), la înmormântare, fusese scufundat într-un
sicriu de aur plin cu miere?!
Unde e gloria tătărimii şi-a mândrei Grecii?! Au ei hieroglife şi obiceiuri străvechi, de
plânset şi bocete, plătind bocitoare, asemeni nouă şi egiptenilor?!
Categoric, nu!
Şi-apoi, ce e mai frumoasă decât prietenia? Ce e mai dulce-amar, tulburator de tandru
decât respectul şi venerarea continuă a părinţilor noştri şi ai istoriei noastre, străpunsă de sabie,
în care, iată, de ani 4000 (de la regele egiptean Sesostris şi până în ziua de azi – vara lui 2014,
când am descoperit Peştera lui Zamolxes şi presupusul său mormânt!) la fel am rămas în toate-
ale noastre: şi râuri, şi codri, şi munţi în lumina cea crudă, şi cerul de-a pururi sfios, precum
inima mea mereu rugătoare pentru binele şi cinstirea neamului meu, ce viguros e încă şi-acum, şi
fi-va în veacul de veac!...
Căci, aşa cum spunea marele nostru istoric N.Iorga (în ,,Evocări istorice” - ,,Istoria lui
Mihai Viteazul pentru poporul romanesc”, Institutul de Arte Grafice, Minerva, Bucureşti, 1901,
p.155) ,,pe aceste două temelii se sprijină mărirea tainică a unui neam: amintirea totdeauna vie a
trecutului şi conştiinţa datoriei, îndeplinite de toţi şi în fiecare clipă”.

Surpate, 11 dec 2014

George Voica
 Deucalion şi Caloianul
Moto: Să iubim şi prietenia şi adevărul; totuşi,
este o datorie sfântă să preţuim mai mult adevărul.
(Aristotel – Etica
nicomahică, I, IV, 1096,)

Evident că nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător în curgerea firească a lucrurilor

de-a lungul vremilor, în frământările şi zbuciumul sufletului uman şi, implicit, în rosturile istoriei
ce ni s-au impus de Bunul Dumnezeu,încă dintru-nceputul Creaţiei.
Atunci, însă, când, norocul îţi surâde, ori, mai precis, intri în graţiile muzelor şi ale ,,
dirijorilor celeşti”, în faţa cărora tu eşti ,, o nimică ”, poţi spune că, într-adevăr, la mijloc e
bunăvoinţa lor.
Altminteri, cum ai putea concepe că atâta noian de timp ar curge fără ,, ştirea ” cuiva; fără
a lăsa urme în amintirea noastră genetic-ancestrală, aşa cum ar fi , de exemplu, potopul biblic,
marile convulsii vulcanice, care făceau ,, să se bată cap în cap vârfurile munţilor ”, aceştia
rupându-se, crăpând, aşa cum bine zicea Homer, referindu-se la Insula Carpathos, din Marea
Egee, căreia ( pe bună dreptate ) i-a zis Ins. Crapathos, având, desigur, în minte acea memorie
genetică de care vorbeam : amintirea unor vremi prehomerice, în care Carpaţii noştri s-au crăpat,
cu adevărat, lăsând ca apele uriaşului lac meotic să se reverse în Dunăre, formând marile râuri :
Oltul, Jiul şi Mureşul?!
Cu atât mai mult şi mai de apreciat e memoria colectivă a unor vremi în care, anterior
potopului biblic şi, apoi, ruperii Carpaţilor, apare o zeitate (prima,de altfel, echivalentă cu Zeus )
şi anume legendarul Ion, din care, ulterior, au derivat Calion ( Ion cel Frumos, în gr.), Caloian,
Scalion, Scaloeni, Scaloean ( acestea, la noi, în spaţiul geto-pontic ), ori Deucalion ( de la Deus +
Kalos + Ion, în gr. ( adică Ion, Zeul cel Frumos ), eroul legendar al grecilor antici!
Acest Deucalion ( a cărei mamă, Pandora, era prima femeie făcută, ca zeitate cerească)
se spune că era soţul Pyrrbei.
Din ei s-a născut Hellen, din care se trag cele patru triburi elene: aheenii, eolienii, dorienii
şi ionienii.
De fapt, Hellen a fost tatăl lui Aiolos, Doros şi Xuthos.
Din Xuthos au descins Achaios ( strămoşul aheenilor), Aiolos ( strămoşul eolienilor), Ion
( strămoşul ionienilor) şi Doros ( strămoşul dorienilor).
Despre toate aceste ,, triburi elene”, care au întemeiat Elada, a vorbit, pe larg, marele
geograf al lumii antice, Strabon din Pont, care era traco-get, asemenea lui Platon, Pitagora,
Aristotel Starigitul etc., etc.
Despre Deucalion, strămoşul triburilor elene, o legendă grecească ( evident, cunoscută
atât de Homer cât şi de Strabon ) spune că, după potop, locuia pe Muntele Parnas, unde se
refugiase cu soţia sa, Pyrrba, scăpând de furia noianului de ape.
Dar Parnasul e ,, muntele muzelor”, aşa încât trebuie să ţinem cont de această remarcă şi
s-o luăm ca atare.
Spun lucrul acesta, deoarece am fost surprins să constat ( la Strabon, mai ales) că alte
informaţii despre Deucalion ( adică, Ion, Zeul cel Frumos ; sau, mai bine zis, Făt-Frumos, simbol
al celei mai reuşite creaţii a muzelor!), nu prea găsim în spaţiul Eladei.
În schimb, avem mai multe dovezi ale existenţei acestui zeu ( Deucalion), în colindele
noastre româneşti, unde el apare sub numele de Ion: Ion cel Voinicel; Ion cel gospodar; Ion cel
mai avut în turme de mioare, iar aceste colinde se regăsesc şi se practică şi azi, în ajunul Anului
Nou, în toate satele şi localităţile din Ţara Loviştei.
 Sunt, însă, convins, că personajul Ion din colindele româneşti nu aparţine doar zonei
nord getice, dunărene şi pontice, ci el ,,s-a extins” în întreg spaţiul montan românesc, aşa încât
prezenţa sa în acest areal şi statornicia sa temporală, de milenii chiar, e un argument în plus că
zeitatea grecească ,, Deucalion” e de sorginte traco-getă; că provine din Carpaţi, de la legendarul
Ion , pe care, vom vedea, voievozii români din Moldova şi Ţara Românească l-au adoptat la-
nceputul numelui lor, ca un semn de nobleţe, de descendenţă divină, ca de exemplu: Io Mircea –
Voievod, Io Ştefan – Vodă al Moldovei ( ori, adesea, al Moldo-Vlahiei), Io fiind, evident, o
formă abreviată de la Ion.
Dar forma întreagă, Ion ( ca un fel de pronume de reverenţă, cu rădăcină celestă), apare
şi în istoriografia medievală românească, chiar până spre sfârşitul sec. al XVIII- lea!
De exemplu: Ion Bogdan – voievod, fiul lui Ştefan cel Mare; Ion Constantin
Brâncoveanu etc. , încât, fireşte, te întrebi de ce şi-au adoptat acest cognoment, acest pronume de
reverenţă de sorginte divină?!
Oare ce motive au avut?!
Răspunsul cred că e simplu: spre a-şi susţine descendenţa divină ( ca unşi ai lui
Dumnezeu), aşa cum au făcut-o faraonii Egiptului, împăraţii romani, dar şi regii Greciei!
Cum, din acest punct de vedere, se observă limpede că grecii şi romanii nu-şi ataşau la
începutul numelui lor ,, formula divină” Ion, deducem, logic, că Ion cel Frumos aparţinea
spaţiului carpatic.
Prin consecinţă, mergem pe acelaşi fir logic al deducţiei, tragem concluzia că ionienii
( tribul elen al ionienilor) descinde tocmai din acest legendar Ion, care, la noi, la-nceput, pare a fi
fost zeitatea supremă, iar mai apoi a devenit un nume comun, foarte răspândit până-n ziua de azi.
Se ştie ( şi chiar marii folclorişti au susţinut dintotdeauna), că cele mai vechi producţii
literare ale neamului nostru ( şi ale oricărui neam, de altminteri) sunt colindele şi descântecele.
Cum la noi, la români, cele două specii literare sunt în număr foarte mare, situându-ne
( din acest punct de vedere) pe primul loc în lume, după indieni, ar trebui să ne dea de gândit şi
să ne creeze acel sentiment sincer de mândrie, că, iată, aparţinem unui popor cu o mare trăire
interioară, de o frumuseţe excepţională, care ( lucru cel mai de preţ) e conectat prin întreaga fibră
a existenţei sale, la ceea ce e deasupra noastră – la Cosmos, la cer, la Dumnezeu!
Se ştie, de asemenea, că între noi, cei de jos, şi cei de sus a existat, dintotdeauna, o
relaţie benefică, specifică popoarelor inteligente şi cu adevărat morale, care-au vieţuit ( şi
continuă să vieţuiască ) în umbra lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, pornind de la marele număr al producţiilor literare populare româneşti,
de la ritualuri şi obiceiuri milenare, ancestrale, am găsit de cuviinţă să susţinem ideea că acel
strămoş al grecilor (Deucalion) nu poate fi altul decât legendarul Ion din Carpaţi, de la numele
căruia au derivat, astfel: Ion, Scalion, Scaloean, Caloian, şi, apoi, la greci: Deuskalosion,
respectiv Deucalion, nimeni altul decât, ziceam, strămoşul triburilor elene.
Evident că gr. Deucalion stă la baza tribului ionienilor, încât ( aşa cum spuneam într-o
altă lucrare ) suntem absolut convinşi că ionienii Eladei sunt coborâtori din Carpaţi.
Spre a fi mai convingători, am să reproduc doar două colinde din Ţara Loviştei, din
satul Ciunget ( unde, în prezent, e hidrocentrala de pe Lotru), comuna Malaia, judeţul Vâlcea.
Prima colindă se referă direct la legendarul Ion – zeitate supremă pastorală, simbolizând
atât ,, stăpânul ” cerului, cât şi al pământului - , iar a doua colindă, iarăşi cu referire la ,, dalbele
curţi ” ( ale Soarelui, desigur, aşa încât credem că Ion era zeitatea solară supremă, echivalentă
viitorului Apollon – poate, iniţial, Apollion ) ale ,, stăpânului”, dar şi cu referire la soţioara sa,
Ioana”, simbolul Lunii!
Imaginaţia populară extrem de bogată, a redus, însă, aceste zeităţi supreme (specifice
lumii indo-irano-egiptene, dar şi greceşti; apoi, chiar dacice, în vremea lui Zamolxis, când acesta
a adus în Dacia cultul solar – se pare şi lunar- dar şi cultul morţilor şi al nemuririi sufletului) la
două simboluri ale fecundităţii umane ancestral-biblice: Ion şi Ioana ( la evrei, Adam şi Eva).
E surprinzătoare capacitatea de sinteză poetică, de chintesenţă filosofico-lirică a acestui
minunat popor, care în cuvinte atât de simple, în abordări de ordin gospodăresc, îngemănează
terestrul cu astralul, într-o simbioză de un firesc aproape familial; de un umanism ce presupune
rădăcini adânci în spiritualitatea universală, încât avem convingerea că suntem printre puţinele
popoare din lumea asta largă care am învăţat să vieţuim, cu adevărat, frumos, în echilibru cosmic
şi-n armonie cu Divinitatea.
Iată, aşadar, prima colindă, care, prin ,,ruralismul” ei, denotă ancestralul, vechimea de
netăgăduit a unui popor pastoral bine ancorat în eternitate şi-n acest spaţiu carpato- danubiano-
pontic:
Ferice, ferice!
,,Ferice, ferice
de ei, de-amândoi (Ion şi Ioana; respectiv, Soarele şi Luna, n.n.)
dragi oile lor ( stelele, n.n.)
nimeni nu le-avea,
ci doi buni,Doamne!
Oare-şi cin` le-avea?!
Numai Bunul Dumnezeu.
Dar unde le culca,
mari munţi că scufunda.
De unde pornesc,
munte scofâlcesc;
iar de nu le-adapă,
izvoarele-mi sacă.
Strunga ce-mi avea?
Înaltul cerului
şi largul pământului!
Dar găleată ce-şi avea?!
Luna când e plină.
Dar cupa-n găleată?!
Luceafărul de ziuă.
La noi cine mulge?!
Mulge Ion Voinicel !”

 1 -
Informator: Şendrescu Ion, 45 de ani
Sat. Ciunget, com. Malaia, jud. Vâlcea
Culegător: Pleşeanu Puiu, Grupul Şc. Energetic Rm. Vâlcea
Data: 03 oct. 2005

,, Înaltul cerului şi largul pământului”, Luna, Luceafărul sunt, iată, ,,strunga” lui Ion
Voinicel, adică Soarele Atotputernic.
Această imagine panoramică celestă este impresionantă!
La fel şi simplitatea imaginii cosmice, totul fiind surprins ca într-un crochiu liric, şi foarte
puţine cuvinte, ce simbolizează, de fapt ( aşa cum ziceam ) forţa creativă, imaginaţia şi puritatea
metaforică a unui popor aşa de bine şi de frumos înzestrat de Dumnezeu.
În a doua colindă, culeasă de la acelaşi informator, de către acelaşi culegător ( aceştia
fiind cumnaţi şi cântând şi în prezent în ajunul Anului Nou aceste colinde, care se rostesc foarte
tare, pe un ton energic şi într-un anumit ritm, unic în spaţiul românesc ) e surprins din nou
acelaşi ,, stăpân al d-albelor curţi”, Ion, sau Soarele, care este ,,stăpân ţie, stăpan mie”, adică
zeitatea supremă, aşa încât rămâi surprins şi constaţi că aceste colinde au traversat veacurile
(peste 2500 de ani!), venind, cu siguranţă, din vremea lui Zamolxes, care-şi avea ,,locuinţa”
(peştera cioplită de geţi) chiar în ,,carnea, vie a muntelui” Kogaionon (Cozia), de aici, exact în
Ţara Loviştei, de unde au fost culese aceste colinde (dar şi altele).
 Iată a doua colindă!

Pajiştea fântânii ei
Pajiştea fântânii ei,
paşte-şi Ioana murgul ei;
nu mi-l paşte cum mi-l paşte,
ci mi-l paşte-mpăivănat
cu poivane de matase,
din piedice din bumbac.
Grăi Ioana murgului:
,,Murgule, murguţule,
cel de tin’ s-apropiară,
ăla este stăpân ţie,
stăpân ţie, stăpân mie,
stăpân d-albelor de curţi...”
murgu-ncepe de-a sălta;
sălta ici şi salta-n cinci;
sălta-n curtele Ioanei...
Ioana, dacă-l vedea:
,,Stai, murgule, de-a sălta,
că ala e stăpân ţie;
stăpân ţie, stăpân mie,
stăpân d-albelor de curţi!”
Unde-i Ioana cea frumoasă?
Ea să fie sănătoasă!
E foarte interesant că motivul sacrificării calului (deşi nu e cazul în această colindă
românească din Ţara Loviştei; şi, totuşi, ni se sugerează acest motiv: ,,Stai, murgule, de-a sălta!”,
adică, ,,înţelegi” că trebuie să fii sacrificat) este de sorginte indiană, calul fiind cel care se
sacrifica în cinstea Soarelui.
Se pare că acest motiv indo-iranian a fost adus în Geto-Dacia de agatârşi şi ,,promovat”
de însuşi Zamolxes (în sec. VI i.Hr.), dacă nu cu mult mai înainte, adică prin sec. XVI – XV
î.Hr., când credem că tribul ,,sacilor” iranieni a venit în Carpaţi.
Vom vedea imediat ce ne spune dinstinsul prof.univ.dr.Emilian Vasilescu, în ,,Istoria
Religiilor”, referitor la acest cult al sacrificarii calului.
De fapt, cultul vedic avea în centrul său sacrificiul, căruia i se dădea o importanţă
neobişnuită, sacrificandu-se cereale, unt, lapte, animale, mai ales bovine şi ovine, dar şi cai (prin
sufocare).
Toate aceste sacrificii se făceau în cinstea zeilor cereşti; în special, în cinstea lui Dyaus
sau Dyaus Pitar (Tatal zeilor), Dyaus simbolizând cerul însuşi şi tatăl întregului univers, despre
care indienii îşi imaginau că era un taur roşu, care mugea, sau un cal negru, acoperit cu
mărgăritare, reprezentând, evident, cerul nopţii, acoperit de stele strălucitoare.
Dar să revenim la cal (respectiv, în colinda noastră, la murg) şi să vedem ce făceau vechii
indieni pentru slăvirea zeităţii supreme, Soarele, căruia îi sacrificau (prin sufocare) cel mai
frumos cal:
,,Un alt sacrificiu important era asvamedha (,,sacrificiul calului”), numit şi ,,marele
sacrificiu”, care nu putea fi celebrat decât de rege.
Ceremoniile acestui sacrificiu durau un an întreg. Calul ales ca jertfă era supus unor rituri
complicate, îmbăiat şi apoi lăsat să rătăcească timp de un an. În acest timp, era păzit de patru sute
de oameni înarmaţi, ca sa nu se piardă sau să i se întâmple ceva. Pe locul sacrificiului se
împlineau în tot timpul anului alte ceremonii şi jertfe.
După aceea calul era supus unor ceremonii care durau trei zile, la sfârşitul cărora era
sufocat.Totul se termina prin daruri bogate făcute preoţilor şi prin baia purificatoare a regelui.”
 (Diac. prof.univ.dr.Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura
Didactica şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 1998, p.202)
Evident că versurile colindei de mai sus (,,ci mi-l paşte-mpăivănat/din poivane de mătase,
/ din piedice din bumbac”) fac referire directă (lucru extrem de ciudat!) la grija ce-o aveau vechii
indieni faţă de calul sfânt, ce trebuia sacrificat.
În plus, apare un alt element, oarecum similar, în care, de cal se apropie cei care îl vor
sacrifica în numele ,,stăpânului suprem”, Dyaus sau Dyaus Pitar (Soarele): ,,Cel de tin’ s-
apropiară, / ăla este stăpân ţie; / stăpân ţie, stăpân mie”, (adică Lunii, care, prin efectul
gravitaţional, ,,e supusă” Soarelui, n.n), ,,stăpân d-albelor de curţi (curţile soarelui, desigur, n.n).
Aceste reminiscente ale sacrificării calului în cinstea Soarelui nu puteau veni la noi, în
Carpaţi, decât, iată, din spaţiul indo-iranian, încât sunt absolut convins ca acest ritual, acest cult
al sacrificării calului îi era foarte bine cunoscut lui Zamolxes.
Cum, însă, el nu era adeptul sacrificiului uman (aşa cum au fost, la început, indienii), dar
nici al celui animal, ci mai degrabă al conexiunii şi al vieţuirii în armonie cu Universul, credem
că Zamolxes a exclus acest ritual din viaţa geto-dacilor, mergând pe cultul naturii, al cosmicităţii,
al cosmogoniei, încât poate nu este exclus ca multe dintre aceste colinde (dar şi descântece) să
vină tocmai din vremea sa!
Cu siguranţă că, în lunga sa iniţiere la şcolile şi academiile din Grecia şi din Egipt,
Zamolxes aflase de legenda despre Deucalion şi despre triburile elene.
De asemenea, am convingerea că intuise foarte bine originea acestui zeu suprem al
spaţiului Eladei, fiindcă, altminteri, ziceam, nu se poate explica nicicum ataşarea pronumelui de
reverenţă ,,Io” sau ,,Ion” la începutul numelui voievodului din Ţările Române, în special în
timpul Evului Mediu.
De asemenea, nu cred că e întâmplător faptul că tot Zamolxes este cel care, după modelul
Hamarionului egiptean (marea casă a poporului ales, de frunte!), la întoarcerea în Dacia, a ridicat
la Sarmizegetusa un Megarion, adică tot o casă: Casa cea mare a bărbaţilor; adică Senatul
Poporului Geto-Dac!
Şi asta, cu cel puţin trei secole înainte de înfiintarea Senatului Roman!
Evident că denumirea de Megarion (Ion cel Mare?!) este de origine grecească, fiindcă,
aşa cum spuneam într-o altă lucrare (Zamolxes şi Pitagora), înainte de revenirea în Patrie,
Zamolxes avusese grijă să treacă şi prin Grecia, unde a văzut cu ochii săi, şi chiar a făcut schiţele
celor mai renumite construcţii arhitectonice, semn clar că, în ridicarea noii capitale a poporului
său, îşi luase ca model cele mai frumoase şi utile clădiri închinate nu doar zeităţilor Greciei
vremii sale, dar şi rolului ce unele dintre aceste construcţii îl aveau în viaţa publică a oricărui
popor.
Se vede că, pentru poporul său geto-dac, opţiunea lui era arhitectura grecească, deoarece
aceasta impresiona prin simţul măsurii, prin armonie şi prin comuniunea cu astralul, cu
Divinitatea Supremă!
E drept că şi influenţa Egiptului antic era puternic ispititoare, însă, după cum spuneam
în lucrarea amintită mai sus, Zamolxes era omul echilibrului, al sincretismului, încât am putea
spune, fără să greşim, că Zamolxes a fost primul învăţat şi filosof al lumii antice pelasgo-trace,
care a înţeles că aici, în spaţiul: Egipt-Grecia şi Carpaţi, a avut loc cea dintâi formă a
sincretismului dtivin-uman!
Dacă, dupa modelul Hamarionului egiptean, el a construit în Dacia, la Sarmizegetusa, un
Megarion, adică Senatul sau Casa cea mare a bărbaţilor Daciei, Zamolxes a avut ca model nu
doar arhitectura Egiptului antic, dar, în special, arhitectura străveche a Greciei unde Megaronul
era încăperea principală a casei de locuit (a unei mulţimi de oameni)!
Cu alte cuvinte, era cea mai importantă ,,încăpere”, locuinţa publică a poporului grec,
respectiv Senatul!
Dacă la egipteni, această ,,locuinţă publică” (Senat!) se numea Hamarion, grecii îi
spuneau Megarion, care, probabil, provenea din traco-geto-dacă, avându-şi rădăcinile în limba
pelasgă (aramaică).
 Se poate prea bine (fiindcă tot am vorbit de sincretismul teologic şi cultural la Zamolxis),
ca tocmai el să fi fost cel care i-a schimbat numele din gr.Megaron în traco-geto-dacicul
Megarion (Megara + Ion), adică Senatul Ionienilor / dacilor, fiindcă, după cum am mai
specificat, am convingerea fermă că Zamolxes, care a fost un profund cunoscător al textelor
homerice şi al legendelor Greciei, era convins şi el că ionienii (caloian, caloienii) fuseseră cei
care, plecând din Carpaţi, după potopul biblic, trecuseră Dunărea şi invadaseră Balcanii,
respectiv Grecia, unde se confruntaseră paşnic, totuşi, cu pelasgii lui Kecrops egipteanul, primul
rege şi întemeietor al Atenei.
Aici, în regiunea Atenei, avusese loc, de fapt, ,,primul sincretism” al lumii, în sensul că,
iată, divinităţile spaţiului sumero-mesopotamian –pătrunseseră nu doar în Egipt şi Grecia, dar,
cred, ajunseseră până în Carpaţi, încât înclin să cred că N.Densuşianu avea dreptate când spunea,
în ,,Dacia preistorică”, un lucru surprinzător, şi anume că cea mai importantă zeitate a
Panteonului Mesopotamian, Dam-ki-an-na, a ajuns până în Dacia, evoluând, fonetic, astfel:
Damchianna-D’Arghileana-Daciana-Ianana-Ianna-Ileana-Ioana.
Să nu uitam că la mesopotamieni, Damchianna era zeiţa Lunii; romanii vor prelua-o,
zicându-i Diana – zeiţa Lunii şi a vânătorii.
Dar, oare, în colinda reprodusă mai sus nu se vorbeşte chiar de Ioana şi de Ion?!
Nu cumva Ion are vreo legatură cu Apollo, adică zeul Soare, care, în Dacia, poate va fi
fost, iniţial, Apollon + Ion, adică Ion cel Strălucitor (ca Soarele), din care a derivat, mai apoi
(prin coborârea triburilor elene din Carpaţi şi Dunăre în Grecia) în Deucalion (Deus + Kalos +
Ion=Ion, Zeul cel Frumos)?!
Şi-atunci, să ne mai mirăm de ,,stăpânul” Ion (Soarele), care are ,,d-albe curţi” şi este
,,stăpân ţie, stăpân mie”, sau de Ioana cea frumoasă, soţioara lui (adică, Luna)!?
Nu, categoric nu!
Există, după cum se vede, o legătură semantică, generată, ziceam, de acel sincretism
teologic, unic în spaţiul egipteano-greco dacic, sincretism creat şi promovat de însuşi Zamolxes,
care (şi din acest punct de vedere) este cel mai de seamă reformator al tuturor timpurilor, care a
făcut din Poporul Dac unul dintre cele mai luminate şi înţelepte popoare ale lumii antice.
Să revenim, însă, la Deocalion şi la Caloian, fiindcă de aici, de fapt, porniserăm, având
drept scop scoaterea în evidenţă a faptului că acest ritual al Caluianului, practicat în joia din
săptămâna a patra după Paşti este cel mai vechi obicei al poporului nostru traco-geto-dac,
întrucât el ne aminteşte nu doar de primul act al creaţiei umane divine şi de potopul biblic, dar
este, cred, punctul forte (să-l numim aşa), care marchează coborârea din Carpaţi a ionienilor
(unde, după spusele lui N.Densuşianu, reuşiseră deja să ajungă pelasgii ce cuceriseră nu doar
nordul Africii, Egiptul şi Grecia, dar, iată, trecuseră şi Dunărea, urcând în Carpaţi!!) şi cucerirea
Atenei de către regele Carpatin Ion, nepotul lui Deucalion, întemeind vechea şi strălucitoarea
Eladă, al cărei nume se trage din Hellen, fiul lui Deucalion.
Aşadar, acest ritual ne spune limpede că triburile elene (mai precis, ionienii) coborâseră,
primăvara, din Carpaţi la Dunăre; trecuseră peste fluviu şi invadaseră Rodope, Macedonia şi
Grecia, lăsând în urma lor, din Carpaţi până la Dunăre, amintirea acelui prim exod al lumii vechi,
de la facerea ei până în momentul în care s-a îndreptat spre sud.
Reiese, însă, în mod cert, că exodul carpatin al ionienilor (caloienilor) nu a dus la
depopularea spaţiului carpato-ponto-dalubian, de vreme ce, iată, amintirea plecării lor spre sud,
spre părţile meridionale, rămâne să fie plânsă de fecioarele care n-au urmat oştenii carpatini, ci,
asemenea Ioanei cea frumoasă, au rămas lângă vetre, aşteptându-şi caloienii, Ionii, ,,stăpânii d-
albelor curţi”.
Că ei, ionienii (caloienii) au plecat din spaţiul montan al Carpaţilor, ne-o spun, limpede,
ambele colinde ce le-am reprodus, care au fost culese din Ţara Loviştei, din satul Ciunget,
comuna Malaia, pe râul Lotru, în sus, în creierii munţilor, căci iată care sunt elementele care
,,definesc” foarte bine acest spaţiu montan: în primul rând, munţii (,,mari munţi că scufunda”),
izvoarele, ,,dragi oile lor” (ale lui Ion si ale Ioanei – cu referire, probabil, la oameni, dar şi la
stele; ,,eu sunt păstorul cel bun!”, după cum zicea Iisus Hristos), strunga, înaltul cerului, largul
pământului, Luna (Damkianna-Dochianna-Ioana), luceafărul de ziuă, uşile (sau porţile cerului)
dinaintea cărora mulge Ion Voinicel (Deus + Kalos + Ion, Caloian – kalos + Ion=Ion cel Frumos,
Ion Voinicel!), pajiştea fântânii, murgul, ,,stăpânul d-albelor curţi” (Soarele – Ion Voinicel),
,,Ioana cea frumoasa”, căreia i se face o urare simplă: ,,Ea să fie sănătoasă!”, ştiindu-se, poate
(de la Zamolxes), de influenţa Lunii asupra Pământului, iar acest lucru cred că Zamolxes îl ştia
de la profesorul său, astronomul şi fizicianul Pherekydes de la Şcoala din Samos!
Cu alte cuvinte, el, Ion cel Voinicel (adică, Soarele) se va reîntoarce, aşa cum o face la
fiecare început de primavară.
Dacă pe parcursul iernii, Soarele a stat ascuns în norii neguroşi, odată cu venirea
primăverii, revine şi el, fiind, iată, din nou ,,stăpânul d-albelor curţi.”
Evident că, aşa cum spuneam, aici, în cazul Caloianului, e vorba de acel sincretism
teologico-filosofic, care îşi are rădăcinile în străvechea Indie – mama tuturor religiilor – unde,
într-adevăr, venirea primăverii (începutul unui an nou, plin de energii, de vitalitate) se marca
printr-o mare sărbătoare a focurilor, care se numea Holly.
Cu acest prilej, la echinocţiul de primavară (21 martie), se aprindeau focuri pe înălţimi,
iar copiii săreau şi treceau prin flăcări (ori călcau pe jar, cu tălpile goale) purificându-se, ca astfel
să poată intra curaţi în noul an, căci Anul Nou, la indieni, începea primăvara; la evrei, în
septembrie.
La noi, aceasta amintire a focului indic, purificator, se mai păstreză şi se mai practică şi
azi, exact în zona Subcarpatică a Olteniei, şi, evident, în Ţara Loviştei, iar această sărbătoare se
numeşte şi acum (ca în urmă cu 2500 de ani!) tot ,,D-aolică măre!”
Eu cred că acest ritual al focului purificator a fost adus în Dacia ori de ,,sacii” iranieni
(prin sec. XVII – XVI î.Hr.) ori de agatârşii lui Zamolxes, în sec. VI î.Hr.
Cum Zamolxes şi-a trăit ultima parte a vieţii sale biologice în Muntele Kogaionon /
Cozia din Ţara Loviştei (de unde, ziceam, au fost culese cele doua colinde amintite), înclin să
cred că aici, în Loviştea, s-a produs acel sincretism teologic zalmoxian, care, iată, s-a prelungit
până în zilele noastre.
Să revenim, însă, la Deucalion şi la Kaloian!
Pentru a fi mai convingători în susţinerea ideii că între cele două nume (zeităţi: greaca
şi traco-geto-pontica) este o perfectă sinonimie, voi reproduce ceea ce spunea Teodor T.Burada
despre Scaloeni, Scaloean, Scaloian sau Caloian:
,,În joia din săptămâna a patra a după Paşti, se fac ,,scaloenii”; în acea zi, mai multe fete
din sat se adună şi fac scaloeanul: chipul unui om mititel, ca de o palmă de lung, făcut din lut;
apoi îl pun într-un sicriu de papură şi îl dau pe Dunăre sau pe baltă, când atunci încet toate fetele
a se face că plâng şi a se văicări, zicând următoarele versuri:

,,Scaloeni, Scaloean,
Trupuşor de dician (de la dac sau de 10 ani?! n.n)
Scaloiţă, iar Scaloiţă,/Trupuşor de cuconiţă (de zeitate, Deocalion fiind
fiul Pandorei n.n)
Mă-ta că mi te-a fătat;
Te-a cătat, te-a întrebat
Prin pădurea rară,
Cu inima amară;
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă...”
În multe locuri (din Dobrogea, n.n), scaloenii înainte de a se arunca în
apă, stau trei zile îngropaţi în pământ. După ce scaloeanul s-a dat pe apa, toate fetele se întorc
acasă, pun masa, fac bucate şi plăcinte, beau, mănâncă şi fac hora, iar flăcaii cântă din fluier şi
din cimpoi.”
 (Teodor T.Burada – Opere, vol. IV, Folclor şi etnografie, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1980, p.22)
În ,,Micul Dictionar Enciclopetic” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, ediţia a II a, p.145) termenul de ,,caloian” apare prezentat astfel: ,,Obiect de
ritual cu înfăţişare de om, făcut din lut sau lemn împodobit cu flori, care se îngroapă sau se
aruncă în apă, invocându-se ploaia; ritualul respectiv este însoţit de cântec şi de dans”.
Deci: 1) DEUCALION (Deus + kalos; în gr. ,,frumos” + Ion, respectiv: Ion, Zeul cel
Frumos – în Grecia şi în Carpaţi;
2) CALOIAN – tot zeitate a fertilităţii, a ploii, în Teleorman;
3) SCALOEAN / SCALOENI – acceaşi zeitate a fertilităţii (a ploii), în
Dobrogea
Obs: Aruncându-se pe apă (în Dunărea, de obicei, deducem că această zeitate a fertilităţii
pământului / a ploii, aparţinea geto-dacilor.
Odată cu coborârea ,,triburilor elene” înspre Marea Egee şi Grecia, Deucalion –
legendarul stramoş al elenilor; tatăl lui Hellen, din care au descins triburile elene – se subînţelege
că era de origine geto-dacică, ci nu pelasgă, fiind dus în Grecia după începutul mileniului al
doilea î.Hr.; poate cu câteva secole mai inainte de coborârea iranienilor spre părţile meridionale!
Aşadar, triburile elene erau perfect conştiente că această zeitate (Deucalion sau Caloian /
Scaloian) aparţinea spaţiului carpato-ponto-danubian, iar legenda (conform căreia Deucalion şi
soţia sa, Pyrrba, fuseseră singurii oameni care, la Potop, scăpaseră, retrăgându-se pe vârful
muntelui Parnas) o aduseseră în Grecia chiar aceste triburi, aşa încât am putea spune că
Deucalion (Caloian / Scaloian) şi Pyrrba erau nord-dunăreni şi scăpaseră din potopul biblic,
refugiindu-se pe vârfurile munţilor Carpaţi!
Cred că această legendă este cea mai veche dintre toate legendele neamului nostru,
fiind, se pare, o altă variantă biblică a lui Noe şi a supravieţuitorilor Arcei!
Acum, considerăm ca n-ar fi de prisos, dacă am prezenta ,,punctul de vedere” al lui
Strabon, referitor la ionieni, la regele Ion, la Ionia, cu atât mai mult cu cât Insula Deucalion (ne
spune marele geograf al lumii antice) era aproape de Phthiotida (IX, 5, 14), adică de o regiune a
Thessaliei, aflată în centrul Eladei, iar Thessalia era socotită patria lui Ahile!
,,Această regiune o stăpâneau în vechime ionienii (cei veniţi din Munţii Carpaţi: Deu (s)
+ kalos + Ion; deci, Ion, Zeul cel Frumos; poate de aici, de la Ion – Jupiter, Iove, Iov, Ion?! n.n),
care erau din neamul atenienilor (ultimul rege al Atenei a fost Codros – fiul lui Doros, de la care
deriva numele de ,,dorieni” – care era ionian, ionienii descinzând, cred, tocmai din străvechiul
getic şi dunărean Caloian, care, pe pământul Eladei, a devenit Deu(s)calion; apoi, când grecii au
întemeiat cetăţile greceşti de pe ţărmii de vest ai Pontului Euxin, în Dobrogea de azi, în sec. VII
– VI i.Hr., să se adopte forma abreviată de Scalion, în loc de Deu(s)calion; apoi, Scaloian sau
Scaloieni, n.n). Mai târziu ea s-a chemat Ionia, la fel şi Attica (regiunea din jurul Atenei
întemeiate în secolul XVII î.Hr. de pelasgul egiptean, regele Kecrops, n.n), după numele
ionienilor, care se trăgeau din Ion, fiul lui Xuthos.
Se spune ca Hellen era fiul lui Deucalion; el a domnit în împrejurimile Phthiei (vechi oraş
al Thessaliei, în regiunea Phthiotidei, n.n) peste populaţia statornicită între Peneu şi Asapos, apoi
a luat domnia celui mai vârstnic fiu al său (Aiolos – din care se trag ,,eolienii”, n.n), iar pe
ceilalţi (Doros şi Xuthos; la rândul său, Xuthos a avut patru fii: Achaios – din care, ziceam, se
trag ,,eolienii” – şi pe Doros, din care se trag ,,dorienii”, aceşti patru fraţi fiind, de fapt, şefii
celor patru triburi elene, greceşti, n.n) i-a trimis peste hotarele ţării ca să-şi caute fiecare o
aşezare. Unu dintre aceştia, cu numele de Doros, a populat împrejurimile Parnasului şi le-a lăsat
supuşilor numele de dorieni, după al său”.
,Ion, biruind pe tracii lui Eumolpos, şi-a câştigat un renume atât de bun, încât
atenienii i-au încredinţat lui cârma statului.Acesta a împărţit mai întâi populaţia în patru triburi,
apoi în patru categorii de ocupaţii; căci a creat deosebire între agricultori, mesteşugari, preoţi şi,
ca a patra categorie, străjile. După ce a înfăptuit mai multe lucrări de acest fel, a lăsat ţării
numele său .S-a întâmplat astfel că populaţia a crescut în aşa măsură, încât atenienii au trimis o
colonie de ionieni în Pelopones, iar locul pe care l-au ocupat acolo l-au numit dupa ei Ionia în loc
de Aigialos şi totodată şi locuitorii şi-au schimbat numele în ionieni din aigialei, grupându-se în
12 oraşe.
La înapoierea Heraclizilor, ei s-au întors din nou la Atena, fiind alungaţi de ahei (Acest
lucru s-a întâmplat în sec. al XII-lea, î.Hr., sub Nelus şi ai altor fii ai lui Codros, fiind alungaţi de
ahei spre răsăritul Egeei, în Asia Mică, unde au întemeiat 12 oraşe, dintre care le amintim pe cele
mai importante: Phocaia, Smyrna – Izmirul de azi, Teos, Colophon, Ephes, Priene, Milet şi încă
două în insulele vecine: Chios şi Samos – de unde era Pitagora şi unde Zamolxes a învăţat la
Şcoala lui Pherekydes; deci, Pitagora era ionian, din neamul nostru traco-get, n.n).
De aici, apoi, au trimis o colonie ionică în Asia (Mică, n.n) în frunte cu Codrizii; au
întemeiat (asemeni ionienilor, n.n) astfel 12 oraşe pe coasta Cariei şi Lydiei, grupându-se într-
atâtea aşezări câte avuseseră şi in Pelopones (deci, Peloponesul şi Thessalia – Grecia Centrală –
fuseseră ocupate de descendenţii lui Deucalion / Caloianu, cel care venise din Geţia nord-
dunăreană, n.n)”.
(Strabon, Cartea a VIII a, cap.VII, 1, p.312)

Aşadar, ni se confirmî încă o dată că cele patru triburi elene, care au întemeiat Elada,
veniseră din zona Munţilor Carpaţi, din Geţia nord şi sud-dunăreană; din spaţiul dintre Nistru şi
Carpaţi, dar şi din zona vestică a Pontului Euxin, respectiv Dobrogea de azi.
Mitul Caloianului (al zămislirii din lut a chipului unui om – deci, primul pământean – un
alt Adam, am putea spune, punerea lui într-un sicriaş de papură împletită şi darea sa pe apa
Dunării, în vaierul şi plânsetele fecioarelor, care-l ţinuseră îngropat trei zile) este cel mai vechi
mit românesc, ce se păstrează şi azi în zona Teleormanului, mai ales, dar şi-n Dobrogea, după
cum constatase folcloristul şi etnologul Teodor T.Burada, pe la sfârşitul veacului al XIX-lea.
Darea pe apele Dunării a Caloianului (kalos + Ianos=Ion cel Frumos sau Fat-
Frumos al basmelor populare româneşti) cred că nu poate sugera altceva, decât părăsirea de către
această zeitate (a fertilităţii, a ploii) a Geto-Daciei, traversând Dunărea şi coborând înspre
Hemus, Rodope, Macedonia şi Grecia, ocupând acest teritoriu şi impunându-şi limba: traco-getă!
Acesta e posibil să fi fost primul ,,val” al emigraţiei geto-dace, care, ceva mai târziu, va fi
urmat de un alt ,,val”, cel al tyrageţilor, care, pe cale maritimă, vor coborî înspre zona
meridională, întâlnindu-se cu primul ,,val” în Grecia Continentală, unde, într-adevăr, a avut loc o
confruntare extrem de puternică, în urma căreia aheenii şi fraţii lor au pus stăpânire pe toată
Grecia, iar cei din primul ,,val” fiind obligaţi să părăsească Grecia Centrală şi Peloponesul,
stabilindu-se în N.V. Asiei Mici, în regiunea câmpiei Troadei, aflată în faţa Troiei.
Astfel, în războiul troian s-a întâmplat ca ,,fraţii” nord-dunăreni şi carpato-nistreni să se
confrunte pentru a doua oară, ionienii şi dorienii luptând de partea Troiei, iar aheii şi eolienii,
împotriva Troiei.
Singurul mit care mai aminteşte şi azi de originea comună a celor patru triburi elene
(aheii, eolienii, ionienii şi dorienii), în special de ionienii traco-geţi, de la N. şi de la S. de
Dunăre fiind Caloianul (care, ziceam, în Grecia a devenit Deucalion, din Deu(s) + kalos + Ion;
apoi, în Dobrogea, Scalion, de la gr.Deuskalion), care, interesant, se practica în perioadele de
mare secetă, ceea ce ne dovedeşte, de fapt, că acest mit se referă nu doar la părăsirea Geto-Daciei
(prin traversarea Dunării şi înaintarea spre sud, ocupându-l), dar, îndeosebi, la potopul biblic.
De altfel, regăsim aceasta idee şi-n legenda grecească prin care ni se spune că, la Potop,
Deucalion şi Pyrrba – soţia sa, prima femeie făcuta de zei – au scăpat, refugiindu-se pe muntele
Parnas.
Cu siguranţă că această legendă şi localizarea ei pe muntele Parnas a fost preluată de la
noi, de la traco-geţii nord şi sud-dunăreni.
Altminteri, cum s-ar putea explica faptul ca această legendă (mit) există la noi şi se
practică şi azi, iar la greci nu?!
E logic că acest mit a fost atât de puternic, rezistând, iată, până azi, fiindcă de aici a
pornit: dintre Carpaţi-Dunăre şi Mare, ci nu dinspre Grecia!
 Iar dacă acest obicei e practicat şi azi în satele riverane Dunării (în special în Teleorman),
e un argument în plus ca, într-adevăr, de aici a pornit Deucalion / Caloian sau Scaloean spre zona
meridională, din el trăgându-se cele patru triburi elene, care au întemeiat Elada.
De fapt, Deucalion este, cred, cel care l-a înfrânt pe regele Atenei (pe pelasgul egiptean
Kecrops), devenind el regele Atenei.
Altminteri, nu s-ar putea explica de ce mormântul său se afla (după cum ne spune
Strabon) la Atena:
,,În Kynos se spune că a locuit Deucalion şi tot aici se vede mormântul Pyrrbei
(soţia sa; ei au fost străvechii şi legendarii regi ai Thessaliei, regiune ocupată, mai apoi, de ahei,
din care au descins macedonienii lui Alexandru Macedon; din aceştia descind vlaşii; chiar mama
lui Mihai Viteazul, Teodora – apoi, în monahism, Teofana, fiind înmormântată alături de Mircea
cel Bătrân, la Mănăstirea Cozia – era mecedoneană / vlahă din Priştina de azi, aşa încât putem
spune, cu mândrie, că Mihai Viteazul este demn urmaş al lui Ahile şi al lui Alexandru Macedon,
n.n); cel al lui Deucalion (Scalion, Caloian, n.n) se află la Atena”.

(Strabon, Cartea a IX a, cap.IV, 2, p.170)

De asemenea, Strabon ne spune încă o dată, şi foarte clar, că Deucalion a fost rege al
Phthiotidei:
,,Se povesteste că Deucalion a domnit peste Phthiotida (peste viitoarea Attică, dupa
ce a fost ocupată de ahei; adică, zona Atenei, n.n) şi, cu un cuvânt, peste Thessalia”.

(Strabon, Cartea IX, cap. 5, 6, p.379)

Ceea ce mi se pare extrem de interesant şi de convingător, în acelaşi timp, e faptul
că Thessalia, iniţial, nu s-a numit aşa, ci Pyrrba, după numele soţiei lui Deucalion, ceea ce mă
determină să cred ca Pyrrba era pelasgă, băştinasă, din neamul lui Kecrops, dar care, se vede, a
fost luată în căsătorie de ,,invadatorul” ionian Deucalion, a cărui mamă avea descendenţă divină:
se numea Pandora si era prima femeie creata de zei!
Ea a primit, în dar, de la Zeus, celebra ,,Cutie a Pandorei”!
Cu alte cuvinte, putem deduce că ,,încuscrirea” pelasgilor cu ionienii traco-geţi s-a făcut
în mod paşnic, prin buna înţelegere, aşa cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile şi în cazul
căsătoriei lui Ahile cu Deidamia, fiica regelui pelasg Lycomedes – regele Insulei Skyros, din
care a rezultat fiul lor, Neoptolemos, care i-a pus fiului său numele de Pyrrbus, după stră-
strămoaşa sa Pyrrba!
Tot el, Neoptolemos, este cel care a ridicat la Tyras (Cetatea Alba de azi; turcii, ocupând-
o, au numit-o în Evul Mediu, Akerman) un turn înalt, în amintirea tatălui sau, legendarul erou
al ,,Iliadei”, Ahile, căzut lângă zidurile Troiei.
De asemenea (dupa cum ne spune Teodor T.Burada) acest ,,obicei străvechi, strămoşesc
(traco-get) de a ridica un turn (desigur, un far, dar şi o formă de obelisc!) s-a transmis la noi, la
geto-daci, respectivi romani, până în Evul Mediu românesc, şi chiar ceva mai încoace!
Astfel, la Mănăstirea bulgărească Zografu, Ştefan-Vodă, Domnul Moldovei, a ridicat un
turn înalt, de piatră frumos cioplită, ,,în care sunt mai multe odăi pentru găzduirea călătorilor
închinători”.
,,Înlăuntru turnului într-un loc întunecos, în partea lui superioară, o piatră ceva mai mare
decât un cot, atât în lungime cât şi în lăţime, mai mult pătrată, pe care se află scrisă în slavoneşte
inscripţia următoare, pe care o reproduc dupa câte mi-a stat în putinţă: <<Io Ştefan voievod cu
mila lui Dumnezeu Domn al ţarei Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am zidit acest turn pentru
corăbii la anul 6983 (1475).>>
Apoi, scoborându-mă de acolo, călugarul mi-a arătat în josul turnului, tot pe dinăuntru, o
altă piatră, cam de aceeaşi mărime, într-un loc ascuns şi întunecos, încât mi-a trebuit o lumânare
spre a citi inscripţia ce se află pe dânsa. Iat-o:
 <<Blagocestivul şi iubitorul de Hristos, Ion Bogdan voievod (Bogdan cel Orb, fiul lui
Ştefan cel Mare, n.n) a zidit acest turn în numele Sf. Neculai, la an.7025 (1517)>>”.
(Adică, fiul lui Ştefan cel Mare a continuat zidirea turnului şi după moartea tatălui său,
n.n)

(Teodor T.Burada, Opere, vol.IV, Folclor şi Etnografie, Editura

Muzicală, Bucureşti, 1980, p.106-108)
Obs:Teodor T.Burada şi-a scris lucrările cu caracter folcloric, etnografic şi etnologic cu
începere din anul 1880, în urma călătoriilor sale în Dobrogea (de unde a cules Scaloianul), la
Muntele Athos, în gubernia Chierson – Sevastopolul de azi, dar şi în Istria, unde şi-a adus
importante contribuţii la graiurile vegliot şi friulan (folosit de ţesătorii de lână) ale dialectului
istro-roman.
În ceea ce priveşte folclorul din Cherson (spaţiul cuprins între Nistru / Tyras – unde
Neoptolemos, fiul lui Ahile, a ridicat un frumos turn, după cum ne spune Strabon – şi până
dincolo de Odessa, la Bug), el, Teodor T.Burada, este cel care a constatat, pentru prima oară,
unitatea de limbă a moldovenilor de acolo, din Basarabia, Maramureş şi Dobrogea, venind cu
argumente de ordin lingvistic; reproducând diferite cântece populare, bocete, descântece, balade
etc., încât avem convingerea că, într-adevar, în acest spaţiu vast – la care adăugam Transilvania,
Oltenia, Muntenia şi tot sudul Dunarii – Izoglosa lingvistică era reprezentată de limba traco-getă,
limba pe care cele patru triburi elene (descendente din Deucalion / Scalion / Scaloean / Caloian)
au răspândit-o în toată Elada, până-n Istria şi chiar NV Asiei Mici (vezi limba ,,koine” folosite de
Strabon – descendent din macedoneni – şi de textele homerice, chiar!).
Din această simbioză dintre traco-getă şi pelasga aramaică s-a format, evident, limba
latină primară (priscă, bătrână), iar din ea, ramura traco-geto-balcanică şi ramura traco-geto-
carpatină; apoi, ramura peninsulară sau italică, ramura galică şi ramura iberică.
Dar să revenim la turnurile ridicate de domnitorii români pe Muntele Athos,
fiindcă, de aici, oricine poate trage o concluzie firească: ridicarea unui turn (precum al lui
Neoptolemos, fiul lui Ahile) nu e un lucru întâmplător, ci el vorbeşte de la sine despre o legătură
de rudenie, de sânge, ori despre o afinitate de ordin cultural şi religios.
De exemplu, Neagoe Basarab (din neamul căruia avea să se tragă şi Mihai Viteazul, după
boierii Craioveşti, după Neaga, dar şi după boierii Drăgoieşti, după tatăl său, Patraşcu cel Bun) a
ridicat un turn la Mănăstirea Dionisiu, de la Muntele Athos, ca să se ştie că era şi suntem
ortodocşi, trăind în umbra Sf.Cruci a Bizanţului lui Constantin cel Mare şi al mamei sale,
Sf.Împărăteasă Elena.
Iată ce ne spune acelaşi neobosit lingvist şi folclorist Teodor T.Burada, unul dintre cei
mai mari şi mai curaţi patrioţi ce i-a dat acest pământ românesc:
,,Mănăstirea Dionisiu. Această mănăstire a fost înfrumuseţată de principele Neagoe
Basarab, ridicând un turn foarte mare şi înalt, unde sus, pe o tablă de marmură e scris numele
principelui în limba greacă. Tot acesta a adus şi apa pe un apaduct de mănăstire şi a trimis în dar
capul Sf.Ioan Botezatorul într-un toc de aur, împodobit cu pietre scumpe”.

(Teodor T.Burada, op. cit., p.121)

Obs: Evlaviosul Domn Neagoe Basarab a sfârşit şi Mănăstirea Cotlomus (începută de
Radu-Vodă) ,,şi cu toate frumuseţile si podoabele a împodobit-o, din lăuntru şi din afară, iar
împrejur a îngrădit-o cu zid”. (Teodor T.Burada, op. cit., p.123)
Acelaşi lucru îl va face şi Petru-Voda al Moldovei:
,,Mănăstirea Caracal. Petru-Voda al Moldovei, voind să restaureze mănăstirea,
trimise pe protospătarul său Petru, cu mulţi bani, recomandându-i s-o zidească într-un loc
frumos, iar acesta vrând să-şi facă câştig, a ridicat numai un turn (pe care i-l ceruse, desigur,
Petru-Vodă, n.n) aproape de mare şi se întoarse în Moldova. Însă principele înţelegând aceasta,
s-a supărat foarte şi vru să-i taie capul. Iar spătarul, ca să-şi scape viaţa, a promis că are să ridice
mănăstirea cu cheltuiala sa şi aşa l-a iertat, precum a şi făcut şi reîntorcându-se acasă, principele
l-a primit cu mare onoare. În urmă, amândoi, principele şi spătarul, ducându-se la Sfântul Munte,
acolo s-au călugărit amândoi, numindu-se Pahomie şi acolo şi-au sfârşit şi viaţa în fapte bune şi
au răposat cu Domnul”.

(Teodor T.Burada, op. cit., p.122-123)

Şi, cum nu se putea ca acela, care a fost cel mai bogat domn al tuturor timpurilor,
Constantin Brâncoveanu, să nu urmeze calea milosteniei ortodoxe a înaintaşilor săi Basarabi, a
ridicat şi el un turn:
,,Mănăstirea Sf.Pavel. Domnul I (adică, Ion, n.n) Constantin Brâncoveanu a edificat din
fundament un turn foarte înalt şi frumos cu cheltuiala sa, precum şi mai multe chilii, o trapeză şi
un paraclis, toate foarte frumoase”.

(Teodor T.Burada, op. cit., p.122)

Am ţinut să fac o conexiune între Deucalion şi Scaloean, Scalion, Calion, respectiv
Caloian, din două considerente:
1) Pentru a arată că ridicarea unui turn în acest spaţiu traco-get (sau traco-geto-
macedonean, deoarece Muntele Athos se afla în sud-estul Macedoniei, aparţinându-i, cândva,
acesteia; azi, e la greci!) era un fel de tradiţie de peste 3000 de ani; că acest obicei îl aveau şi
haldeii, care ridicau zigurate, dar si egiptenii (vezi Obeliscul!), cât şi indienii.
2)Cred că nu întâmplător domnii Ţării Româneşti îşi ai Moldovei işi adăugau înaintea
numelui de familie acel prenume ,,Io” sau ,,Ion”.
S-ar putea interpreta, ziceam, că era un fel de pronume de reverenţă, un semn de nobleţe,
însă (în ceea ce mă priveşte) cred, mai degrabă, că o făceau în mod intenţionat, fiind absolut
convinşi că, iată, prin Deucalion, aveau descendenţă divină.
Era semnul apartenenţei la casta regală / voievodală; era semnul puterii, al demnităţii, dar
şi al apartenenţei la poporul traco-geto-dac, care este cel mai vechi din Europa.
De vreme ce Deucalion / scaloean / caloian era ,,omuleţul de lut” (adică Adam, creaţia
divină primordială), zămislit de Bunul Dumnezeu, aici, în spaţiul carpato-ponto-danubian, aceşti
domnitori români se raportau la rădăcinile cele mai adânci şi mai trainice ale acestui neam
românesc, ce, iată, descindea din Ion, nepotul lui Deucalion, a cărui mamă era zeiţa Pandora,
deţinătoarea ,,cutiei magice”, în care se aflau toate relele pământului, dar şi Speranţa!
Iată ce ne spune Strabon:
,,Acestea (le-am avut de spus) în amănunt despre Thessalia.
În deopşte, ar mai fi de spus că ea se numea înainte Pyrrhaia, după Pyrrba, soţia lui
Deucalion, Haimonia, după Haimon, iar Thessalia dupa Thessalos, fiul lui Haimon. Cum unii o
împart în doua părţi, regiunea de miazazi a revenit la sorţi lui Deucalion şi s-a numit Pandora,
dupa mama acestuia, iar cea de miazănoapte i-a fost sortită lui Haimon, după care s-a numit
Haimonia. Prima parte (cea revenită lui Deucalion, n.n) şi-a schimbat apoi numele în Elada, dupa
Hellen, fiul lui Deucalion; a doua şi-a strămutat numele în Thessalia, după numele lui Haimon”.

(Strabon, Cartea a IX a, cap.XI, 23, p.395-396)

Am insistat asupra celor două aspecte (turnul şi pronumele de reverenţă ,,Io”, respectiv
,,Ion”), spre a pune în evidenţă apartenenţa de sânge şi de neam a domnitorilor noştri (munteni şi
moldoveni) la strămoşul nostru comun, Deucalion / Scalion / Scaloean / Caloian, de care
voievozii Evului Mediu românesc se vede că erau perfect conştienţi.
Acest lucru denotă că în cancelariile şi la curţile domneşti ale acestora erau minţi
luminate, care citiseră nu doar opera homerică, ci şi pe marii istorici, geografi şi filosofi ai lumii
antice greceşti şi latine.
Altminteri, cum altfel s-ar putea explica folosirea formei abreviate ,,Ion” sau ,,Io” (aşa
cum se mai pronunţa şi azi, în Maramureş: Io, pentru Ion; Ghio, pentru Ghiorghe; Văs, pentru
Vasile; Mări, pentru Maria etc.), când la popoarele vecine nu întâlnim o asemenea formulă
apelativă?!
 E logic că ,,vecinii” noştri nu erau pe atunci (pe vremea lui Deucalion) în acest spaţiu, ci
l-au ocupat de la noi mult, foarte mult mai târziu (hunii, pe la sfârşitul sec. al IV-lea, d.Hr., iar
slavii, prin sec. VI-VII d.Hr.).
Cu alte cuvinte, voievozii români aveau (şi pe bună dreptate) de cine se rezema: de
Deucalion şi de mama sa, zeiţa Pandora, iar descendenţa divină, se ştie, e ,,apanajul” celor mai
vechi şi celor mai strălucite popoare, care işi au rădăcinile, de milenii, în acest pământ, dar, iată,
şi-n cer!
Aşadar, Caloianul (simbol al omului primordial, dar şi simbolul fertilităţii, al ploii; al
vieţii, cu alte cuvinte!) este şi va rămâne unul din marile şi enigmaticele mituri ale creaţiei
universale, care ne plasează în rândul celor mai nobile popoare.
Cum acest mit / obicei e unic in istoria lumii (o variantă mai ,,recentă”, din sec. XV î.Hr.
e cea a pruncului Moise, care şi el fusese pus tot într-un coşuleţ / sicriaş de papură şi dat, apoi, pe
apele Nilului, aşa cum Caloianul se dă şi azi pe apele Dunării, şi asta, de aproape 4000 de ani!),
practicându-se şi azi (asemeni sărbătorii focului purificator, primăvara – vezi, la indieni Holly,
adică marea sărbătoare a focurilor!) cu aceeaşi evlavie, aş putea spune, înclin să cred că ,,Deu(s)
+ kalos / kalios + Ion”, adică ,,Ion, Zeul cel Frumos”, sau, mai simplu, ,,Făt-Frumos”, este
sinonimul lui Adam – opera dintâi a Creatorului -, iar spaţiul în care a fost creat (edenul biblic)
nu poate fi altul decat spaţiul carpato-danubiano-pontic!
Conform ultimelor cercetari făcute cu ajutorul mijloacelor spaţiale, se pare că, într-
adevăr, fundul Mării Negre a fost leagănul civilizaţiei umane la nivel planetar.
Dacă cercetatorii americani au dreptate sau nu, numai Dumnezeu o ştie, însă un lucru e
cert: Deucalion, omul dintâi, aparţine doar acestui spaţiu, iar niciun alt neam nu-l venerează,
plângându-l şi acum, invocându-l în vreme de secetă mare, ca-naltul cerului să-şi deschidă
porţile şi să-şi reverse binefăcătoarele ploi dătătoare de roadă şi de viaţă!
Plângându-l şi invocându-l, păstrăm de-a pururi, astfel, o legătură trainică între pământ
şi cer; între noi şi Bunul Dumnezeu, iar lucrul acesta ne face să fim VEŞNICI!

Surpate, George Voica

31 oct. 2014