Eminescu avea rădacini feniciene?

În „Dicționarul Literaturii române, de la origini pânăîn prezent” (editat de Institutul de

Lingvistică, Istorie literară și folclor, al Universității „Al. I. Cuza”, Iași, lucrare apărută la Editura Academiei
RSR, București, 1979, p 312) aflăm că „strămoșii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze
diverse origini etnice - persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă ori ruteană
- sunt țărani români, veniți poate din părțile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici și trăiau în satul
Călineștii lui Cuparecu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului.

Un Petrea Iminovici căsătorit cu Agapia, este pomenit în codicele parohiale și s-ar fi născut pe la
1732.Fiul acestora și bunicul poetului, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreț bisericesc în
satul natal și a avut șapte copii, tatăl poetului, Gheorghe, fiind primul născut (10 februarie 1812).
Gheorghe Eminovici a învățat carte la Suceava cu dascălul Ioniță.” (Op. cit., p. 312)

Numele poetului, Mihai Eminovici avea să fie schimbat ( în ianuarie 1866, odată cu publicarea, în
revista „Familia” – ce apărea la Pesta - , a poeziei „La mormântul lui Aron Pumnu”) de Iosif Vulcan,
directorul „Familiei”, care, astfel se va considera „nașul” tânărului poet. Poate că I. Vulcan își va fi dat
seama că numele de-nceput Emin/Imin va fi provenit de la strămoșii săi, de la poporul
Emimilor/Eminilor, așa cum au fost : Nicolaus Olahus(Vlahul/Valahul), provenit, de sigur, de la Vlahi,
după cum mai sunt până în ziua de azi și vor fi: Persu, Harapu, Machidon, Jidovu, Chinezu, Tătaru, Rusu,
Grecu, Roman, Ungureanu, Bulgaru, Sasu etc., etc. toate trăgându-se de la neamul din care aceștia au
făcut parte. Astfel au începu să se scrie în „condici” numele locuitorilor acestei țări. Cum în 1862,
Domnitorul Al. I. Cuza a adăugat unor nume de familie sufixul „escu” (de la Ion-Ionescu; de la Grigore-
Grigorescu etc.) și toponimelor (derivate din andronime), sufixul „ești” (Dragomir-Dragomirești, Călin-
Călinești, Frâncu-Frâncești etc.) același lucru l-a făcut, se vede, și Iosif Vulcan cu Mihai Eminovici, dând la
o parte sufixele habsburgice „ovici” și „ici” (vezi Filip-Filipovici, Pop-Popovici, Slav-Slavici, Pas-Pasici).
Astfel I. Vulcan a înlocuit sufixul habsburgic cu sufixul românesc „escu”. Pornind de aici, e logic să
deducem că „nașul” I. Vulcan a înțeles foarte bine că numele viitorului mare poet se trăgea de la
EMIMI/EMINI (sg. EMIM/EMIN) și că acei oameni aparțineau unui mare neam, de care străbunicul
poetului (Petrea Iminovici) era cu adevărat mândru, de vreme ce nu-și schimbase numele nici în Ardeal,
dar nici în Moldova. Își păstrase numele ca, vreodată, cineva să-și dea seama că urmașii săi aparțineau
unui neam antic, cu rădăcini foarte adânci în istoria umanității!

I.Vulcan (la fel ca și G. Călinescu, mai târziu, în „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”, 1942) intuise, așadar, că numele de-nceput se referea la nemul din care el făcea parte, dar nu
a insistat, cred, asupra acestui aspect. Nici G. Călinescu! Au insistat, însă, alți scormonitori ai istoriei
literare, care i-au găsit obârșia lui Eminescu, te miri unde!

Bucovina din NE Carpaților Orientali, parte a Moldovei medievale,era provincie aparținând

Imperiului habsburgic încă din 1775. Atunci, poate se adăugase la numele străbunicului său (Petrea
Imin/Emin) sufixul „ovici”.
 Un lucru, însă, e cert: numele inițial (din urmă cu milenii) al neamului aceluia, antic, fusese cel de
EMIMI/EMINI!

De aici, așadar, EMIN+OVICI= EMINOVICI.

Cum străbunicul lui Mihai Eminescu – Petrea Iminovici – avea, la naștere, în 1732 (deci cu 43 de
ani mai înainte de anexarea Bucovinei la Imperiul habsburgic, în 1755) numele de familie, de
Iminovic/Eminovici,e de presupus că străbunicul marelui poet Mihai Eminescu să fi plecat într-adevăr din
zona Blajului si să se fi stabilit în apropierea Sucevei, la Călineștii lui Cuparencu, unde se născuse bunicul
poetului, Vasile Eminovici!

Așadar, în niciun caz nu putem admite că originea marelui poet ar fi austro-ungară și nici
persană, armeană, albaneză etc., ci, mai degrabă, cred că ea ar trebui căutată cu mult mai „adânc„ și-
ntr-un spațiu deloc daco-get!

Că străbunicul său, Petrea Iminovici, văzuse lumina zilei în Bucovina, dar la fel și bunicul său
„cântărețul bisericesc„ , Vasile Eminovici, precum și faptul că în ianuarie 1866 (la moartea profesorului
său de limba română Aron Pumnu, în casa căruia a și locuit, îngrijindu-se de bogata-i bibliotecă, unde
Eminescu avea să-și formeze baza culturii sale naționale!), ori, poate, prin martie, pornește spre Blaj –
„mica Romă”, unde avea să se împrietenească cu I.T. Ilea, căruia îi va și dedica o poezie - ne face să
credem că viitorul strălucit poet aflase de la bunicul său de unde veniseră-n Moldova, Eminovicii: din
zona Târnavelor!

Astfel, consider că tocmai această informație (referitoare la originea „ardelenească” a stămoșilor

săi paterni) l-a atras spre Blaj, ci nu spre Oradea Mare, Cluj sau chiar Pesta care – raportănd la distanta
până la Cernăuți – ar fi fost, totuși, mai aproape de Bucovina! Dar, amintindu-ne de războaiele daco-
romane ( încheiate în 11 august 106, dupa Hr.) și de informația furnizată de Eutopius ( conform căreia,
după cucerirea Daciei, Traian ar fi adus aici – mai ales pe Valea Mureșului ș-a Târnavelor, în zona Albei-
Iulia, în mijlocul Ardealului – „nenumărate mulțimi de noroade din tot Imperiul Roman”), de ce n-am
crede că stră-strămoșii lui Eminescu au fost din spațiul mediteranean?! Nu ne spune, oare, chiar Iacob
Negruzzi (unul din întemeietorii „Junimii”, redactor la „Convorbiri Literare”) că, acolo, la Viena unde
veneau studenții din Moldova și din Țara Românească, dar și cei din Ardeal, așteptându-l pe Eminescu
(spre a-i da banii pentru colaborare la revistă), era ferm convins că poetul trebuia să aibă ”o aură
aparte” față de toți ceilalți studenți români!

Și, într-adevăr, pe ușa cafenelei a intrat „un tânăr frumos, cu chipul rumăn”, cu fruntea înaltă, cu
păr negru și cu niște ochi mari, orientali, visători! Avea, se vede, distincția unui neam străvechi!

Dar toate aceste detalii faciale nu ne duc, oare, cu gândul la o altă origine a strămoșilor lui
Eminescu; la spațiul mediterano-mesopotamian?!

Dacă Eutropius a spus numai adevărul, un alt izvor local, geto-dac al susținerii informației
acesteia îl constituie chiar ultima din Tăblițele de plumb de la Sinaia, pe care subsemnatul le-a decriptat
atât cât a putut, făra, însă, a pune nicicum la îndoiala veridicitatea acelor tăblițe valoroase de plumb,

2
mai ales ca ele vorbesc nu doar de geți și de daci, de întemeierea Statului Geto-Dac , sub conducerea lui
Burebista,dar, cu mult mai înainte de acest eveniment epocal, o tăbliță de-nceput ne vorbește de
„scepticul Pythagora”, care se subîntelege, venise la Sarmizegetusa și-l luase pe Zalmoxes la studii, în
Insula Samos; apoi, în Asia Mică, pe râul Termodont – unde trăiau amazoanele – continuând în Insula
Creta, (în Peștera lui Zeus) dar și-n Egipt, încheind cu Crotona, în sudul Italiei.

În plus, ultima din Tăblițele de plumb de la Sinaia ni se spune căt se poate de clar, că, după
cucerirea Daciei, Împ. Traian l-a adus, ca Guvernator al Daciei, pe SAMOELO (Samuel) din Tyr, adică din
Fenicia, Tyrul, Sidonul, Byblosul și Ugaritul fiind cele mai cunoscute și cele mai frumoase orașe ale
Feniciei, care întrețineau un susținut comerț cu Dacia (cu grâu și aur în special).

Și tocmai de acolo, din Tyr, îl aduses Împ. Traian pe Samuel. Evident că Guvernatorul Samuel n-a
venit singur, ci însoțit de „o mulțime de noroade”, cum ne spune Eutropius în „Breviarium ab Urbe
condita”,lucrare extrem de prețioasă,mai ales pentru perioada sec. III-IV d. Hr.

Că SAMOHLO ( adică SAMOELO/SAMUEL) e de origine feniciană (fenicienii fiind nu doar cei mai
vestiți navigatori, ci și inventatorii celui mai simplu alfabet; de la ei , în sec. VIII î.Hr. , grecii au
împrumutat alfabetul) ne-o spune nu doar numele (amintindu-ne de proorocul Samuel, cel ce i-a urmat
lui Moise – după Eli - , după ce veniseră din robia egipteană de 430 de ani) ci și inconfundabila
capelă/tichie, specifică popoarelor semitice.

Și iată cum din amestecul de sciți, sarmați, geți, daci, agatârși, romani și fenicieni semiți a
rezultat acest popor atât de aprig și de dârz, atât de-nlăcrimat și-nrourat care ne-a lăsat drept
moștenire, aspirația spre înalt, dar și cultul nemuririi sufletului; care știe însă ce-i dorul și glasul de
bucium, seara, la stână, când Eminescu, izvorul, ne-nvață limba română!...

Dar cum am rămas dator cu „rădăcinile” numelui lui Eminescu va trebui să facem o scurtă
referire la religia Siriei antice, mai cu seamă la vechii canaaniți și fenicieni care ne-au transmis și nouă
(prin colonizarea Daciei, sub Guvernatorul Samuel) obiceiul sacrificiilor omenești, cu prilejul punerii
temeliei la construcțiile importante. Astfel, știm că un document (ce se păstrează la Biblioteca Astra din
Sibiu) ne spune că în temelia Cetății de Jos (dinspre actuala gară) a Sibiului a fost zidit ,de viu, un
cerșetor!

Chiar și azi, în Oltenia, se pune în temelia casei capul unui cocoș, spre „a-i da viață lungă” acelei
case!

Istoria și religia Siriei antice, fiind atât de vechi, e destul de dificil a le prezenta. Totuși, iată ce ne
spune reputatul prof. univ. Doctor Emilian Vasilescu în „Istoria Religilor”, cartea sa de căpătâi:

„Siria antică- vastul teritoriu cuprins între deșertul arabic și Munții Taurus (unde, la Selinuntum,
a murit Împ. Traian, în anul 117 d. Hr., n.n.), între Marea Mediterană și Eufrat – a fost locuită de diferite
populații semite încă din mileniul al IV -lea sau cel puțin de la începutul mileniului al III-lea î. Hr. Aceste
populații au imigrat aici rând pe rând, supunând și asimilând populațiile băștinase, a căror vechime urcă
până în paleolitic și despăre care se știu prea puține lucruri.

3
 Cele dintâi populații semite care au pătruns în această regiune la începutul epocii bronzului (c.
3100 î.Hr) au fost canaaniții , care, venind probabil dinspre Golful Persic (din zona sud-mesopotamiană
și sud-vest iraniană, așa cum de la Ur – oraș persan – venise-n Canaan și Patriarhul Avraam, n.n.), s-au
așezat în ținul dintre Iordan și Marea Mediteraneană. Numele general de canaaniți este păstrat în
vechiul Testament, care îl folosește pentru toate populațiile semite ale Palestinei dinainte de sosirea
israeliților.”

Iar la subsolul paginii 132, Prof. univ. Doctor E. Vasilescu adaugă:

„Vechiul Testament, amintind, ici-colo de aceste popoare (se referă la populațiile băștinase, cele
de dinaintea venirii Patriarhului Avraam, n.n.), le dă numiri ca: refaimi, zeuzimi, emimi, fiii lui Enac”, care
erau „oameni de statură înaltă, uriași”, față de care evreii apăreau „ca niște lăcuste”. (Prof. univ.
Dr. Em. Vasilescu – Istoria Religiilor, ediția a III a , Editura Didactică și Pedagogică, R.A București 1998.
Religia Siriei antice, p.p. 132-133)

Iată ce ni se spune despre strămoșii cei mai îndepărtați ( de acum c. 5000 de ani) ai lui Eminescu,
cu referire și la luptele ce le-a dus Avraam cu canaaniții/fenicienii, după ce-au ajuns în Țara Canaanului:

Aceștia din urmă (împărații Sodomei, Gomorei, Admei, Țeboinului și al Țoarului, n.n.) s-au
adunat cu toții în valea Sidim, adică Marea Sărată.

Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; în anul al treisprezecelea s-au
răsculat.

Dar în anul al patrusprezecelea Chedorlaomer și împărații care erau cu el au pornit și au bătut pe

Refaimi, la Așterot-Carnim, pe Zizimi, la Han, Emimi, la Șahe-Chiriataim.” (Biblia-Facerea, cap. 14, al. 4 și
5)

Sau:

„Mai înainte aici (în Câmpia Moabului, unde avea să fie îngropat Profetul Moise , n.n.) locuiau
Emimii, un popor mare, mult la număr și de statură înaltă ca Anachimii.

Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii, dar Moabiții îi numeau Emimi. ”

(Biblia-Deuteronom, cap. 2, al. 10 și 11)

Să fi știut, oare, Eminescu că numele său venea de la EMIMI ( sg. EMIM sau EMIN) care erau un
popor mare, puternic, talentat, plin de har divin (care crease „adevărate poeme si cicluri de poeme, care
ne-au parvenit, sub formă fragmentară” – „un eveniment epocal pentru istoria culturii și a civilizației
vechi”- vezi descoperirile de la Ras, Șamra, unde s-au găsit acele tăblițe cu foarte interesante povestiri
mitologice, conf. Prof. univ. Dr. Em. Vasilescu, op. cit., p.134), har ce, iată, i-a fost transmis prin așa-zisul
genom divin care a străbătut vremurile mileniilor ajungând până-n secolul nașterii sale: mijlocul sec.
XIX?!

4
 Cred că de aici, de la locuitorii fenicieni ai Câmpiei Moabului (unde Moise și-a aflat sfârșitul la
120 de ani, când „vederea nu-i slăbise, și puterea nu-i trecuse”. Aici, în Țara și-n Câmpia Moabului
fenician „Domnul l-a îngropat în vale, în Țara Moabului, față în față cu Bet-Deor.Nimeni nu i-a cunoscut
mormântul până-n ziua de azi.”[ Biblia-Deuteronom, cap. 34, al. 5 și 6]), urcă-n venele „poetului
nepereche” sângele mediteraneano-oriental, căci atâta unduire în sânge-i tot suie, ca lui Crist, zbătându-
se, pe Cruce, în cuie când Byblos, și Tyr, Sidon, Ugarit merg în genunchi, spre Bucovina, la schit, să cânte
cea Doină din Nistru, la Tisa...

Dorul de-atunci, de-acum plânsu-mi-s-a, că-n cupe de aur, pline cu vin, pletele-și scaldă Mihaiu
Emin, fluturându-le,-apoi, peste-un neam Geto-Dac, scăldat în rourate lanuri de mac, din Siria Antică
până-n Munții Carpați; că noi cu el, cu curcubeul legați, fi-vom, din veacul acesta, în veci; vom întinde
spre luceferi poteci, pe care ,trecând, vedea-vom Câmpia Moab, în care dorm Moise și Matei Basarab, în
răcori de magnolii, de la Mănăstirea Surpate...

Mi-e dor de tine, EMINULE, FRATE

Surpate, 11 dec. 2021 George Voica