Stejarii de la Dodona (din Epir-Macedonia) şi stejarii de la Dintr-un Lemn

− se dedică D-lui dr. C-tin Ioniţescu,

mare iubitor al istoriei noastre naţionale −

Nu credem că întâmplătoare erau, în vechime, coroniţele din frunze de dafin, de

iederă ori de stejar, ci ele, în mod cert, aveau o semnificaţie aparte, de natură divină, încât
poeţii (şi pe bună dreptate) au văzut în fructul stejarului – în ghindă – o lume vânjoasă,
legănătoare, majestuoasă, cu rădăcini adânci până-nspre Edenul primordial.
Spunea un ţăran bătrân, din Ţara Loviştei, că ,,ghinda e o sămânţă de lume”!
Era ceva atât de simplu şi atât de frumos, dar impresionant prin reverbelaţia sa în
timp, prin veacuri.
Tocmai de aceea aveam să rămân atât de surprins, citindu-l pe Ammianus
Marcellinus, care, în capodopera sa, ,,Istorie Romană”, vorbeşte, printre altele, şi despre
stejarii din Dodona (Epir-Macedonia):
,,Ancheta dura şi se întindea până acolo, încât să se susţină că mulţi, pentru a afla
când moare împăratul (Constantiu – fiul lui Constantin cel Mare – sec. IV. d. Hr., n.n.),
au consultat oracolul de la Charos (insulă din Marea Egee, unde era venerat Apollo;
aici era o pădure socotită sfântă şi un oracol la care slujitoarele zeului dădeau răspunsuri
celor ce puneau întrebări despre viitor, n.n.), stejarii seculari de la Dodona (Epir-
Macedonia), sau răspunsurile de la sărbătorile din Delphi (oraş antic, în Focida, Grecia
Centrală/Attica, vestit prin sanctuarul lui Apollo, sec. VIII î, Hr., în care, mai târziu, avea
să slujească şi Plutarh, n.n.)”.
(Ammianus Marcellinus − Istorie Romană, Întreprinderea Poligrafică Cluj, 1982,
Cartea XIX, Cap. 12, 15, p. 223)

Dar la Dodona, în Epir, ne spune Nicolae Densuşianu, în ,,Dacia preistorică”,

mergeau, vara, la seceriş, cinci fecioare neprihănite, geto-dace, ducând cu ele câte o
coroniţă de grâu, drept ofrandă lui Apollo, dar şi alte daruri de mare preţ.
Stejarii de la Dodona trebuie să fi fost pădurea ce înconjura Templul lui Apollo,
aşa încât, nu cred că greşim, făcând o apropiere între acei stejari de la Dodona şi cei de la
Dintr-un Lemn, unde, se ştie, din vremi prea bătrâne, au existat stejari multiseculari,
dintr-unul din ei făcându-se o bisericuţă de lemn.
Cea existentă azi e o copie fidelă a celei iniţiale, arse, din care, însă, s-a mai
păstrat (ca prin minune!) o cruce de lemn de stejar (ce fusese şi este şi-acum pe
acoperişul bisericuţei), pe care scria, în chirilică, ,,RADU”.
Cum în fosta Ţară Românească s-a găsit inelul-pecete, din aur, al lui RADU
NIGRU (inscripţionat IO RADU NIGRU, v.v. – adică ,,voievod”, n.n. – PRIŞTINA,
1128), de ce n-am crede că frumoasa şi impresionanta icoană a Sf. Fecioara Maria
Născătoare de Dumnezeu, de la Dintr-un Lemn, a fost adusă, poate, chiar de acest RADU
NIGRU, la începutul sec. XII, mai ales că se vede foarte, foarte clar că Sf. Icoană a
Maicii Domnului e tipic bizantină, având dimensiuni de-a dreptul impresionante:
1,40/1,20 m., ceea ce dovedeşte că, în mod cert, este o icoană împărătească, lucrată la
Constantinopol, ori în Muntele Athos, la Mănăstirea Theotokos!
 Cine şi-ar fi permis, acum mai bine de 800 de ani, să comande de aici, din vechea
Dacie, o icoană la Constantinopol, ori să fie făcută în vreo peşteră de către un pustnic
român?!
Nici vorbă!...
Oricine e convins că o asemenea icoană a aparţinut unui voievod, iar dacă ea a
ajuns aici, în părţile noastre, ale Olteniei de sub munte, o explicaţie, cred, există!
Profesorul Grabar, de la Universitatea Strasbourg spunea că această icoană e din
sec. IV d.Hr. şi este o copie fidelă (de fapt, au fost patru copii, păstrându-se, toate, şi azi:
una la Tibilisi, în Gruzia; alta la Ierusalim şi alta la Moskova) a icoanei originale, pictate
de Sf. Apostol Luca, la Constantinopol, unde Maica Domnului s-a arătat pe o coloană de
marmură albă, în Biserica Blakherne/Vlaherne, adică Biserica Vlahilor, din neamul traco-
get, din care aveau să se tragă atâţia împăraţi romani şi bizantini!
Mai ştim, de asemeni, că vlahii din zona Epirului (din Macedonia) erau nu doar
crescători de numeroase turme de oi, mari neguţători în tot spaţiul macedo-illyro-
veneţian, dar şi vestiţi caravangii, mărfurile Orientului prin ei ajungând la Veneţia, însăşi
aceasta in urmă fiind întemeiată e vlahi bizantini!
Dar vlahii sud-dunăreni făceau comerţ nu doar cu cei enumeraţi mai sus, ci şi cu
dacii nord-dunăreni, aşa cum erau locuitorii Genuclei (veche cetate dacică; apoi, colonie
veneto-iliră, mai precis vlahă romanizată!), de unde cumpărau chihlimbar, ceară, miere,
sare, piei de bovine (pentru pânze de corăbii, pentru corturi militare şi pentru scuturi), dar
şi alte produse locale.
Acea cetate dacică, Genucla (ai cărei locuitori se numesc ,,genucleni” sau
,,genuneni”) nu cred să fi fost la Dunărea de Jos, ci mai degrabă aici, în norul Olteniei,
din ea derivând localitatea de azi, GENUNENI, judeţul Vâlcea.
Aici, în Genucla, avea să găsească Crassus însemnele şi steagurile militare romane
capturate de geto-dacii lui Burebista într-o teribilă bătălie dată la Dunăre.
Era logic că imestinabilele trofee militare romane nu puteau fi lăsate lângă marele fluviu,
la Istru, ci ele au fost duse spre munţi, în nordul Olteniei, la loc sigur, printre marii stejari
seculari care acopereau aceste dealuri subcarpatice.
Apoi, să nu uităm contextul istoric al începutului sec. al XII-lea d.Hr., când
expansiunea barbarilor pecenegi şi a otomanilor în Balcani era foarte puternică, dizlocân
mase mari de vlahi sud-unăreni, care au fost nevoiţi să se refugieze la nord de Dunăre,
unde, evident, au adus cu ei nu doar scrisul chirilic, limba slavonă în biserici, cărţi de cult
bisericesc (tot în slavonă), dar, iată, au venit şi voievozi din Kosovo de azi, din Priştina
(unde se vorbea româneşte!), iar odată cu ei, frumoasele icoane împărăteşti, cea de la
Dintr-un Lemn fiind doar una dintre ele.
Cum la Dodona, în Epir, erau veneraţi atât Apollo, cât şi stejarii sfinţi, de ce n-am
crede că acest cult l-a ,,aplicat” aici, pe Otăsău, în nordul Olteniei, şi voievoul de
Priştina, RADU NIGRU, la 1128, când (ceva mai târziu) s-a aşezat în aceste părţi de ţară,
din el trăgându-se, poate, tot neamul Litovoilor, din care avea să se întemeieze Ţara
Românească, la 1330, sub Basarab I (cel ce se trăgea din Litovoii Olteniei), după bătălia
de la Posada?!
Interesant şi foarte important este că bisericuţa cea veche, din lemn de stejar, de pe
Iza, din Vălenii Maramureşului, este făcută tot din bârne de stejar îmbinate în ,,coadă de
rândunică”, neavând decât cuie e lemn, exact ca la Mănăstirea dintr-un Lemn, la
bisericuţa de deasupra stejarilor seculari, într-unul dintre aceştia fiind patru icoane
,,înghiţite” de falnicul stejar de peste 800 de ani!

2
 Noi am demonstrat cât se poate de clar că între nordul Olteniei şi Cuhea (derivat
de la ,,cuhnie”/,,cunie”/,,bucătărie”, cu sensul, evident, de ,,VATRĂ”!) Maramureşului
există ,,suprapuneri” izbitoare, atât din punct e vedere lingvistic (şi mă refer, aici,
îndeosebi, la regionalisme) toponimic, hidronimic, antroponimic, dar, mai cu seamă,
etnografic, din toate rezultând, clar, că ,,vechii daci” de la Cuhea (Bogdan-vodă, azi)
sunt, de fapt, urmaşii lui Ioan şi Litovoi – fraţi −, voievozii Olteniei, care, la 1330, în
bătălia de la Posada, din 9-12 nov., l-au trădat pe fratele (ori ruda lor foarte apropiată) lor,
Tihomir şi pe fiul acestuia, pe Basarab I, care a fost întemeietorul deplin al Ţării
Româneşti; de asemenea, am demonstrat că urmaşii ,,fugarilor Litovoi”, împământeniţi
în Maramureş de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, aveau să fie, la rându-le
întemeietorii Ţării Moldovei.
Şi aici mă refer, evident, la Bogdan şi la Dragoş, fraţi şi verişori primari cu Basarab I!
Deci ei, vlahii traco-geţi sud-dunăreni, au întemeiat Ţările Române, ci nu cumanii
d-lui Djuvara!
Revenind la RADU NIGRU, noi credem că acest voievod de Priştina a părăsit
Macedonia după 1122, căci iată ce ne spune Stelian Brezeanu, distinsul istoric român:
,,1122. După 30 de ani după bătălia de la Lebunion, pecenegii întreprind ultima
expediţie în Imperiul Bizantin, devastând Tracia şi Macedonia”.

(Stelian Brezeanu – O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 140)

Aşadar, suntem convinşi, acum, că primul şi adevăratul întemeietor al Ţării

Româneşti a fost acel RADU NIGRU, care a venit din sudul Dunării, aducând odată cu el
şi cu marile sale turme de mioare, atât civilizaţia bizantină, cât şi această splendidă
icoană făcătoare de minuni, aflată la Dintr-un Lemn, care este, în mod cert, cea mai veche
icoană împărătească de pe pământul românesc!

Când vânturi bat prin stejari seculari,

la Dodona,-n Epir, ori la Dintr-un Lemn,
miroase pământul a voievozi şi plugari;
pe creştet ne curge, din cer, untdelemn!

−//−

Surpate, George Voica

27 oct. 2017