care se adunase în Aulida, dinaintea oraşului Charkis, spre a primi spre Troia (în

jurul anului 1136 î. Hr.).

Evident că gen. Ahile nu putea să lipsească de la această mare bătălie împotriva
lumii pelasge, pentru supremaţia Greciei maritime şi continentale.
Dar nu doar el mergea la luptă, ci şi fiul său, Neoptolemos, precum şi nepotul său,
Pyrrbus (fiul lui Neoptolemos), deşi era foarte tânăr: 16-17 ani.
Bănuim că Ahile avea aproximativ 60 de ani, iar fiul său, Neoptolemos, cam 40,
fiecare, însă, din ei s-au remarcat în acel război troian prin fapte eroice, încât Poetul
(Homer) l-a făcut pe Ahile personajul principal al capodoperei sale ,,Iliada”.
Ahile descindea din familia regală a Aiakizilor, din care făceau parte Aiakos (Eac), Peleu
(tatăl lui Ahile), dar şi Aios (Aiox), fiul lui Oileus, încât nu e de mirare că primul erou
după Ahile era Aiax. Amândoi s-au acoperit de glorie!
Aşa se explică de ce aheenii au ocupat Atena (întemeiată de egipteanul Kecrops în
sec. XVII î. Hr.), al cărei rege, Codros (dosian, descendent din ionianul Dohos) a fost
alungat înspre părţile de răsărit ale Mării Egee, unde fiul său, Androclas, a întemeiat
Ephesul.
Dacă iranienii (sacii) plecaseră în Podişul Pamir prin sec. XIX-XVIII î. Hr.,
îndreptându-se spre Europa, unde se stabiliseră 2-3 secole între Nistru şi Carpaţi (dar şi-n
interioarul arcului carpatic, convieţuind cu traco-geţii), după care, apoi, am coborât spre
Marea Egee şi spre Grecia Continentală, cam tot prin acelaşi secol, XVIII î. Hr.,
porniseră şi sumerienii pelasgi, dar spre N. (pe ,,via Eufrat”), respectiv spre N.V. Asiei
Mici şi N. Africii: Fenicia, Egipt, Cartagina.
Urcând spre N. Hiperboreic (pornind, de acum, din Egipt; vezi Kecrops, rehele,
întemeietorul Atenei), pelasgii au cucerit insulele Mării Egee (mai precis, le-au
colonizat!) şi Grecia Continentală.
Aici, în Grecia şi-n insulele Mării Egee aveau să se întâlnească cele două ,,coloane”: cea
iraniană cu cea pelago-sumeriană (aramaică).
Confruntarea s-a petrecut, se pare, cam prin sec. XV-XIV î. Hr.
Pelasgii erau deţinătorii culturii, artei, ştiinţelor, legislaţiei, cosmogomiei,
astronomiei, iar tyrageţii (geto-daco-iranieni), respectiv cele patru ,,triburi elene”
(aheenii, ionienii, dorienii şi eolienii) erau seminţii cu adevărat războinice.
Nu întâmplător e faptul că cei mai de temut duşmani ai Poporului Roman au fost
dacii şi parţii, adică două seminţii iraniene.
 Dar să revenim la Ahile, care, spuneam, descindea din Aiakos şi din familia
Aiakizilor.
Punând alături numele lui Aiakos cu Aiolos (formă coruptă de la Aiakos – Aiokos
-Aiolos), aşa cum pronunţau grecii numele lui Eol, zeul vântului (probabil e vorba de
Boreal sau Crivăţul, ce bate dinspre Crimeea), observăm o destul de mare apropiere.
Această apropiere reconfirmă, cred, ideea susţinută anterior, conform căreia, Ahile era
tyraget, de vreme ce fiul său, Neoptolemos, ridicase un turn (un far) în Tyros (Cetatea
Albă, de azi), oraş la gurile fluviului Tyros (Nistrul de azi).
Cu alte cuvinte, aheenii şi eolienii erau din acelaşi trib, idee susţinută şi de Strabon
în Cartea a VII, cap. I, p. 244, sus.
Eolienii erau, aşadar, oamenii din ţara vânturilor; de unde bate Boreas (Crivăţul),
adică dintre Nistru şi Bug, iar aheenii locuiau între Nistru şi Carpaţi.
Ionienii, însă (din care au descins dorienii), coborâseră din Carpaţi (din interiorul
arcului carpatic şi din Geţia Subcarpatică), urmând ,,via Hemus-Balcanică”, s-o numim
aşa, adică trecând Dunărea şi invadând Grecia Continentală.
Stăpânirea ioniană în Grecia Centrală se pare că n-a durat prea mult, întrucât
aheenii (care cuceriseră insulele Mării Egee) i-au atacat pe ionieni.
,,Dar ionienii în curând au fost izgoniţi de ahei, care erau o seminţie eolică
(scitică, se pare, n.n.), şi astfel au rămas în Pelopones numai cele două neamuri, eolic şi
doric”.
(Strabon, Geo., Cartea a VIII-a, cap. I, 2, p. 244)

Dorienii, însă, descindeau, ziceam, din ionieni. E posibil să fie vorba de dorienii
carpi, adică de cei din E. Carpaţilor Orientali, care erau vecini cu tyrageţii, iar ionienii, să
fi fost locuitorii intracarpatici, din Transilvania de azi.
Poate că aşa se explică de ce doar ionienii au fost alungaţi de ahei din Grecia Centrală şi
împunşi spre răsăritul Mării Egee, unde aceştia au întemeiat în NV. Asiei Mici 10 oraşe,
dintre care cele mai renumite erau Ephesul şi Miletul, care a dat culturii umanităţii antice
minţi strălucite!
Aici, în N.V. Asiei, cu siguranţă că s-au întâlnit cu getulii şi cu cei din seminţia
lor, mysii (cei din Moesia) li cu frigienii, care, asemeni dacilor, aveau, un cult deosebit
pentru lup, încât nu e întâmplător că stindardul de luptă al dacilor era reprezentat de un
cap de lup cu trup de balaur în flăcări arzând, simbolizând, desigur, Fulgerul, aşa cum l-a
gândit Zamolxes şi cum acest simbol avea să fie preluat, mai târziu, de macedoneeni, care
i-au dat denumirea de Fulminata (Fulgerul) celei mai puternice legiuni, în fruntea căreia a
venit în Dacia Împ. Traian; care l-a însoţit în campania din Orient, până la moartea sa, în
anul 117 d.Hr., la Selinuntum, în Munţii Taurus, din Asia Mică, şi care, apoi, a revenit în
Geţia, în castrul roman Praetorium (Racoviţa, jud. Vâlcea), unde mai era încă în anul 160
d. Hr., sub procuratorul Aquila Fidus, în vremea Împ. Antonimus Pius.
De altminteri, în războiul troian, regele Troiei, Priam, a fost ajutat şi de getuli şi de
frigienii conduşi de regele lor, Otreus, prieten şi aliat al lui Priam.
De fapt, acel război troian n-a pornit, spuneam, din cauza unei poveşti de dragoste,
ţesute în jurul Elenei din Troia, ci mai degrabă din cauza rivalităţii dintre Grecia şi Asia
Mică.
Acolo, în Aulida, în faţa oraşului Charkis, se adunase toată flota Greciei, sub
comanda lui Agamemnon, care era însoţit nu doar de generalii săi Ahile şi Aiax, dar şi de
fiul lui Ahile (Neoptolemos) şi de nepotul lui Ahile (Pyrrbus), care, se pare, era foarte
tânăr!
Iată trei generaţii: tată, fiu şi nepot, dornici de luptă, decişi să intre pe câmpul de
bătălie; decişi să asedieze şi să cucerească înfloritoarea Troie pelasgă şi tracă deopotrivă,
simbol al opulenţei economice şi culturale; simbol al mândriei unui popor harnic şi
înţelept.
Dar, se vede, că, într-adevăr, armele primează înaintea culturii!...
Evident că miza acestui război era enormă! Lucrul acesta se deduce chiar din
decizia ce o luase, iniţial, regele Ahamemnon (comandantul suprem al flotei greceşti),
care a dispus sacrificarea fiicei sale, Ifigenia (soră cu Oreste), numai pentru a câştiga acel
război petrecut în anul 1136 î. Hr., după spusele lui Ephoros.
Se vede, însă, că, sufletul părintelui nu poate să se mânjească, într-un mod josnic,
cu sângele nevinovat al copilei sale.
Astfel, înainte de a da ordinul ca flota grecească să pornească spre Troia, Agamemnon a
sacrificat-o nu pe fiica sa, ci un taur, aşa cum făceau pelasgii, dar şi indienii, care
sacrificau un cal.
Sacrificiul taurului (dar şi al altor animale: ţapi, berbeci etc.) a fost preluat de
neamurile semitice, evident, cu pelasgii veniţi din Sumer.
Aşa că, după ce Attica (regiunea dimprejurul Atenei) a fost colonizată, iniţial, de
pelasgii egipteni, conduşi de regele lor, Kecrops, a urmat ocupaţia ioniană – doriană
(ultimul rege dorian al Atenei fiinf Codros), după care aheii phthioţi şi-au impus
supremaţia, devedind (am putea spune) cei mai vechi locuitori ai regiunii Eladei, care a
purtat, apoi, denumirea de Achaia (de la ahei şi de la Ahile, desigur), anume o porţiune a
regiunii Phthiotida (Phthotis) din Tessalia, unde, după legendă, a domnit Achaios,
nepotul lui Hellen, din neamul Aiakizilor.
De la Hellen, iată, derivă denumirea de ,,triburi elene”!
E drept, că alţii spun despre Attica altceva, şi anume că această regiune de lângă
Atena şi-ar trage numele de la Atthis, fiica lui Crannaos, vechi rege al Atenei.
E posibil însă ca peleasgul egiptean Kecrops să fie unul şi acelaşi cu Crannaos, care a
întemeiat Atena în sec. Al XVIII-lea î. Hr., adică la un secol după ce plecaseră din
Sumer, urmaseră valea Eufratului, îndreptându-se spre N. şi ajungând până în Egipt şi,
iată, mai apoi, în Grecia Centrală!
Expansiunea lor, însă, a fost oprită de traco-iranienii coborâtori dinspre Carpaţi şi
Nistru.
Cu alte cuvinte era o confruntare între două puteri, cele mai mari ale veacului al
XII-lea, iar acest lucru s-a petrecut doar în insulele Mării Egee şi în Grecia centrală, ci
chiar în N.V. Asiei Mici, punct nodal pentru comerţul lumii din acea vreme, mărfurile de
mare preţ ale Orientului tranzitau Grecia, îndreptându-se spre întreaga Europă.
Aşadar, în primul rând era vorba de supremaţia, pe mare, a negoţului, dar era
vorba şi de orgoliul nemăsurat al celor două seminţii (traco-tyrageţii iranieni şi pelasgii),
care, ciudat, aveau aceleaşi rădăcini; proveneau din acelaşi spaţiu indo-iraniano-
sumerian!
Tocmai de aceea aheii au pornit spre Troia mai decişi ca oricând, fiind absolut
siguri de victorie, de vreme ce toate insulele Mării Egee şi-ntreaga Grecie era în mâinile
lor.
Astfel, atât Ahile cât şi fiul şi nepotul său au dat dovadă de acte de eroism aproape
ieşite din comun, dar au dat dovadă şi de o cruzime fără margini, evident, nu putea să
scape nepedepsită.
A nu avea milă de un bătrân rege (Priam), care-şi văzuse fiul, pe Hector, ucis şi
târât (de coada calului fiind legat) împrejurul zidurilor în flăcări ale Troiei, nu putea să fie
pe placul zeilor.
Acest lucru l-a făcut Ahile, deoarece Hector (fiul regelui Troiei, Priam) îi ucisese
cel mai bun prieten, pe Patrocle; Hector a fost cel mai viteaz dintre troieni.
 La rândul său, Neoptolemos (diul lui Ahile), ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că tatăl
său i-l omorâse pe cel mai drag fiu al lui Priam, n-a avut nicio milă de durerea şi
bătrâneţea lui Priam, atunci când acesta, înspăimântat şi disperat, se retrăsese lângă un
templu sacru, în speranţa că urmăritorul său, Neoptolemos, va fi cuprins de milă şi-l va
lăsa în viaţă.
Neoptolemos, însă, a fost plin de cruzime şi fără nicio teamă de Divinitate, comiţând un
imens sacrilegiu: l-a ucis pe regele Priam chiar lângă acel templu sacru!
De asemenea, fiul său, Pyrrbus (nepotul lui Ahile), deşi n-avea mai mult de 16-17
ani, a fost la fel de nemilos, asemeni tatălui şi bunicului său.
El a participat în al doilea an al războiului troian, ucigându-l pe Eurypylos, fiul lui
Telephos, pe care l-a aruncat dintr-un turn al cetăţii Troiei, după care a iniţiat un dans
armat (războinic), ,,pyrrbich”, după numele său, sărbătorind, astfel, luarea Troiei.
Că toţi trei (Ahile, Neoptolemos şi Pyrrbus) erau, cu adevărat, viteji, războinici
desăvârşiţi, de un curaj ieşit din comun, nici nu mai încape îndoială.
Neoptolemos a fost cel care a intrat primul în ,,calul troian”, făcut din lemn şi a fost
nemilos cu cei învinşi (Vae Victis!).
Soarta, însă, le-a fost şi lor nemiloasă. Ahile n-a mai ajuns să se-ntoarcă acasă, în
Grecia, murind chiar sub zidurile Troiei, datorită unei săgeţi otrăvite, trase de un troian,
pe care Neoptolemos (fiul lui Ahile) ar fi vrut să-l afle şi să-l pedepsească.
Tocmai de aceea a mers la un templu din Didyme, unde era un oracol, după cum ne spune
Strabon, unde a fost asasinat:
,,În incinta templului se vede un mormânt al lui Neoptolemos, făcut la porunca
unui oracol, deoarece Neoptolemos a fost ucis de Machaireus, un bărbat din Delfi, după
câte spune legenda, tocmai pe când cerea Zeului (Apollon, n.n.) pedepsirea ucigaşului
tatălui său, dar după câte se pare, pe când dădea năvală (intra grăbit, n.n.) în templu.
Un strănepot de-al acestui Machaireus a fost, se spune, Brancos (De aici Brancovici ori
Brâncoveni?! Greu de crezut! n.n.), care a ajuns în fruntea templului din Didyme”
(Strabon, Geo., Cartea a IX-a, cap. III, 9, p. 364)

La fel avea să piară şi Agamemnon, care-i promisese lui Ahile lapte oraşe, cu tot
ţinutul dimprejur, spre a-l însoţi în războiul troian. Şi el fusese otrăvit, la întoarcerea
acasă, de soţia sa, Clitemnestra, şi de amantul acesteia, Egist.
Pyrrbus avea să fie şi el ucis, dar ceva mai târziu, după ce, probabil, îi ceruse lui
Oreste să-i dea oraşele promise de tatăl său, Agamemnon, lui Ahile (bunicul lui Pyrrbus),
ceea ce Oreste, se pare, n-a făcut. În schimb, s-a gândit să-l asasineze, şi tot la un templu
din Delfi, care se afla pe versantul S.V. al muntelui Parnas.
Dacă el îşi aflase moartea într-un templu din Grecia Centrală, tatăl său,
Neoptolemos, murise într-un templu (Didyme) de pe coasta egeeană a Asiei Mici,
aproape de Milet, colonie-oraş, întemeiată de ionienii alungaţi din Achaia de Ahile!
Poate că uciderea lui Neoptolemos, fiul lui Ahile, a fost tot o răzbunare a
ionienilor, care îi urau d emoarte pe ahei, mai ales pe Ahile, şi, iată, şi pe urmaşii
acestuia!
Ionienii, se vede, nu puteau să uite cruzimea aheilor.
Văzuseră, doar, cu ochii lor, tot ce se întâmplase la Troia, în cel mai greu război al lumii
antice, când, pentru prima dată, s-au confruntat două mari puteri.
Îl văzuseră pe Pyrrbus, aruncându-l dintr-un turn al Troiei nu doar pe Eurypylos,
fiul lui Telephos, dar şi pe Astianax, fiul lui Hector (ucis de Ahile) şi al Andromacăi, pe
care a luat-o sclavă, neavând pic de milă de durerea fără de margini a femeii ce-şi văzuse
murind groaznic atât soţul, cât şi singuru-i fiu!
Poate că şucrul acesta îl văzuse şi Oreste, fiul lui Agamemnon şi fratele Ifigeniei;
poate că Pyrrbus voise să se căsătorească cu Ifigenia (aşa cum făcuse bunicul său, Ahile,
cu Deidamia, fiica prietenului său, regele pelasg Dycomedes, spre a pune mâna (fără
arme) pe insula Skyros).
Se poate vedea limpede că cele patru triburi elene se remarcau nu doar prin vitejie,
dar şi prin dibăcie şi lăcomie!
Iată ce ne spune, tot Strabon, în acest sens, referitor la Pyrrbus (nepotul lui Ahile),
care, întorcându-se singur acasă, în Grecia (Ahile fusese înmormântat pe malul
Helespontului, iar taică-său, la Didyme, în Asia Mică), nu mai poate, totuşi, să
stăpânească peste întreaga Tessalie, ci doar peste câteva neamuri ,,indigene” şi, evident,
peste neamul său epirot, din care se vor trage macedonenii lui Alexandru Macedon, dar
asta, după mai bine de 800 de ani:
,,Dintre epiroţi, molosii (dar şi cauconii din care se trăgea Strabon, limba folosită
de acesta, limba cauconă sau ,,koine”, n.n.) s-au aflat sub cârma lui Pyrrbus, fiul lui
Neoptolem al lui Ahile, şi indigeni (pelasgi, n.n.). Apoi, suferind mereu înfrângeri din
partea altora (ionieni, dorieni, eolieni, n.n.), toate aceste ocârmuiri s-au preschimbat în
domnia macedonenilor, în afară de un număr mic al celor aflaţi mai sus de golful ionic.
Dar cei mai vechi până şi regiunile din jur de Lynkestos, Pelagonia (de la pelasgi,
desigur, n.n.), Orestiada (de la ionicul Oreste, n.n.), Elimeia le numea Macedonia de sus;
urmaşii îi mai ziceau acesteia şi Macedonia Liberă”.
(Strabon, Geo., Cartea a VII-a, cap. 7, 8, p. 203)

Aşadar, moloşii şi cauconii au domnit peste întreg Epirul.

Ei erau din familia regilor Aiakizilor, din care făcea parte şi Ahile.
Deci, Ahile şi macedonenii erau traco-geţi, iar eolienii şi aheii erau din acelaşi neam al
tyrageţilor, adică de la Tyras (Cetatea Albă de azi); dar Tyras se numea şi fluviul Nistru,
încât nu mi se pare întâmplătoare, apropierea dintre Tyras – Tyrint (în Grecia) şi
Tarent, în S. Italiei, colonie întemeiată de aheeni, după războiul troian, în urma căruia şi-
au umplut corăbiile cu fecioare şi femei tinere din Troia şi le-au dus în Italia!
Revenind la citatul reprodus mai sus, încă o dată avem confirmarea lui Strabon
(evident, prin deducţie logică) că, într-adevăr, primul ,,val” al exodului carpatin spre S. A
fost cel al ionienilor traco-geţi, din neamul iranian al ,,sacilor” (sai, dai, saci, daci!).
Cum dorienii descindeau din Doros, care era din neamul ionienilor, se pare că
Strabon are dreptate, când ne dă de înţeles că limba folosită de dosieni ( dar şi de
Homer!!) s enumea limba ,,koine”, limbă în care scria şi pe care o vorbea şi Strabon.
Cum el recunoaşte că avea strămoşi macedoneni (vezi pe Lagetos, străbunicul său;
sau pe bunică-sa, tot macedoneană sau aromână, armână), se subînţelege că această limbă
nu putea fi alta decât a neamului traco-geto-pelasg, pe care au folosit-o şi o mai folosesc
şi astăzi macedonenii, urmaşii lui Ahile şi, apoi, ai lui Alexandru Macedon.
Că limba ,,koine” s-a format pe dialectul attic (Attica, regiunea dimprejurul
Atenei, fondate de peleagul egiptean Kecrops în sec. XVII î. Hr.), nu mai încape nicio
îndoială.
Din contră, se confirmă ideea că, dacă le-nceput (în vremea întemeierii Atenei de către
Kecrops, egipteanul) s-a vorbit pelasga (aramaica), prin cucerirea Atenei de către
ionienii-dorieni (ultimul rege dorian fiind, ziceam, Codros, fiul lui Doros, de la care
derivă denumirea de dorieni), limba tracilor nord şi sud dunăreni s-a amestecat chiar aici,
în Grecia Centrală, în Epir, în Attica şi între Pind şi Olimp, cu limba pelasgă,
formându-se limba traco-geto-pelasgă, sau limba ,,koine”, sau (de ce nu?!) limba latină
primară (priscă, bătrână), din care a descins vlaha; apoi, limba română de azi.
Iar pentru a întări ideea că macedonenii sunt urmaşii lui Ahile, iar acesta stăpânea
nu doar ţinutul Tessaliei şi insulele Mării Egee, ci aproape întreaga Grecie, trebuie să
reproducem un alt citat din Strabon, din care reiese limpede că Ahile era nu doar un
bărbat cu adevărat războinic, un erou legendar, demn de ,,Iliada” lui Homer, dar era şi un
abil diplomat.
Dacă el se căsătorise cu fiica regelui peleasg Lycomedes, cu frumoasa Deidamia,
punând, astfel, stăpânire pe insula Skyros, unde i s-a şi născut primul fiu, viteazul
Neoptolemos, acelaşi lucru l-a adoptat şi-n cazul surorii sale, pe care a îndemnat-o să se
căsătorească cu un alt rege peleasg, Spercheios, din legătura cărora s-a născut
Meneschios, erou homeric din ,,Iliada”, unul dintre cei mai străluciţi ofiţeri ai lui Ahile,
care a participat alături de acesta la războiul troian.
,,De Spercheios (Poetul) a adus vorba (în , ,,Iliada”, n.n.) în multe rânduri ca de
un râu localnic, ce izvorăşte din muntele dryopic Typhrestos, numit înainte..., ieşind apoi
în apropierea Thermopylelor şi strecurându-se printre acestea şi Launia (oraş al
Thessaliei, n.n.), el arată limpede că şi locurile din interiorul Porţilor (Termopilelor,
n.n.) aparţineau odinioară golfului Maliac (aflat în Thessalia, n.n.), iar cele din afara lor
se aflau sub stăpânirea lui Ahile. Spercheios (cumnatul lui Ahile, n.n.) se întâlneşte cam
la 30 de stadii (5,55 km) depărtare de Lamia, care este situată mai sus de o câmpie ce se
întinde până la golful Maliac. Spercheios este un râu localnic, dovadă cuvintele lui Ahile
care spune că el îi întreţine acestuia coama şi că Meneschios (nepotul său; ofiţer sub
comanda lui Ahile, n.n.), unul din ofiţerii lui, este după câte se spune, fiul lui Spercheios
şi al surorii lui Ahile.
Mirmidonii (populaţia antică din Pressalia, al cărei rege a fost Ahile, n.n.), apoi, se
cuvine să se numească toţi cei de sub ascultarea lui Ahile şi a lui Patrocle (cel mai bun
prieten al lui Ahile, care a oierit la Troia, fiind ucis de Hector, fiul regelui Troiei, Priam;
la rându-i, Hector a fost ucis de Ahile, răzbunându-şi, astfel, prietenul, n.n.), adică cei
care l-au urmat pe Peleu (tatăl lui Ahile, n.n.), când a fugit din Egina (insulă în
apropiere de Pireu, lângă Ateba, n.n.).
Ahei se numeau toţi phthioţii (E vorba de aheii phthioţi care erau cei mai vechi
locuitori ai regiunii Eladei, care a purtat numele de Achaia, respectiv o porţiune a regiunii
Phthiotida (Phthotis) din Thessalia, unde, după legendă, a domnit Achaios, nepotul lui
Hellen, de la care, evident, derivă denumirea de ,,triburi elene”, n.n. ) ”.
(Strabon, Geo., Carta a IX, cap. V, 9, p. 381-382)

A;adar, Ahile domnea în Thessalia, în Grecia Centrală (între Pind şi Olimp), dar,
spuneam, şi peste insulele din Marea Egee, pe care le ocupase mai înainte de a stăpâni
Thessalia.
 Într-una din acele insule, în Skyros, i se născuse şi primul copil, Neoptolemos,
care, chiar înainte de moartea tatălui său (Ahile) lângă zidurile Troiei, îi ridicase la Tyras
(Cetatea Albă) un turn (poate primul far, cu mult mai înainte de Farul din Alexandria
Egiptului, ridicat de Sostratos în sec. III î. Hr.), în semn de aducere aminte a originii lor,
căci de acolo, de pe Nistru, plecaseră cu corăbiile-nspre sud, spre Marea Egee!
,,Cea mai renumită este însă insula Skyros, datorită prieteniei dintre Lycomedes
şi Ahile şi pentru că este locul de naştere şi creştere a lui Neoptolemus, fiul lui Ahile”
(Strabon, Cartea a IX-a, cap. 5, 16, p. 386)

Se pare, însă, că chiar tatăl lui Ahile, legendarul Peleu, era stăpânit de aceeaşi
poftă de mărire, de extindere a stăpânirii sale, ceea ce ne va face să credem că, în exodul
său spre M. Egee, Peleu l-a luat cu el şi pe fiul său, Ahile, dar şi o mulţime de tyrogeţi,
căci, altfel, cum ar fi putut să pună stăpânire peste atâtea insule şi chiar pe Grecia
Centrală, toate acestea fiind sub ocârmuirea pelasgilor?!
,,Până la oraşul ce se supunea poruncilor lui Protesilaos, anume până la Antron,
care se rosteşte azi la plural (adică, ci ,,i”, n.n.) s-a întins în lăţime pământul lui Peleu
(tatăl lui Ahile, n.n.) şi al lui Ahile (deci, Ahile era coregent, n.n.), începând din
Trachinia (o regiune a Traciei, n.n.) şi din Oitaia. Aproape aceeaşi e şi lungimea golfului
Maliac (aflat în Thessalia, între Pind şi Olimp, în Macedonia, n.n.)”
(Strabon, Cartea a IX-a, cap. V, 7, p. 380)

Aşadar, fiind stăpâni în Thessalia şi în Epir, în regiunea dintre Pind şi Olimp,

deducem că macedonenii (respectiv aromânii) şi strămoşii lor, cauconii sau chaonii (care
vorbeau limba ,,koine”, pe care o folosea şi Strabon, el însuşi fiind descendent din
macedoneni, după cum vom vedea) sunt urmaşii predecesorilor cauconi, adică urmaşii
eolienilor, care, am văzut, erau fraţi cu aheenii, amândouă aceste seminţii provenind din
familia cu aheeni, amândouă aceste seminţii provenind din familia Aiakizilor –
descendenţi ai lui Aiakos (Eac) sau Aiolos (,,Eol, zeul vântului”) – în special, ziceam,
Peleu, fiul acestuia, Ahile, şi Aias, fiul lui Oileus (care, cu siguranţă, se referă tot la Eol,
respectiv la eolieni).
Toţi aceşti eolieni şi aheeni veniseră cam pe la începutul mileniului al II-lea î. Hr.,
tocmai dinspre Podişul Pamir, şi se stabiliseră printre traco geţii dintre Nistru şi Carpaţi,
dar şi printre traco-geţii din Geţia Subcarpaţilor Meridionali şi printre traco-geţii pontici,
la Acythia Minor (din Dobrogea de azi – ,,ţara vânturilor, a lui Eol”! ), unde influenţa
palasgă era puternică, datorită negustorilor, corăbierilor fenicieni, de origine semită
(aramaică), ce se trăgeau, la rândul lor (după cum tot Strabon ne spune) din egipteni, ceea
ce denotă, limpede, că pelasgii veniţi din Sumer, pe ,,via Eufrat”, s-au deplasat, mai întâi,
pe nordul Africii, stabilindu-se în Egipt.
Numai după aceea şi-au extins supremaţia spre N., ocupând insulele Mării Egee şi,
apoi, întreaga Grecie Continentală şi ajungând să stăpânească chiar ţărmii Pontului
Euxin, întemeind aici, cred, primele colonii, cu mult mai înainte de a o face grecii, prin
sec. VII-VI î. Hr.
Poate numai aşa se explică de ce macedonenii (molosii şi cauconii/chaonii
Epirului) vorbesc în dialect aromân, având la baza limbii lor traco-geto-pelasga sau latina
carpato-balcanică, ce este ramură a limbii latine primare sau prisce (bătrâne), provenită,
la rându-i din simbioza a două limbi: traco-geto şi pelasga (aramaica).
Unii istorici şi geografi antici (inclusiv Strabon) o numea limba ,,koine”
(probabil, de la muntele de cauconi/chaoni) şi era folosită, chiar şi-n scris, de către
Strabon, în ,,Geografia” sa.
Iată ce ne spune marele geograf, referitor la cauconi/chaoni:
,,Theopompos susţine că sunt paisprezece neamuri epirote. Cele mai însemnate
dintre ele sunt chaonii şi molossi, pentru că ei au domnit odinioară peste întreg Epirul,
mai întâi caonii, iar mai pe urmă molosii care s-au dezvoltat mai mult, atât datorită
înrudirii regilor lor – căci erau (atât eolieni, cât şi aheeni, n.n.) din familia Aiakizilor –
cât şi pentru că la ei se afla oracolul din Dodona, care era vechi şi renumit”.
(Strabon, Geo., Cartea a VII-a, cap. V, p. 200)

Obs. Aici se cuvine să facem o scurtă precizare, care mi s epare că e absolut

necesară, totuşi, şi anume că, în ,,Dacia preistorică”, N. Densuşianu ne spune foarte clar
că în fiecare an, vara îndeosebi (în timpul secerişului), geto-dacii trimiteau la oracolul de
la Dodona, din Epir (Macedonia), la cauconi-chaoni, cinci fecioare neprihănite, care
duceau ofrande zeului Apollon.
Niciuna, însă, din cele cinci fecioare nu s-a mai întors vreodată acasă, ceea ce ne-ar face
să credem că ele ori erau jertfite în cinstea lui Apollon, ori ajungeau vestalele acelui
templu.
De asemenea, se cuvine să facem o remarcă, deşi ea ar părea nefirească. Totuşi,
parcă nu este chiar aşa, şi iată de ce.
Mi se pare ciudată (aproape surprinzătoare!) apropierea dintre denumirile de
cauconi/chaoni – Caicos (un râu din Capadocia, în N. V. Asiei Mici) şi Coisca (un pârâu
ce curge la poalele Muntelui Cozia (Kogaionon - ,,Muntele Sfânt” al geto-dacilor), căci
iată ce ne spune tot Strabon:
,,Dincolo de Pitane, la 30 de stadia (5,55 km) depărtare se revarsă (râul, n.n.)
Caicos în golful numit Elaites. Pe malul celălalt al râului Caicos, la 12 stadii (2,22 km)
depărtare de râu, se afşă Elaia, oraş eolic şi acesta, fiind staţiunea navală a
Pergamului, aflată la 120 de stadia (22,20 km) depărtare de acesta”.
(Strabon, Geo., Carta a XIII-a, cap. 1, 67, p. 201-202)

Aplicând metateza (ca în cazul Kabyle – Cybele; Eposis – Eropis etc.) vedem
coincidenţa ciudată dintre CAICOS – COISCA! Şi totuşi!...
Nu cred că această coincidenţă este absolut întâmplătoare, de vreme ce Strabon ne dă
relaţii (în Cartea a VII-a, cap. III, 5, în special la p. 166-167) nu doar despre Zamolxis
(despre care spune că, el a fost ales mare preot, al celui mai venerat zeu al lor, sau ,,…
mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi aces tom era
numit chiar zeu” ), dar şi despre muntele sfânt, despre care se spune că ,,până şi muntele
(cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogoionom, la fel ca
al râului care curge pe lângă el” .
Acest râu se numeşte şi azi, Clocotici (în gr. Kohlazon – de aici
Kogaion/Kogaionon!) şi curge în spatele acestui munte sfânt, iar înaintea sa, a a
Kogaionului, curge pârâul COISCA, despre care spuneam că, folosind metateza, este
identic cu celălalt râu macedonean, CAICOS, ce curge în apropierea oraşului eolian
(macedonean) Elaia, din N.V. Asiei Mici, acolo unde s-a născut şi Strabon, la Anasia
(Anastris sau Sesamos), pe coasta Pontului.
Şi-apoi, să nu uităm că familia macedoneană a lui Strabon se trăgea din Dorylaos
(Tacticianul Strategul), care, la rândul lui, s etrăgea din ionienii veniţi din Carpaţi; poate
chiar din zona Subcarpatică a Kogaionului!
Trebuie, de asemenea, să reamintim iarăşi că din acel rege, Doros, s-a născut Codros,
ultimul rege al Atenei, care a fost alungat înspre părţile de răsărit ale Mării Egee şi-n
N.V. Asiei Mici, înspre părţile de răsărit ale Mării Egee li-n N.V. Asiei Mici, în
Cappadocia, unde, iată, s-a născut Strabon.
Oare să nu-şi fi ştiut el decât neamurile apropiate (pe străbunicul său Lagetas, pe
Dorylaos Tacticianul, pe fiica lui Lagetas – care era macedonean, şi pe bunica sa
dinspre maică-sa ; pe Aimiates, bunicul său dinspre tată; şi pe Moaphermes, unchiul
dinspre tată al mamei lui), sau poate că ştia şi cele mai adânci rădăcini ale neamului său
traco-peleasg?!
În ceea ce mă priveşte, închin să cred că ştia prea bine istoria neamului său din
care se trăgea şi, în plus, sunt convins că vizitase Geţia, respectiv Muntele Kogaionon, de
vreme ce dă relaţii uimitoare, referitoare nu doar la Zamolxis, Burebista, ori Decebal
ş.a.a. daco-geţi, dar chiar şi despre Deceneu ne spune că studiase (se iniţiase, după
modelul lui Zamolxis) tot în Egipt, informaţie pe care nu o mai întâlnim la alţi istorici şi
geografi greci.
Iată ce ne spune Strabon despre Deceneu:
,,Pentru convingerea poporului, el (Burebista, n.n.) a conlucrat cu Deceneu (sau
Decaineos, cum îl numeşte într-alt loc, n.n.), un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a
învăţat anumite semne prevestitoare, prin care desluşea vrerile divinităţii. În scurt
timp, Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus, când am
vorbit de Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţă-de-
vie şi să trăiască fără vin”.
(Strabon, Geo., Carta a VII-a, cap. III, 11, p. 174)

Şi-apoi, să nu uităm că Strabon a fost contemporan cu Burebista şi, se pare,

macedonenii din N.V. Asiei Mici, cât şi cei din Epir (Grecia de nord) erau în foarte bune
relaţii, cerealele, sarea şi aurul Geţiei fiind produsele cele mai solicitate de cei din zona
meridională, iar acest lucru e confirmat îndeosebi de descoperirile numismatice de la
Buridava (Ocniţa-Cosota, Ocnele-Mari, jud. Vâlcea), precum şi ceramica elenă, în special
renumitele amfore greceşti, în care negustorii îşi aduceau uleiul de măsline şi vinurile
pentru rege îndeosebi, dar şi pentru oamenii de vază, chiar dacă, prin scoaterea viţei-de-
vie, se instituise un aşa-zis embargou!
Dacă la un secol după Zamolxis, Platon venise în Dacia să ,,documenteze” la
medicii nostril, scriind chiar un catalog al plantelor medicinale şi, evident, efectul lor
asupra unor boli (ori chiar metoda geto-dacă de tratare a întregului organism, spre a
vindeca partea vătămată), de ce n-ar fi făcut-o, oare, şi Strabon (trei secole mai târziu)
spre a-şi afla rădăcinile-I traco-gete eoliene şi pelasge în acelaşi timp?!
În ce mă priveşte, eu cred că acest lucru s-a întâmplat!
În plus, mai avem încă un argument, pe care l-am expus într-un fragment
precedent, ce l-am reprodus, care s ereferea la Neoptolemos, fiul lui Ahile, din care
reieşea limpede că Strabon cunoştea rătăcirile triburilor atheene şi eoliene, care făceau
parte din aceeaşi seminţie războinică, prin excelenţă, încât nu cred că e imposibil ca
numele de ,,tiran”să se tragă tocmai de la ,,Tyras”, de la neogrecul ,,tiranic”.
Interesant e faptul că Diac. Prop. Univ. dr. Emilian Vasilescu, în ,,Istoria
Religiilor” spune despre ,,saci”(care au pornit din Podişul Pamir, la începutul mileniului
II î. Hr., şi au ajuns în Europa, cca două secole mai târziu) că erau, de fapt, sciţi, aceştia
fiind cunoscuţi pretutindeni ca unii dintre cei mai viteji războinici ai tuturor timpurilor.
Iar dacă Neoptolemos, fiul lui Ahile, ridicase la Tyras (Cetatea Albă), pe Nistru
(Tyras) un turn, în cinstea tatălui său mort sub zidurile Troiei în flăcări, spunem din nou
că n-o făcuse întâmplător, ci ca oricine să ştie că de acolo pornise tatăl său, iar Insula
Leuke (Insula Albă sau Insula Şerpilor), iarăşi nu fusese nici ea închinată întâmplător
aceluiaşi erou legendary Ahile, ci ca să se ştie, că aici, între Nistru-Carpaţi şi Portul
Euxin erau rădăcinile aheilor şi ale eolienilor, din care, iată, Strabon recunoaşte (în mod
indirect) că se trage nu doar Alexandru Macedon, ci însăşi familia sa!
Poate că aceşti tyrageţi fuseseră împinşi spre sud tocmai de către acel trib al
sacilor (sciţilor?!) iranieni, ori coborâseră împreună cu ei, deşi prima variant e cea mai
plauzibilă, fiindcă, iată, macedoneenii (locuitori ai Epirului, Propontidei şi Cappadociei
din N.V. Asiei Mici) erau urmaşii aheilor, eolienilor şi ai pelasgilor getici, care vorbeau
traco-geto-pelasga, ci nu iraniana.
Şi-apoi, ei apar, initial, în Cappadocia, pe coasta N.V. a Asiei Mici, pe ţărmii M.
Egee, în Câmpia Thebei, dinaintea Troiei (în ţinutul Troadei) sub numele de eolieni şi
ionienii (veniţi din Carpaţi), alături de un neam înrudit,frigienii (dar şi de alte neamuri),
ceea ce înseamnă că exodul lor spre sud se făcuse cu corăbiile:
,, În interiorul peninsulei sunt cuprinse următoarele neamuri: primii dinspre
răsărit sunt paphlogonii, frigienii şi lycaonii, apoi bithynii, mysii şi Frigia Epietetos,
precum şi Troada şi ţărmul hellespontic; dincolo de aceştia, la mare, sunt aşezaţi
eolienii şi ionienii, dintre eleni; carienii şi lyenii dintre celelalte seminţii, iar în inima
uscatului, lydienii.
Despre celelalte regiuni vom vorbi mai târziu. Cappadocia însă, împărţită de perşi
în două satropii, după ce au preluat-o macedonenii, au văzut-o, parte cu voia lor, parte
fără voie, preschimbându-se din satrapii în regenţe”.
(Strabon, Geo., Carta a XII-a, cap. 1, 3 şi 4, p. 89)

Dacă chestiunea cu satrapiile şi cu preluarea acestora de către macedoneni ,,mai

recentă”, trebuie să reţinem că eolienii şi ionienii (deşi, aici, cred că se referă mai mult la
,,carpi”) se constituie în aşa-zisul ,,al doilea val” al geţilor spre Marea Egee, primul
,,val” fiind, cred, al getulilor, sare, împreună cu pelasgii, întemeiaseră Troia.
Spuneam aceasta, fiindcă după o altă informaţie a lui Strabon,