Din Carpati Pana La Troia...

GEORGE VOICA
DIN CARPAȚI PÂNĂ LA TROIA...
Dedic această carte prietenilor mei,

dr. C-tin Ionițescu și ec. C-tin Argeșanu
Tehnoredactare computerizată: Dana Alina Tăcutu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
VOICA, GEORGE
Din Carpați pînă la Troia.../George Voica –
ISBN
2
i
DIN CARPAȚI
PÂNÃ LA TROIA...
3
Particularitățile limbii traco-gete
Oricare limbă de pe pământ este expresia a

caracterului și a spiritualității acelui popor care o
folosește. Aspră ori unduitoare (vezi ,,spațiu ondulatoriu”
românesc, la Lucian Blaga!), ea poate ,,picura știință”, în
cazul celor înțelepți, după cum spunea însuși înțeleptul
Solomon, în ,,Pildele” sale.
În ceea ce privește străvechea limbă traco-getă a
neamului nostru, e de prisos, cred, să ne închipuim că ea
ne-a fost ,,oferită” de nu știu care ,,val migrator”, ori că
am împrumutat-o de la un trib african, care, chipurile, ar fi
coborât din steaua Sirius!
Categoric că spațiul în care viețuiești îți imprimă nu
doar caracterul, ci și aplecarea spre cele dulci și frumoase
ale spiritului: poezia, muzica, pictura, arhitectura, magia,
medicina, proorocia etc.
Toate acestea au fost relevate excepțional de istoricul antic
Iordanes (sec. VI d.Hr., autorul ,,Geticii”), care, punând în
lumină personalitatea excepțională a lui Deceneu ─
Marele Preot și Vicerege al lui Burebista ─, evidenția, de
fapt, caracterul atât de complex al neamului nostru geto-
dac, idolatrizându-l, am putea spune, dar neexagerând cu
nimic; din contră, demonstrând în mod indubitabil că
neamul acesta nu era nicidecum un ,,neam barbar”; că,
mai degrabă, ,,barbari” erau cei care veneau să capete
învățătură în Dacia, de la medicii și astronomii niștri!
Iată ce ne spune Iordanes:
4
,,Pentru ei (pentru geto-daci, n.n.) acesta (Deceneu,
cel ce studiase în Egipt, n.n.) era salvator, aceasta util,
aceasta de dorit, ca tot ce-i învăța Deceneu, sfătuitorul
lor, aceasta să năzuiască și ei, judecând că aceasta este
util, ca ei să traducă în faptă dorințele.
Acesta, văzând că ei se supun sufletește în toate și că au
și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată
folosofia; căci el era maestru în această disciplină.
Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare;
învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după
legi proprii, pe care până acum le numesc legi belagine,
avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii, le-a
dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltați la minte
decât celelalte neamuri; arătându-le importanța practicii,
i-a îndemnat să trăiască săvârșind cele mai bune fapte, iar
în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne
ale zodiacului și, contemplând mersul planetelor, să
stăpânească cunoștințele astronomice; să știe cum și care
sunt fazele în creștere și descreștere ale Lunii; cu cât
depășește globul de foc al soarelui dimensiunea
pământului; cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe
cer, din răsărit până în apus, cele 346 de stele.
Mă întreb ce plăcere îi făcea pe vitejii bărbați ca
atunci când nu erau ocupați cu mânuirea armelor să-și
umple capul cu învățături filosofice. Vedeai cum
cercetează unul poziția stelelor pe cer, altul planetele
mici sau mari, cum urmărește fazele Lunii, acela
eclipsele de soare, cum astrele în cercul lor pe cer se
coboară în apus, dar apar din nou la răsărit, căutând
aceștia toți să-și afle odihna după ce găsesc la toate
explicare.
5
Acestea și altele ca acestea încredințându-le goților
(geților!! n.n.) cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca
un om minunat în fața lor, ajungând să asculte de el nu
numai cei mulți, dar chiar și regii.
Căci i-a ales atunci dintre ei pe bărbații cei mai nobili și
mai înțelepți, pe care i-a învățat teologia și i-a îndrumat
în venerarea celor dumnezeiești și sfinte, făcându-i
preoți, numiți în timpul slujbelor pileati (nobili daci,
tarabostes; purtau căciulă frigiană, asemeni celor trei magi
din pictura Catedralei San Vitale, sec. VI, cu
excepționalele mozaicuri, reprezentându-i pe Împ.
Iustinian și pe Împărăteasa Teodora, cu suitele lor, magi
de origine iraniană, care, iată, ne-au lăsat ,,moștenire”, nu
doar virtuțile sufletului uman, relevate foarte bine de
Iordanes, dar însăși vestita căciulă dacică/frigiană, cu
vârful răsfrânt în față, n.n.) ─ după părerea mea ─ fiindcă
le-a pus pe cap tiare, care cu alt cuvânt se numeau
pilleus (,,un fel de căciulă frigiană”, așa încât n-ar trebui
să ne mai mire faptul că ,,lupul dacic” era folosit și de
frigienii din nordul Asiei Mici, care, de fapt, erau acei
ionieni carpatini ce migraseră în Grecia, iar de acolo au
fost alungați de aheeni spre Răsărit: în insulele Mării Egee
și-n nordul și nord-vestul Asiei Mici, unde au întemeiat 12
renumite polisuri, dintre care cele mai vestite erau Efes,
Milet, Smirna, Ankyra, Pergam etc., n.n.)”.
(Iordanes ─ Getica, Editura Uranus, București, 2014, Cap. 69,
70 și 71, p. 229)
Și-atunci, de vreme ce Marele Preot și Vicerege al
Daciei (în vremea lui Burebista, sec. I î.Hr.) studiase în
Egipt, învățându-i, apoi, pe geto-daci filosofia, etica,
fizica, astronomia, cosmogonia, legile belagine, ,,mersul
6
cerului”, sistemul zodiacal, teologia, făcându-i preoți și
învățându-i să venereze cele dumnezeiești și sfinte și
,,făcându-i să fie mai dezvoltați la minte decât celelalte
neamuri”, cum, oare, am putea crede că-n spațiul nostru
geto-dac a fost ,,un imens vid”?!
Dar, oare, nu-n limba traco-getă îi învățase toate
cele de mai sus, Deceneu, pe strămoșii noștri?! Nu era ea
o limbă cu adevărat elevată, prin care îți poți susține un
sistem filosofic, ce pare a fi net superior însuși sistemului
platonician (cu toate că și Platon studiase tot în Egipt
împreună cu prietenul său, matematicianul și astronomul
Eudoxos, cel care ridicase-n Alexandria două observatoare
astronomice, dar la o sută de ani după ce Zamolxe ─ întors
de la studii tot din Egipt ─ făcuse acest lucru la
Sarmizegetusa, prin acel disc de andezit/sticlă vulcanică)
și sistemului ,,părintelui filosof” Socrate, peripateticul?!
Noi credem că da, iar pe deasupra, putem afirma cu
tărie că traco-geta a stat nu doar la baza limbii latine, ci
însăși a limbii eline!
Tăblițele de plumb de la Sinaia vorbesc, clar, de
,,scepticul” Pitagora, încât oricine crede că acest termen
,,sceptic” provine din limba greacă (din ,,skeptikos”; în
realitate, iată, ni se confirmă că era de origine traco-getă,
fiind ,,transbordat”, prin migrație, în Grecia!).
După părerea noastră, traco-geta e cea mai veche
limbă din întreg spațiul european, din ea desprinzându-se
toate celelalte limbi romanice.
Spre a fi mai convingători, va trebui să prezentăm
cea mai mare parte a particularităților limbii traco-gete,
începând chiar din vremea lui Zamolxe și a lui Pitagora,
7
acesta venind special la Sarmizegetusa, nu fiindcă era doar
,,sceptic” (în ceea ce auzise, cu siguranță, despre
,,misterele kabirilor” ─ Misterele Marilor Zeități!), ci
fiindcă, după mamă fiind traco-get, voise să cunoască
,,sursa” acestei limbi, locul formării ei! În plus, nu e ceva
exclus ca tiranul insulei Samos, pe nume Raskis, să fi fost
rudă cu mama lui Pitagora și, implicit, cu Casa Regală a
Daciei! Altminteri, nu vedem cum ar fi purces Pitagora
spre Dacia, fără să fi cunoscut pe nimeni dintre ,,ai
noștri”!
Că Zamolxe și Pitagora vorbeau aceeași limbă ─
traco-getă ─ nici nu mai încape îndoială!
Iată, așadar, particularitățile de acum 2500 de ani,
ale celei mai vechi limbi din Europa ─ traco-getă:
─ terminațiile/desinențele termenilor: în ,,o” (fio,
rio, roio, stopito, gioso, sceptico, armoso, nostio, Celeio,
capo, dopo, reo, Treieno, Kotopolo panttleo, sorecao,
napoio,mergeo, prinso, sorocero, fapto, boero, napoio,
dopo, nobalo, tutuato, tiornato, mato, porto, dako, patrido,
dabo, ano, Lotramo, boceo, sosinta, doso, paso, topo, raso,
mauro, acutezo , bopocetezo, toto, teo, teno, geato, sareo,
glotelo, Elio, Siro, gebalo, duelo, solo, tolo, komato, fio,
noiho, iloto, pio, Lisimakio, guro, Apollo, trako, korogito,
duo, Sakoto, Aluelo, sosemeso, anxiloto, dolo, sartapubo,
fapto, edieso, sendpoio, ainato, aihamanto, roto, acesto,
maiero, mosetro, zuraso guero, maniso, , korpodo,
ghuninosso, Io, Topo, Sonto Rionminoso, etc.), în ,,eo”
(maleo, Tiseo, pacieo, trupeo, petreo, nieo, teneo, olaheo,
soipteo, peoradeo, torneo, forieo, falangeo, geneo, Geteo,
mergeo, nobuleo, rionireo, Sireo, zieo, musteo, Maleo etc.,
sau în ,,oe” (ziazoe, Denoe, rioe, boicieroe, doeloe, panoe,
8
Teboee, maronoe, Terigeodoe, cestoe, purcedoe, tratoe,
soptoe).
Alte terminații frecvente apar în ,,eu” (ex. Patieu=
patimă); în ,,ue” (podue = pod; atletue = energicul); în
,,it” și ,,at”, la verbe la participiu și la perfect compus (ex.
Rupeit = rupt, zdrobit; rogiat = rugat), care s-au păstrat
până azi!
În continuare, particularitățile fonetice și lexicale
(ce urmează să le expunem) provin, toate, din limba traco-
getă de acum 2000-2500 de ani!
Iată-le!
̶ Transformarea lui ,,t” în ,,ț” (ex. Olteut = Olteț);
̶ Contragerea hiatului ,,e-a” în ,,a” (ex. Lutea =
Luita/Litua);
̶ Diftongarea vocalei ,,o” în ,,oa” (ex. Tote =
toată);
̶ Transformarea art. hot. ,,oro” în ,,lor” (ex. Getoro
= Geților);
̶ Folosirea (pentru prima dată!) a prenumelui
dinastic geto-dac ,,IO”;
̶ Transformarea art. hot. ,,oe” în ,,le” sau ,,lor”(ex.
Tratoe = tratativele; ,,nobaliloe”= nobililor);
̶ Transformarea art. hot.,,le” în ,,l”, în cazul
adjectivelor substantivizate (ex: solatole = strălucitul);
̶ Păstrarea și azi a art. hot. ,,a”(ex. Sota = suta;
pieta = durerea/evlavia;bisica = biserica; armoza =
armata; soratira = sărbătoarea;retera = retragerea; Donita
= Dunărea etc.);
9
̶ Transformarea vocalei ,,o” în ,,u” (ex. Sota =
suta);
̶ Transformarea consoanei ,,n” în vocala ,,ă” (ex.
doun = două);
̶ Transformarea sufixului ,,ina” în ,,oare” (ex.:
soratina = sărbătoare);
̶ Folosirea paronimiei scitice (ex. zar = țar /rege);
̶ Transformarea lui ,,li”intervocalic în ,,re” (ex.:
malio = marea/adj.);
̶ Transformarea art. hot., traco-get, ,,al”, în ,,lui”
(ex. Sireital = Siretului);
̶ Folosirea terminației ,,en” pentru ,,ia” (ex.: Cozen
= Cozia);
̶ Diftongarea vocalei ,,e” în ,,ie” (ex: peptis =
piept);
̶ Transformarea vocalei ,,e” în ,,a” (ex.: Treieno =
Traian);
̶ Contragerea grupului sonor ,,oe” în ,,o” (ex.:
pretoeri = pretori);
̶ Contragerea hiatului ,,ei” în vocala ,,a” (ex. Eleid
= Elada);
̶ Folosirea (acum 2500 de ani!) a art. hot. ,,lor” =
,,l” la începutul substantivelor, așa cum apare în toate
celelalte așa-zise limbi romanice. Ex.: LOS ROIO
GHMINOSO = POPORUL DE LA ÎNCEPUTUL LUMII!
De vreme ce încă de acum 2500 de ani traco-geta a
folosit (inițial!) articolul hotărât la începutul
substantivelor, avem, cred, tot dreptul să susținem că el a
fost ,,o marcă” morfologică traco-getă extrem de veche.
10
Că el a dispărut, cu timpul, atașându-se la sfârșitul
substantivelor, acest lucru denotă cât se poate de limpede
că traco-geta a evoluat surprinzător de rapid (prin infuzia
pelaso-aramaică), demonstrând încă o dată (dacă mai era
nevoie!) că, într-adevăr, la baza tuturor limbilor romanice
stă limba strămoșilor noștri traco-geto-daci, respectiv
traco-geta, ci nicidecum latina, așa cum încă unii lingviști
mai susțin și astăzi!!
Iar pentru a fi cât mai convingători în susținerea
ideii prezentate mai sus, vom veni cu argumente
incontestabile, de limbă traco-getă din vremea lui
Zamolxe și Pitagora (din urmă cu 2500 de ani), cu două
texte de la sfârșitul sec. I î.Hr. și începutul sec.II d.Hr. (E
vorba de Inelul de la Ezerovo și de textul ultimei tăblițe de
plumb de la Sinaia, din anul 107 d.Hr., din vremea lui
Samuel, Guvernatorul Daciei, lăsat aici de Împ. Traian
spre a administra Dacia, noua provincie romană),
încheind, apoi, cu două texte din sec. VI d.Hr. (E vorba de
Tezaurul de la Pietroasa și de arhicunoscutul text: ,,Torna,
torna, frate!”).
Dar până a trece la prezentarea celor cinci texte
amintite mai sus, consider că ar fi bine să spun că toate
particularitățile prezentate, cu exemple concrete (la care se
mai pot adăuga încă vreo cîteva!) încep, parțial, să dispară,
cam de prin sec. I d.Hr., când traco-geta sud-dunăreană se
impune asupra traco-getei nord-dunărene, căpătând
structura gramaticală și semantică a zilelor noastre,
limpezindu-se definitiv, atât la sud de Dunăre (în Moesia,
Thracia, Grecia maritimă și continentală, în Grecia Mare,
în Dalmația, Illyria și chiar în nordul Asiei Mici și la
berberii din Libia/nordul Africii!), cît și-n întreg spațiul
11
nord-dunărean (de la izvoarele Vistulei, până-n Panonia,
Transilvania, Moldova, Basarabia, până la Odessa,
chiar!!), adică în tot arealul Daciei de Aur a lui Abaris,
Burebista, Decebal și Regalianus ̶ strănepotul lui
Decebal!
Regatele ostrogoților (din estul Daciei, de la Nistru
până la Don!) și al vizigoților (cei din vestul Daciei),
ramuri ale geto-dacilor, au contribuit din plin la
răspândirea limbii traco-gete nu doar în spațiul amintit mai
sus, dar și în întreaga Peninsulă Balcanică și Italică, cât
și-n Galia și-n Spania (și chiar în nordul Africii, după cum
spuneam!).
Ba încă și-n Creta și la Troia se pare că se vorbea traco-
geta, pe care Thucydide și Strabon o numeau ,,limba
koine”, limbă pe care ei înșiși au recunoscut că o vorbeau,
fiind, cum se știe, traco-geți!
Chiar și Homer, se zice, că, inițial, și-ar fi scris ,,Iliada” și
,,Odiseea” în ,,limba koine” (deci, în traco-getă!), al cărei
nume derivă de la Muntele Kaukas/Cozia, iar locuitorii se
numeau, evident, ,,kaukoni”. De la kaukoni a derivat
,,limba koine”, adică limba kaukonilor! Numele de
Kaukon apare și la Pausanias, în ,,Călătorie în Grecia”,
vol. II.
Dar, oare, nu de aici, din acești munți, porniseră
agatârșii, în sec. VI î.Hr., spre Transilvania, stabilindu-se
(împreună cu Zamolxe) pe cursul de mijloc al Mureșului,
unde aveau să se descopere Tăblițele de la Tărtăria, cu cea
mai veche scriere din lume (7500 de ani!) ?!
Așadar, izoglosa amintită mai sus, în care s-a
folosit traco-geta, este leagănul limbii traco-gete, dar
12
,,elenizarea” ei pelasgo-aramaică a venit dinspre părțile
sud-dunărene ale poporului traco-get-dac!
Spre a fi cât mai credibili în ideea pe care o
susținem, am găsit de cuviință să prezentăm o ,,mostră
lingvistică” traco-getă, din urmă cu 2500 de ani, adică din
vremea lui Zamolxe și a lui Pitagora.
Iată una din Tăblițele de plumb de la Sinaia, care
este un adevărat monument de limbă al strămoșilor noștri:
LOS ROIO GHMINOSO = Poporul de la-
nceputul lumii!
TODEOEZOOTH ZAMOLEIOT = Teofilosoful
/ Învățatul / Zeul Zamolxe
SXCEPTIKO PITAGORAS = Scepticul Pitagora
SOEMEGETOUZAM = Sarmizegetusa
SAMOE = SAMOS (Insula Samos, din Marea
Egee, n.n.)
Acum, după aproximativ 500 de ani (sfârșitul sec. I
î.Hr. ─ începutul sec. I d.Hr.), iată cum sună traco-geta
sud-dunăreană, în inscripția de pe Inelul de la Ezerovo
(Bulgaria):
ROLIS TENE A SNER ENEA T. (Troianul, n.n.)
IL TEA (Adică: ,,Rollis, ține/păstrează inelul pentru Enea
T. cel Divin!”).
NIESC OARA CIEA (Adică: ,,Născu-te
oara/clipa ceea!” ─ când, deducem, te vei întâlni cu
Eneea T., iar acesta te va învia, pentru că el însuși e viu!).
DO MEA NITILECI VIPTA MIEE
PACIIEATA! (Adică: Dă-mi mie nițeluș [ ,,nețeleci” ],
vieții mele, din pacea ta! [sufletească], desigur!).
13
Așadar, oricine poate să vadă și să audă că acele
cuvinte din urmă cu 2000 de ani ,,sună” aproape ca și azi!
Deci, e vorba de limba traco-getă, strămoașa limbii
române actuale.
Că ea, în vremea aceea, se vorbea pe un spațiu atât
de vast, locuit de geto-daci, dar și de traci, ne-o confirmă
și ultima tăbliță de plumb de la Sinaia, care pare ceva mai
,,elaborată”, mai sobră, dar din care rezultă clar că ea,
traco-geto-daco nord dunăreană e la baza limbii latine
clasice.
E vorba de tăblița de plumb în care ni se spune limpede
că, odată încheiat războiul daco-roman (în 11 august 106
d.Hr.), Împ. Traian a rămas în Dacia până în primăvara
anului următor (107 d.Hr.), împreună cu ,,demizea” (cum
o numește tăblița pe Plotina, soția Împ. Traian), după care,
părăsind Dacia și continându-și, apoi, campaniile militare
din Orient (unde avea să și moară, în 117 d.Hr., la
Selinuntum, în Munții Tauras din Siria), avea să lase în
Dacia, ca Guvernator al noii Provincii Romane, pe
Samuel, pe fenicianul ce-l adusese din Tyr, să
administreze moșiile și orașele Daciei.
Iată cum ,,sună” această tăbliță, contemporană (am
putea spune) cu inscripția de pe Inelul de la Ezerovo:
1 = PUDIO (Adică: Cinstitul)
2 = ATLEULUE (= Energicul)
3 = SAMUEL (= Samuel)
4 = O ON SO ─
5 = NTO RIO ─ (= În Senatul Roman)
6 = MUNIOSO
14
7 = NOBALIEL (= alături de nobilii îndurerați)
8 = OE DOLO
9 = PATIRDOAT (= pentru pierderea Patriei!)
Cu alte cuvinte, Samuel (noul Guvernator al
Daciei) dusese în Senatul Roman un grup de nobili daci,
ca senatorii Romei să fie, într-adevăr, convinși că Dacia
devenise Provincie Romană; că ,,nesfârșitele mulțimi
aduse de tot Imperiul Roman ─ cum spunea Eutropius ─
fuseseră colonizate în Dacia, însă lucrau ogoarele
nobililor daci, pe care, iată, Împ. Traian nu-i dusese în
robie, nici nu-i vânduse ca sclavi, ci-i pusese să
administreze, pe mai departe, câmpiile mănoase ale
Daciei, fiindcă întreaga Romă se aproviziona cu grâu
doar din Valea Nilului și din Dacia”.
Revenind la textul tăbliței acesteia și punând-o în
paralel cu inscripția de pe Inelul de la Ezerovo, credem că
oricine poate să observe că e una și aceeași limbă, de-o
parte și de cealaltă a Dunării, încât am putea spune că
Dunărea e ,,coloana vertebrală a limbii traco-geto-dace”,
respectiv a limbii romane.
Singura nuanță ce le-ar putea individualiza e că
traco-geta sud-dunăreană e mai populară, mai mlădioasă și
mai unduitoare, legănând sufletul cititorului, pe când
traco-geta nord-dunăreană are o anume sobrietate, un fel
de clasicism, de noblețe amestecată cu asprime scitică,
ostășească!
Iar că lucrurile stau cam în acest fel, ne-o spun și
alte două texte: unul nord-dunărean, din spațiul mistreano-
transpodano-raveneian (și aici mă refer la Tezaurul de la
Pietroasa, care a aparținut ─ vom vedea ─ regelui
15
ostrogot/basarabean Teodoric cel Mare, 475-526 d.Hr.,
care-și avea reședința regală la Ravenna, în nordul
Peninsulei Italice) și altul exact din aceeași perioadă (sec.
VI d.Hr.), din timpul unui atac avaro-slav asupra
Constantinopolului, în 586─ 587 d.Hr.
Așadar, revenind la Tezaurul de la Pietroasa, dăruit
de Împ. Teodosic cel Mare nepotului său, Athalarik, fiul
fiicei sale, Alamasuenta, și al ginerelui său, Euthorik,
trebuie să spunem că nepotul regelui ostrogoților avea să
rămână orfan la vârsta de 10 ani și, evident, avea să
conducă regatul ostrogot după moartea bunicului său
Teodosic cel Mare.
Folosind scrierea bustrofedon (de la dreapta la
stânga), pe veriga pe care Athalarik trebuia s-o poarte la
brațul stâng (asemeni regelui Saul, din Biblie, socrul
regelui David ─ autorul celebrilor ,,Psalmi”), am reușit să
descifrăm textul, în care literele latine (F, I) și grecești (X,
H, P, Λ) sunt amestecate cu literele etrusce ( = T și > =
C), combinație de litere pe care am întâlnit-o și pe Inelul
de la Ezerovo, ceea ce denotă că influența grecească și
etruscă era destul de puternică, atât la sud de Dunăre, cât
și la nord de aceasta, coloniile grecești de pe țărmii
Pontului Euxin înrâurind ,,consistent” traco-geta.
Reproducând originalul (de la dreapta spre stânga),
vedem ce scrie:
X. FII PHIP< > IY FIΛX (Adică: ,,Fii feircit,
fili!”).
Litera/cifră romană ,,X” de la începutul ,,urării” e,
într-adevăr, cifra romană 10, referindu-se exact la
vârsta ce-o avea Athalarik (nepotul regelui
16
ostrogoților, Teodoric cel Mare, când acesta i-a dăruit
fabulosul tezaur) după ce rămăsese orfan de tată, lucru
ce l-am aflat (și pe care îl prezentasem în lucrarea
,,Tezaurul de la Pietroasa”, pe care am și publicat-o în
urmă cu câțiva ani!) și din ,Getica” lui Iordanes:
,,304. Dar ajuns la bătrânețe (regele ostrogoților,
Teodoric cel Mare, n.n.), când și-a dat seama că în curând
va părăsi această lume (lucru ce s-a și întâmplat în anul
526 d. Hr., n.n.), convocându-i pe comiții goți
(reprezentanții de seamă ai geților, n.n.) și pe alți fruntași
ai neaului său, a rânduit ca rege pe ATHALARIK, copil
în vârstă de zece ani, fiul fiicei sale Amalasuenta, rămas
orfan de tatăl său Eutharik, și le-a recomandat pe cale
testamentară să-l respecte pe rege (pe Athalarik, n.n.), să
iubească senatul și poporul roman, iar cu împăratul de
răsărit (care avea să fie, din 527 d.Hr. ─ exact la un an de
la moartea lui Teodoric cel Mare ─, Împ. geto-dac
Iustinian, din Constantinopol, n.n.) să trăiască în pace și
să-l socotească al doilea după Dumnezeu”.
(Ioedanes ─ Getica, Editura Uranus, București, 2014,
Cap. LIX, 304, p. 305)
Din citatul reprodus din ,,Getica” lui Ioedanes
deducem cât se poate de bine că Teodoric cel Mare nu
doar că vorbea traco-geta, dar se subînțelege că făcea parte
din ,,dinastia geto-dacă bizantină”!
Și-atunci, să ne mai mirăm de ce exact în aceeași
perioadă (586-587 d.Hr.) Theophanes Confesorul ne
vorbește despre cuvintele: ,,TORNA, TORNA,
FRATRE!”, care, vedeți bine, ,,sună” întocmai cu textele
inscripționate atât pe veriga din Tezaurul de la Pietroasa,
cât și cu textul de pe Inelul de la Ezerovo.
17
E aceași limbă, unitară, de-o parte și de cealaltă a
Dunării, adică exact în spațiul locuit de traco-geto-daci!
Cuvinte ,,Torna, torna, fratre!” erau socotite (în
sec. VI d.Hr.) ca fiind ,,cea mai veche limbă străromână”,
rostite de un geto-dac în timpul unei retrageri de noapte, în
vremea în care o coaliție avaro-slavă (condusă de saganul
avar Boian, căruia, se subînțelege, i se aliaseră și geții sud-
dunăreni, de vreme ce vorbeau traco-geta!) invadase
Moesia și Tracia; asediaseră Thessalonicul (586) și chiar
ajunseseră până lângă Constantinopol, dar au fost zdrobiți
de forțele romano-bizantine lângă Adrianopole:
,,586-587. O coaliție avaro-slavă invadase
provinciile europene ale imperiului. În timp ce slavii
asediaseră Thessalonicul (586), Baian pradă Moesia și
Tracia, ajungând până lângă Constantinopol; zdrobiți
lângă Adrianopol, avarii evacuează în grabă teritoriul
imperiului. Cu prilejul unei retrageri a forțelor romano-
bizantine, comandate de Comentiolus, în cursul unui
marș de noapte un soldat rostește, potrivit lui
Theophanes Confesorul, cuvintele: ,,TORNA, TORNA,
FRATRE!”, considerate de specialiști ca dovada unei
limbi romane orientale, strâns legată la origine de limba
română, fie ca ,,cea mai veche urmă de limbă
strămoșească”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului
Bizantin, Editura Albatros, București, 1981, Epoca lui
Iustinian, p.p. 36-37)
Am văzut, însă, că ,,cea mai veche urmă de limbă
străromână” e chiar tăblița de plumb de la Sinaia, din
vremea lui Zamolxe și a lui Pitagora, iar argumentul
cel mai ,,consistent”, că s-a vorbit traco-geta timp de
18
1200 (din sec. VI î.Hr. până în sec. VI d. Hr.), am văzut
bine că ni-l oferă textele prezentate, care spulberă pentru
totdeauna ideea nefericitului Roesler, conform căruia în
spațiul traco-get (de la izvoarele Vistulei până-n Peninsula
Italică, Balcanica, în Tracia, Bizanț, insulele Mării Egee,
Grecia Continentală, Grecia Mare, Panonia, Dalmația,
Illyria, Macedonia și până dincolo de Nistru, ba chiar și-n
nordul Africii, la triburile barbare!) ar fi existat un ,,vid
istoric”!!
Dar, oare,-n vid trăiește și rostește cuvintele
frumoase, unduitoare, ori amare, fratele care își strigă
fratele?!
Și-atunci, mai putem spune că limba română se
trage din limba latină, sau e tocmai invers, de vreme ce
noi foloseam traco-geta cu 600 de ani mai înainte de
cucerirea Daciei de către Împ. Traian?!
În ceea ce-l privește pe Enea T. (Troianul) trebuie,
însă, să mai adăugăm ce scrisese Împ. Hadrian (nepotul
Împ. Traian) pe darurile trimise de Împ. Traian, pe care le
luase din Dcia (E vorba de niște foarte frumoase cupe de
argint):
,,Lui Joe (Jupiter, n.n.) Casiu dedică aceste daruri
Traian din neamul lui Enea (Troianul, n.n.), împăratul
oamenilor împăratului ceresc”.
Deci, însăși Împ. Traian recunoștea că se trăgea
din neamul troienilor (tracilor/traco-geților), după
cum Suidas lasă să se subînțeleagă!
De altminteri, știm ce a zis Împ.Traian, ajungând în
Dacia:
,,Am venit, iată, în Patria strămoșilor mei!”.
19
Și-atunci, să ne mai mirăm că atât poetul Lucan
(nepotul filosofului Seneca), dar și într-una din scenele de
pe Columna lui Traian, de la Roma, vedem că dacii
vorbeau cu romanii fără translator?! Nu vorbeau,
oare, în traco-getă?
Categoric, da!
Deci, limba romană se trage din strămoașa sa, limba
traco-getă, ci nu din limba latină!
E bine să se țină minte, odată pentru totdeauna!
Surpate, 25 aug. 2019

George Voica
20
Homer, despre cauconi și ciconi ¬ strămoșii noștri
de baștină
Moto: Este bine chiar dușmanilor să te adresezi cu cuvinte frumoase.

Publius Syrus ¬ Sentințe
Ce poate, oare, să fie mai dulce și mai sfânt pe

pământ, decât frăția de sânge, de grai și de cânt, când
șuieră-n inimi vifornițe albastre și-auzi cum izvoarele
cură; când știi că rude ne sunt toate-ale noastre, chiar și
doina legănându-se-n gură, căci anii-milenii peste Carpați
se lăsară, ca roua peste verzile cetini, ca-n veci miresmele
să rămână ca-n vară, când pragul casei ni-l calcă prieteni
veniți din Troia, Byzanț și Megara: în dreapta, Icoana
Fecioarei Maria; cu pletele-n vânt, tremurându-le nara,
auzind în cer ciocârlia...
Și-atunci, știind din cine se trag, din kauconi, din ciconi,
amintindu-și de tot ce li-e drag, somn lin i-o cuprinde-n
poieni...
Astfel am înțeles eu acest neam românesc, cu cea
mai mare vechime din Europa, din care a izvorât
civilizația Greciei antice și-a lumii întregi, căci frăția ce
ne-a legat de mai bine de patru milenii, e eceeași și-acum,
aici, între Carpați și Byzanț, încât dreptate îi dăm
excepționalului scriitor Nikolai Gogol, care, în cartea sa
„Taras Bulba”, spunea:
„Nu este legătură mai sfântă decât aceea a
fraternității”.
21
Dar, cu mai bine de 2800 de ani înaintea lui Gogol,
cel care a remarcat frăția neamului nostru traco-get a fost
Homer, cel dintâi și cel mai mare poet al acestei lumi (și
istoric, am putea spune), despre care istoricul bulgar
Hristo Danov ne spune cu uimire, parcă:
„Cele mai timpurii date autentice asupra
triburilor din această regiune (din Thracia; din Carpați
până-n vechea Negară și Byzantion, n.n.) provin de la
Homer. Credem că nu vom greși dacă amintim în același
timp pe sinti (Sintoi) și ciconi. Sinții sunt menționați în
primul cânt al „Iliadei”, Homer prezentându-i, după cât
se pare, drept cea mai veche populație a Insulei Lemnos”.
(Hristo Danov ¬ Tracia antică, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, p. 118)
sau:
”Amănunte clare, păstrate la autorii mai târzii și în
primul rând la Strabon, arată limpede că sintii (Sintoi) au
rămas un anumit timp în Tracia de sud-est, unde sunt
amintiți împreună cu triburi trace (sai [daii, dacii, n.n.]),
sapeii [sau sapoi/saii/sacii/dacii ¬ trib nord-iranian
emigrat spre vest la începutul mileniului al II-lea, î.Hr., cf.
Lui V. Pârvan, n.n.] și alții)”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., p. 118)
Dar iată ce ne spune Homer despre sintieni (ramură

a sacilor/dacilor), în „Iliada”:
„Am căzut (zice Ahile, fiul păstorului Peleu și al
zeiței Thetis, cea cu „picioare de argint”, n.n.) timp de o zi,
și tocmai în amurg m-am prăbușit la Lemnos (Insula
22
Lemnos, care, iată, se subînțelege că a fost colonizată de
aheii porniți din Tyras/Cetatea Albă de azi, de la gurile
Nistrului, unde, după tradiție, se născuse Ahile.
Deci, de la Tyras până-n Insula Lemnos, emigranții aheeni
făcuseră, pe mare, o zi. Astfel au colonizat Lemnosul, n.n.).
De-abia mai zvâcnea inima în mine. Pe pământ, sintienii de-
ndată m-au primit” (fiindcă proveneau din același spațiu
carpato-pontic- nistrean! Erau, așadar, rude. Cu alte cuvinte,
sintienii, saii/daii/dacii și sapeii erau triburi nord-dunărene,
care porniseră, se vede, spre sud [unii trecând Dunărea, iar
alții, cu corăbiile, pe mare, până-n Hellespont], ocupând
Tracia și ajunseseră până-n Marea Egeea și-n NV Asiei Mici.
Și asta, înainte de Răzvoiul Troian, din sec. XII î.Hr., de
vreme ce-i amintește însuși Homer, în „Iliada”! n.n.).
(Homer ¬ Iliada, Editura Mondero, București, 2007,
Cântul I, 584, p. 21)
Observație:
Dacă Hristo Danov spune că sintii/sintienii și
ciconii erau triburi trace, iar aheii și Ahile ajunseseră-n
Insula Lemnos într-o singură zi, pe mare, fiind „de-ndată
primit” de sintieni, se subînțelege că toată Tracia și NV
Asiei Mici fuseseră colonizate de triburile înrudite cu
ciconii și cu saii/sacii/dacii (respectiv sintienii/sapeii);
acele spații carpato-traco-troade fuseseră colonizate de
imigranți nord-dunăreni și nistreni!
Vechiul zeu dacic (de dinaintea lui Zamolxe și a lui
Apollo!), Heras Archagetas (gr. Heras = zeu; archus =
vechi/bătrân/ de demult, din vremuri bătrâne, și „getas”
= getul) apare și la Diodor din Sicilia (în „Biblioteca
istorică”), în Syracuza, ca zeitate supremă, ceea ce ne face
23
să credem că (așa cum vom vedea din citatul de mai jos,
imediat) migrația carpato-nistreană s-a revărsat nu doar
până-n Byzantion, ci, de acolo, iată, s-a dus și-n Sicilia,
așa încât putem spune că această migrație carpatină se-
ntindea din Carpați, Nistru și Dunăre până-n vechea
Megară, în NV Asiei Mici și-n Sicilia, mai apoi
extinzându-se și-n sudul Peninsulei Italice, la Crotona
(unde trăiseră, o vreme, Pythagora și Zamolxe) și-n
Regium/Region, unde avea să și moară Pythagora, după ce
sculptase busturile unor atleți, cîștigători la Jocurile
Olimpice, cât și vestitul car de luptă, tras de două perechi
de cai, aflat, în prezent, în Piața San Marko din Veneția.
De aici, firește, putem trage concluzia că, în tot
acest areal, era aceeași izoglosă: limba traco-getă (sau
limba „koine”), de vreme ce însuși numele zeului
Archagetas o specifică!
Iată ce ne spune istoricul bulgar Hristo Danov,
referitor la arealul lingvistic și hieratic al Traciei:
„Nu mai puțin interesante și alcătuind o excelentă
ilustrare a vieții țărănești și pastorale de la Delcos (cred
că e vorba de Delos, un Templu al lui Apollo din
Epir/Macedonia, unde dacii trimiteau în fiecare an ¬ în
vremea secerișului ¬ [ obiceiul păstrându-se și azi în zona
Făgărașului ], cinci fecioare neprihănite, care mergeau
acolo nu doar cu coroane de spice de grâu, ci și cu daruri
de ,are preț, ce i le închinau lui Apollo din Dolos.
Niciodată, însă, nicio fecioară nu a mai revenit în Dacia,
rămânând, probabil, „vestale” ale celebrului Templu
traco-geto-dac, n.n.),care se află la c. 80km nord de
Byzantion, sunt figurile în relief de pe deicațiile găsite în
același loc din Tracia.
24
Vom semnala aici documente începând cu consacrarea
făcută lui Heros Archageto, zeitate tipic tracă(Deci, se
subânțelege foarte clar că tracii sunt, de fapt, geți-sud
dunăreni, veniți din zona carpato-danuian nistreano-
pontică, n.n.) din partea unui pător de cai grec.
Pe ramura de jos sunt clar reliefate siluetele a doi cai (Dar
Pythagoras, spuneam, a sculptat și el un impresionant
monument ecvestru, cel din Veneția!
Nu era mama sa traco-getă din Insula Samos, unde
domnea tiranul Polycrathes și unde au studiat cei
doi,Pithagoras și Zamolxe, cu astronomul,filosoful și
matematicianul Pherekydes? n.n.)”
(Hristo Danov – Op. cit. Evoluția social-economică și
politică a neamurilor trace antice din epoca lui Homer
până la apariția Regatului Odris, p.145)
Dar acest istoric bulgar ne mai spune un lucru
interesant:
,,Sapeii împreunăcu sintii,locuiau teritoriul
tribal de odinioară al ciconilor. Herodot indica anume
câmpia din jurul Doriscului ca o fostă așezare a
ciconilor.”(p.150) și că:
,,unii cercetători contemporani admit că mai târziu
în locul ciconilor s-au așezat printre celelalte triburi
trace și saii (daii/dacii,n.n.).
Mai potrivit ar trebui să se vorbească despre
saii și despre un trib trac aflat mai înainte într-o
oarecare dependență față de ciconi, de sub care apoi s-
au eliberat.”
(Hrito Danov – Op. cit., p.150)
25
Homer însă e cel dintâi care, în Cântul I al
,,Iliadei”, la p.43, vorbește de ciconi!
Observație: Din aserțiunea lui Hristo Danov ni se
confirmă că, într-adevăr, ciconii (geții) cât și saii (daii/
dacii din Ardealul de azi) au migrat dincolo de Dunăre, în
Tracia, și că erau înrudiți, provenind împreună din marele
trib nord-iranian al „sacilor, care porniseră (din Iran spre
Europa de azi) în migrație, spre vest, în mileniul al II-lea
î.Hr., oprindu-se în spațiul carpatic: la nord și la sud de
arcul Carpatic: la nord de Carpați, saii/daii/dacii (vezi
Sacidava ¬ cetatea Sacilor, de la Miercurea Sibiului de
azi!), iar la sud de Carpați, până-n Dunăre, geții!
De asemenea, mai trebuie spus că ciconii/geții au
ajuns până-n vechea Negară, pe țărmii Mării Egee și-n NV
Asiei Mici, încă mai înainte de Războiul Troian (1132
î.Hr.), colonizând Câmpia Troadei, unde au fondat Ilionul
(Troia), lucru menționat de Hristo Denov, care ne spune:
„Am amintit mai sus că, în ciuda primejdiilor la
care au fost expuse, triburile trace de pe țărmurile Mării
Egee, și în special ciconii, până-n războaiele medice
(dintre anii 500 și 449 î.Hr., între persani și greci, în
bazinul Mării Mediterane, când grecii au ieșit învingători,
alături de ei luptând, iată, și ciconii/geții, n.n.), ele au
continuat nu numai să existe, ci au avut și o anumită
influență asupra celor vecine” (p. 151).
Observație: E pentru prima dată când un istoric
contemporan (deci nu un istoric antic, grec ori latin),
respectiv bulgarul Hristo Danov, remarcă faptul că
saii/daii/dacii și ciconii/geții erau unul și același popor:
26
„Să adăugăm faptul că după unele izvoare antice
(Care?! H. Danov nu le indică, n.n.), în componența
tribală a teritoriului intrau și saii(Așadar, geto-dacii n.n.)
locuiau atât la nord, cât și la sud de Dunăre, adică din
Carpați până-n Byzantion, așa încât n-are de ce să se
mai mire fondarea Bisericii Blacherne/Vlaherne ¬ a
Vlahilor! ¬ în veche Negară!! n.n.).
Aici vom remarca doar că și pe vremea când
colonizarea greacă (cu referire la Kecrops, întemeietorul
Atenei, peleasg, de fel, din Egipt, n.n.) pe țărmul
Propontidei (Marea Marmara, n.n.) și Egeei era în plină
desfășurare, saii sau mai exact unele grupuri ale lor, se
aflau încă pe teritoriul tribal al ciconilor.
Când vorbim de „ramurile” sailor de pe
continent, avem în vedere și faptul că grupe ale acestui
trib s-au așezat în expansiunea lor spre sud în unele
insule din Marea Egee (Samos, Samothrake, Lemnos,
Lesbos, Karpathos etc., n.n.) nu departe de țărm (Ba chiar
foarte departe! n.n.). Nu întâmplător într-un timp insula
Samotrake începuse să se numească Saomesos („Insula
Sailor”) (adică Insula geto-dacilor, n.n.). Unul dintre
izvoarele de bază care arată că saii populau și alte insule
ale Mării Egee, este, fără îndoială, o parte din opera lui
Archilochos (unde eroul peon Biston este prezentat ca fiu
al eroului Cicon, n.n.). Prezența sailor într-o parte a
fostului teritoriu al ciconilor vine, se înțelege, să
completeze pestrițul mozaic de triburi trace pe care îl
reprezenta „Ciconia” (Vechea Dacie! n.n.)”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., p.p. 151-152)
27
Observație: Aici, istoricul bulgar Hristo Danov
recunoaște, clar, prin „Ciconia”, Marele Imperiu geto-Dac
al ciconilor și al sacilor (sailor, cu alte cuvinte), care se-
ntindea din Arcul Carpatic, până-n insulele Mării Egee.
Vorbindu-ne de colonizarea greacă (de fapt,
pelasgă, egipteană), știm că în anul 1700 î.Hr. pelasgii
Egiptului au invadat teritoriul greciei de azi, Kecrops fiind
primul întemeietor al Atenei, iar ultimul rege al acesteia,
dorianul (descendent din ionienii carpatini) Codros, al
cărui nume ne spune totul, inclusiv că era de origine traco-
getă, iar limba latină derivă, iată, din limba strămoșilor
noștri, de vreme ce substantivul „codru” poartă, în limba
latină, denumirea de „quodrum”!
Deci, vorbind de „colonizarea greacă”, putem,
acum, stabili cu destulă precizie că migrația sailor și a
ciconilor (a geto-dacilor) a avut loc tot în sec. XVIII î.Hr.
Atunci, evident, a fost primul „val”; aveau, însă, să mai
urmeze încă două sau chiar trei asemenea „valuri”, de
vreme ce „sapeii” sau „saii/daii/dacii erau, în sec. VIII
î.Hr. „o fracțiune a sintilor”/sapeilor/sailor, care locuiau
în fața Insulei Thasos.
Așadar, considerăm că primul „val” emigraționist,
pornit din Carpați spre Insulele Mării Egee, Greciei
Continentale și în NV Asiei Mici s-a petrecut în sec.
XVIII î.Hr.; al doilea, în sec. XII î.Hr. (în vremea
Războiului Troian ¬ la care au luat parte ¬ luptând alături
de Troia ¬ atât „saii” cât și „ciconii”; al treilea „val”
emigraționist, în sec. VIII, î.Hr., acest „val” stabilindu-se,
se pare, în Macedonia, iar când aceasta a devenit
„prietena și aliata poporului roman”, „sapeii” au devenit
și ei tot „prieteni” ai Imperiului Roman:
28
„Dar odată cu slăbirea și decăderea regatului
odrisilor (posibil, ciconii de pe râul Argeș/Ordessos, n.n.)
precum și după eradicarea influenței Macedoniei de
către romani, sapeii (saii/daii/dacii, geto-daci sud-
dunăreni, n.n.), în calitate de „prieteni și aliați ai
poporului roman”, au început să aibă un rol mai
însemnat”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., p.152)
Dar, așa cum spuneam, marele Homer este cel

dintâi „izvor” care amintește, în „Iliada”, de ciconi, adică
de traco-geții nord și sud- dunăreni, care au pornit din
proprie inițiativă spre Ilion, spre a-și ajuta frații troieni:
„În marea cetate a regelui Priam sunt multe
ajutoare, din multe părți venite, cu chipuri felurite și
graiuri străine”.
(Homer ¬ Iliada, Cântul I, p. 42)
sau: „Euphemos poruncește ciconilor războinici,
Euphemos, vlăstarul lui Troizenos, Ceadul coborâtor din
zei” (p. 43)
Într-una din notele capitolului „Evoluția social-
economică și politică a neamurilor trace antice din epoca
lui Homer până la apariția Regatului Odris”, respectiv
„Despre etnogeneza și mișcările de populații din
jumătatea răsăriteană a Peninsulei Balcanice în mileniul
II î.Hr. și începutul mileniului I î.Hr.” (din opera „Tracia
antică”), Hristo Danov face următoarea afirmație:
„După Al. Gheorghiev, op. cit., p. 156
(Intriduzione alla storia delle linque indoeuropee, Roma,
1966), tribalii (triburi trace din sudul Dunării mijlocii ¬
29
moesii geto-daci, stabiliți în sec. IV î.Hr., între
Haemus/Balcani și Dunăre, n.n.), ca și dardanii (locuitorii
de pe țărmii Hellespontului, care lega strâmtoarea dintre
Peninsula Balcanică și Asia Mică; care unește Marea
Marmara cu Marea Egee, n.n.) erau de origine daco-
moesică”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., nota 43, p.155)
Strabon (traco-get după bunica-sa) a cunoscut

personal triburile trbalilor și dardanilor,dicutând cu aceștia
în limba,,koine”,limbă traco-getă pe care a folosit-o si
Thucydide(tot traco-get, posesor al celor mai bogate mine
de aur și de argint din Muntele Pangaion, din
Macedonia!).
Se pare că însuși Homer și-ar fi scris, inițial,capodoperele
,,Iliada”și ,,Odisea”, în limba koină.
Prefațatorul ,,Iliadei”, Ion Axan, chiar
spune:,,Homer însuși va fi folosit vechiul alfabet ionian
(adică limba koine,n.n.) în elaborarea operelor sale.”
(p.III)
Că triburile helene (ionienii, dorienii,aheenii și
eolienii) au migrat spre sud, dincolo de Dunăre,ajungând
nu doar până-n vechea Megară, Byzantion, insulele
arhipeleagurilor Ciclade și Sporade din Marea Egee, în
NV Asiei Mici și-n Pelopones, nu mai este de acum, o
simplă supoziție,ci o realitate incontestabilă, migrația
desfășurându-se în trei ,,valuri” menționate mai sus.
Iată doar câteva exemple:
Din anticul Tir al Feniciei au pornit spre gurile Nitrului
pelasgii aramaici, care au înființat(la Cetatea Albă de azi)
30
Tirasul; apoi, în Grecia, migrând, evident,Tyrint;de acolo,
migrând în Sicilia, au fondat Tarent-ul!
sau:
Din polisul Region (aflat la 12km de
Constantinopol),traco-geto-dacii, migrând în Sicilia,au
întemeiat colonia ,,greceacă” Rhegium, unde avea să-și
trăiască ultima parte a vieții și ,,sculptorul” Pythagoras,
după ce a fost alungat de tinerii din Crotona,unde,asemeni
spartanului Lycurg, făcuse o ,,Constituție”; tot aici, la
Crotona,îl înoțise Zamolxe,după ce aceștia se întorseseră
de la studii, din Egipt.
La nota 165(din ,,Tracia antică”, p.163), Hristo
Danov ne spune cât se poate de limpede:
,,162. Ibidem (referinu-se la Theophylactos
Simocatta, n.n.) (II.12, 9); (II, 12, 4) și mai ales(II, 12, 2)
(pentru caracterul păduros al locurilor din apropiere de
Anchialos). Pentru trecătorile Balcanilor răsăriteni și
pentru văile lor înalte sau 165. Ibidem (V, 16, 12-4);
mistrețul se aruncă asupra împăratului Mauricius (împărat
biantin, 582-602 d.Hr., n.n.) care călărea pe lângă Region,
la 12km de Constantinopol (VI, 2, 2 și urm.): o turmă de
cerbi la Heracleea (oraș pe țărmul de nord al Aiei Mici,
fondat în sec.VI, î.Hr. de coloniștii din Megara; azi,
Ereghi, în Turcia, n.n.), unde erau și păduri dese (VI, 1, 4):
mare fertilitate la apus de Heracleea”.
Observație: Așadar, de vreme ce Regionul era în

veche Megară în sec. VI î.Hr., se subînțelege că traco-
31
geto-dacii megarieni vorbeau traco-geto/ respectiv limba
„koine”.
Prin deducție, înțelegem, iată, că aceeași limbă era folosită
atât în NV Asiei Mici, cât și-n sudul Italiei, la Rhegium
(azi, Reggio).
Cu alte cuvinte, putem spune că Zamolxe și
Pythagora (a cărei mamă era, ziceam, traco-getă din Insula
Samos, iar tatăl său, pelasg egiptean) vorbeau, firește,
traco-geta-daca, această limbă/izoglosă având o largă
răspândire: din Carpați până-n N.V. Asiei Mici, Insulele
Mării Egee (Karpatos, Samotrake, Lesbos, Lemnos,
Samos), Pelopones, Macedonia, Sicilia și-n sudul Italiei.
De altminteri, Hristo Danav întărește afirmația noastră,
conform căreia migrația scito/daco-getă s-a făcut spre sud
„valul” emigraționist primar din arealul Arcului Carpatic
rostogolind odată cu el și pe ciconii care locuiau în
Subcarpații Olteniei de azi:
201. „Desigur, nu este exclus ca și saii (sau daii,
dacii, sapeii, sapaoii, ceea ce însemană că Hristo Danov
era absolut convins că saii și daii erau unul și același
neam, trib nord-iranian, n.n.) să fi locuit mai la nord (în
Transilvania de azi, n.n.) de ciconi (cei din Munții
Kaucas/Cozia ¬ de aici locuitorii luîndu-și numele de
„kaukoni” sau „ciconi”, iar limba lor, limba „koine”,
n.n.), iar mai târziu, când ultimii au slăbit, să fi pătruns
și ei mai la sud (adică, dincolo de Dunăre, în Tracia, până-
n Byzantion, unde au fondat, ceva mai târziu, Biserica
Blacherne/Vlaherne/a Vlahilor, n.n.)”.
32
Cel mai elocvent citat, însă, referitor la ciconi și la
sai ni-l oferă același istoric bulgar, surclasându-l, parcă,
pe Strabon, referitor la acest aspect:
„Unii cercetători contemporani (se referă la
Oberhummer, n.n.) admit că mai tîrziu în locul ciconilor
s-au așezat, printre celelalte triburi trace, și saii. Mai
potrivit ar fi să se vorbească despre sai ca despre un trib
trac aflat mai înainte într-o oarecare dependență de
ciconi, de sub care apoi s-au eliberat”.
Deci, subînțelegem că ciconii erau de baștină, din

moși-strămoși, aici, în Munții Coziei (Kaucas ¬ cum era
scris pe frontispiciul Arcului de Triumf al Împ. Traian, de
la Roma: ...flamen Alutus in Mons Kaucas”, locul unde s-
a luptat cu Decebal). Acel Arc de Triumf avea să fie
dărâmat de Împ. Bizantin Constantin cel Mare (de origine
geto-dacă!), în locul Arcului lui Traian, Împ. Constantin
cel Mare având să ridice propriu-i arc de triumf, deasupra
căruia tronează și azi, la Roma, impunătoarele statui a
patru nobili daci!
Așa și-a arătat el (fiul gen. Constantin Chorus) originea sa
geto-dacă, el, care, la Adunarea Sfinților Părinți de la
Niceea, din 325 d.Hr. (după cum am aflat de la Eusebiu
din Cezarea, din opera sa „De vita Constantini”), vorbind
despre Împ. Decius și fiul acestuia, amândoi omorâți de
daci, pe câmpul de luptă din Dobrogea de azi, a vorbit cu
ironie despre armata Imperiului Roman, zicând: „Unde
este mult trâmbițata faimă a armatei romane?!”, deși știa
prea bine că Împ. Decius era el însuși de origine dacă.
33
Iată că sângele apă nu se face, de vreme ce el,
Constantin cel Mare, ajungând Împăratul Imperiului
Roman, nu și-a uitat niciodată originea, neamul geto-dac
din care se trăgea!
Revenind la afirmația istoricului bulgar Hristo
Danov, putem spune că, de această dată, ea este extrem de
convingătoare, în sensul că el și-a dat seama (primul,
cred!) de un adevăr tulburător: primii locuitori ai spațiului
subcarpatic actual ¬ poate primii din Eoropa ¬ au fost
ciconii, sau kaukonii, adică locuitorii Muntelui
Kaucas/Cozia, ei fiind de baștină, iar peste ei, în mil. II
î.Hr. a venit tribul nord-iranian al
„sacilor”/sailor/dailor/dacilor, care s-au așezat în
interiorul Arcului Carpatic, în special pe Valea Mureșului
de mijloc, acolo unde, în sec. VI î.Hr., aveau să se așeze și
agatârșii conduși de Zamolxe (V. Pârvan zice de
Agathyrsos!), care se retrăseseră din fața invaziei persane
a lui Darius, în 514 î.Hr., la Dunărea de Jos, pe când
aceștia (după ce-i bătuseră pe geții nord-dunăreni) se-
ndreptau spre nord, urmărindu-i pe sciții care nu primiseră
de la agatârși ajutorul militar solicitat.
Doar geții Muntenieie de azi, repet, îndrăzniceră să
se lupte cu numeroasele oști ale lui Darius, fiind
măcelăriți!
„Numai geții, spune și Hristo Danov [ Op. cit., p.
305], care după Herodot, erau „tribul trac cel mai viteaz
și cel mai drept”, s-au împotrivit perșilor cu armele. Este
oportun să amintim că geții erau și tribul cel mai
numeros, formând mai curând o uniune tribală”.
Că ciconii s-au înrudit cu saii (vezi
Sarmizegetusa: Sarmis+ze(us) + get +u +sa (i); deci:
34
SARM =ȚAR/REGE, în lb. scitică + is = ȘI + ZE (US) =
ZEUL + GET = GEȚILOR + I = ȘI + SA (i) = SAILOR,
DAILOR, DACILOR!
sau: CASA REGALĂ A GEȚILOR ȘI
SAILOR/DACILOR!), nu mai încape îndoială, de
vreme ce, iată, războaiele medice erau atât de aproape, iar
geții (separați de sai/dai/daci) n-ar fi putut face față!
Unindu-se, au putut să-l pună pe fugă pe Darius I, când
acesta se întorcea spre Tracia, după ce îi alungase cât mai
spre nord pe sciți, fără însă să aibă o confruntare decisivă
cu aceștia.
Astfel, nu întâmplător este faptul că eroul CICON era
tatăl eroului BISTON, din care avea să se tragă neamul
bistonilor, și unii și ceilalți locuind și pe țărmul Mării
Egee:
„La vest de cioconi, pe țărmul Mării Egee (unde
ajunseseră-n migrație, din Carpați tocmai vis-a-vis de NV
Asiei Mici, în vechea Negară, n.n.), dintre cursul inferior
al râului Nestos (fluviul Nesta ─ în Peninsula Balcanică,
în Bulgaria și Grecia, n.n.) și Ciconia, mai exact pe
teritoriul orașului Xanthoi (Xanteia) trăiau bistonii.
Se pare că între ciconi și bistoni erau legături de rudenie
și tribale foarte strânse, fapt ce se reflectă în creația
mitografilor greci (v. Philostratos, n.n.).
Puțin mai la nord de bistoni, dar tot în zona de
litoral a Traciei egeice, în special pe cursul inferior al
râului Nestos, în așa numita Peraia de la Thasos
(sectorul din fața insulei Thatos) locuiau sapeii
(saii/daii/dacii, n.n.), mai sus amintiți. Posibil la finele
sec. al VIII-lea î.Hr. ei constituiau a fracțiune a sintilor
35
(sintiilor). Când însă sintii au trecut în Insula Lesbos,
grupele tribale rămase și-au păstrat, după cât se pare,
numele de sapei (sai/dai/daci, n.n.)”.
Dar despre sintieni (sapoi, sapaoi, sai, dai, daci!)

vorbește însuși marele Homer, în Cântul I, 584, p. 21,
zicând:
„Am căzut (zice Ahile, fiul lui Peleu, păstorul, și-al
zeiței Thetis, n.n.) timp de o zi, și tocmai în amurg m-am
prăbușit la Lemnos (Insula Lemnos fiind, se vede, ocupată
de strămoșii noștri, care o colonizaseră, iată, mai înainte
chiar de începerea Războiului Troian, din 1132, n.n.). De-
abia mai zvâcnea inima în mine.
Pe pământ, sintienii de îndată m-au primit”.
L-au primit cu bucurie, fiindcă văzuseră că era din
neamul lor, traco-get!
Observație: Deci, e cât se poate de clar că și-n al
treilea „val” emigraționist (sec. VIII î.Hr.), geto-dacii
locuiau din Carpați până-n Macedonia și Propontida,
vorbind, evident, aceeași limbă a neamului lor (limba
koine ─ limba traco-getă!), care pornise-n exod din
Carpați, peste Dunăre, până-n Câmpia Troadei, încă din
primul „val”, adică din sec. XIX-XVIII î.Hr., când a venit
peste ei tribul nord-iranian al sacilor. Acesta, inițial, a
ocupat Ardealul de azi. Așa se explică de ce și astăzi
există, în Iran, o regiune/un district care se numește
Ardeal!
Care, însă, vor fi fost băștinașii peste care au venit
sacii/saii/daii/dacii e destul de greu de știut!
36
Bănuim, totuși, că e vorba de IONIENI, din neamul
KAUCONILOR, care descindeau din DEUCALION,
însemnând, se pare, ION, ZEUL CEL FRUMOS, a cărei
amintire se mai păstrează până-n prezent, dar în termenii
FĂT-FRUMOS și-n KALOIANUL.
Să fie FĂT-FRUMOS, IO sau ION (adoptat de
voievozii moldoveni și munteni ca prenume dinastic)
sămânța de-nceput, astrală, a acestui spațiu, care a
„inundat” cu cultura și cu civilizația sa întreaga Europă?
Dar, oare, KALOIANUL (derivat, în mod cert, de la
DEUKALION, tatăl lui HELLEN, din care au descins, în
mileniul II î.Hr., triburile helene: ionienii, dorienii, aheenii
și eolienii), obicei ce se mai păstrează, în Teleorman,
până-n ziua de azi (când se fac corăbioare din „tigve” de
dovleac, în care se pune o lumânare aprinsă și care, apoi,
se dau pe Dunăre, la vale!), nu ne vorbește, oare, de acea
primă migrație ioniană, de la-nceputul mil. II î.Hr., când
tribul „sacilor” nord-iranieni a venit în Carpați, forțându-
i, astfel, pe băștinașii ionieni să cedeze Arcul Carpatic și
să pornească-n bejamie dincolo de Dunăre, antrenându-i în
tăvălugul lor și pe kaukonii (ciconii din Munții Coziei, din
Țara Loviștei de azi) și din Subcarpații Olteniei de-acum?!
După părerea mea, se pare că așa au stat lucrurile,
însă mai trebuie spus că n-a fost o „mișcare în masă”, ci
aici, în Subcarpații Olteniei, în Muntele Kaucas (cum
pusese Împ. Traian să se scrie pe Arcul său de Triumf, de
la Roma, pe care l-a dărâmat Împ. Constantin cel Mare,
fiindcă pe el se scria de „flumen Alutus” și de „Mons
Kaucas”, unde Decebal a fost înfrânt!) au mai rămas acei
kauconi/ciconi cu Marele lor Preot, agatârșii, cei despre
care am spus că, în sec. VI î.Hr., au trecut Carpații
37
(retrăgându-se din fața armatelor lui Darius I și refuzând
să acorde sprijinul militar cerut de sciții tătari, nevoind să
se implice în lupta cu perșii, aceștia având conflict cu
sciții „pe niște pământuri”, cum spunea Herodot în
Istoriile” sale!) și stabilindu-se (alături de saii/daii/dacii
rămași ─ care nu porniseră în migrație, în al doilea „val”,
cel din sec. XII î.Hr., din timpul Războiului Troian, spre
a-i ajuta pe troieni împotriva aheilor conduși de viteazul
Ahile) pe cursul de mijloc al Mureșului, acolo unde, în
1964, N. Vlassa din Cluj-Napoca avea să descopere
faimoasele Tăblițe de la Tărtăria!
Acestea, cum bine se știe, ne vorbesc limpede despre
cultul solar nord-iranian, pe care geto-dacii nu doar că l-au
promovat cu apropae 1500 de ani mai înainte de Zamolxe,
dar l-au extins în toată Grecia și-n NV Asiei Mici, în
Insulele Mării Egee, în Sicilia și-n sudul Italiei!
Cu alte cuvinte, l-au extins în tot spațiul locuit de geto-
daci, care înfăptuiseră-n Europa primul Imperiu Dacic, sau
Dacia de Aur din vremea lui Abaris și a lui Rhesos:
„Este suficient să amintim ceea ce ne spun
poemele homerice despre bogățiile lui Maron (cu referire
la cultura materială a tracilor, în epoca homerică, n.n.),
sacerdotul lui Apollo, despre veșmintele scumpe și
strălucitoare și despre caii de rasă ai basileului trac
(traco-get! n.n.) Rhesos, lucruri pe care le-a repetat sau
le-a înfrumusețat, iar uneori le-a reactualizat tragedia
greacă (Rhesos al lui Pseudo-Euripide, tragedie
referitoare la bogățiile și strălucirea fruntașilor tribali traci,
n.n.). Este suficient să amintim ceea ce se afirmă în lirica
timpurie greacă (în poezia lui Anacreon, dedicată
armăsarului său trac; de aici, desigur, efigia „cavalerului
38
danubian”, n.n.) despre caii de rasă, crescuți în grajdurile
fruntașilor tribali traci, precum și despre iscusința
mysilor (geților sud-dunăreni, n.n.) de a crește catâri,
pentru a nu se opri în mod deosebit la legenda
armăsarilor sirepi, „mâncători de oameni” ai basileului
trac Diomede, a cărui „împărăție”, după mitologia și
poezia greacă, ar fi fost pe teritoriul tribal al Cristonilor
(rudele ciconilor, cu care locuiau împreună pe litoralul
egeic al Traciei, n.n.)”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Evoluția social-economică a Traciei
antice în epoca bronzului, p.p.181-182)
Extrem de interesantă e informația pe care ne-o

oferă Homer, în „Iliada” (Cântul al X-lea, 423 și, mai
ales, 427, p. 163): (423) „Odiseu îi răspunde:
─ Cum dorm? Dimpreună cu troienii strunitori-de-
cai ori dorm osebiți? Vorbește, vreau să știu”.
Atunci ortacul Dolon grăiește celor doi:
(427) ─ „Am să-și răspund cinstit. Carienii se află
înspre mare-așezați, de asemeni și paionii cu-arcuri-
rotunjite, belegii, ciconii și slăviții pelasgi
(fenicienii/semiți; deci, însuși Homer confirmă că-n
timpul Războiului Troian, kauconii/ciconii ─ rudele
bistonilor ─ locuiau împreună cu pelasgo-aramaicii în
Caria, în NV Asiei Mici; veniseră aici, probabil, în al
doilea „val” emigraționist, din sec. XIII-XII î.Hr., n.n.).
Către Thymbre, sorțul rândui lycienii, pe mysienii semeți,
pe phrygenii strunitori-de-cai (lycienii, mysienii,
phrygenii și kauconii/ciconii erau triburi traco-gete
înrudite, având un cult deosebit pentru cal, cult indo-nord-
iranian, în care se sacrifica un cal crescut și păzit de 400
39
de soldați, timp de un an! ─ în cinstea Soarelui! Acest cult
al sacrificării calului [vezi capul de cal!] apare și pe
Tăblițele de la Tărtăria.
Deci, Homer se pare că era el însuși de origine traco-getă
și luase parte la Războiul Troian, în calitate de medic,
n.n.) și pe maionii ceu cu frumoase care (vezi
monumentul ecvestru, Car de luptă tras de patru cai, din
Piața San Marko din Veneția, sculptat de Pythagoras!
n.n.).
Dar de ce mă-ntrebi și vrei totul să știi? Vreți oare
s-a-jungeți în tabpra troiană?
Sosiră de departe războinicii traci (traco-geți, n.n.)
și ei se află acum la marginea taberei (Iată că iarăși ni s
econfirmă de către Homer că traco-geții ─ vezi kauconii!
─ au luat parte la Războiul Troian, n.n.). În fruntea lor e
Rhesos, vlăstarul lui Eioneus. Cei mai frumoși cai ce i-
am văzut vreodată sunt sirepii lui Rhesos, mai albi decât
zăpada, mai sprinteni la fugă decât suflarea vântului.
Din aur și argint e carul ferecat și-mpodobit frumos.
Rhesos e-nveșmântat cu totul în aur, armele-i sunt
minuni și nu-s deopotrivă cu ale muritorilor, mai
degrabă par pe măsura zeilor celor-făă-de moarte.
Duceți-mă, acum, aproape de corăbii sau lăsați-mă aici
fedeleș legat, până ce vă întoarceți. Atunci veți ști abia,
dacă eu v-am mințit ori de-am spus adevărul”.
(Homer ─ Iliada, Cântul al X-lea, 423, 427, p.p. 163-164)
40
Observație:
Cele două citate se pot susține cu următoarele
argumente (dar și amendamente, mai ales la Hristo
Danov!):
─ Într-adevăr, Euripide ─ marele autor de tragedii
al Greciei ─ a trăit la curtea lui Filip I, regele Macedoniei
(bunicul lui Alexandru Macedon), unde a scris
următoarele tragedii: Ifigenia în Aulis, Hecuba, Medeea,
Andromaca, dar, ce este și mai interesant e faptul că una
din piesele sale se intitulează „Abaris”, acesta fiind
urmașul lui Rhesos la scaunul Imperiului Dacic!
De asemenea, „Ion” ¬ o altă piesă, dar cu
caracter filosofic și estetic ¬ este cu referire la
cognomenul dinastic al traco-geților nord-dunăreni, ce s-a
păstrat până-n vremea lui Constantin Brâncoveanu, acesta
apărând, în unele zapise și acte de danie, sub forma Ion
Constantin Brâncoveanu.
Apoi în Tăblițele de plumb de la Sinaia apare
informația excepțională, conform căreia Rhesos își avea
Capitala la Cozen (Cozia!).
Așadar, Dacia de Aur din vremea lui Abaris s-a
continuat și-n vremea lui Rhesos (urmașul lui Abaris),
care împreună cu kauconii din nordul Olteniei de azi a
participat la Războil Troian, conducându-și el însuși
armata și fiind de partea troienilor (cum ne spune
Homer!), fiindcă îi știa pe troieni ca fiindu-ne rude de
sânge, plecate-n migrație în primul „val”, cel din sec.
XIX-XVIII î.Hr., după retragerea lui Sesostris III (regele
pelasg al Egiptului) din Colchida (Gruzia de azi ¬ unde
lăsase o parte din armată, încât și astăzi cine merge la
41
Tbilisi, poate vedea asemănarea izbitoare dintre gruzini și
egipteni!) ;a stat o vreme și-n Geto-Dacia, lăcându-ne, ca
„amintire”, câteva cuvinte: nemes (nemeș,nobil local),
aruteli(porți), Nemesis(zeița răzbunării) etc., precum și
obiceiul înmormântării, ce se mai păstrează și azi în
Munții Apuseni când mortul nu e plâns, ci rudele se
bucură că defunctul „a scăpat” de toate „grijile lumești”!
Dar nu numai din „Iliada”, ci și din „Odiseea” lui
Homer reiese limpede că printre triburile trace, care
locuiau în arealul egeic al Traciei, se numărau și ciconii,
care se stabiliseră pe țărmuri, semn clar că migrația
acestora fusese în al doilea „val” (sec. XIII-XII î.Hr.),
deplasându-se pe mare și avându-l, desigur, conducător
absolut pe regele lor, înveșmântat tot în aur, Rhesos.
Iată ce aflăm, în acest sens, de la istoricul bulgar
Hristo Danov:
„Deosebit de introductive din acest punct de vedere
sunt unele date din „Odiseea” lui Homer. Povestind lui
Alcinoos dspre peripețiile prin care trecuse pe țărmul
tracilor ciconi, Odiseu îi descrie și pe ciconii care
populau hiterlandul și care ar fi fost mai numeroși și
mai vestiți decât cei dintâi. Pe lîngă aceasta, erau tot atât
de iscusiți în luptă, fie cu carele (asemeni regelui lor,
Rhesos, n.n.), fie ca pedestrași, având ca arme suliți cu
vârful de bronz.
Mai bine de un secol după aceasta, destule triburi
trace (traco-gete, evident, n.n.) ce locuiau în Munții
Rodope (populați exclusiv de geții sud-dunăreni, n.n.) din
Bulgaria de azi, știau nu numai să extragă metale în
cantitate suficientă, ci să facă din ele și arme de atac”.
42
Deducem din acest citat că Rhesos și ciconii care
luaseră parte la Războiul Troian nu se reîntorseseră acasă
cu toții (din câți mai rămăseseră după 10 ani, cât a durat
Războiul Troian), ci o parte din ciconi rămăseseră, iată, pe
țărmii egeici ai NV Asiei Mici și ai Traciei de sud, în zona
vechii Megara ¬ Rodope și Haemus, practicând aici, în
Munții Rodope, meseriile „metalurgice” ce le practicaseră
și-n Geția, în special în zona Baia de Aramă, de unde
fenicienii importau (venind pe Dunăre până la
Dierna/Orșova de azi) și cumpărând bare groase de aramă,
pe care, apoi, ajungând în NV Asiei Mici și-n Tyr, Biblos
și Sidon, le comercializau.
Ceva mai târziu, când romanii au ocupat Palestina, ei au
„diluat” cu plumb acea aramă, îmbogățindu-se!
Concluzionând, putem spune că CICONII /
KAOCONII locuiau în Oltenia de azi, avându-și Capitala
la COZEN / COZIA!
Ei, ciconii/kaukonii (vorbitori de limba traco-getă,
limba „KOINE”) au civilizat GETO-TRACIA, Imperiul
lor întinzându-se din Carpați până-n NV Asiei Mici, în
insulele Mării Egee (vezi Insula Karpatos!) și-n Balcanii
de azi.
Tot sudul Dunării era traco-get!
Regeel Rhesos, regele ciconilor, a fost atât de
devotat troienilor, încât și-a găsit moartea la Troia, pe
câmpul de luptă.
Din Tăblițele de plumb de la Sinaia reiese că el ar fi
fost zeificat (ne lasă să subînțelegem că acest lucru s-a
43
întâmplat după ce a fost adus în Patrie și-nmormântat la
Cozia!).
Surprinzător e faptul că istoricul bulgar Hristo
Danov elogiază caracterul lui Rhesos, dar nici măcar o
singură dată nu spune că Rhesos era get de origine, deși,
într-alt loc al operei sale, „Tracia antică”, recunoaște că
însuși Herodot îi considera pe geții nord-dunăreni tot traci,
și, într-adevăr, Herodot avea dreptate!
Iată ce ne spune Hristo Danov despre Rhesos:
„Un exemplu de aliat credincios (nu spunea
Herodot că „geții erau cei mai viteji și mai drepți dintre
traci?”, n.n.) al Troiei îl dă, prin viața și moartea sa,
regele trac (get, n.n.) Rhesos”.
Așadar, însuși marele poet antic Homer ne spune
foarte clar că geții (în frunte cu regele lor, Rhesos) au
luptat în Războiul Troian, de partea troienilor, în sec. XII
î.Hr.
Dacă în Tracia nu ar fi locuit triburile traco-gete,
oare ar mai fi avut sens ca geții nord și sud-dunăreni să
lupte alături de troieni?!
De aici,evident, tragem concluzia următiare:
1. Traco-geții locuiau atât la nord, cât și la sud de
Dunăre, formând cel mai mare Imperiu Geto-
Dac din sec. XIII-XII î.Hr.;
2. Cu siguranță că-n sec. XIX-XVIII î.Hr. geto-
dacii atacați de regele pelasg, egiptean Sesostris
III (cel care cucerise Media/ Colchida sau
Gruzia de azi) s-au luptat cu acesta, alungându-l
dincolo de Dunăre, unde Sesostris III s-a oprit
44
tocmai în regiunea Attica, adică acolo unde, în
sec. XVII î.Hr., Kecrops, pelasgul egiptean,
avea să întemeieze Atena;
3. Geto-dacii îl lăsaseră, se vede, pe Sesostris III
să străpânească Attica, iar ei își continuaseră
expansiunea sub forma migrației (primul
„val”!), trecând Hellespontul și ajungând, iată,
până-n Câmpia Troadei, unde aveau să se
întemeieze Troia, aici găsindu-se ceramică de
Petreni, din sudul Basarabiei de azi!
De altminteri, asemenea ceramică a fost descoperită
și la Cnossos, în Creta, dar și-n Atena, chiar pe Acropole
(care înseamnă „fortăreață”!!), lângă Parthenon, pe când
grecii de azi au săpat o fântînă!
4. Se pare că regele Rhesos, amintit de Homer în
vremea Războului Troian, și-a continuat
dinastia prin urmașii direcți, căci, altminteri,
numele său nu ar avea cum să apară într-una din
Tăblițele de plumb de la Sinaia, unde ni se
spune limpede că regele Rhesos și-a avut
locuința regală la Cozia (Cozia Veche, evident!)
și a fost înmormântat în Peștera lui Zamolxe, la
Racovița (județul Vâlcea, în Țara Loviștei, în
dosului Muntelui Cozia!).
Aici, la Cozia, fusese ¬ în vremea lui Matei
Basarab ¬ și Macarie, patriarhul Antiohiei, fiind însoțit de
fiul său secretarul și diaconul Paul de Arep, și tot aici,
văzând frumusețea locurilor, pometurile, munții, râul
învolburat, Oltul, Macarie a zis: „Aici e Grădina Maicii
Domnului”, lucru ce l-a bucurat mult pe prea credinciosul
Matei Basarab, care și avea să moară un an mai târziu, în
45
1654, spre marea tristețe a Patriarhului Antiohiei care mult
fusese „miluit” de voievodul român, ce n-avusese urmaș,
singuru-i copil, Mateiaș, murind chiar la câțiva anișori!
Dar, revenind la Rhesos, putem trage concluzia că-
n Geția, din sec. XII î.Hr. și până-n sec. VI î.Hr. (când a
trăit Zamolxe; Phytagoras ¬ prietenul său, mai mare cu
aproximativ 10 ani, murind în anul 500 î.Hr.; se născuse-n
Insula Samos, în 560 î.Hr.) a existat dinastia regală a
Imperiului Getic, condus de regii Rhesos!
De asemenea, reiese că geto-dacii (de proveniență
nord-iraniană) veniți în Carpați la începutul mil. II î.Hr.,
i-au alungat pe băștinașii ionieni și dorieni, antrenându-i
pe aceștia, odată cu ei, în acel „val” dintâi al migrației
dincolo de Dunăre; apoi, în sec. XIII-XII î.Hr., ajungând,
în al doilea „val”, nu doar în Peloponez, ci și-n insulele
Mării Egee, dar și-n NV Asiei Mici, acestea fiind ocupate,
până atunci, de pelasgi.
Însuși N. Densușianu ne spune, în „Dacia
preistorică”: „Toată Grecia era pelasgă!”
Și iată, cum din acest amestec de nord-iranieni
(vorbitori ai limbii sanscrite), ionienii băștinași (vorbitori
ai limbii „KOINE”) și pelasgi (vorbitori ai limbii
aramaice) s-a născut limba traco-getă, care s-a vorbit (și
încă se vorbește!) din Carpați până la Troia!
Tot un membru al familiei dinastice Rhesos a
înființat cetatea Tapae din Banat. Acest lucru l-am găsit
consemnat într-una din Tăblițele de plumb de la Sinaia,
așa după cum, Homer, în „Iliada” vorbește de triburile
gete din Ripae (din Munții Carpați, adică, după cum am
aflat tot de la N. Densușianu), care au luptat la Troia:
46
„Vin apoi (la Troia, n.n.) războinicii din țara
Arcadiei (în NE Peleponesului, tot traco-geți, n.n.) de la
poalele muntelui, al înaltului Cyllène, în preajma
mormântului lui Aipytos din țara oamenilor ce știu pieptiș
să lupte. Sunt cei din Pheneos, din Orchomenos cel bogat
în oi, din Ripe (din Carpați, n.n.), din Stratia, din Enispe
bătută de vânturi; și cei din Tegea și din fermecătoarea
Mentineia, și cei din Stymphalos și cei din Parhasia.
Căci lor nu le pasă de mare nicicum”.
(Homer ¬ Iliada, Editura Mondero, București, 2007,
Cântul al II-lea, 603, p. 37)
Se subînțelege, desigur, căci cei din Munții Ripe
(Muncții Carpați) se îmbarcaseră pe corăbii și, mergând pe
Marea Neagră, ajunseseră, iată, la Troia, luînd parte la
Războiul Troian de 10 ani.
De n-ar fi fost vorba de frații lor, de cei de același neam
cu ei, oare vor fi bătut atâta cale, să le fie de ajutor
troienilor, în lupta lor împotriva aheilor Spartei?!
Așadar, Homer ține să ne spună că de partea
troienilor au fost cei de același sânge. Chiar dacă își
amestecaseră graiurile, ei se știau ca făcând parte din
același mare neam al traco-geților:
„În marea cetate (Troian, n.n.) a regelui Priam
sunt multe ajutoare , din multe părți venite, cu chipuri
felurite și graiuri străine” (cu referire, poate, și la sciții
nord-iranieni, n.n.).
(Homer ¬ Iliada, Cântul al II-lea, 796, p. 42)
Că e vorva de ciconi (de geto-dacii nord dunăreni)
nu mai încape îndoială, de vreme ce tot el însuși, Homer,
ne-o spune puțin mai departe:
47
„Tracii (de fapt, traco-geto-dacii, n.n.) sunt aduși
de viteazul Acamos și de Peiros, tracii din ținuturile pe
care le mărginește marele Hellespont (însăși denumirea
Hellespontului derivă de la Hellen, fiul lui Deucalion, din
Carpați! n.n.) cu puternice valuri.
Euphemos poruncește ciconilor războinici.
Euphemos, vlăstarul lui Troizenos (de la care, probabil, a
derivat toponimul Troia! n.n), Ceadul coborâtor din zei”.
Că ciconii/kauconii din Ripe, din Munții

Kaucas/Cozia și din Oltenia de azi au fost „luați” de
„valul” emigraționist nord-iranian și dus dincolo de
Dunăre, în sec. XIX-XVIII î.Hr. (dar și în alte, cel puțin,
două „valuri”), o recunoaște însuși istoricul bulgar Hristo
Danov, care iată ce ne spune:
„Dacă raportăm informațiile din poemele
homerice despre ciconi la ecourile reflectate în istoria lui
Herodot despre situația de odinioară a ciconilor și la
informațiile despre aceștia din fragmentele lui Hecateu
(cel mai vechi istoric grec, c. 540-470 î.Hr.), ionian din
Milet, în NV Asiei Mici; autor al operelor istorice și
geografice: „Genealogii” și „Descrierea pământului”,
(care l-au influențat foarte mult pe Herodot, „părintele
istoriei”, n.n.), s-ar putea ajunge aproximativ la
următoarea ipoteză.
Fărâmițarea marelui nucleu de odinioară sau mai
curând a uniunii tribale ale ciconilor, ar fi rezultatul
amintitelor migrații și a altor triburi (nord ¬ iraniene, cel
al „sacilor”/dacilor, veniți în Carpați la începutul mil. al
48
II-lea î.Hr., n.n.) din partea de nord și nord-vest a
ținuturilor trace antice în direcția sud și respectiv sud-
vest.
De care din cele două migrații s-ar putea lega
fărâmițarea ciconilor, cu prima sau cu a doua?
Pentru moment este greu să răspundem categoric la
această întrebare, atâta timp cât în știința istorică ce
discută încă despre delimitarea primei de cea de a doua
migrație.
În orice caz, odată cu fărâmițarea uniunii tribale a
ciconilor, pe calea decăderii (Nu, D-le Danov, ci pe calea
ocupației, căci ciconii au fost invadați masiv de tribul
nord-iranian al „sacilor”/dacilor! n.n.), din aceasta și-au
obținut individualitatea unele triburi mai mici sau ramuri
ale acestora, ca de exemplu prianții (brianții), galaii
(galii? n.n.) și poate, de asemenea, sapeii, corpilii (un
document descoperit recent în Spania, vorbește despre
acești „corpili”, ca fiind strămoșii spaniolilor! Corpilii,
însă, „sună fonetic”, sunt atât de aproape de „carpii”
noștri, de cei din Carpații Orientali! n.n.), benii etc., care
înainte de acesta erau sub dominația ciconilor”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Evoluția politică a triburilor trace
în epoca homerică, p. 187)
Și, într-adevăr, așa cum am spus mai sus, Homer

vorbește, în „Iliada”, de războinicii ciconi:
„Euphemos poruncește ciconilor războinici.
Euphenos, vlăstarul lui Trozenos, Ceadul coborâtor din
zei (vezi expresia LOS ROIO GEMINOSO ¬
POPORUL DE-NCEPUT AL LUMII, după cum apare
49
într-una din Tăblițele de plumb de la Sinaia, Homer
dându-ne de înțeles că ei, ciconii ¬ primii noștri
stră-strămoși ¬ erau poporul de la-nceputul lumii și că ei
coboară din cer, trăgându-se din zei!,n.n.”)
Concluzionând, pe baza afirmațiilor lui Homer și

Hristo Danov, putem spune (fiind perfect de acord ¬ de
data acesta ¬ cu iopezele susținute de aceștia) că
CICONII/KAUCONII au fost aici, în Carpați, poporul
de-nceput al lumii și că tribul nord-iranian al
SACILOR/DACILOR, invadându-i pe ciconi, i-au dus
odată cu ei înspre sud, dincolo de Dunăre, în două mari
„valuri” emigraționiste: primul, în sec. XIX-XVIII î.Hr.,
iar al doilea, în sec. XIII-XII î.Hr., după care, în sec. VIII
î.Hr. avea să emigreze (tot din Carpați, spre Pelopones) al
treilea „val”.
Acesta din urmă, la rându-i (respectiv ionienii și
dorienii, avea să fie împins de aheeni (în sec. VI î.Hr.)
spre Răsărit, spre insulele Mării Egee și spre NV Asiei
Mici.
Că geții „ionieni” locuiau (încă din timpul lui
Homer) atât la nord, cât și la sud de Dunăre, ne-o spune
însuși marele poet al lumii antice, în „Iliada”, atunci când
ne vorbește despre tracul (traco-getul) Peiros, care locuia
în Ainos ¬ oraș în Tracia:
„Soarta cade năpraznic asupra lui Diores, fiul lui
Amarynceus. Căci Peiros, vlăstar al lui Imbrasos cel sosit
din Ainos, cârmuitor al tracilor, îl lovește-n picior, chiar
aproape de gleznă, c-un pietroi colțuros. Piatra, fără
50
milă, îi zdrobește osul, sfărâmându-i tendoanele. Prăbușit
în țărână, Diores cade pe spate și, sleit de puteri, își
întinde brațele spre tovarășii săi.
Biruitor, Peiros ¬ cu lancea -n pumn ¬ aleargă și-
l izbește aproape de buric și, răsfirate-n colb, îi curg
măruntaiele. Iară beznele Morții îi învăluie ochii”.
(Homer ¬ Iliada, Cântul al IV-lea, 517, p. 70)
Așadar, încă din vremea războiului Troian, se vede
foarte bine că geții locuiau deja în Tracia, în vechea
Megara, având polisuri.
După terminația în „os” a numelui, ne dăm seama,
de altminteri, că geții sud-dunăreni păstrau această
„sufixare” încă dinaintea ocupării Carpaților de tribul
nord-iranian al „sacilor” (începutul mil. II î.Hr.), iar după
cucerire, ionienii rămași (vezi ramura agatârșilor:
Zamolxe(s), Spargapeithes, Xerxes etc.) au adoptat, se
pare, această terminație în „os” a numelui de familie!
Elocvent în acest sens este chiar numele ultimului
rege al Atenei, Codros, care, vom vedea mai la vale, era,
de fel, dorian, adică, descindea din ionienii carpatini, aici,
în Carpați, fiind adevărata „vatră spirituală”a ceea ce
înseamnă sincretismul cultural european primar!
În „spiritul” acestei idei sincretice sper (și cred,
deopotrivă!) că vine și „cultul morților”, care e la fel de
viu, de puternic precum cultul solar promovat nu doar în
India și Iran, ci și în spațiul amerindian, la azteci,
peruvieni, dar și la noi, în Carpați, cu extensie, apoi (prin
migrație spre sud) în spațiul grecesc și-n cel sicilian.
51
Într-un fel, acest cult solar a „reverberat”, am
putea spune, și-n cultul morților, împletindu-se, în mod
miraculos!
Astfel, am observat că obiceiul bucuriei la moartea cuiva,
obicei specific, îndeosebi, pelasgilor egipteni, a rămas și la
noi, în Munții Apuseni, până-n ziua de azi, acest lucru
constituind un argument în plus că ionienii din Carpați și
pelasgii egipteni ai lui Sesostris III au făcut posibil acel
sincretism chiar în interiorul Arcului Carpatic!
Este cel dintâi sicretism lingvistic și cultural traco-get!
Acest ciudat și original „cult al bucuriei morții”
este contrar tuturor celorlalte popoare europene (și
majorității celor din lume!), iar faptul că el se păstrează, la
noi, în Apuseni, până-n ziua de azi, presupune că la baza
lui există o viziune filosofico-literară, ce aparține spațiului
sumero-nord-iranian, de unde, de fapt, s-a răspândit, în
special pe „via nordică” a Pontului Euxin, ajungând până
la noi, dar și pe „via Eufrat”, ajungând până-n Asia Mică
și-n nordul Africii, în Egipt.
De altminteri, odată cu invazia ioniană (mai precis,
nord-iraniană și ioniană a ciconilor) dincolo de Dunăre,
acest obicei s-a răspândit (după cum bine observase și
Herodot) în toată Tracia.
Interesantă ni s-a părut și părerea lui Hristo Danov,
referitoare la acest aspect:
„Ținând seama de cele expuse (referindu-se la
situația foarte grea, din vremea lui Platon, sec. IV î.Hr.,
când femeia era obligată să muncească asemenea unei
sclave, n.n.) mai sus, este mai ușor să înțelegem, pe de o
parte, concepțiile pesimiste ale unor triburi trace față de
52
viață și mai ales față de soarta noului născut, iar pe de
alta, disprețul față de moarte (Împ. Traian chiar a spus,
cu îngrijorare: „E greu să lupți cu niște oameni [cu
referire la daci] care disprețuiesc moartea” n.n.).
Herodot relatează, de exemplu, că la trausi, un trib
trac care locuia la est de cursul mijlociu al râului Nestos
(Mesta, râu în Peninsula Balcanică ─ Bulgaria și Grecia ─
care se varsă în Marea Egee. Deci, traco-geții locuiau și pe
țărmii egeici, n.n.), exista obiceiul de a-i jeli pe noii
născuți și de a-i ferici pe cei care mureau. Erau jelite,
poate, mai ales fetele, rudele pruncului, adunându-se și
înșirând toate nenorocirile, relele și suferințele pe care îl
așteptau în viață pe cel născut (Însuși poetul Lucian Blaga
era adeptul acestei concepții filosofico-ontice, spunând, în
„Trilogia culturii”: „Cel mai fericit este cel ce nu se va
naște” n.n. ).
Cei morți erau fericiți ( vezi „Cartea egipteană a
morților” și „Cartea tibetană a morților”, în special cea
referitoare la sfâșietoarea „stare de bardo”! n.n.),
deoarece moartea pune capăt tuturor chinurilor și
suferințelor pe pământ.
Fără a expune alte paralelisme asupra modului de trai, și
asupra acestei concepții despre lume la diferitele triburi și
popoare îndepărtate, amintim doar că și la aztecii din
Mexic, înainte de cucerirea lor de către conchistadorii
spanioli, exista un asemenea obicei”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Unele
aspecte ale evoluției culturii spirituale la vechii traci de la sfârșitul
seec. al IX-lea până la începutul sec. al V-lea î.Hr., p. 200)
53
Iată, însă, ce ni se spune despre obiceiul
înmormântării la aztecii din Mexic:
„Riturile funerare variau după felul morții. Morții
în război se bucurau de funeralii pompoase, care durau
opt zile. Se făceau procesiuni, la care participau văduvele
și orfanii eroului și la care se cântau cântece funebre,
acompaniate de tobe (Așadar, „imne” ale bucuriei,
închinate celui ce cădea eroic pe câmpul de luptă! n.n.).
După patru zile se făceau niște păpuși care reprezentau
pe cei morți (la egipteni, se făceau statuete de lut ars ─
vezi Gânditorul d ela Hamangia ─ aproape de Isaccea, pe
unde Sesostris III, regele Egiptului, a trecut Dunărea,
îndreptându-se spre vechea Colchidă, în sec. XIX─XVIII
─ care a marcat căderea în luptă [ semn clar că acolo
egiptenii au dat o luptă cu ionienii carpatini!! ], a unui
luptător de vază al Egiptului, n.n.) și care erau duse la
templu, unde timp de patru zile aveau loc ceremonii
sacre.
Celor morți de moarte naturală li se făceau alt fel
de funeralii, mai mult sau mai puțin solemne, după
bogăția și iportanța defunctului”.
(Prof. univ. dr., diacon Emilian Vasilescu ─ Istoria religiilor,
Editura Didactică și Pedagogică R.A., ediția a III-a, București, 1998,
Religia vechilor mexicani și peruvieni. Cultul morților, p. 58)
Și astăci, la noi, mai ales în Munții Apuseni, sunt

angajate bocitoare, care cântă faptele de seamă, demne de
laudă, făcute în viață de cel decedat, neuitând nicidecum
să insiste asupra bucuriei și fericirii celui ce părăsește
această lume atât de plină de greutăți, de neajunsuri și de
tot felul de ispite!
54
Apoi, nu trebuie să uităm că tot ei, nord-iranienii
(strămoșii noștri din tribul „sacilor”), cât și geții
(masageții, tyrageții, tisageții, tessageții) descindeau din
celălalt trib, cel al mezilor, care era înrudit cu celelalte
triburi nord-iraniene (perșii, parții și sacii), din care, se
vede (pornind de la același cult solar) descind și mexicanii
și peruvienii!
Dar, oare, dacii nu jertfeau lui Zamolxis un tânăr
frumos, neprihănit, pe care-l aruncau în sulițe, de pe
zidurile Sarmizegetusei, fiind siguri că jertfa lor va ajunge
la cer, unde devenea mesagerul strămoșilor noștri?
La fel procedau și aztecii:
„Copiii erau adesea oferiți ca jertfe chiar de
părinții lor, pentru a ajunge mai sigur în cer. Familiile
sărace își vindeau uneori copiii pentru a fi sacrificați”.
(Emilian Vasilescu ─ Op. cit., p.57)
Dar obiceiul sacrificării copiilor (prin înjunghiere,
ardere ori lăsați în zăpezile înalților munți, murind
înghețați, ca în Peru) îl întâlnim însă și-n Biblie, la
poporul evreu:
„Împăratul Moabului, văzând că fusese înfrânt în
luptă, a luat cu el 700 de oameni, care purtau sabia, să-și
croiască drum până la împăratul Edomului, dar n-a putut.
A luat atunci pe fiul său întâi născut, care trebuia să
domnească în locul lui și l-a dus ca ardere de tot pe zid
(la fel ca la Sarmizegetusa, n.n.). Și o mare mânie a
cuprins pe Israel, care s-a îndepărtat de împăratul
Moabului, și s-a întors în țară”.
(Biblia ─ Împărați. Ioram, împăratul lui Israel, Cap. 3, 26 și 27)
55
Evident că acest obicei al sacrificiilor umane era
specific, iată, nu doar nord-itanienilor (celor patru triburi
amintite), ci și semiților; mai precis, spațiului sumerian,
ceea ce denotă o mare vechime!
Dar geții și dacii nu se remarcau prin cruzimea
aztecă ori semită, ci, se pare, se „îndulciseră” prin muzica
citerelor orfice ale băștinașilor ciconi (ionieni și dorieni):
„Tracii (traco-geții, n.n.) cunoșteau însă și acțiunea
liniștitoare a muzicii. După cum afirmă Theopompos,
geții, rudele și vecinii direcți ai tracilor, aveau obiceiul să
trimită soli, pentru tratative de pace, care recitau textul
mesajului, referitor la intențiile pașnice, în sunete de
citeră”.
De altminteri, neamurile amintite ceva mai sus,

venerau Soarele, ca zeitate supremă, ziguratele
babiloniene și piramidele egiptene, mexicane sau
boliviene nefiind altceva decât o „scară” înspre cer, spre
Creatorul Suprem, așa cum era, de pildă,
Qnetzalcoatl/„Șarpele cu pene” ─ Templul cel Mare din
Mexic, simbolul acestui zeu fiind un șarpe înaripat.
Era zeul toltecilor, căruia însă nu-i plăceau sacrificiile
omenești!
Preoții acestui templu erau celibatari.
Iată că rădăcinile cultului apolitic coboară tot în
Sumer, iar Homer ne amintește pe noi (pe ciconi/pe geto-
daci) ca fiind, prin MARON ─ Marele Preot al lui
APOLLO ─ printre primii (după sumerieni) care au
venerat acest cult:
56
„Cultul lui Apollo este confirmat și de relatăriile
lui Homer, referitoare la unul din cei mai mari
reprezentanți și influenți mari sacerdoți ai ciconilor ─
Maron, marele preot al lui Apollon”.
sau:
„Este suficient să amintim cele ce ne spun poemele
homerice despre bogățiile lui Maron, sacerdotul lui
Apollo, despre veșmintele scumpe și strălucitoare și
despre caii de rasă ai basileului trac Rhesos, lucruri pe
care le-a repetat sau le-a înfrumusețat, iar uneori le-a
reactualizat tragedia greacă”.
ori:
„În legătură cu activitatea lui Maron (care era și
protector al orașului Ismaros) pe timpul șederii lui Odiseu
pe țărmul ciconilor, e cazul să remarcăm și faptul că,
desigur, nu era la traci singurul preot care juca un rol
atât de important și în viața social-politică a celor de
același neam cu el. Maron este doar, ca timp, primul
sacerdot trac (traco-get, n.n.), despre care aflăm din
tradiția sacră antică și care avea desigur o importantă
influență politică”.
Iată, așadar, că putem afirma, de acum, că acest cult

a lui Apollo a fost dus în Tracia și-n NV Asiei Mici (de
aici, din Carpați, pornind!), de războinicii ciconi care au
luat parte la Războiul Troiei, fiind de partea acesteia.
57
Indiciul cel mai evident fiind, desigur, chiar vestitul
Odiseu/Ulise, care a fost regele Insulei Itaca; era renumit
pentru inteligența, istețimea și, mai ales, pentru șiretenia sa.
Cunoscându-i pe ciconi, în peregrinările sale, nu e
ceva exclus să nu fi luat parte la vestitele „mistere ale
Kabirilor” (adică ale Marilor Zeități), care s-au practicat
nu doar la ciconi și-n Insula Creta (în Peștera lu Zeus),
după cum am aflat d ela Pythagoras, care și el a participat
alături de prietenul și discipolul său, Zamolxe, ci,
probabil, încă de la venirea „sacilor” în Arcul Carpatic.
Despre aceste „misterii”, însă, avea cunoștință și
Orfeu (și chiar le-a practicat, inclusiv în Egipt, unde,
căsătorindu-se cu o prințesă egipteană, le-a și introdus; ba,
pe deasupra, adăugându-le și alte „misterii”, ce aveau să-i
poarte numele ─ „misteriile orfice”!). Lucrul acesta l-am
aflat de la Cassius Dio și de la Diodor din Sicilia, care a
afirmat răspicat că Orfeu stăpânea prea bine acele
„misterii”.
De altminteri, fiind îmbarcat pe corabia „Argos” (cea
pornită din Argolida spre vechea Colchidă, spre a fura
lâna de aur), Orfeu a fost însoțit nu doar de Iason ─
comandantul corabiei ─, ca și de Heracles, de Dioscuri
(Polux și Castor) ș.a., făcând două „minuni”: una în
Marea Egee și alta în Pontul Euxin, pe când corabia era
gata să se scufunde!
Nu trebuie să uităm că „misterele kabirilor” se
practicau în mod curent în Carpați, dar și-n Insula Samos,
în Insula Samotrake și chiar pe râul Thermodont (în NV
Asiei Mici, în Turcia de azi), la amazoanele din orașul
Aino!
58
Toate acestea veniseră din Sumer, de la haldei (preoții
caldeenilor), pe „via nordică” a Pontului Euxin, pe sub
Caucaz, ajungând în Carpați odată cu tribul nord-iranian al
„sacilor”, la începutul mileniului al II-lea î.Hr.
Dar acest cult al „misterelor kabirilor” la geții sud-
dunăreni a fost sesizat și de istoricul bulgar Hristo Danov,
care, cu siguranță, aflase de la „scepticul Pythagoras” și
de la Zamolxe (prin intermediul lui Cassius Dio și Diodor
din Sicilia!), că aceștia aprofundaseră „misterele” nord-
iraniene, mai întâi în Dacia (după cum ne dă de înțeles una
din Tăblițele de plumb de la Sinaia!), apoi în Peștera lui
Zeus din Insula Creta și-n Samotrake:
„Pentru Insula Samotrake, însă, pentru economia
sa agricolă, pentru producția sa meșteșugărească și
pentru comerțul său, precum și pentru menținerea, mai
ales în epoca elenistică, a prestigiului vestitului sanctuar
al Cabirilor, ce se află în Samotrake, bunurile economice
pe care locuitorii acestor insule (Samos și Samotrake,
n.n.) le obțineau de pe țărmul trac din față erau mai mult
decât suficiente”.
Dar Insula Samos fusese ocupată de cei din Insula

Samotrake și aceștia „au întemeiat în primul rând cele trei
orașe fortificate ─ Sale, Zone și Mesambria” (Hristo
Danov ¬ Op. cit., p. 225), ceea ce ne determină să credem
că Zamolxe și Pythagoras au studiat, în Samos, în limba
traco-getă; cu atât mai mult, cu cât mama lui Pytagoras era
(cum bine se știe) traco-getă!
59
De asemenea, putem spune, acum, că acest cult al
kabirilor (al Marilor Zeități) își avea originea aici, în
Carpați, de vreme ce insulele Mării Egee fuseseră ocupate
în al doilea „val” (sec. XIII-XII î.Hr.) emigraționist pornit
spre nord, dincolo de Dunăre, de ionienii/kauconii și
dorienii din Carpați, care au ajuns până în Insula Karpatos
(ei punându-i, de fapt, acest nume!), aflată în Marea
Carpatică, vecină cu Marea Libiei africane! Ei ajunseseră,
însă, nu doar aici, ci și-n insulele Lesbos, Samos,
Samotrake s.a.
În Insula Lesbos avea să se nască și să trăiască cea
dintâi poetă a Greciei, Sapho (c.625 ─ 580 î.Hr.); unii
chiar o socotesc a fi prima poetă a lumii, care, iată, era de
origine traco-getă.Erotica Sapfo!...
De fapt, migrația eolienilor („ cei din Țara vânturilor”,
adică din Dobrogea de azi!) spre Insula Lesbos e bine
susținută și de Hristo Danov:
„Caracteristic pentru colonizarea greacă a
Chersonesului trac înainte de toate e fapul că noii veniți
provin din Asia Mică, sau mai exact sunt milesieni și
eolieni (ajunși aici, din Carpați, în ultimul „val”, cel din
sec. VIII î.Hr., n.n.). Se poate accepta, că prioritatea în
timp a avut-o cei din Lesbos, adică grecii eolieni, care,
înaintea milesienilor, au ocupat câteva poziții din cele
mai importante, atât din punct de vedere strategic, cât și
pentru comunicații. La început, ei au pus bine piciorul
în regiunile de țărm ale Asiei Mici apusene, prin care
curgeau râurile Scamandru (azi Menderez), Caicos (azi
Bacîrceai), iar după aceea au trecut în Chersonesul trac,
înființând orașele Sestos, Mardytos și Alopeconnesos”.
60
Deci, prima poetă din lume, Sapho, era traco-getă
din Insula Lesbos; strămoșii ei, eolienii, se stabiliseră,
prima dată, în Megara; mai apoi, în colonia acesteia,
Byzantion, și-n Insula Samos.
Cât privește hidronimul Caicos din NV Asiei Mici,
vedem, prin metateză, că el este identic cu pârâul
COISCA, pârâu ce curge și azi din Munții Coziei,
vărsându-se-n Olt, iar denumirea celor două, fiind
identică, ar trebui să ne dea de gândit, căci nimic în lume
nu este întâmplător!
Eu cred că, pornind chiar și de aici, observăm prea bine că
ni se confirmă încă o dată că acei „kauconi” (locuitori ai
Muntelui Kaucas/Cozia) plecaseră din Carpați (încă din
primul „val” emigraționist, din sec. XIX─XVIII î.Hr.) și,
iată, ajunseseră până-n insulele Mării Egee și-n NV Asiei
Mici.
Apoi, se știe că, de regulă, emigranții își păstrează
toponimele și hidronimele de unde au plecat, „aplicându-
le” în locurile unde s-au reașezat.
A se vedea, în acest sens, că nobilii olteni din vremea
fraților voievozi, Ioan și Litovoi (transferați de regele
ungar Carol Robert de Anjou, după bătălia de la Posada,
din 9-12 nov. 1330, fiind „extrași” din nordul Olteniei,
din cauza trădării pe care aceștia o făcuseră față de
Basarab I) au fost duși în Maramureșul „istoric” (spre a fi
de pavăză împotriva tătarilor care, intrând pe la Rădăuți și,
mai departe, prin Pasul Prislop, ajungeau la Oradea Mare
și la Buda),unde și-au păstrat, în special, toponimele,
aflate și azi atât în județul Vâlcea, cât și-n Maramureșul
istoric: Budești, Berbești, Balota, Văleni, Călinești,
61
Susani/ Șușani etc., inclusiv un hidronim ușor modificat
din punct de vedere sonic: Otăsău, în jud. Vâlcea ─
Cosău, în jud. Maramureș!
Revenind la Insula Samos, știm de la istoricii antici
greci că aceasta a fost colonizată de traco-geții din vechea
Megară și din Byzantion (în special, însă, ce din
Samotrake!), acolo unde a fost fondată prima biserică
ortodoxă: Biserica Blacherne/Vlaherne, adică Biserica
Vlahilor:
„Megara a precedat Samosul pe acest țărm al
Mării Marmara și a fondat la circa 60 km, la vest de
viitoarea colonie Byzantion (Bizanț) orașul Selymbria
(azi Silinri).
Ceva mai târziu, Samos a pus bazele orașului Perinthos,
care a avut un rol mult mai important decât Selymbria în
istoria Traciei antice și a lumii antice”.
Se știe, că orașul Perinthos, în perioada antică

târzie, a purtat numele de Heracleea, în apropierea căruia
se află îngropată renumita clarvăzătoare, macedoneancă,
Baba Vanga, care „a lăsat cu limbă de moarte”, să nu fie
îngropată în zona aceea (după moartea ei, făcându-se
săpături arheologice, s-a descoperit cetatea antică
Heracleea!), deoarece acolo (zicea ea) „sunt prea mulți
morți”, ceea ce denotă că acei ciconi plecați, în migrație,
din spațiul carpato-danubian-pontic, duseseră lupte aprige
cu pelasgii care ocupaseră, primii, toată Grecia (după cum
afirmase N. Densușianu!).
62
Vom vedea, însă, că în neamul acesta, al traco-
geților emigraționiști, nu era un neam barbar, așa cum îl
considerau, de exemplu, romanii, ci, mai degrabă, era un
neam războinic și luminat, de vreme ce noi am „elaborat”
vestitele Legi Belagine (contemporane, cred, cu „Codul
lui Hanurabi”, din vechiul regat babilonian, sec. XVIII ─
XVII î.Hr., cod ce cuprindea cea mai veche culegere de
legi din lume, încât nu e ceva exclus ca Legile Belagine să
fi stat, mai întâi la baza legilor babiloniano-sumeriene!),
care se poate să fi stat la baza democrației vechii Elade,
căci ei, kauconii/ciconii din Carpați au fost primii care au
folosit termenul de „demos”, care desemna
sfatul/adunarea, satul, locuitorii demosului/satului,
majoritatea impunându-și voința, prin consfințirea unui
jurământ, adică a unui vot!!
Acest lucru ni-l sugerează (ușor voalat!) și Hristo
Danov:
„Dacă apreciem știrile pe care ni le dau poemele
homerice despre bogățiile acumulate de conducătorii de
triburi traci (traco-geți, n.n.) și peoni, ar trebui să tragem
concluzia că majoritatea producătorilor rurali liberi din
Tracia egeică (de exemplu cei ai ciconilor) a căror
„activitate” se reflectă în special, în vitejia lor pe câmpul
de luptă, se afla, după cum se pare, cam în aceeași
situație social-economică cu aceea a grecilor din
„komai” (comune? n.n.), respectiv „demos” (sat? n.n.)”.
63
Observație: De vreme ce Hristo Danov este „un
discipol” al lui Herodot (care a spus despre geți că „sunt
cei mai viteji și cei mai drepți dintre tot neamul tracilor”),
iată că istoricul bulgar apreciază și el (și pe bună
dreptate!) „vitejia” geților sud-dunăreni pe „câmpul de
luptă”.
De asemenea, recunoaște în acest fel, că geții locuiau
masiv și-n Tracia egeică, până-n vechea Megară, fiind
organizați în sate și comune și trăind liberi, asemeni
grecilor de la care a izvorât (se spune!) democrația.
Dar, oare, „demos” (sat, adunare) nu stă la baza
termenului de „democrație” ? Și-atunci, firește, se
subînțelege că termenul de „democrație” a fost
împrumutat de greci de la geți, că doar ei, geții și vechii
babilonieni, au făcut Legile Belgiene și Codul lui
Hammurabi (1728─1686 î.Hr.), pe care, geții, le-au impus
în „demos”, în „vatra satului”, cum susțineau Hecateu și,
după el, Herodot!
Așadar, „democrație”, derivând de la geticul
„demos, confiemă încă o dată spusele lui Herodot,
referitoare la geți, care „erau cei mai drepți dintre toți
tracii”!
„Cei mai drepți”, fiindcă, repet, au fost primii în Europa
(poate chiar în lume!) care au avut un cod de legi.
Cu alte cuvinte, „democrație” însemna, la geți, puterea de
opinie dreaptă a unei comunități sătești, înrudite, desigur,
prin legături de sânge; făcând parte, deci, din același
„neam”.
Tot Herodot (recunoaște și Hristo Danov) a spus
(singurul, de altfel, dintre toți istoricii antici) că „numai
64
geții, << tribul trac cel mai viteaz și cel mai drept >> s-
au împotrivit perșilor (lui Darius I, în anul 514 î.Hr., la
Dunărea de Jos, n.n.) cu armele”.
Și continuă Hristo Danov:
„Este oportun să amintim că geții erau și tribul cel
mai numeros, formând mai curând o uniune tribală
(Deci, un imperiu ─ Imperiul Geto-Dac! n.n.)”.
Istoricul bulgar, însă, uită să specifice că Herodot
(vorbind de lupta lui Darius I cu geții, în 514 î.Hr., se
referea la geții nord-dunăreni, cei din Oltenia și Muntenia
de azi, ci nu la geții sud-dunăreni, care, alăturându-li-se
ionienilor din NV Asiei Mici și grecilor din Attica, au
cedat (fără lupte!) toată Tracia, din Hellespont până la
Dunăre, și că chiar ionienii din NV Asiei Mici
construiseră perșilor un pod de vase peste Hellespont, pe
care au trecut în Europa armatele persiene; că lui Darius I
îi pictaseră frumos, cu flori și păsări exotice, cu peisaje de
basm, toată corabia; că tot aceeiași constructori din
Hellespont fuseseră aduși de Darius I la Dunăre, unde
acesta îi pusese să facă alt pod de vase, peste care el și
armatele sale au trecut la nord de Dunăre; că i-a lăsat pe
aceiași constructori și corăbieri ionieni să păzească podul,
din zona Isaccea-Oblucița de azi, după ce Darius I a pornit
în urmărirea sciților/tătarilor după ce-i învinsese în luptă
pe vitejii geți nord-dunăreni; că, apoi, retrăgându-se,
împăratul persan a fost urmărit de geți și de sciți, care,
iată, se uniseră și cred că de atunci, din 514 î.Hr., au rămas
prieteni!
De altminteri, poate aproape 450 de ani, regele scit al
Sarmizegetusei, MOGATO, murind la Topa/Tapae, în
65
timp ce lupta alături de regele geților, Burebista, în anul
74 î.Hr., acesta din urmă avea să devină regele tuturor
geto-dacilor/sciților!
Revenind, însă, la Darius I, la Dunărea de Jos, în
514 î. Hr., acesta evea să-i pună pe aceeași geți ionieni din
NV Asiei Mici să strice podul ce-l făcuseră, oprindu-i,
astfel, pe sciții și geții ce-l luaseră la fugă peste Dunăre,
alergându-l până aproape de Hellispont, încât bietul
Darius I, cu gheața-n spate a trecut Hellispontul, lăsându-l
în Tracia pe comandantul armatei sale, pe bravul general
Megabazos (foarte interesantă este forma acestui cuvânt:
MEGA (MARE) + BAZOS (COMANDANT), ambele
cuvinte provenind din sanscrită, iar mai târziu au fost
„inserate” în limba scitică, dar și-n traco-getă, „bazos”
păstrându-și exact același sens: cel de conducător/de
comandant de armată!).
Se pare, însă, că niciun istoric de la Dunărea de Jos,
de la Isaccea de azi, n-a spus adevărul cu privire la acest
aspect.
Noi considerăm că acel pod de vase ori n-a mai fost timp
spre a fi stricat de ionieni, ori aceștia (trezindu-se în ei
„glasul sângelui”, fiindcă știau cu toții, prea bine, că
strămoșii lor plecaseră de aici, din Carpați!), cu bună
știință n-au stricat podul ce-l făcuseră, și asta, ca peste el
să poată trece armatele Sciției/Daciei și ale Geției, care
puseseră pe fugă, ziceam, vestita armată persană, încât
odată ajuns la Hellespont, Darius I repede l-a trecut, într-o
corăbioară ușoară, cu cârmaci iscusiți, și tot în grabă-a
ținut-o și din NV Asiei Mici până la Sardes, unde și-a mai
tras sufletul de spaimă și de alergătură!...
66
Refeitor la campania lui Darius I în Geto-Sciția,
iată ce ne spune Hristo Danov:
„În legătură cu campania lui Darius I în
regiunile trace (la sud de Dunăre, n.n.) de la Marea
Neagră, se află, se înțelege, și năvălirile sciților și
ținuturile trace antice, năvălire care a atins mai mult sau
mai puțin, și o parte a acelor triburi trace, care, patru-
cinci decenii mai târziu, au alcătuit nucleul în jurul
căruia s-a format regatul odrișilor”.
Vorbind de formarea Regatului odrișilor, noi

credem că prin „odriși” ar trebui înțeleși geții de pe râul
Ordessos, adică de pe râul Argeș.
Așadar, la începutul sec. VI î.Hr. (după campania
lui Darius I, din 514 î.Hr., la Dunărea de Jos) a avut loc un
alt „val” emigraționist, „val” geto-scit/dac, ai cărui
luptători s-au stabilit, iată, în Tracia egeică, în vechea
Megară, unde deja erau geți din „valurile” anterioare: cel
din vremea lui Sesostris III și cel din vremea Războiului
Troian.
Astfel, se vede, clar, că avem o nouă reconfirmare că
Megara și Byzantionul (fondat de megarieni) erau
geto-dace. Așa se explică, ziceam ceva mai înainte, de ce
aici, în Byzantion, s-a fondat (câteva secole mai târziu de
la episodul fugii rușinoase a lui Darius I) Biserica
Blacherne/Vlaherne, adică Biserica Vlahilor (a geto-
dacilor sud-dunăreni!).
67
Cu alte cuvinte, Regatul Odris a fost înființat de coloniștii
─ soldați geto-sciți/daci, rămași în Tracia egeică după
campania din 514 î.Hr. împotriva lui Darius I.
Chiar numele întemeietorului Regatului Odris,
SITALKES, ori a urmașului său la domnie (nu fiul său, ci
nepotul de frate), SEUTHES, se vede limpede că sunt
scitice/dacice, după terminația în „es”.
Acei odriși (geto-daci de pe râul Argeș) aveau să se
împământenească în Tracia pe locurile și țărmurile egeice,
unde erau, ziceam, tot traco-geți așezați aici încă din
primul „val”─ „valul ionian” al lui Ducalion, să-l numim
așa, care-l urmăriseră și-l zdrobiseră pe Sesostris III,
regele Egiptului, în sec. XIX─XVIII î.Hr., care, cu
pelasgii săi semiți cuceriseră toată Grecia, cum spunea N
Densușianu.
Că tracii din NV Asiei Mici erau, la origine, ionieni
(care, la rându-le, ziceau, se trăgeau din spațiul carpatic)
nu mai încape îndoială, de vreme ce însuși istoricul bulgar
o recunoaște, el fiind un discipol fidel al lui Herodot:
„Pe baza informațiilor lui Herodot nu se poate
afirma nimic sigur despre numărul tracilor din Asia Mică
(Deci, recunoaște că traco-geții locuiau și-n Asia Mică,
n.n.) dar din modul cum sunt numărați laolaltă cu
celelalte triburi înrudite, de acolo, s-ar părea că „corpul”
lor era de neglijat.
După armamentul lor, s-ar putea afirma că erau foarte
utili comandamentului persan (Deci, ei erau, „cei mai
viteji”, cum bine zicea Herodot despre geți, n.n.), care îi
putea folosi și ca pedestrime ușoară. După parada
armatei persane de la Doriscos, acestor traci din Asia
68
Mică li s-au adăugat contingentele coloniilor grecești și
ale triburilor trace din Tracia egeică (adică, tot traco-
geți, n.n.).
Deosebit de caracteristic este ceea ce aflăm despre
locuitorii mai vechi ai Doriscului și ai câmpiei sale care
aparținuse cândva ciconilor (după cum spunea Herodot; e
clar că e vorba de ciconii ionieni veniți aici în primul
„val” emigraționist, n.n.).
Și din nou istoricul bulgar îl citează tot pe Herodot,

simțindu-se, într-un fel, obligat să recunoască purul
adevăr, și anume acela că din Carpați până la Troia
majoritari erau traco-geții, iar pelasgii, prea puțin:
„Astfel, în cartea a VII-a (cap. 110) a istoriei lui
Herodot sunt (amintiți, n.n.) paiții, ciconii, bistonii (din
același neam cu ciconii, n.n.), sapeii (sciții daci, n.n.),
dersanii, edonii și șatrii (tot trib nord-iranian, „sātra” în
scr. însemnând „fir” ─ cu referire, poate, la „șetrarii”care
mergeau pretutindeni cu căruțele, în șir indian! n.n.), adică
triburile trace care trăiau pe bucata de țărm cuprinsă
între cursurile inferioare ale râurilor Struma și Marița
(Pen. Balcanică ─ Bulgaria și Grecia, n.n.) și pe pantele
de sud ale Rodopilor (masiv muntos în Bulgaria și
Grecia, n.n.)”.
Iarăși istoricii (nu doar cei antici, dar, iată, și cei de
azi) recunosc că neamul traco-getic se-ntindea din Carpați
până-n Peninsula Balcanică, țărmurile și insulele Mării
69
Egee și chiar în NV Asiei Mici, iar mai târziu, în Sicilia și-
n sudul Italiei.
Și-atunci, te-ntrebi firește: cum ai putea să nu crezi că în
tot acest areal exista o singură izoglosă, o singură limbă
(ce-o impuseseră și unei mari părți din Grecia!!): limba
traco-getă, descendentă din limba „KOINE”, pe care o
vorbeau curat Thucydide și Strabon și-n care, se spune,
însuși marele Homer și-ar fi scris capodoperele „Iliada” și
„Odiseea”, fiind el și medic în Războiul Troian (care a
durat și 10 ani), după care, la bătrânețe, avea să rămână
sărac și orb, din acest cuvnt rămânându-i și numele de
„ORBUL”, căci „OMER”, în șimba traco-getă, însemna
„orb”.
Dar cum am putea uita că însuși Orfeu (cel născut,
se pare, cu un secol înaintea lui Homer), Heracles, Iason
(comandantul corabiei „Argos” ─ de la Argolida, desigur!
─ care pornise spre Colchida să fure lâna de aur, după ce,
ieșind din Pontul Euxin, o luaseră pe Dunăre-n sus până la
Calafatul de azi, unde triburile scite din Munții Apuseni
aduceau vergele și verigi de aur, precum și renumitele
brățări scito-dace, care s-au descoperit ─ inclusiv rozete ─
tocmai în Fenicia, la Byblos), Dioscurii (Polux și Castor),
Olen, poeta Tamiris (biruitoarea lui Cyrus cel Mare, pe
care l-a scufundat într-un burduf de bou cu sânge ─ fiind
el „setos de sânge”─, după ce-i îmbătase fiul ei drag, pe
Spargapeithes, după care îl ucisese!!), Musaios, Linos ─
cântătorul din fluier ─, poeta Sapho cea „erotică” și
creatoare de imnuri de iubire, ș.a. au fost de origine traco-
getă, cu toții contribuind substanțial la crearea culturii și
civilizației antice, prin arte muzicale, poetice,
arhitecturale, sculpturale (vezi filosoful și matematicianul
70
Pythagoras „scepticul” ─ care venise-n Dacia, la
Sarmizegetusa, să-l ia pe Zamulxe și să-l ducă la studii în
Insula Samos, Insula Creta și-n Egipt ─, traco-get după
mamă; egiptean, după tată ─ al cărui grup statuar ecvestru,
de culoare verde închis, datorită intemperiilor vechimii de
2500 de ani, se poate vedea și azi de către oricine vizitează
Piața San Marco din Veneția!)
Că ei, geții nord și sud-dunăreni, care se
amestecaseră cu agatârșii sciți în sec. VI î.Hr., nu erau
doar „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, dar că
dispuneau de resurse „hieraltice” extrem de puternice
(celebră fiind, după cum toți istoricii antici știu, acea
legiune macedoneană, traco-getă, care, rugându-se în cor,
cu glas tare, puternic, făcea să vină ploaia aproape din
senin, ori, ca-n vremea Împ. Claudius, pe când acesta și
armata romană erau încercuiți complet, fără nicio șansă de
scăpare, cineva i-a spus Împ. Claudius că singurii care-i
mai pot salva erau cei din acea legiune macedoneană,
care, într-adevăr, rugându-se în genunchi, cu brațele
ridicate spre cer, implorau Divinitatea ─ poate chiar pe
Zamolxe ori, mai degrabă, pe Apollo ─ să-i scape! Ca prin
minune, a-nceput să plouă atât de puternic, încât fulgerele
și tunetele se-amestecau năpraznic, iar quazii și
marcomanii din Panonia au început, pur și simplu, să ia
foc, de la acele teribile fulgere, și să ardă ca o torță, iar
lucrul acesta este de netăgăduit, fiind, repet, consemnat de
toți istoricii antici!
Apoi, dușmanii (care sperau într-o mare izbândă
asupra Romei!), văzându-i pe romani că la ei ploua, dar
niciunui legionar roman nu-i ardeau hainele de pe el, și-au
aruncat cu toții armele și s-au îndreptat cu brațele goale,
71
întinse spre romani, spre a scăpa de focul cu adevărat
divin.
De-abia atunci și-au dat seama romanii și, desigur, Împ.
Claudius, că acolo era „mâna lui Dumnezeu”; că ei,
macedonenii, cei din marele și viteazul trib traco-get sud-
dunărean aveau, prin strămoșii lor, legături de rudenie (am
putea spune) cu entitățile astrale; că erau, și suntem, de
fapt, aleșii lui Dumnezeu” („copiii Soarelui”) cum se
spune în Biblie:
„Când au început oamenii să se înmulțească pe
fața pământului, și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu
au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate
și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales. Uriașii
erau pe pământ în vremurile acelea și chiar după ce s-au
împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și le-au
născut copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime,
oameni cu nume”.
(Biblia ─ Genesa. Cap. 6, 2 și 4)
Astfel, chiar și-m zilele noastre, iată că istoricii

consemnează (citindu-l pe Thucydide) că geții nord-
dunăreni erau, încă în vremea lui Sitalkes (în urmă cu mai
bine de 2300 de ani!), „autonomoi”și „mahairofoi”, adică
autonomi și luptători cu maceta; că stăpâneau Haemosul și
Rodope, dar și toată Câmpia Tracă/Tracia, de la Marea
Neagră până la Marea Marmara:
„La nucleul de bază al armatei sale (a regelui
odris Sitalkes, n.n.), compusă din odriși și din triburile
vecine înrudite (Deci, se recunoaște faptul că toată Tracia
era de același neam traco-get! n.n.) s-au alipit și toate
72
triburile trace dintre Haemus și Rodope și până la
Marea Neagră și Marmara.
Împreună cu aceștia au venit și geții, care locuiau de
cealaltă parte a Haemusului, precum și alte triburi de la
sud de Istru și de pe țărmul de vest al Mării Negre (cu
toții fiind din același mare neam traco-get! n.n.).
Triburile trace și înainte de toate tracii din
Haemus și Rodope (geții nord-dunăreni, n.n.) formau cele
mai bune unități ale armatei odrise.
Aproape toate triburile trace de nord și de nord-est
împreună cu geții formau partea dominantă a cavaleriei
înarmate cu arcuri și care a fost inclusă în armata
odrișă. În afară de aceștia au venit, parte voluntar, poate
având în vedere plata promisă, și unii dintre tracii din
Munții Rodope, care până atunci nu cunoscuseră ofocial
dominația odrișă, ostași pe care Thucydide îi descrie ca
antonomoi și mahairofoi.
Firește erau mai ales luptători ușor înarmați, a
căror armă „națională” era „mahaira” (o spadă scurtă,
încovoiată, un fel de „iatagan”)”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Regatul Odrișilor în secolul al V-lea, î.Hr.,
p. 353)
Că acei locuitori ai Munților Haemus și Rodope
erau de origine scitică/ dacică (agatârși nord-iranieni
tracizați), ne-o spune cât se poate de limpede Pârvan:
„Ptolemeus, înșirând neamurile din Sarmația
europeană, cunoaște cam între Nipru și Donul superior
neamurile iraniene ale agathyrșilor și aorșilor. Dar nu e
singurul: Dionysius Periegetul Plinius (cel Bătrân,
desigur, în „Historia naturalis”, n.n.) și Ammianus
73
Marcellinus îi cunosc tot în același Nord îndepărtat,
alăturea de gelonii și melanchlenii, între „Ocean” (Marea
Neagră, n.n.) și << Munții Ripaei >> (Munții Carpați,
după cum am și spus, ceva mai înainte, că-i „depistase”
N. Densușianu, n.n.).
Pe de altă parte, migrația scythilor [ agatârși ]nu
se oprise în Carpați, ci tocmai în Rodope și la Marea
Egee (și-n Haemus, după cum recunoaște, am văzut, și
Hristo Danov, referindu-se la geți; evident că aici intră și
acei agatârși care fuseseră „absorbiți”, „tracizați” de geți,
n.n.) către gura râului Nestos (fluviul Mesta, din Pen.
Balcanică, ce se varsă în Marea Egee, m.m.), unde ei
împinseseră cu dânșii și triburile, pe care le constatăm
prezente aici încă de prin a.500 î.Hr. (Deci, încă din al
treilea „val”, datorat alungării lui Darius I, pe care-l
alergaseră de la Dunărea de Jos până-n Megara, metropola
Byzantionului, n.n.) ...(sciții, n.n.) nu erau traci, cum
crede Tomaschek, ci sciți complet tracizați, încă de pe
vremea lui Herodot (c. 484 - 425 î.Hr., n.n.), întocmai ca
și agatârșii din Dacia.
Mărturia lui Ptolemeu confirmă ─ indirect ─ pe
cea a lui Herodot, că vechii agathyrsi erau un neam
scitic plecat spre Vest și despărțit de scythii propriu-ziși
de la Nipru, căci regăsirea agathyrsilor pe Nipru la
ceilalți autori de după Herodot ne indică originea
migrației, care avusese loc în sec. VII î.Hr.”.
(V. Pârvan ─ Getica,
Editura Meridiane, București, 1982. Migrații cimero-scythe. Sec.
X─VI î.Hr., 5, p. 26)
74
După cum bine observa V. Pârvan (referindu-se la
originea scitică a agatârșilor, pe care geții îi „tracizaseră”
complet, pornind împreună în migrația spre Haemus și
Rodope, aici, din Carpați îndeosebi), neamul masageților,
geților și al sciților/dacilor se amestecaseră și se
uniformizaseră în așa măsură, încât până și portul le era
asemănător, cu toții având aceeași ocupație-păstoritul.
În plus, am putea spune că dispuneau și de aceleași
„ambarcațiuni” făcute dintr-un buștean scobit (numit
„kaikos”, iar de aici, „kaiak”, desigur!), << căci era foarte
mare belșug de astfel de bărci, întrucât riveranii Istrului se
foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum și când
merg unii pe la alții, în sus, pe Dunăre, și nu mai puțin,
foarte adesea pentru prădăciuni >> [ Arian I 3,6 ] (V.
Pârvan ─ Op. cit. Geții din Carpați de la Spargapeither la
Decebalus, 46, p. 35).
Cât privește acea „armă națională” (cum o
numește Hristo Danov) a traco-geților din Munții Rodope,
numita „mahaira” (din care va deriva „maceta”
amerindiană!), aceasta nu era altceva decât arma
încovoiată, ca un cosor mai mare, cu care se sinucisese și
regele dac Decebal.
E logic să deducem că, pornind chir de la acea
„armă națională” (a cărei origine scitică vine, iată, din
sanscrită, termenul de „maceta” folosindu-se și azi de toți
indienii din America, semn clar că indienii din America
veniseră ─ nu se știe cum, deși eu cred că acest lucru s-a
petrecut cu multe milenii în urmă, când s-a rupt Pământul,
formându-se continentele ─ tot din zona India ─ Iran,
indienii și iranienii fiind, de altminteri, „frați buni”, după
cum am aflat din „Istoria Religiilor” a Prof. univ. dr.
75
diacon Emilian Vasilescu), dar și de la căciula frigiană”,
ori cultul solar, al sacrificării calului, putem spune că sciții
și geții au pornit în migrație din Carpați înspre sud,
dincolo de Dunăre, unde, iată,-i găsim și-n Munții
Rodope, de unde era și preoteasa lui Apollo, prezicătoarea
Mykeria, care avea să ajungă regină în Egipt, în cinstea
căreia se ridicase Piramida cea mică de pe Podișul Gizeh,
Mykerinos, care-i poartă numele!
De asemenea, știm de la Thucydide (vezi „Războiul
peloponesiac”!) și de la Diodor din Siiclia (vezi
„Biblioteca istorică”!) că hopliții geți, foarte bine
echipați, dispunând nu doar de arme ─ inclusiv acea
macetă/mahaira ─, dar și de cal personal, porneau de aici,
din nordul Dunării, călătorind până-n Eubeea, unde se-
nbarcau ca mercenari, pe corăbiile grecești, luptând alături
de atenieni.
Și asta, în timpul Războiului peloponesiac (începutul sec.
V î.Hr.)!
Iată, însă, că ei s-au angajat ca mercenari și sub
conducerea lui Seuthes (nepotul lui Sithalke), regele
odrișilor, alături de care au luptat, de data asta, împotriva
atenienilor.
Deci, nu conta în solda cui erau angajați să lupte, ci ei erau
interesați doar de monedele de argint!
Așa se explică de ce, în anul 2018, cred, s-a descoperit la
Golești (jud. Vâlcea) o comoară de 64 de kg. de argint
pur!
Citatul ce urmează sper să fie elocvent în susținerea
ideii „mercenariatului” la geți:
76
„Mai sensibilă se pare că a fost prezența politică și
militară a statului odris pe vremea lui Senthes I, în partea
propontică a Traciei și în Chersonesul trac.
Dacă informația lui Polyainos (Polyaemus, VII, 38)
ar putea fi raportată cu siguranță la timpul domniei lui
Senthes I (nu a lui Senthos II), atunci s-ar putea conchide
că încordarea relațiilor dintre regatul odris și Atena a
fost atât de puternică, încât a dus la mari ciocniri între
armatele lor, operațiuni în care regele trac a folosit
împotriva atenienilor, de astă dată cu mare succes, pe
mercenarii săi geți”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Regatul Odrișilor
în secolul al V-lea, î.Hr., p. 362)
E drept că istoricul Hristo Danov nu specifică, în
cartea sa, dacă e vorba de geți nord sau sud-dunăreni. Noi,
însă, înclinăm să credem că Domnia sa îi are în vedere pe
mercenarii geți, de la nord și d ela sud de Dunăre, ori, mai
degrabă, chiar pe geții nord-dunăreni, care erau mult mai
căliți în lupte, deși istoricul bulgar ține să insiste asupra
unei idei pe care n-o putem agrea, de vreme ce dumnealui
se referă, pasă-mi-te, doar la „geții care locuiau în
cealaltă parte a Haemului, precum și alte triburi de la sud
de Istru și de pe țărmul de vest al Mării Negre”, afirmație
pe care (susține H. Danov) a făcut-o însuși Thucydide, în
„Războiul Peloponesiac”.
Noi, însă, l-am citit pe Thacydide („Războiul
peloponesiac”), iar în capodopera acestui strălucit istoric
se consemnează foarte clar că mercenarii, „hopliții”geți
treceau din nordul în sudul Dunării, echipați complet de
război (cu platoșă, suliță, arc, spadă), călătorind până-n
Eubeea, unde s-au îmbarcat pe corăbiile grecești și au
77
pornit la luptă (alături de atenieni) împotriva spartanilor,
ajungând până-n Sicilia!
Acest aspect, însă, nu-l mai consemnează istoricul
bulgar.
În plus, nu zice aproape nimic de faptul că aproape toate
„triburile trace” sud-dunărene erau parte a Regatului
Odris, în vremea în care acesta era condus de Sitalkes!
Oare întâmplător să fie acest lucru, adică cel de a ocoli
adevărul?!
Însăși acea „specialitate tracă” ─ „mahaira” sau maceta
de azi ─ era (după cum oricine o poate vedea sculptată pe
Columna lui Traian, de la Roma, în scena sinuciderii
regelui dac Decebal) specifică geto-dacilor nord-dunăreni,
mai precis dacilor sciți, de la care au preluat-o, mai apoi,
înșiși grecii!
Că geții, evident, au dus-o în toată Grecia, nu mai
încape îndoială!
Apoi, vorbind de expediția lui Alexandru Macedon
împotriva geților de dincolo de Haemus și, mai departe,
peste Dunăre, istoricul bulgar e nevoit să ne dea dreptate
nouă, geto-dacilor, și asta, nu că Herodot ar fi spus-o cu
tărie că strămoșii noștri erau „cei mai viteji și mai drepți
dintre traci”, dar însuși fiul lui Filip al II-lea, Alexandru
(cel ce avea să facă cel mai mare imperiu de dinaintea
Imperiului Roman) a trebuit să lupte din greu, cu
înverșunare, împotriva geților nord-dunăreni, pe care i-a
atacat, după ce armata Macedoniei a trecut Istrul pe
burdufuri din piele de vițel, umplute cu paie, iar după
retragerea (strategică, desigur, așa cum o făcuseră și sciții,
din fața invaziei persane a lui Darius I, în 514 î.Hr., când
78
acesta trecuse Dunărea pe pod de vase, în zona Isaccea ─
Oblucița) geților înspre munți, marele erou al antichității a
fost nevoit să urmeze cursul Dunării, cu întreaga-i armată,
ajungând, astfel, la Marea Neagră, unde, văzând valurile
învolburate, ostașii macedoneni au început să strige, în
cor: „Talasa! Talasa!”
Se bucurau, bieții!...
Despre asta, însă, istoricul bulgar n-a scris decât
lapidar, dar suficient, totuși, să-nțelegem că, într-adevăr,
Alexandru Macedon s-a izbit de rezistența atât a geților
sud-dunăreni, cât, mai ales, a celor nord-dunăreni:
„De aceea Alexandru cel Mare a întreprins încă
din 335 î.Hr. (la doar 21 de ani! n.n.) prima sa expediție
mai îndepărtată în afara Macedoniei și a Greciei, tocmai
în ținuturile trace antice (adică la geto-dacii care locuiau
de o parte și de cealaltă a Istrului, n.n.) și aceasta având
ca scop principal zdrobirea rezistenței geților de la nord
de Balcani (Deci, la nord de Balcani, până la Dunăre, erau
numai geți, după cum, în sfârșit, recunoaște și istoricul
bulgar H. Danov! n.n.) (în parte și dincolo de Istru),
precum și răzbunarea contra tribalilor.
Prin aceste acțiuni, încununate de succes, fără a fi totuși
definitive, Alexandru a țintit, după cum se pare, să obțină
și ceva mai real decât înspăimântarea tracilor și geților și
anume realizarea unei frontiere strategice mai sigure
decât Balcanii, aceasta fiind, desigur, Istrul”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Relațiile politice externe dintre Tracia,
Macedonia și Grecia în sec. al V-lea și începutul sec. al III-lea î.Hr., p. 392)
Noi, însă, nu trebuie să uităm (vezi „Dacia
preistorică” a lui N. Densușianu) că la Dodona, în Epir,
Macedonia, din vecinătatea NV a Greciei, exista un
79
Templu închinat Soarelui, adică lui Apollo, pe care-l
venerau nu doar geto-dacii nord-dunăreni, ci și traco-geții
sud-dunăreni; ba chiar și locuitorii vestitei colonii egeice,
Abdera.
Acolo, la Dodona, în fiecare vară, geto-dacii
trimiteau (în vremea secerișului) cinci fecioare
neprihănite, ducând daruri de mare preț, precum și
coroane din spice de grâu, acest obicei al coronițelor de
spice de grâu practicându-se până-n ziua de azi, în zona
Făgărașului.
De-am porni doar de aici, ne-am da seama, evident,
că macedonenii (urmași ai lui Ahile și ai fiului acestuia,
Neoptolemos) erau și ei,la origine, traco-geți de la
Tyras/Nistru de azi, așa încât noi credem că Alexandru
Macedon n-a urmărit doar „înspăimântarea” tracilor și a
geților, ci, mai degrabă, a urmărit să-i determine pe aceștia
(care deja erau constituiți, se vede, într-un mare Imperiu
Dacic!) să i se alăture, adică să treacă sub comanda sa,
căci visurile sale (după cum aveam să vedem) nu erau
doar atât de „înguste” pentru măreția geniului său militar,
ci el voia să străpânească întreaga lume, lucru care, de
altminteri, avea să se și întâmple la Granicos (în 334
î.Hr.), Issos (în 333 î.Hr.) și Gaugamela (în 331 î.Hr.),
ajungând până la Persepolis, unde era înmormântat Cyrus
cel Mare, întemeietorul Statului Persan, iar de acolo, mai
departe, până în nordul Indiei (327-326 î.Hr.), luptând cu
Porus, regele indienilor, pe care, luându-l prizonier,
Alexandru Macedon l-a ținut la loc de cinste, alături de el,
chiar și la masă, în cortul său regal, căci Porus, odată căzut
în captivitate, i-a zis lui Alexandru Macedon:
80
„─ Alexandre, am o singură rugăminte! Să mă
respecți ca pe un rege ce sunt!...”, iar Alexandru Macedon
și-a respectat cuvântul dat.
Dar, oare, nu spusese Herodot despre geți că erau
nu doar cei mai viteji, dar „și cei mai drepți dintre traci”?
Iată că Alexandru Macedon nu și-a dezmințit
nobila-i obârșie! În plus, îi pedepsise pe cei doi perși care-
i aduseseră capul regelui Darius al III-lea Codomannos
(336-330 î.Hr.), crezând că vor primi mulți bani de la
Alexandru Macedon, pentru că își trădaseră și-și uciseseră
regele.
Au primit, însă, moartea binecuvenită, și asta, în văzul
tuturor: al macedonenilor și al perșilor, ca să se știe ce li
se cuvine trădătorilor!
Dar, oare, când cei doi secui, în 1599, la Șelimbăr,
îi aduseseră lui Mihai Viteazul capul lui Andrei Bathory,
nu-și primiseră și aceștia aceeași moarte?
Iată că e-n firea neamulu nostru (și încă din vremea
lui Herodot, din urmă, deci, cu mai bine de 2400 de ani!)
să fim așa cum ne-a lăsat Bunul Dumnezeu: viteji și
drepți!
Pe cel „uns” de Domnul nu-l poți trăda, tu, cel din
același sânge! Iar asta nu trebuie să se uite!!...
Nici Mihai Viteazul, bietul, n-a uitat, deși el însuși
a fost trădat de-ai săi, dar și de un „vechi prieten”, de
generalul italian Basta, cel care îl invidia atât de mult pe
fiul lui Pătrașcu cel Bun, a cărui mamă se trăgea ea însăși
din neamul lui Alexandru Macedon, fiind vlaho-
macedoneană din Priștina (din Macedonia de azi), așa
încât vedem bine că, pe linie maternă, Mihai Viteazul
81
„izvorâse” din acel strălucit și viteaz luptător, pe care
Homer l-a imortalizat în capodopera sa „Iliada”.
Revenind, așadar, la Alexandru Macedon, avem
ferma convingere că, atunci, la doar 21 de ani, acesta voia
să refacă ceea ce fusese (și avea iarăși să fie) Marele
Imperiu Geto-Dac sau Dacia de Aur, din vremea lui
Zamolxe, a cărui personalitate fusese zeificată și
sărbătorită nu doar de geto-dacii nord-dunăreni, ci și de
traco-geții sud-dunăreni, după cum însuși „părintele
istoriei”, Herodot, avea să o consemneze:
„Descrierea vie și directă pe care Herodot (IV, 94
urm.) ne-a lăsat-o despre religia și obiceiurile geților,
arată, după părerea noastră că marele istoric grec a
putut observa aceste lucruri nu numai în jurul
polisurilor vest-pontice, ci, după toate probabilitățile, și
în orașele în care locuiau geții (vezi Tomis, după cum
aflăm de la marele poet latin Ovidiu, dar și-n Histria, și-n
Callatis, n.n.).
Este greu să ne închipuim că tracii și geții n-au avut
posibilitatea să-și îndeplinească ceremoniile lor
religioase în coloniile grecești de pe litoralul Mării Negre
al Traciei încă din secolul al V-lea, din moment ce
numeroșii traci care locuiau la Atena și mai ales la
Pireu au putut să celebreze în același secol, fără să fie
împiedicați de nimeni (la Pireu), zgomotoasele ceremonii
ale zeiței Bendis, una din zeitățile lor de frunte”.
Cu alte cuvinte, însuși Herodot recunoaște prezența

geto-dacilor chiar la Atena și la Pireu, de vreme ce acolo
82
se celebra zeița geto-dacă Bendis, „corespondentul
feminin”, am putea spune al Demetrei, Persephonei și
chiar a lui Dionysos, căci acele sărbători nu erau doar
sărbători agrare, ci și ale bucuriei dezlănțuite, ale orgiilor,
cântecului, jocului și vinului!
Că deasupra acestora veghea Zamolxe (ca Mare Preot,
vraci și rege al tuturor traco-geților), istoricul bulgar iarăși
face referire la Herodot, nepunând nicicum la îndoială
existența hieratică a celei mai de seamă zeități a geto-
tracilor din antichitate:
„Părintele istoriei nu a trecut sub tăcere deplină
nici relațiile mereu crescânde dintre coloniștii eleni și
populația locală încă din perioada clasică timpurie (se
referă în special la Byzantion și la Calcedon, n.n.), care se
reflectă mai ales în povestirea despre Zamolxis și rolul
(lui, n.n.) printre geți și traci”.
Așadar, observăm prea bine, că nu este pentru
prima dată când istoricul bulgar îl menționează pe
Herodot, drept argument în susținerea ideii că geto-
dacii/respectiv traco-geții se întindeau din Carpați până-n
Bizanț (în vechea Megară), încât n-ar avea de ce să ne
mire, absolut deloc, că acolo,-n Bizanț (în viitorul
Constantinopole) avea să fie fondată cea mai veche
biserică, Biserica Blacherne/Vlaherne, adică Biserica
Vlahilor, a traco-geților, de unde avea să se răspândească
religia creștină în toată Europa!
Interesant e faptul că spiritul lui Zamolxe a fost atât
de puternic înrîuritor asupra geților, îndeosebi, dar și
asupra tuturor traco-geților, nord și sud-dunăreni, încât și
după trecerea a trei secole d ela moartea și zeificarea lui
83
Zamolxe andronimul său hieratic și princiar avea să se
păstreze cu sfințenie:
„Se poate spune că inscripția în onoarea dinastului
trac Sadalas din Mesambria, împreună cu inscripțiile de
la Histria în cinstea meritosului cetățean Agathocles, fiul
lui Antiphilos, precum și în cinstea cetățenilor histrieni
cărora le-a fost încredințată o delicată misiune
diplomatică pe lângă principele get Zalmodegikos
(principe nord-dunărean, n.n.) (v. D.B. Pippidi, Istros et
les Getes au III e siècle avant notre ère, în Stud. clas III,
1961, p. 53-56, n.n.), care completează tabloul istoric,
reprezintă într-adevăr ceva nou, nu numai în istoria
Pontului de vest în epoca elenistică, ci și în istoria epocii
elenistice în general”.
(Hristo Danov ¬ Op. cit., Pătrunderea tracilor în coloniile
grecești și relațiile lor externe, p. 415)
Într-adevăr, șocantă informație! Din ea ar rezulta,
firește, că, timp de trei secole, aici, în Geto-Dacia, a
„curs” dinastia regală a lui Zamolxe; că Zamolxe ar fi
avut, iată, urmași biologici, despre care, până acum, face
referire doar o inscripție de la Histria, de unde pornise, la
nord de Dunăre, „o delicată misiune diplomatică”,
aceasta trebuind să ajungă la principele get Zalmodgeikos!
Tot de aici reiese, limpede, și rostul acelei misiuni
diplomatice, și anume semnarea unui act (zapis) de
supunere (mai precis,o gramată) a cetății Histriei față de
principele get, ceea ce reconfirmă (pentru nu știu a câta
oară!) că acest neam traco-get se-ntindea din Carpați până-
n Bizanț, vorbind, evident, aceeași limbă (traco-getă, adică
limba „KOINE”, având aceeași vitejie, același cult solar și
aceleași obiceiuri. Altminteri, ce-ar fi căutat sus-numita
84
„misiune diplomatică” la curtea principelui get, ori cum
de ar fi fost posibilă o „asumare” hieratică (cea a lui
Zamolxe!), păstrându-se numele dinastic, derivat sub
forma Zalmodegikos (sfârșitul sec. III î.Hr. ─ începutul
sec. II î.Hr.), acest principe nord-dunărean (cu Capitala, la
Hellis, ca și Dromichete, probabil) acordase Histriei un
ajutor economic și politic?
Se subînțelege că, cel puțin trei secole, ereditatea
dinastică s-a menținut aici, în Carpați, iar lucrul acesta n-
ar trebui să-l uite nici măcar un singur român!
De asemenea, trebuie să reiterăm faptul că geto-dacii (mai
ales dacii) erau, într-adevăr, de origine scitică, avându-l ca
strămoș pe regele SKITOS, și că veniseră din nordul
Iranului, iar acest lucru ne este întărit chiar de V. Pârvan,
dar și de Prof. univ. dr. Em. Vasilescu.
Ambii vorbesc despre originea iraniană, uraniană a
cultului solar, a nemuririi sufletului, încât nu trebuie să ne
mai îndoim de „sinceritatea” ori, mai ales, de bucuria
„plecării pe cealaltă lume” a geților și dacilor noștri!
Iată ce ne spune V. Pârvan, referitor la mentalitatea
uraniană și chtonică a strămoșilor noștri:
„Herodot (v. 3 și urm.) spune limpede că
obiceiurile geților, trausilor și neamurilor de dincolo de
crestonieni, la N spre munte, fac din aceste popoare un
grup aparte, deosebit de ceilalți traci; legile le folosesc pe
toate în toate privințele, în afară de geți și trausi și cei
care locuiesc la nord de crestoni.
...geții și cu ei trausii și grupul muntean arătat,
reprezentau o mentalitate nordică, uraniană (adepți ai
cultului solar, n.n.), de credință în nemurirea sufletului și
85
disprețuire a vieții pământene (deci în chestiunile
capitale ale credinței, nașterea și moartea).
Dintre aceștia, despre geții care se cred
nemuritori, am mai vorbit; trausii au toate celelalte datini
ca și ceilalți traci, iar la naștere și la moarte fac
următoarele (au obiceiurile geților, despre care deja am
scris ceva mai înainte, semn cât se poate de clar că trausii
și crestonienii erau ramuri getice înrudite! n.n.);
rudele stau în jurul celui născut și plâng nenorocirile pe
care va trebui să le îndure odată ce s-a născut, pomenind
toate cele pe care le pătimește omenirea, iar pe cel ce
moare îl acoperă cu pământ, glumind și bucurându-se,
spunând de câte nenorociri scapă, într-o totală fericire
(deci se bucură de trecerea din viața aceasta la cea
eternă ca și geții „nemuritori”). În ce privește pe cei la
nord de crestoni, aceștia, ca și thracii de primprejur sunt
poligami, dar, ca și geții, sacrifică soțului pe soția la care
a ținut mai mult, și acest sacrificiu crud e socotit, ca și la
geți, ca o mare fericire pentru cea ucisă, iar nealegerea
celorlalte soții, ca o mare rușine pentru ele”.
(V. Pârvan ─ Getica, Editura Meridiane, București,
1982. Expansiunea getică între 900 și 500 î.Hr., 232, p. 139)
Evident că, citându-l pe Herodot, V. Pârvan n-are d
ece să pună la îndoială acest obicei al nașterii și al morții,
ori al sacrificării celei mai dragi soții a defunctului,
acestea fiind obiceiuri „pur indo-iraniene”, constituind,
evident, cel mai puternic argument că noi suntem de
origine nord-iraniană.
În „sprijinul” lui Herodot și al lui V. Pârvan vine și
prof. univ, dr. Em. Vasilescu, care întărește opinia
referitoare la originea neamului nostru.
86
Pentru a fi cât mai convingători în susținerea ideii
noastre că, într-adevăr, noi, geto-dacii, descindem din
neamul mezilor (mă refer la geți: massageți/cei din
Media, Vechea Colchidă sau Gruzia de azi; tyrageții/cei
din Basarabia de azi, de pe Tyras/Nistru; tisageții/cei de
pe Tisa; geții dintre Carpați și Dunăre, cu extensie, apoi,
în trei „valuri”, până-n vechea Megară, în NV Asiei Mici,
insulele Mării Egee, Sicilia și sudul Pen. Italice;
tesageții/cei din Thessalia, din Rodope și Haemus) și al
„sacilor” (din care se trag dacii din interiorul Arcului
Carpatic, peste care au venit sciții și, în sec. VI î.Hr.,
agatârșii ─ ramură getică nord-dunăreană), adevărul (cum
bine observase Herodot) fiind acela că toți cei enumerați
mai sus aveau aceleași obiceiuri, același port, aceeași
limbă, aceeași credință în nemurirea sufletului, același
cult solar (observat de unguri, pe Muntele Găina, la moții
din Apuseni, în timpul Diktatului de la Viena, în 1940,
cult care, iată, se păstrase de la-nceputul mil. al II-lea î.Hr.
─ când tribul nord-iranian al „sacilor” venise în Ardeal ─
și până în sec. XX d.Hr., deci timp de 4000 de ani, ceea ce
denotă că era un cult extrem de puternic, de viu, de
neînlocuit cu altceva!), dar și același obicei al sacrificării
soției lor la moartea soțului, obicei „conservat” printr-o
pictogramă (cea a țapului legat de un rug, pe care ardea
defunctul, pe același rug urmând să fie arsă ─ după ce era
ucisă cu pumnalul ─ și soția cea mai dragă!) de pe
Tăblițele de lut de la Tărtăria, după cum bine poate vedea
oricine.
Că aceste obiceiuri, ale sacrificării calului (iarăși
consemnat pictografic în aceeași Tăbliță de lut de la
Tărtăria) în cinstea Soarelui (devenit, mai apoi, Apollo) și
87
al soției defunctului sunt de origine nord-iraniană (indienii
fiind frați buni cu iranienii) ni-l dezvăluie și prof. univ. dr.
Em. Vasilescu:
„În privința riturilor de înmormântare, în perioada
vedică incinerarea cadavrelor era regulă generală, dar se
obișnuia și înhumarea, expunearea cadavrelor sau
aruncarea lor în fluviul Gange. La locul incinerării, soția
mortului se întindea pentru un moment pe rug lângă
cadavru, dar era chemată îndată să se scoale.
Se sacrifica o vacă, ai cărei rinichi se puneau în mâinile
mortului pentru a-l feri de cei doi câini ai zeului morților.
Cu pielea vacii se acoperea cadavrul.
De rug s elega cu o sfoară subțire un țap, care rupea
sfoara și fugea. A treia zi după incinerare se strângea
cenușa într-o urnă și se îngropa cu anumite ceremonii”.
(Prof. univ. dr. diac. Emilian Vasilescu ─ Istoria Religiilor,
Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1998, ediția a III-a.
Religiile Indiei, Cultul morților, p. 203)
Extrem de interesant e faptul că același obicei getic

al „sacrificării” soției, la moartea soțului, îl întâlnim
întocmai la vechii mexicani și la peruvieni (de fapt,
indienii și amerindienii veniseră cândva, la-nceput de
lume, din părțile Indiei și Iranului de azi! Cum? Încă nu se
știe! Bănuim, spuneam mai înainte, la ruperea Pământului,
formându-se, astfel, continentele!), singurele popoare din
lume cu asemenea „practici”, care sunt cele mai vechi
din istoria umanității.
Iată ce ne spune același distins prof. univ. dr. Em.
Vasilescu, referitor la obiceiul vechilor mexicani și
peruvieni, din care, evident, tragem concluzia că suntem,
88
cu toții înrudiți, pentru că, într-adevăr, e singurul liant al
unei nații:
„Femeile se sacrificau sau erau sacrificate pe
mormintele soților lor înainte de stăpânirea incașilor.
Aceștia, dimpotrivă, ajutau pe văduvele care din anumite
motive nu se sacrificau pe mormintele soților lor. Acestea
erau, însă, în general, rău văzute.
În privința stării de după moarte, vechii peruvieni
aveau credință că se va face dinstincție între nobili și cei
de rând.
Cei dintâi vor merge la părintele lor, soarele (vezi „fiii
Soarelui”, dib Biblie, n.n.) și vor fi foarte fericiți. Ceilalți
vor merge sub pământ, în imperiul lugubrului zeu al
morșilor, Supai”.
(Emilian Vasilescu ─ Op. cit. Religiile vechilor mexicani și
peruvieni. Cultul morților, p. 61)
Dar acest ritual al sacrificării soției, odată cu soțul

decedat, l-am întâlnit consemnat și pe Inelul de la
Ezerdovo (Plavdiv, Bulgaria), unde soția lui Rollis ─
regele vlah sud-dunărean, sec. I î.Hr. ─ sec. I d.Hr. ─ îi
„cere” acestuia să-i dea și ei „nițileci”/nițeluș, adică, din
„pacea sa sufletească”, pace ce o avea la întâlnirea sa cu
Enea I (Troianul), din care, cu mândrie, Împ. Traian
spunea că se trage.
Așadar, în perioada vedică (din antichitatea indiană,
anterioară brahmanismului; vedică ─ cele mai vechi
scrieri, referitoare la cunoaștere, la știință, din mil. III
î.Hr.) și până în vremea regelui Rollis, acest cult indo-
89
iranian și amerindian al morților a fost prezent din mil. II
î.Hr. până la-nceputul mil. I d.Hr., timp de 2000 de ani!
Și-atunci, te-ntrebi, firește: Dacă acest cult a venit pe
„via” caucaziană, a nordului Pontului Euxin, extinzându-
se (prin exemplul dat, cel referitor la regele sud-dunărean
Rollis, care, o vreme, și-a avut capitala la Tomis, după
cum am aflat din Tăblițele de plumb de la Sinaia!), tocmai
din nordul Iranului și răspândindu-se până-n vechea
Megară și-n Byzantion, trebuie, oare, să mai punem la
îndoială originea acestui neam, ori să ne mai mirăm de ce
V. Pârvan susține cât se poate de clar:
„... prin Moesi (sau „mesii”, însemnând, în traco-
getă, „fag”/„fagii”, n.n.), așa cum sunt descriși de
Poscidonios, avem a înțelege pur și simplu „geți”, iar cei
de dincolo (de Dunăre, n.n.) se cheamă daci, fie că sunt
geți, fie că sunt traci din neamul dacic așezat odinioară
pe Rodope”. (căci „poporul tracic din Rodope oriental,
elementul getic din Rodope se demonstrează a fi fost
excepțional de puternic”)”.
(V. Pârvan ─ Op. cit., p. 140)
Însuși Adrianopole (vechiul Uscudava ─
orașul oescilor, geților din Oescus), dar și dincolo de
Marea Marmara (mai spune ilustrul istoric V. Pârvan)
găsim, la gura râului Ascanios, în Mysia, un Kios (e vorba
de Insula Kios, n.n.) ca în Scythia Minor (Dobrogea de
azi, n.n.) evident dacic, „dacii (fiind, n.n.) emigrați acolo
într-o epocă destul de îndepărtată” (probabil în al doilea
„val”, cel din vremea Războiului Troian, sec. XII î.Hr.,
n.n.).
Așadar, kauconii/ciconii, vechi băștinași ai acestui
spațiu românesc, fiind cuceriți de tribul nord-iranian al
90
„sacilor”, pe la-nceputul mil. al II-lea î.Hr., se
amestecaseră cu aceștia și luptaseră împreuă împotriva
armatelor pelasgilor egipteni, conduse de regele lor,
Sesostris III, acesta fiind primul „val” emigraționist, care
îi dusese pe geți, pe daci și pe kaukonii ionieni dincolo de
Dunăre, până pe țărmii egeici ai Mării Marmara și-n
Attica, unde, probabil, se stabiliseră în zona Larisei și
Tebei, dar și-n Rodope, Haemus și-n toată Tracia
„elenizând” Grecia, care (așa cum spunea N. Densușianu
în „Dacia preistorică”) „era toată pelasgă!”.
Acei kauconi (care, mai apoi, aveau să se numească
și „CICONI”) își purtau numele după muntele lor sacru,
KAUCAS (cum îl numea Împ. Traian, iar de aici,
locuitorii ─ „kauconi”), pe care, mai târziu, istoricii greci
aveau să-l denumească Kogaionon (din care, probabil, un
derivat: KOZAIONON, KOZAION/COZEN așa cum
apare în Tăblițele de plumb de la Sinaia: KOZEN IN
DOSO KACIULAT /Cozia din dosul Căciulatei),
COZIA!
Despre acești băștinași, kauconii, avea să
vorbească (cel dintâi!) Homer, în capodopera sa, „Iliada”,
pe care el i-a întâlnit ca populație preelenică în Asia Mică,
la Troia, acolo unde, se vede, ajunseseră în sec. XII î.Hr.,
când luptaseră alături de frații lor troieni:
„În marea cetate a regelui Priam sunt multe
ajutoare (printre care kauconii din Kaucas/Cozia și frații
lor, ciconii, care ajunseseră-n Pelopones, în Argolida și
apoi în N.V. Asiei Mici, rămânând la fel cum spusese
Herodot despre ei, adică „cei mai viteji și mai drepți din
tot marele neam al tracilor”, de la nord și de la sud de
91
Dunăre, n.n.), din multe părți venite, cu chipuri felurite și
graiuri străine”.
(Homer ─ Iliada, p. 42)
sau:
„─ Am să-ți răspund cinstit. Carienii se află înspre
mare-așezați; de asemeni și paionii cu arcari rotunjite,
blegii, cauconii și slăviții pelasgi.
...Sosiră de departe războinicii traci (traco-geți,
n.n.) și ei se află acum la marginea taberei. În fruntea
lor e Rhesos (din dinastia sa trăgându-se regii Rhesos ai
Geției, secole de-a rândul, până după Zamolxe, care și-au
avut Capitala la Cozen/Cozia, după cum se scrie, limpede,
în Tăblițele de plumb de la Sinaia.
De altminteri, regele kauconilor, Rhesos, care a luptat la
Troia, înveșmântat, în aur, avea să moară acolo, pe câmpul
de luptă, dar avea să fie adus aici, la Cozia Veche, unde a
și fost îngropat, fiind socotit „zeu”; în acea Tăbliță de
plumb de la Sinaia se vorbește despre o delegație/o solie
pornită de la Hellis, din S.E. Moldovei de azi, spre
Sarmizegetusa, iar acea solie avea să treacă și pe la „cei
doi zei” de la Cozia: Zamolxe și Rhesos, n.n.), Vlăstarul
lui Eioneus (de la care, în Argolida, în N.E.
Peloponesului, unde geto-dacii ajunseseră, se vede, în
primul „val” emigraționist, avea să se tragă toponimul
Eiones, componenta fonică a acestui termen amintind clar
de ION, respectiv „ionieni”, n.n.).
Cei mai frumoși cai pe care i-am văzut vreodată sunt
sirepii lui Rhesos, mai albi decât zăpada, mai sprinteni la
fugă decât suflarea vântului. Din aur și argint e carul
ferecat și-mpodobit frumos. Rhesos e-nveșmântat cu
92
totul în aur, armele-i sunt minuni, și nu-s deopotrivă cu
ale muritorilor, mai degrabă par pe măsura zeilor.(Deci,
nu întâmplător e vorba de „cei doi zei de la Cozen/Cozia”,
despre care vorbesc Tăblițele de plumb de la Sinaia, n.n.)
celor fără de moarte”.
(Homer ─ Iliada, Cântul al X-lea, 427, p.p. 163-164)
Observație: Cred, de asemenea, că nu e
întâmplătoare nici baterea menedei de aur cu chipul
„cavalerului danubian”, care, se pare, aici, în Munții
Kaucas/Cozia își are originea!
Că geto-dacii aveau o rasă de cai deosebiți, nici nu mai
încape îndoială, de vreme ce istoricii antici, greci și latini, ne
spun că „hoptiții” geți porneau, echipați de luptă, cu propriul
cal până-n Eubeea, unde (aflăm de la Thucydide) se-mbarcau
pe corăbiile grecești, luând parte la grele bătălii și ajungând,
astfel, să lupte și-n Războiul peloponesiac.
Iată-i, însă, cu 700 de ani mai înainte de Războiul
peloponesiac, la Troia, în 1132 î.Hr., luptând alături de
viteazul Eneas (din care, cu mândrie, după 1000 de ani,
Împ. Traian spunea că se trage, încât deducem, astfel, că
războaiele daco-romane au fost, într-adevăr, fratricide; de
altminteri, și Războiul Troiei a fost tot fratricid, căci
troienii și aheii lui Ahile erau, cu toții, traco-geți, iar
strămoșii, atât ai unora, cât și ai celorlalți, porniseră-n
spre sud tocmai de aici, din Carpați) împotriva slăvitului
Ahile (coborât, după mamă, din zeița Thetis, n.n.):
„Acolo (la Troia, în „vâlvătaia luptelor”, n.n.)
cauconii se-nveșmântau în arme, gata să încingă
bătăliile”.
(Homer ─ Iliada, Cântul al X-Xlea, 329, p. 335)
93
Se spune despre Homer că, acolo, la Troia, a luat
parte la marele război dintre frați (război ce a durat 10
ani!), în calitate de medic. Deci, se subînțelege că nu era
orb, din moment ce era medic și, mai ales, a descris cu lux
de amănunte tot ce s-a-ntâmplat în timpul acelei mari și-
nverșunate încleștări.
După război, însă, scriind (în limba „koine” ─ în traco-
getă ─ spun unii istorici antici) cele două capodopere și
dispunând de o excepțională memorie, în ciuda faptului
că, la bătrânețe, a ajuns sărac și orb ─ de aici, „omer” =
orb, în traco-getă ─ el a dat dovadă că era asemeni
autorilor vedelor indiene ale mileniului al II-lea, î.Hr.,
fiind din aceeași stirpe, căci altminteri, nu putem înțelege
(deși am citit pe majoritatea istoricilor antici importanți,
greci și latini) cum de era posibil să poți reține atâta
bogăție de informație, atâtea amănunte, această
excepțională memorie primând la indo-iranieni, până-n
ziua de azi; după cum bine se știe, indienii au cel mai
mare IQ dintre toate popoarele lumii; noi, românii,
situându-ne imediat după ei.
Așadar, kauconii și frații lor, ciconii, nu doar că au
luptat în marele Război Troian, dar, prin Homer, am
dovedit că acest neam este nu doar viteaz și drept, ci și
aplecat spre strălucirea cuvântului, spre rostirea
adevărului, fiind războinici pe câmpul de luptă și
legănători cu sufletul sub universala boltă albastră,
rămânând, astfel, de-a pururi, în istoria noastră și-a-ntregii
lumi, ca un popor binecuvântat de Domnul pe pământ!
Anii vor trece cu neguri și soare, cu lacrimi și
zâmbet pe-obraze; chiar dacă-n inimi bat vânturi amare,
94
pe umeri, pe cușmă purta-vom turcoaze! Și stele mari
depărtărilor spună, din Kaucas până-n Asia Mică: „Noi fi-
vom aici, sub Soare, sub Lună, lângă mormintele cu
levănțică!...”.
Aici ni-s părinții, și codrul, și ramul, și valea cea
verde-ntre dealuri; sufletului meu doar eu îi pun brâul,
când fi-va să curgă-ntre maluri!...
Nu-i Țara asta un tâmp cu pedale, picioarele
așezându-și de fugă, nici albe halate, alergând prin spitale,
ori oameni politici cu basmale și glugă, căci neamul meu,
din Cozia-n Troia, Europei civilizație-i dete, făcându-i
Creatorului voia:
„Ridică-ți fruntea, băiete!”, așa cu Walt Whitman
la fel o spunea, când sărăcia-l lovea între coaste...
Nu părăsi lupta, când alții ar vrea să-ți cumpere
Țară și oaste!...
Aici ni-s părinții cu lutul în gură; cuvinte rostesc pe
sub verdele grâu ─ Psaltire de maci în aburinda prescură,
precum amurguri spulberate pe râu, ce curge întruna
dinspre ei înspre noi, ca roua pe crâng cu măceșe...
Cu tălpile goale alerg prin noroi,spre neamurile
mele răzeșe...
Mi-e dor de voi, de Rovine, și de Șelimbăr, de
Vaslui mi-este dor! Spune-ne, Doamne, când dimineața
mai vine! Te rugăm în genunchi, noi, întregul POPOR!
George Voica
Surpate, 17 oct. 2020
95
Pythagoras – primul mare sculptor al Greciei
antice
Cred că nu există istoric antic, grec ori latin, care să

nu fi vorbit de puternica personalitate a lui Pythagoras,
acest pelasgo-dorian de origine egipteană, după tatăl său,
Mnesarchos. Străbunicul său (cu patru generaţii mai
înainte) fusese Hipasos, un rege mai mic, din Philasia (din
Arcadia, în NE Peloponesului).
Venirea dorienilor în Pelopones şi ocuparea
acestuia de la vechii stăpâni – pelasgii egipteni – a
produs, evident, mari tulburări, aşa cum se întâmplă, de
obicei, la invadarea oricărui teritoriu, în sensul că o parte a
populaţiei pactivează cu ocupantul, iar o altă parte i se
opune prin forţa armelor.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi prin sec. VIII-VII
î.Hr., în timpul celui de-al doilea ,,val” al migraţieie
ioniano-doriene care cobora dinspre Carpaţi, cu intenţia,
clară, de a ocupa ce mai rămăsese neocupat de primul
,,val” ,,hiperboreic getic” să-l numim aşa, petrecut cu un
veac înaintea Războiului Troian – aproximativ între 1300-
1200 î.Hr.
Dacă ,,primul val” ocupase Thessalia, centrul
Greciei (Attica – zona Atenei, cea înfiinţată de egipteanul
pelasg Kekrops), insulele din Arh. Cyclodelor şi
Sporadelor, ajungând până în Insula Creta, se pare că, iată,
zona Atticii, Argolida şi Peloponesul încă nu intraseră sub
stăpânirea traco-getă, ioniană şi doriană în egală măsură.
96
E drept că între cele două ,,valori getice”îşi
încercase norocul şi tribul aheenilor din zona Tyrasului,
adică dinspre Cetatea Albă de azi, din sudul actualei
Basarabii, reuşind chiar să-i învingă pe ionieni şi să-i
împingă spre Răsărit, înspre NV Asiei Mici.
Dar să revenim la Pythagoras, ai căror străbunici
egipteni au avut de suferit rigorile ocupaţiei doriene a
Peloponesului, respectiv a ţinutului Phliasia, din Arcadia,
un ţinut înfloritor, de vreme ce acolo, la Phlius – capitala
Phliasiei – egiptenii ridicaseră, se pare, prima acropolă din
Grecia, cu mai multe secole înainte ca grecii să ridice
asemenea citadele, pe o înălţime, în interiorul acelei
citadele aflându-se frumoase polate princiare şi
impresionante temple închinate marilor zeităţi.
Asemenea citadele (acropole) aveau să apară la
Atena, Micene, Tirint, Corint etc., de-abia prin sec. V
î.Hr., ceea ce denotă că pelasgii Egiptului veniseră-n
Grecia, o ocupaseră şi, odată cu aceasta, impuseseră
cultura şi civilizaţia lor, ce cobora dinspre Sumer, de la
caldeeni, din care, de fapt, se şi trăgeau.
Dacă avem în vedere marile piramide: Keops,
Kefren şi Mykerinos din Gizeh, de lângă Cairo, care ne
ridicaseră cu cel puţin 2000 de ani mai înainte ca phlisienii
să construiască acropola din Phlius, şi ţinând cont că acei
pelasgi caldeo-egipteni ştiau (încă de acum 5000 de ani)
de ,,triunghiul scalen”(fiindcă, alminteri, nu ar fi putut
ridica piramidele), trebuie să înţelegem că nu noi, cei de
azi, suntem, în domeniul ştiinţei şi al tehnicii, acea ,,axa
97
mundi”, atotştiutorii Universului acestuia, ci au mai fost şi
alţii, cu mult înaintea noastră, care aveau, cu adevărat,
lumină divină!
Iată ce ne spune Pausanias despre Pythagoras şi
despre originea sa şi a strămoşilor săi:
,,La reîntoarcerea heraclizilor (descendenşii lui
Heracles, cel care, împreună cu Orfeu, Iason şi Dioscurii:
Polux şi Castor, fraţii Elenei din Troia şi ai Clitemnestrei
lui Agamemnon fuseseră-n Calchida, după lâna de aur, iar
de acolo, Iason – comandantul navei ,,Argos”- îşi luase
nevastă, pe Medeea, fiica lui Medos, regele mezilor-
colchilor, n.n.), în întreg Peloponsul, afară de Arcadia
(căci acolo erau ionieni, din care descinseseră, de fapt
dorienii, n.n.), au fost tulburări, astfel că în mai multe
cetăţi au fost primiţi dorienii şi în multele altele vechi
locuitorii au fost cu toţii izgoniţi. La Phlius, lucrurile s-au
petrecut în chipul următor: dorianul Regmidas, fiul lui
Phalces, iar acesta, la rândul lui, fiu al lui Temenos,
aduse oşti din Argos (mercenari, n.n.) şi din Sicyona şi
porni împotriva Phliasiei. O parte din phlisieni,
mulţumiţi de propunerile lui Regmidas, au consimţit să
rămână în ţară şi să-l recunoască de rege, procedând la
o nouă împărţire a pământurilor, împreună cu dorienii.
Hipassos (regele egiptean al phlisienilor, n.n.) însă şi alţi
adepţi ai săi spuneau că trebuia să se apere şi să nu
cedeze dorienilor fără luptă teritoriul lor vast şi fertil.
Cum poporul a respins această ultimă propunere,
Hipassos s-a refugiat la Samos, împreună cu cei care au
vrut să-l urmeze.
98
Pythagoras cel ce se spune că a fost ,,înţelept”, era
descendent al lui Hipasos din a patra generaţie. Tatăl lui
se numea Mnesarhos şi era fiul lui Euphron, iar acesta
era fiu al lui Hipasos”.
(Pausanias –Călătorie în Grecia, vol. I, Cartea a II-a, Cap.
13, 1 şi 2, p. 157, Întreprinderea Poligrafică Cluj-Napoca, 1974)
Aşadar, aşa se explică de ce Pythagoras l-a adus pe

Zamolxes aici, în Insula Samos, ca să studieze împreună,
având ca profesor pe strălucitul filozof şi astronom
Pherekydes, la căpătâiul căruia (în semn de respect!),
Pythagoras avea să vină din sudul Italiei, de la Crotona
(unde se stabilise, iniţial, după întoarcerea de la studii, din
Egipt, însoţit fiind, mereu, de acelaşi Zamoloxes, care
avea să stea şi el, aici, o vreme, după care urma să se
reîntoarcă în Geto-Dacia!), avea să vegheze până în
ultimele clipe ale vieţii acestuia.
Cum într-una din ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia”
apare consemnat ,,Pythagoras 521”(pe atunci, Pythagoras
avea 39 de ani!), am ajuns la concluzia că acest
descendent pelasgo-egiptean (după tată) şi ioniano-dorian
(după mamă), nu doar că se-n trudea, prin mamă, cu
familia regală de la Sarmizegetusa, dar, iată, vorbeau şi
aceeaşi limbă traco-getă; mai precis, limba koine, folosită
de kaukonii din nordul Olteniei de azi.
Evident că mulţi vor zâmbi, dar bine ar face aceşti
,,negativişti ai dacismului” să se aplece, cât de cât, asupra
acelor ,,Tăbliţe de plumb de la Sinaia”şi vor avea foarte
mari surprize.
99
Nu doar că vor afla cine a ridicat, din temelii,
Sarmizegetusa (care rege, numele lui), de ce origine
suntem, ce ni se spune de Rolles, de Traian, de bastarni,
de mezi, chiar de Cyrus!!
Avem noi vreo legătură cu Cyrus cel Mare (559-
530, î.Hr.), întemeietorul statului persan; cel care a cucerit
Media/Colchida – cea condusă de Tamiris, pe al cărei fiu,
Spargapeithes, îmbătându-l, Cyrus l-a ucis, dar şi el, la
rându-i fiind ucis de Tamiris, prin scufundarea şi înecarea
sa într-un burduf de viţel, plin cu sânge, fiindcă era ,,setos
de sânge”; apoi, în 550 î.Hr., Lidia, în 547 î.Hr. şi
Babilonul, în 539 î.Hr.?! Evident că avem!
I-ar fi fost greu (după aceste mari cuceriri) să treacă
din Media/Colchida/Gruzia de azi şi să invadeze nordul
nPontului Euxin şi Dacia, mai ales că ştia, cu siguranţă de
,,aurul dacic”, arhicunoscut nu doar în Fenicia (la Tyr,
Sidon şi, mai ales, la Biblos), dar şi-n Egipt?! Categoric,
nu! Şi susţinem aceasta, deoarece avem convingerea că
acel Cyrus cel Mare ştia prea bine că noi eram sciţi din
marele trib nord-iranian al sacilor, care migraseră înspre
vest, ajungând în Carpaţi, unde şi-au păstrat vechea
ocupaţie – păstoritul.
Ori i-ar fi fost greu la Cyrus să cucerească Pontul?!
Nu, desigur!
Şi-apoi, dacă ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia”sunt scrise
într-o ,,limbă necunoscută”, oare nimeni n-a observat că
lângă literele greceşti (de origine feniciană) mai apar şi
100
litere sanscrite, specifice sciţilor şi sarmaţilor descendenţi
din nord-iranieni, adică, mai precis, din sanscrită?
Să nu înţelegem, de aici, că Zamolxe nu plecase-n
,,voiaj”, la Samos, cu o corabie plină cu aur, ci că fusese
însoţit de careva, care venise de acolo, din Samos, să-l
ducă la studii?!
Chiar e consemnat acest lucru (Zamolxes −
Samoas) pe una din ,,tăbliţe”, iar Pythagoras, iată, fusese
desemnat de tiranul Samosului traco-get (care făcea un
intens comerţ cu grâu şi aur, îndeosebi, cu geto-dacii!) să-l
ia pe Zamolxes din Casa Regală a Sarmizegetusei ţi să-l
ducă în Samos, în Insula Creta şi în Egipt!
Cu alte cuvinte trebuia să ajungă rege şi Mare Preot al
geto-dacilor, cu aceştia având înrudire de sânge, prin
ionienii şi dorienii ce ocupaseră marea majoritate a
insulelor din Marea Egee!
Altminteri, cum am putea înţelege denumirea unor
insule şi chiar mări, aşa cum ar fi: Insula Carpathos,
Marea Carpatică (lângă Marea Libiei, în N. Africii), dacă
acei ionieni şi dorieni nu ar fi invadat Grecia, colonizând-
o?! Sau cum ar fi fost posibil ca un dorian, Codros, să
ajungă regele Atenei, dacă acest neam traco-get (având
rădăcini nord-iraniene), nu ar fi fost un neam, cu adevărat,
războinic? Cum şi-ar fi impus limba şi obiceiurile lor
peste cele ale peleasgilor egipteni – primii colonizatori ai
Greciei?!
,,Mai târziu, când a venit Codros la domnie,
peloponesienii (dorienii, n.n.) au pornit în expediţie
101
împotriva atenienilor şi, cum nu obţinuseră niciun succes
important luând Megara din mâinile atenienilor, au
cedat pământul corintienilor şi altor aliaţi dornici să se
tabilească acolo.
În chipul acesta, megarienii schimbându-şi obiceiurile şi
limba (luându-le pe cele ale dorienilor traco-geţi, n.n.), au
devenit dorieni; oraşul e zice că a primit acest nume
atunci când stăpânea acolo Kar, fiul lui Phoroneu; atunci
se spune că au zidit pentru prima oară lăcaşuri sfinte,
închinate Demetrei (zeiţa agriculturii şi a cerealelor,
mama Persefonei, n.n.) şi locuitorii au numit pământul lor
Megara (zona de baştină a viitorului Bizanţ şi, evident, a
viitorului Constantinopol, n.n.).
În felul acesta povetesc megarienii despre ei înşişi”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a I, Cap. 39, Cap. 4, p.115)
Potrivit unui oracol, Codros, regele Atenei, s-a
lăsat ucis de Heraclizi (război fratricid, evident!), de bună
voie, pentru a-şi salva patria. A murit pe malul râului
Ilisos, de lângă Atena, el, fiul lui Melantho, fost rege al
Atenei!
Că acest Codros era dorian traco-get ne-o spune înăşi
denumirea latinească a substantivului ,,codru" ─ lat.
,,quodrum" , pe care romanii, zice-se, au preluat-o de la
cei din neamul nostru, fără să amintească, abolut deloc, că,
de fapt, ei, romanii, se trag din noi!
De vreme ce recunosc că se trag din Eneas T.
(Troianul, adică din supravieţuitorii Troiei, care, migrând,
au ajuns în Italia!), iar Troia şi alte 11 polisuri strălucite
102
(dintre care amintim doar: Efes, Milet, Smyrna, Pergam ─
întemeiat de Pergamos, fiul lui Pyrros, iar acesta era fiul
lui Ahile!) au fost înfiinţate de ionienii alungaţi din
Grecia, spre Răsărit, de Ahile, de ce n-am crede că, iată,
dorienii lui Codros vorbeau cu toţii aceeaşi limbă, din
Carpaţi până în Troia, şi anume traco-geta sau ,,koine",
cum spunea chiar Strabon?!
Şi-atunci mai e nevoie (poate că da!) să convingem
pe cineva că acel Pythagora, mentorul iniţial al lui
Zamolxe, vorbea aceeaşi limbă cu discipolul său, nu doar
acolo, la Samos, unde-şi începuseră studiile, ci şi în Creta,
în Egipt, la Crotona şi-n Geto-Dacia?
Oare întâmplător să fie faptul că acela care a
întemeiat Sarmizegetua ─ regele Mogato ─ era de origine
scitică (după cum singur ne-o spune) a inscripţionat unele
,,tăbliţe de plumb” atât în greaca veche/elină, cât şi în
scitică/sanscrită, folosind chiar unele ideograme; una
dintre ele) aveam s-o reîntâlnesc, după 1800 de ani (din
500 î.Hr. până în 1300 d.Hr.), decriptând hieroglifele din
Ţara Loviştei, pe care le-am şi publicat pe Internet şi le-
am tipărit într-o carte?!
Nu, nimic nu e întâmplător!
Thessageţii sunt, evident locuitorii Thessaliei, iar
faptul că denumirea de geţi s-a adăugat ţinutului, nu
trebuie să ne surprindă!
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi-n Pelopones, unde dorienii
au ţinut să ,,imortalizeze” rădăcinile traco-gete, dând unui
pisc numele de Tayget ─ Piscul lui Tayget, ceea ce ne
103
face să dăm crezare istoricilor antici greci, care susţin că
Peloponesul a fost cucerit de dorienii descendenţi din
ionienii coborâţi din Carpaţi:
,,Deasupra cetăţii Brysiai se înalţă un pisc al
Taygetului, numit Thaleton, despre care se crede că este
consacrat lui Hellios (zeul Soarelui, n.n.) şi unde sunt
jertfiţi cai şi alte animale. Am auzit că şi perşii aduc
soarelui astfel de jertfe”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a III-a, Cap. 20,5, p.261)
Da, Pausanias a auzit foarte bine că perşii jertfeau cai în
cinstea Soarelui, iar acest lucru ne-a fost confirmat şi de
Prof. univ dr. Emilian Vasilescu, în monumentala sa carte
,,Istoria Religiilor”, demontrând, fără tăgală, că, într-
adevăr, dorienii (cel din neamul traco-get al sacilor nord
iranieni) au origine scitică!
Iată ce ne spune distinsul Profesor, care ştia, în mod
cert, că iranienii (perşii) erau fraţi buni cu indienii, pe care
nu-i confunda absolut deloc Pausanias când vorbea de
sacrificiul cailor la perşi:
,,Un alt sacrificiu important era asvamedha
(,,sacrificiul calului”), numit şi ,,marele sacrificiu”, care
nu putea fi celebrat decât de rege. Ceremoniile acestui
sacrificiu durau un an întreg. Calul ales ca jertfă era
supus unor rituri complicate, îmbăiat şi apoi lăsat să
rătăcească timp de un an.
În acest timp era păzit de patru sute de oameni înarmaţi,
ca să nu se piardă sau să i se întâmple ceva. Pe locul
sacrificiului se împlineau în tot timpul anului alte
104
ceremonii şi jertfe. După aceea calul era supus unor
ceremonii care durau trei zile, la sfârşitul cărora era
sufocat. Totul se termina prin daruri bogate, făcute
preoţilor şi prin baia purificatoare a regelui”.
(Prof. univ. dr. Em. Vasilescu ─ Istoria Religiilor, Ediţia
a III-a, Religiile Indiei, p. 202, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998)
Foarte interesant e că acest sacrificiu al calului în
cinstea Soarelui e consemnat chiar şi-n Biblie, atunci
când se vorbeşte de Împăratul Iudeii, Iosia, cel care a
îndrăznit să dărâme zidirile şi templele închinate de
înţeleptul Solomon (în urmă cu 3000 de ani; deci,
aproximativ în anul 1000 î.Hr.!) Astarteei, pe Muntele
Pierzării, în faţa Ierusalimului, cât şi altarele pe care le
făcuse Manase (fiul lui Iosif ─ fiul lui Iacov ─ cel care
ajunsese ,,mâna dreaptă" a Faraonului, în timpul robiei
egiptene a evreilor) în cele două curţi ale Casei Domnului.
Aflăm, astfel, că Împăratul Iosia ,,a îndepărtat de
la intrarea casei Domnului caii, pe care împăraţii lui
Iuda îi închinaseră soarelui, lângă odaia dregătorului
Netan-Melec, care locuia în mahala; şi a ars în foc carele
soarelui”.
(Biblia ─ Împăraţi (2 Regi) 23, 11, p. 417)
Nu întâmplător am reprodus acest citat din Biblie,
ci tocmai spre a demonstra originea scitică/nord iraniană,
atât a noastră (a traco-geţilor), cât şi a pelasgilor
fenicieni/semiţi şi egipteni, aşa încât, vestitul ,,călăreţ
danubian” şi grupul statuar ecvestru (aflat, azi, în Piaţa
San Marko din Veneţia ─ vom vedea în curând cui îi
105
aparţine acesta!) care încă se mai păstrează, şi încă foarte
bine, după 2500 de ani, nu a fost un capriciu al
strălucitului sculptor, nimeni altul decât Pythagoras!
Evident că această afirmaţie stârneşte rumoare în
oricare cititor, care, normal, va pune ,,anatema” pe
această lucrare.
Însă, din moment ce nimeni (în afară de Pausanias)
nu a făcut remarcată şi această preocupare pur artistică a
lui Pythagoras, se cuvine să aducem anumite explicaţii; e
nevoie, cu alte cuvinte, de argumente.
Totul, la timpul potrivit!
Coroborat, aşadar, ceea ce ne spune Pauanias despre perşi,
cu ce-am aflat din Biblie şi de la reputatul prof. univ. dr.
Emil Vasilescu, de la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, desprindem următoarea idee:
─ atât nord-iranienii, cât şi sciţii/sacii, dacii şi cei
din vechiul Ierusalim (din vremea lui Solomon Împăratul
şi Înţeleptul, autorul celebrelor ,,Pilde ale lui Solomon” ─
fiul lui David ─, cel care a ridicat, pentru prima dată,
Templul din Ierusalim; al doilea, Zorobabel ─ fiul său,
după întoarcerea din robia babiloniană de 70 de ani; iar al
treilea, de Irod cel Mare, cel care din porunca bahică şi
tulbure a poruncit tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul,
Înainte Mergătorul Domnului nostru Iisus Hristos!) aveau,
iată acelaşi obicei milenar, şi anume: jertfirea anuală a
unui cal în cinstea Soarelui, pe care toate neamurile
enumerate îl venerau ca zeitate supremă.
106
Ce denotă acest lucru?! Nimic mai implu: că toţi,
dar absolut toţi, aveau aceeaşi origine nord-iraniană-
sumeriană!
Oare nu din Samer, din sudul Mesopotamiei, de la
Ur, plecae Avraam, Patriarhul, strămoşul regelui
Solomon?!
Nu din acel spaţiu caldeano-iranian porniseră toate
religiile lumii de azi?!
Chiar să nu fi ştiut Pythagoras că Zamolxes venera
Soarele şi că, poate, iniţial strămoşii săi sciţi sacrificau cai
în cinstea Soarelui?!
Personal, mă-ndoiesc de acest lucru! Din contră, sunt
convins că chiar în Insula Samos (poate în toate insulele
Mării Egee!) există acest ritual sacru.
Altminteri, de ce ar mai fi existat, la Jocurile Olimpice,
din Olimpia (în Pelopones), întrecerea de cai ce trăgeau
carele de luptă şi de ce Pythagoras l-a imortalizat, de-a
pururi, pe tânărul care a ieşit învingător la acel concurs
olimpic, la proba respectivă, dacă n-ar fi simţit şi trăit cu
intensitate el însuşi acest ritual ce-l cunoştea, fireşte, nu
doar de la Zamolxes, ci şi de la traco-geţii din Inula
Samos, mai ales că mama sa era, cu siguranţă, de origine
traco-getă, din neamul ionienilor coborâţi din Carpaţi, prin
sec. XVIII-XVII î.Hr., adică în primul val emigraţionist:
,,Inscripţia de pe soclul statuii ce reprezintă un
pugilist samian (din Insula Samos, .n.n.), arată că a fost
ridicată de către instructorul de gimnastică Mycon şi că
107
samienii sunt cei mai buni atleţi dintre toţi ionienii şi cei
mai pricepuţi în luptele navale”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a VI-a, Cap. 2,4, p.428)
Aşadar, chiar Pausanias era convins (în sec. II d.
Hr.) că locuitorii Insulei Samos (unde merseseră, la studii,
Pythagoras şi Zamolxe) erau traco-geţi ionieni/dorieni.
Şi-atunci, de ce ne-am îndoi de ,,necunoaşterea" acestui
fapt de către Pythagoras?!
Se ştie, doar, că ei, dorienii traco-geţi, înfiinţaseră
colonii la Crotona, Locri, Rhegio, Syracuza, dar şi-n alte
părţi ale Siciliei şi ale Sudului Italiei, în Calabria,
concurându-i, într-un fel, pe cartaginezii care le-o luaseră
înainte, ajungând să înainteze spre mijlocul Peninsulei
Italice, la Neapole, unde construiseră cel mai mare
emporiu (depozit de mărfuri) din Italia.
Dar dacă Zamolxe l-a însoţit pe Pythagoras,
pretutindeni, la studii, în Samos, Insula Creta şi în Egipt, îl
aflăm, spuneam ceva mai înainte, chiar la Crotona, unde,
îmbăindu-se în râul Sybar (sau Sibaris, cum îl numea
Eminescu!), i se albise complet părul, din cauza apelor
sulfuroase, de care, spune Dio Cassius, se speriau şi caii,
rupând-o la fugă, atunci când beau din acel râu!
De ce merseseră acolo? Simplu! Fiindcă acolo era o
colonie doriană; acolo erau cei din neamul lor, pe care
Pythagoras voia să-i educe, dându-le legi (chiar le-a şi
făcut un Cod de legi).
După ce crotomiţii l-au alungat pe Pythagoras din
Crotona (pentru că, chipurile, corupsese ─ asemeni
108
atenianului Socrate ─ tineretul, prin acel curent pitagoreic,
bazat pe norme alimentare sănătoase, dar, se vede, de
neacceptat pentru ,,carnivorii" traco-geţi!), Pythagoras a
trebuit să se refugieze la Rhegium (azi Reggio di
Calabria), unde, se pare, erau tot dorieni, fiind nevoit să-şi
câştige existenţa ca sculptor:
,,Pythagoras a fost artistul care a executat statuia
crotoniatului (celui originar din Crotona, n.n.) Atylos. El
a dobândit la trei olimpiade succesive izbânzi la alergarea
de un stadion şi la cea numită diaulos”.
sau:
,,Alături de statuia lui Bykelas se află statuia lui
Mnaseasdin Cyrena, supranumit libianul, învingător la
proba de alergare în arme. Opera a făurit-o Pythagoras
din Rhegium, dar inscripţia de pe statuia lui Agemachos
din Cizic, cetate de pe continentul Asiei, arată că a fost
născut la Argos (care era locuit tot de traco-geţii dorieni,
n.n.)”.
Din cele expuse acum, reiese, clar, că Pythagoras
nu mai locuia la Crotona (pe când a făcut cele două
sculpturi ale atleţilor dorieni, participanţi la Jocurile
Olimpice), ci la Rhegiun; că fusese alungat de crotoniţi!
Stabilinu-e în acel port-colonie din strâmtoarea
Messina (mesehienii înşişi fiind colonişti dorieni, veniţi
din Mesinna, din Pelopones, unde, peste două secole,
aveau să se reîntoarcă, datorită unor ,,foiţe de plumb” ─
109
izbitoare asemănare cu ,,Tăbliţele de plumb de la
Sinaia!”─ aflate într-un ,,sicriaş”, pe care mesenienii îl
îngropaseră imediat ce luaseră hotărârea de a părăsi
Peloponeul, fiind alungaţi de spartani, tot din neamul
traco-get şi aceştia; deci, război fratricid! ─ ), Pythagoras,
iată, a fost tot timpul stăpânit de acea demnitate ce ţi-o dă
originea neamului din care faci parte (să nu uităm că se
născuse la Samos ─ colonie ioniană/doriană ─, iar maică-
sa era traco-getă!), iar lucrul acesta te obligă să faci ceva,
pentru eternitate, spre a-ţi cinsti înaintaşii, de care el, se
vede limpede, era mândru!
Tot din respect şi mândrie faţă de neamul mamei
sale, Pythagoras din Rhegium a mai sculptat şi un car
de bronz:
,,Există şi un car de bronz, adus prinos de către
cirenianul Cratisthenes. Pe car se află o statuie a
Victoriei şi cea a lui Cratisthenes însuşi.
Era lucru evident că acest Cratisthenes a ieşit
învingător la cursa de care. Despre el se spune că ar fi
fost fiul lui Mnaseas, alergător pe care grecii îl numeau
libianul.
Carul şi statuile au fost făurite de Pythagoras din
Rhegium”.
Tot de la Pausanias mai aflăm (e singurul, de altfel,
care ne oferă o aemenea informaţie foarte importantă!) că
vestitul matematician, filozof şi, spre bătrâneţe, mare
sculptor, a avut un singur fiu, pe nume Kapros, care a
110
moştenit virtuţile neamului bunicii sale traco-gete din
Samos, în sensul că, la Jocurile Olimpice, s-a remarcat ,
obţinând două premii, în aceeaşi zi: la trântă şi la
pancration, învingându-l, la trântă, pe premiantul
precedentei olimpiade:
,,Lângă el (lângă statuia lui Ptolemaios, fiul lui
Lagos, n.n.) se află două statui, ale lui Kapros din Eleea,
fiul lui Pythagoras, care cel dintâi a obţinut, în aceeaşi
zi, victoria la trântă şi la pancration.
În expunerea mea l-am menţionat deja pe rivalul său la
pancration, pe care l-a învins. La proba de trântă l-a
învins pe Paianios din Eleea, care câştigase premiul la
trântă la olimpiada precedentă. Acest Paianios ieşise
învingător la jocurile pythice, la proba de pugilat-copii şi
cu prilejul aceloraşi jocuri a dobândit victoria în aceeaşi
zi la proba de trântă şi la pugilat-bărbaţi. Cele două
victorii obţinute de Kapros nu au venit fără mari
strădanii şi zbucium puternic”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a VI-a, Cap. 15,6, p.p. 458-459)
Deci, oricine poate trage concluzia cât se poate de
clară că fiul lui Pythagoras moştenea, după bunica dinspre
mamă, trăsăturile fizice, remarcabile, la care făcuse
referire însuşi ,,părintele istoriei”, Herodot, atunci când a
spus despre geţi că erau cei mai viteji din tot neamul
tracilor!
Dacă ,,teorema lui Pitagora” ar putea ,,să cadă”,
ţinând cont că, în vremea în care el studia în Egipt,
egiptenii ştiau şi folosieră ,,triunghiul scalen”, ori că
111
,,tabla înmulţirii” o învăţase/o preluase de la fenicieni
(prin intermediul caldeenilor stabiliţi în Egipt, în timpul
robiei babiloniene!), iată că marea artă a sculpturii îi
aparţine în întregime, oricine, azi, putând să admire grupul
statuar al carului de bronz, cu cele două statui, aflat în
Piaţa San Marko din Veneţia. Verzimea întunecoasă a
bronzului atrage privirile, nu prin patina timpului, ci prin
forţa şi graţia pe care le degajă.
Cum va fi ajun din Olimpia Peloponesului la
Veneţia, încă n-am aflat, aşa cum, până acum (citindu-l pe
Pausanias) nu ştiam, deşi grupul statuar, acel ,,car de
bronz” îmi atrăsese privirile încă în urmă cu aproape un
deceniu când am viizitat Veneţia şi am scris o carte, în
ediţie bilingvă (româno-italiană), intitulată ,,Epistolă căte
veneţieni”.
Acel grup statuar,,car de bronz”, îl situează pe
Pythagoras pe primul loc în ierarhia scluptorilor Greciei
Antice.
Dacă el a trăit în sec. VI î.Hr. (560-500 î.Hr.), de-
abia după un secol, marele Fidias (sec. V î.Hr.) avea să ne
uimească prin sculpturile executate la Parthenon, din
porunca lui Pericle, iar celălalt ,,stâlp al sculpturii
greceşti”, Praxiteles (390-330 î.Hr.), cu mult mai târziu,
iată, chiar decât Fidias!
Lucrul acesta (al deschiderii de drum nou, în
sculptura antică grecească) cred că n-ar trebui trecut cu
vederea, fiindcă, iată, datorită lui Pythagoras arta
112
sculpturală grecească a ocupat, în antichitate, locul întâi în
Europa, aceasta fiindu-i datoare mai ales lui Pythagoras.
Dar ceea ce mi se pare destul de ciudat e faptul că, la noi,
în zona Buzăului (după cum, cred, ne-o spune N.
Densuşianu în ,,Dacia preistorică”) s-a descoperit un
asemenea car de bronz, intact! Nu e ceva exclus ca lângă
el să fi fost ataşate două perechi de cai, aşa cum vedem,
azi, în Piaţa San Marko din Veneţia.
Să fie, oare, vreo legătură între ,,sacrificiul
calului”, ,,la perşi” (cum spunea Pausanias), la caldeni, la
semiţi şi, probabil, la geto-daci?!
Greu de răspuns! Cert este că Pythagoras ştia, cu
siguranţă, că Zamolxe era de origine scitică, de vreme ce
pe tăbliţele de plumb de la Sinaia apare, spuneam,
informaţia că regele dintâi al Sarmizegetusei, Mogato, era
de origine scitică, dar şi faptul că e consemnată insula
Samos, cât şi Pythagoras, 521, probabil anul în care
acesta, la 39 de ani, revine la Sarmizegetusa, la Casa
Regală a Sciţilor, să-l ,,preia” pe Zamolxe, spre a-l duce
la studii, pregătindu-l, astfel, pentru funcţia de Mare Preot,
dar şi rege al poporului geto-dac.
Nu e ceva exclus ca între Casa Regală a
Sarmizegetusei şi tiranul Samosului să fi fost nu doar
legături de ordin economic, comercial, ci, poate, chiar de
rudenie! Acest lucru e poibil să-l aflăm, cu vremea,
aprofundând decriptarea faimoaselor ,,Tăbliţe de la
Sinaia” care, spuneam, ne surprind prin asemănarea lor cu
,,Marile mistere” ale dorienilor din Messenia
113
Peloponesului, aflate într-o urnă (raclă), care, la plecarea
silită a mesenilor în sudul Italiei (întemeind Messina), au
îngropat-o pe Muntele Ithome din Andania (în Pelopones).
Niciun alt istoric antic, grec ori latin, n-a vorbit de
acele ,,foiţe de plumb" (inscrip'ionate, desigur), în afară de
Pausanias.
Iată ce ne spune acesta:
,,Mesenienii (dorieni traco-geţi din Mesena,
Pelopones, n.n.) aveau în păstrare un lucru de taină,
care, dacă s-ar fi pierdut, urma ca Mesenia să fie
înghiţită de apă pe vecie, iar dacă ar fi fost păstrat acest
lucru, prevestirile lui Lykos, fiul lui Pandion, spuneau
că, cu timpul, messenienii îşi vor putea redobândi
cândva ţara.
Aristomenes, cunoscând oracolele, după ce s-a făcut
noapte, luă cu el acel lucru de taină şi plecă.
Ajungând la locul cel mai pustiu de pe Ithome, îi rugă şi
pe ceilalţi zei care şi până atunci veghează asupra
messenienilor, să fie paznici ai acelui obiect depus acolo,
ferindu-l să cadă în mâinile locedemonienilor
(spartanilor; şi ei tot traco-geţi, n.n.), el fiind pentru
messenieni singura nădejde de reîntoarcere în patrie”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a IV-a, Cap. 20,2, p.322)
Dacă regele messenienilor, Aristomene, a îngropat

acea raclă cu ,,foiţe de plumb”, pe care erau inscripţionate
,,marile mitere” ale dorienilor, de-abia peste aproximativ
114
300 de ani racla avea să fie scoasă la lumină de Epiteles,
după visul lui Epaminonda (general teban, 420-362 î.Hr.).
Asrfel, dorienii traco-geţi alungaţi la Messina de
azi, se reîntorceau în Peloponesul ocupat de neamul lor,
traco-get, de la pelasgii egipteni:
,,Epainonda, de altfel, nu socotea deloc un lucru
uşor o cetate capabilă să ţină piept lacedemonienilor
(spartanilor, n.n.), nici nu putea să descopere locul cel mai
potrivit pentru zidirea cetăţii, deoarece mesenienii nu
voiau să se stabilească din nou în Andania şi Oichalia,
căci cât timp locuiseră acolo, avuseseră mereu de pătimit.
Cum era nedumerit, se zice că i se arătă în vis, noaptea,
un bătrân ce semăna bine cu un hierofant (om sfânt,
mare preot, n.n.) şi care-i spuse: ,,Izbânda care
încununează pretutindeni armele tale este unul din
darurile mele, Tebane (Teba-polis în Beoţia, în Grecia
antică, n.n.), iar atunci când nu vei mai fi printre cei vii,
eu voi face ca numele tău şi gloria ta să fie nemuritoare.
Aşează din nou pe messenieni în patria şi cetăţile lor,
căci mânia ce le-o purtau Diocurii (Polux şi Castor,
fraţii Elenei din Troia şi ai Clitemnestrei ─ soţia luii
Agamemnon, pe care l-a omorât, cu Egist, amantul, la
întoarcerea lui de la Războiul Troian, n.n.) s-a potolit”.
Astfel de cuvinte i-a spus lui Epaminondas, iar lui
Epiteles, fiul lui Aishines, i-a recomandat următoarele.
Pe acest Epiteles, argienii (cei din Argos, în NE
Peloponesului, n.n.) îl aleseseră ca general şi îi dăduseră
sarcina să colonizeze iar Messena. Visul indica, deci,
115
acestui bărbat să se ducă pe muntele Ithome, în locul unde
se găsea o tisă şi un mirt şi, săpând pământul dintre ele, să
o salveze pe bătrâna care, fiind închisă într-o cutie de
aramă, suferă şi e gata să-şi dea duhul.
,,Cum s-a luminat de ziuă, Epiteles -a dus la locul
arătat, a săpat pământul şi a găsit o urnă de aramă pe
care a adus-o lui Epaminondas şi îi povesti visul avut şi-l
rugă ca, după ce va da la o parte copacul de pe urnă, să
oberve ce conţine. Epaminondas aduse sacrificii zeilor,
apoi se rugă celui ce i se arătase în vis şi deschise urna:
în ea găsi plumb tras în foiţe foarte subţiri, care se rulau
asemenea foilor unei cărţi. Pe ele erau însemnate
misterele Marilor Zeiţe.
Acesta era tocmai obiectul depus de către Aristomenes.
Se spune că bătrânul care s-a arătat în vis lui Epiteles şi
lui Epaminondas, era kaukon, cel care venise de la
Atena în Andania la fiica lui Triopas, Messena”.
(Pausanias –Op. cit., Cartea a IV-a, Cap. 26, 5 şi 6, p.p. 334-335)
Dar, oare, pe Arcul de Triumf al lui Traian, de la
Roma (înălţat după cucerirea Daciei), nu scria de Muntele
Kaucas şi de ,,flumen Alutus”? Nu kauconi trebuie să se
fi numit, aşadar, locuitorii din zona Muntelui Kaucas?
Deci, Kaukon ─ bătrânul ce i s-a arătat în vis lui
Epiteles, acel ,,hierofant” (om sfânt!) nu era, poate, chiar
Zamolxe, căruia arcadienii (după spusele lui Pauanias),
preoţii acestora ,,jertfiră Marilor Zeiţe şi lui Kaukon”?!
(Cartea a IV-a, Cap. 27, 4, p. 336).
116
Nu e exclus ca Zamolxe ă fi purtat cognomnul,
simplu, de KAUKON, ca ,,hierofantul” spaţiului traco-get
al Eladei, de vreme ce Dio Cassius ne spune, clar, că
Zamolxe locuia în Muntele Sfânt Kogaion, sau KOZEN
(Cozien, Cozia), după cum apare consemnat acest lucru în
primele ,,Tăbliţe de plumb de la Sinaia”, care, în mod
cert, au fost turnate aici, în Kogaionul getic, chiar dacă, la
Sarmizegetua, era capitala economică şi Casa Regală a
sciţilor ce-o întemeiaseră şi care şi-au pus amprenta
,,livrescă”chiar şi pe acele tăbliţe, unde întâlnim nu doar
litere greceşti, dar şi sanscrite!
Am insistat asupra acestui aspect, pentru a-mi
exprima opinia legată de populaţia pregeto-dacă; de
strămoşii primordiali ai acestui spaţiu carpato-ponto-
danubian, şi anume: eu cred că, atunci, prin secolul XIX-
XVIII î.Hr. (când acest spaţiu a fost invadat de pelasgii
conduşi de regele lor, Sesostris III) s-au petrecut lucruri
care au vânzolit lumea de atunci.
Pe de o parte, tribul iranian al ,,sacilor” (unul din cele
patru triburi: perşii, mezii, sacii şi parţii) s-a îndreptat
(cum ne spune Prof. univ. dr. Em. Vasilescu, în ,,Istoria
Religiilor“ ) spre Apus, adică înspre Nordul Pontului
Euxin, ajungând în interiorul Arcului Carpatic.
În exodul lor spre vest, antrenaseră, ca un tăvălug,
şi seminţiile scitice, sarmate, alane şi roxolane (cu toate
trăgându-se, de altfel, din indo-iranieni!), iar aici
întâlniseră un amestec de ,autohtoni” ─ kaukoni ─ şi de
pelasgi egipteni, rămaşi după ocuparea kaukonilor de
Sesostris III.
117
Bănuiesc aceasta, ţinând cont că invazia pelasgă
egipteană a fost, atunci, atât de vastă, încât a ocupat şi
vechea Colchidă (Gruzia de azi), lăsând acolo numeroase
trupe.
De altfel, oricine poate vedea cu ochiul liber
izbitoarea aemănare a georgienilor de azi cu a egiptenilor!
Şi-atunci, cucerind tot acest spaţiu, e logic să credem că
invazia pelasgă egipteană n-a fost o simplă incursiune
militară, ci cu mult mai mult: o adevărată maree, care s-a
revărsat peste acei kaukoni!
Iată, aşadar, că strămoşii noştri primordiali au fost
supuşi unei duble invazii: cea egipteană, urmată de cea
scitică!
A fost, atunci, cea mai mare migraţie din istoria
întregii omeniri! Evident, că ea urma să aibă repercursiuni,
şi chiar a avut, în sensul că, se vede, migraţia scitică (de
origine nord-iraniană) a fost mai puternică, de vreme ce
acele patru triburi ,,helene” (ionienii, dorienii, aheenii şi
eolienii) au fost nevoite să se retragă spre părţile
meridionale, adică spre Grecia de azi şi spre puzderia de
insule din Marea Egee, unde, câteva secole mai târziu,
aveau să se reverse şi sciţii geto-daci!
Din această vânzoleală de seminţii, de pofte, de ură
chiar, s-a impus, însă, o limbă, cea traco-getă, şi asta, pe
un teritoriu imens: din Carpaţi până în Megara/Bizantion
(şi chiar în NV Asiei Mici), dar şi-n Sicilia şi sudul Italiei,
aşa încât nu e de mirare de ce Zamolxe şi Pythagoras
vorbeau aceeaşi limbă veche, ,,koine”, sau, mai simplu,
118
traco-getă, limba ce o vorbea însuşi Strabon, care a
afirmat că fondatorul Syracuzei a fost Archias, iar de aici
a derivat, probabil (ca divinitate siciliană) Archegetul!
Adăugarea originii, ,,getul” numelui fondatorului este
cred, un argument în plus că acei dorieni ce coborâseră din
Carpaţi (din ,,spaţiul hiperboreic") nu puteau fi decât cei
din neamul din care se trăgea Orfeu ─ din traco-geţi, cei
ce venerau ,,marile zeităţi”: Demetra, Hermes, Apollon
Karneios, Hagna (zeiţă), iar aceste zeităţi nu este exclus să
fi fost unele şi aceleaşi cu kabirii ─ al căror cult fusese
iniţiat de Orfeu ─, dar şi cu ,,serbările de la Eleuisis”,
adică exact din locul de unde acel KAUKON venise să
iniţieze respectivele serbări şi-n Ardania, în Pelopones!
Dar invazia doriană, traco-getă din Carpaţi spre
Grecia n-a fost, poate, chiar în sec. XIX-XVIII î.Hr., ci
,,ceva” mai târziu: cam cu un secol înainte de începerea
Războiului Troian, acesta, fiind, probabil, ,,primul val”,
iar al doilea, în sec. XII-VIII, când au şi apărut primele
temple închinate lui Apollon, în Grecia!
Dar de unde veniseră acestea, de vreme ce sciţii
nord-iranieni venerau Soarele (ca zeitate supremă), ci nu
,,marile zeiţe”?!
Nu cumva odată cu părăsirea Arcului Carpatic de
către kaukonii băştinaşi, primordiali, locul lor (fiind
alungaţi de sciţi) să fi fost pustiit, încercându-se, astfel, să
se şteargă orice amintire a stăpânilor de drept, ca fiind cei
dintâi lăsaţi de Dunezeu, să fi fost luat de acei geto-daci ce
venerau, evident, Soarele, aşa cum s-a putut vedea şi-n
119
timpul Diktatului de la Viena, când ungurii i-au văzut pe
moţi în vârful Muntelui Găina, cu braţele ridicate spre cer,
cântându-i imnuri de slavă Soarelui?
Ei, aceşti geto-daci, de origine nord-iraniană, sunt,
poate, cei care au acoperit cu pământ toate măreţele
temple ale zeităţilor mari, descoperite tecent la
Vârtoapele, la 22 km de vechea Sarmizegetusa?!
Că le-au îngropat în pământ spune limpede că ei,
geto-dacii, aveau o religie monoteistă, iar ,,băştinaşii”
kaukoni erau politeişti!
Fiind alungaţi înspre părţile meridionale, dincolo de
Dunăre, nu ele, ,,triburile helene”, am dus şi politeismul
pe care-l promovaseră de la facerea lumii şi a lor până la
venirea seminţiilor scitice?!
De ar fi fost şi ei, sciţii geto-daci, politeişti, cu
siguranţă că ar fi preluat cel puţin câteva zeităţi autohtone,
dar lucrul acesta nu s-a întâmplat.
Cum nicio altă naţie, în afară de cea a lumii antice
greceşti, n-a mai venerat atâtea zeităţi, de ce n-am crede,
atunci, că ele, ,,marile zeităţi”, au fost aduse în Grecia de
kaukoni, de dorieni, ci foarte puţine de pelasgii
Egiptului?!
Primele migraţii doriene (din sec XII-XI î.Hr.) au
fost în Epir şi-n Etolia, ca să continue cu Peloponesul,
unde (în 468 î.Hr.) arhitectul Libon, a ridicat Templul lui
Zeus din Olympia; cu câteva secole mai înainte fuseseră
născocite Olimpiadele. Şi tot ei, dorienii carpatini, au fost
120
primii fondatori ai şcolii de poezie de la Dolos, avându-l,
ca întemeietor, pe Olen.
Să mai amintim de Sapho, de Musaios, de Abaris,
de Pindar, Theocrit, Arhimede, care şi-au impus dialectul
doric nu doar în Pelopones şi-n Italia de sud (la Crotona,
Rhegio, Locri), dar şi-n Creta (de unde erau bunica şi
unchiul dinspre mamă ai lui Strabon!), cât şi-n SV şi NV
Asiei Mici!
Şi-atunci, văzând că marile tempple din vechea
Dacie (cele de la Vârtoapele, jud. Alba), descoperite
recent, prin satelit, de ruşi, au fost acoperite cu 5-6 m de
pământ, e logic să deducem că acest lucru nu putea fi făcut
decât de ,,ocupant”, respectiv de geto-dacii de sorginte
nord-iraniană!
Este, totuşi, de apreciat că toate acele măreţe şi
excepţionale temple n-au fost distruse, ci doar acoperite cu
pământ, ceea ce denotă că geto-dacii aveau şi ei respectul
cuvenit ,,marilor zeităţi” de care, iată, se pare că se
temeau.
Faptul că Pythagoras rămâne în istoria culturii
universale nu doar ca matematician, legiuitor şi filosof, ci şi
ca sculptor (cu un secol mai înainte de Fidias!), cred că putem
conchide că, mai degrabă, el a fost, ,,deschizătorul de
drumuri” în sculptura monumentală a lumii antice greceşti!
Şi, după cum spuneam ceva mai înainte că, dacă ,,teorema
lui Pitagora” cade, ea fiind preluată de la egipteni; la fel
şi ,,tabla înmulţirii”, preluată de la fenicienii stabiliţi în
Teba (,,capitala teologică a lumii antice”!) Egiptului,
121
faptul că, la Rhegio, în sudul Italiei, el a conceput acea
capodoperă ─ singura, de altfel, care ne-a rămas, ca prin
minune, de la el, iar azi poate fi admirată în toată
splendoarea ei ,,verde” la Veneţia, în Piaţa San Marko,
spre răsărit ─ denotă fără putinţă de tăgadă că, într-adevăr,
Pythagoras este şi, sper, va rămâne cel mai de seamă
culptor al sec. al VI-lea î.Hr., lăsând posterităţii, pentru
totdeauna, faima marilor sculptori coborâţi din Carpaţi,
fiindcă mama sa era de origine doriană.
Cum vremuri curg şi curge-vor întruna,
Despre Carpaţi, spre Pelops şi Corint,
Vor tremura în noapte, stele, Luna
şi roua, peste ierburi de argint!
Că geto-daci ori kaukoni noi fi-vom,

adânce rădăcini aici ne leagă;
şi-n gândul fiecăruia, mulcom,
noi ne păstrăm istoria întreagă!
George Voica,
Surpate, 13 noiembrie 2018
122
Stindardul dacic – blazonul unui neam eroic
Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.

(Lucan – Farsalia, II, 75)
Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica

stindardului dacic – reprezentat prin capul de lup şi,-n
prelungirea acestuia, trupul fluturând al unui balaur −,
cred că este absolut necesar să coborâm adânc în istoria
antică, şi mult mai eparte de ea, pentru că, altminteri, nu
vom putea nicicum să facem anumite conexiuni între
vestitul steag de luptă şi provenienţa sa.
Tocmai de aceea am găsit de cuviinţă să abordăm
contextual zoomorfismul lup-şarpe/balaur/dragon, făcând
o ,,joncţiune” cu cele mai importante informaţii ale
istoricilor antici greci, în special, dar şi latini, referitoare la
rădăcinile neamului acestuia, informaţii pe care le-am
regăsit (e drept, trunchiate!), prin preluare, atât la
cronicarii moldoveni, dar şi la cei munteni.
Întrucât Homer, în ,,Iliada”, vorbeşte despre
ajutoarele militare pe care peucinii (cei din zona Insulei
Peuke/Leuke – Insula Albă sau Insula Şerpilor, respectiv
Basarabia şi Dobrogea de azi) – şi ciconii/kaukonii (cei
din Munţii Caucasus/Cozia/Muntele Sacru al dacilor, din
nordul Olteniei, respectiv geţii nord-dunăreni) le-au dat
troienilor în războiul Troiei, din 1132 î.Hr., avem toate
123
motivele să credem că, într-adevăr, atât peucinii cât şi
cauconii/cioconii erau din acelaşi mare neam al geţilor.
Astfel, ştiind că dacii (geto-dacii) erau, după cum spunea
Herodot, ,,cei mai viteji şi mai drepţi” dintre toţi din
marele neam al tracilor (al doilea după indieni) şi cum
geţii se-ntindeau din vechea Colchidă/Media/Gruzia de azi
(messageţii), până la Tyras/Nistru/Basarabia (tyrageţii), la
Tisa (tisageţii); apoi, geţii nord-dunăreni (între Carpaţi şi
Dunăre), iar geţii sud-dunăreni, până-n Thessalia
(tessageţii), avem, de acum, convingerea că numele de
,,geţi” încorpora o dublă origine semantică.
Dacă pornim de la ,,Bhagavad gita” – numele unui
foarte însemnat şi cunoscut poem filosofic indian (gita –
cântec, n.n.), acesta face parte din epopeea
,,Mahabharata”, despre acest lucru vorbindu-se şi-n
cealaltă mare epopee vedică, ,,Ramayana”, a lui Valmiki,
la p.p. 286 şi 296, vol. II, unde se specifică:
,,Sri Krishna – a opta încarnare a lui Vishnu; lui i
se datoreşte ,,Bhagavad gita”, adică ,,Poemul filosofic”
(,,gita” denumind, clar, poeţii/cântăreţii, neavând nicicum
o conotaţie peiorativă, ci din contră! n.n.).
(Valmiki – Ramayana, Editura Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti, 1968)
Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi

lingvist Rhode, care, vorbind de arieni, aflaţi în partea de
răsărit a Mării Caspice, respectiv între fluviile Sîrdaria şi
Amudaria (care se varsă în Lacul Aral), în nordul
124
Podişului Iranian, spre zona Munţilor Hymalaia, susţine că
denumirea locuitorilor de acolo, ye ta, printr-o uşoară
alterare fonetică a dus la denumirea de ,,geta”, respectiv
,,geţi”.
Aceştia, la fel ca un popor învecinat, usunii, erau ,,cu
ochii albaştri şi cu părul blond” sau roşu.
Astfel, susţinându-l pe Rhode, Gr. Tocilescu ne spune cât
se poate de limpede:
,,Se crede că aceştia (ye ta, n.n.) ar fi ultimul rest
de origine indo-europeană, ba încă priviră (văzură, n.n.)
în ei: pe moşii Goţilor, pe Geţi, al căror nume îl regăsiră
în Justi sau Yeta”.
(Gr. Tocilescu – Dacia înainte de romani, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980, Cea mei veche populaţie a Daciei
şi descoperirile arheologice şi preistorice, Partea a II-a, Cap. I,
1, p.p. 105-106)
Dar, oare, ,,moşii Goţilor”/Geţilor nu erau şi moşii

dahilor/dacilor/sailor sau sacilor – trib nord-iranian, pornit
din zona de azi a Daghestanului, de unde porniseră şi
arienii, care erau, se pare, o ramură a aceluiaşi neam, după
cum putem deduce de la generalul roman Annianus
Marcellinus (330-400 d. Hr.), ultimul mare istoric latin, de
origine greacă?
Iată ce zice acesta despre arienii care locuiau tot în
arealul estic al Mării Caspice:
,,La nord de seri (chinezi, n.n.) trăiesc arianii, al
căror teritoriu este udat de râul Arias (de unde li se trage
125
şi numele. De altminteri, ,,aryas”, la persani, mai
înseamnă şi ,,nobili”, fiindcă aceştia erau blonzi şi cu
ochii albaştri.
Dar, oare, nu aşa erau şi dacii?! n.n.), prielnic navigaţiei
şi formând un lac mare cu acelaşi nume (probabil că
Ammianus Marcellinus voia să spună că era vorba de
Lacul Aral! Nu e exclus acest lucru, deoarece istoricii
antici – chiar din sec. IV d. Hr. – încă nu aveau informaţii
exacte, în cazul toponimiei, de exemplu, metateza
,,funcţionând” destul de abrupt! n.n.).
În Asia sunt mai multe oraşe, între care foarte cunoscute
se citează Vitaxa, Sarmatina, Sotira, Nisibis şi Alexandria
(înfiinţată de Alexandru Macedon, probabil, n.n.), de unde
până la Marea Caspică distanţa pentru navigator este de
o mie cinci sute de stadii (aproximativ 335 km. n.n.)”.
(Ammianus Marcellinus – Istorie Romană, Întreprinderea
Poligrafică Cluj-Napoca, 1982, Cartea XXIII, Cap. 69, p. 348)
Dar tot acelaşi istoric antic latin este cel care ne

vorbeşte despre neamul ,,sacilor” (dacilor sau dahilor,
despre care spuneam că erau localizaţi de cronicarii
moldoveni şi munteni la răsărit de Marea Caspică)
,,oameni aspri, trăind în locuri aride”, având ca
îneletnicire de bază creşterea animalelor.
Erau, însă, la fel ca dacii: foarte viteji în lupte şi
netemători de moarte, lucru ce-l va face, mai târziu, pe
Împ. Traian să exclame cu uimire: ,,Un asemenea popor
126
(se referea la daci, n.n.) e greu de învins, de vreme ce ei n-
au teamă deloc de moarte!...”.
Vom vedea, însă, că această atitudine şi pornire
războinică provenea din crezul lor în Divinitatea Supremă,
în Soare, pe care aveau să-l asocieze cu Apolo, atât în
Geto-Dacia, cât şi în întregul spaţiu/areal locuit de acest
mare neam al geţilor, aşa încât înclin să cred – asemeni lui
Gr. Tocilescu – că teoria lui Rhode e perfect plauzibilă,
căci iată ce ni se spune referitor la vitejia dahilor/dacilor,
iar lucrul acesta ne aminteşte de afirmaţiile făcute în mod
corect de Herodot, la adresa strămoşilor noştri:
,,În apropierea acestor regiuni sunt dahii
(populaţie din răsăritul Mării Caspice, din Daghestanul de
azi, care, vom vedea în curând, corespund întocmai – din
punct de vedere al aşezării lor geografice – cu ,,sacii”,
fiind vorba, aproape sigur, de unul şi acelaşi neam, n.n.),
cei mai războinici dintre toate popoarele (exact ce spunea
Herodot despre daci, n.n.), chalybii (de aici, probabil
,,cabirii”, respectiv ,,misterele kabirilor” /kabire, iniţiate
de Orfeu, despre care ştim sigur că a fost –înainte de
Homer! – primul mare poet şi profet traco-get!!
Aşadar, nu credem că e întâmplător faptul că Orfeu era
traco-get! Cu siguranţă că el provenea din acel neam al
,,dahilor” şi al ,,chalybilor”, n.n.), primii care au
descoperit fierul şi l-au întrebuinţat”.
(Ammianus Marcellinus – Istorie Romană, Cartea
XXII, Cap. 7, 21, p.p. 299-300)
127
Că Ammianus Marcellinus e posibil să confunde
,,dahii” cu ,,sacii”, nu e ceva exclus, dar din descrierea ce
le-o face ,,sacilor” (dacilor, n.n.) am putea deduce că
aceste două seminţii făceau parte din acelaşi neam;
locuiau în acelaşi spaţiu arid, dintre Sîrdaria şi Amudaria;
aveau aceeaşi credinţă, acelaşi cult solar şi aceeaşi
conştiinţă a metempsihozei şi a eternităţii sufletului uman,
chiar dacă modul lor de viaţă era aproape opus, aceasta
datorându-se, în mod exclusiv, nerodniciei terenului,
formaţiunii acestuia şi, evident, climei, încât nici vorbă nu
poate fi că între ,,dahi” şi ,,saci” e o diferenţă de aplecare
spre cultură, spre civilizaţie!
Pur şi simplu, în urmă cu 2-3 milenii, oamenii erau
preocupaţi în mod expres de traiul zilnic, mulţumindu-se
cu puţin.
Acest mod de viaţă denotă, însă, nu primitivism
gregar (deşi e impropriu zis!), ci, pur şi simplu, un mod de
viaţă, pe care-l vom regăsi la romani sub sintagma ,,media
aurita”, adică acea ,,calea de mijloc”.
Nu cred că e bine să privim anumite popoare cu o
superioritate absurdă, cu aroganţă, fiindcă, spre a înţelege
mai bine felul de a fi al unui popor, trebuie să i te
integrezi; să-l pătrunzi sufleteşte; să-l înţelegi, deşi, pentru
unii, toate acestea par chestiuni moralizatoare!
Dar, revenind la subiect, iată ce spunea acelaşi
istoric antic latin, Ammianus Marcellinus:
,,Vecini cu sagadienii sunt sacii, neam înapoiat,
pentru că locuiesc în ţinuturi aride, proprii numai pentru
128
creşterea vitelor (Dar, oare, dacii nu erau tot mari crescători de
vire şi de oi, în special? n.n.) şi de aceea fără oraşe (La fel şi
dacii! La venirea Împ. Traian în Dacia, în afară de
Sarmizegetusa mai erau doar câteva orăşele. Vezi Columna lui
Traian, unde, pe metope, sculptate în marmură, apar căscioare
din lemn, garduri de nuiele, scuturi din răchită etc.! n.n.).
În aceste ţinuturi se află munţii Ascanimia şi Comedus,
în apropierea cărora este o localitate numită Turnul de piatră
(Vezi Turnul de piatră al fecioarelor, de la Baku, din
Azerbaidjan, la Marea Caspică! n.n.), de unde începe un drum
foarte lung până la seri (chinezi, n.n.), folosit de negustori
pentru transportul de mărfuri”.
XXIII, Cap. 6, 60, p.347)
Dar la nord de seri (de chinezi) nu ne-a spus acelaşi

istoric că locuiau şi arienii?
Ba da, iar de aici, fireşte, tragem concluzia că, într-adevăr,
geţii erau confundaţi, adeseori, pe nedrept, cu goţii
(strămoşii arienilor), când, de fapt, atât unii cât şi ceilalţi
aveau ca strămoşi pe acei saci/dahi, aceştia fiind, cu toţii,
blonzi, cu ochii albaştri, care, înmulţindu-se, au profitat de
îmbunătăţirea climei de după diluviu şi s-au revărsat,
împreună cu turmele de vite şi de oi, în special, spre
spaţiul european, oprindu-se, pentru două-trei secole, în
Basarabia de azi şi ocupând, mai apoi, zona Carpaţilor.
Susţinem acest lucru, pornind de la civilizaţia
olăritului, a ceramicii din zona Petreni (din Basarabia), de
unde această formidabilă cultură s-a revărsat până în
129
Argolida (la Micene) şi lângă Parthenon, la Atena, şi, mai
departe, la Cnossos, în Insula Creta, a lui Minos, unde s-a
găsit această ceramică de mare fineţe artistică ─ denotând
un înalt grad de civilizaţie rurală! ─, provenind de la
aceşti geţi/goţi sau dahi/saci/daci şi arieni, ale căror
rădăcini erau între fluviile Sîrdaria şi Amudaria, aproape
de Lacul Aral, în nordul Iranului!
De altminteri, înseşi numele unor oraşe ale arienilor
(Vitaxa, Sarmatina, Sotira), amintite de Ammianus
Marcellinus, sunt de origine sanscrită, ştiut fiind faptul că
iranienii erau fraţi buni cu indienii!
Aceasta dovedeşte încă o dată (dacă mai era nevoie) că
geto-dacii şi arienii (germanii) sunt de origine nord-
iraniană!
Deci, de acolo, din nord-vestul Iranului au venit
strămoşii noştri, oprindu-se aici, în Carpaţi, unde s-au
ocupat, în continuare, tot de creşterea vitelor şi a oilor.
Că, mai târziu, cealaltă ramură nord-iraniană a
dacilor, adică arienii, s-au revărsat, din Basarabia de azi
(unde a mai rămas o parte din ei, sub denumirea de
bastarni şi roxolani!) spre NV, ajungând până la Marea
Baltică, în special în Norvegia de azi (din ei trăgându-se
vikingii, cei blonzi-roşcaţi, cu ochii albaştri, ,,spaima
mărilor”!), ne-o spune chiar istoricul şi preotul lui Apolo,
Plutarh, în opera sa, ,,Oameni iluştri ai Romei Antice”.
Tot el este şi cel care, într-o altă operă, ,,Despre oracolele
delfice”, ne dă preţioase informaţii despre credinţa acelor
nordici, deja, arieni, încât vom vedea (bazându-ne,
evident, pe citate!) că acel cult solar/apolinic, specific atât
daciloe cât şi arienilor, vorbeşte, de fapt, nu doar despre o
130
religie comună (la început, desigur!), dar mai ales despre o
origine comună, lucru ce nu cred că poate fi contestat,
deoarece ,,semnele teosofiei nord-iraniene” vorbesc de la
sine, spunându-ne, clar, că rădăcinile acolo ne sunt!
Aşadar, de la Tyras/Nistru, din Basarabia de azi
(unde se opriseră o vreme, întemeind o splendidă şi
originală civilizaţie rurală, o strălucită civilizaţie a
ceramicii!), arienii porniseră spre Marea Baltică şi, fiind,
asemeni ,,dahilor”, extrem de războinici, dar având şi un
,,indice demografic” de invidiat, nemaiîncăpându-i
regiunea Balticii, s-au revărsat înspre zona meridională, în
special spre Roma ─ ,,capitala lumii antice”!
Iată ce ne spune Plutarh (c.46-120 d.Hr., istoric şi
filosof grec, preot la Delfi, în Grecia Centrală ─ unde era
vestitul templu al lui Apolo, încă din sec. VIII, î.Hr.)
despre acei ,,barbari” arieni, cimbri, ,,un npopor de
oameni severi, sălbatici şi foarte curajoşi”, asemeni, iată,
,,dahilor”/dacilor:
,,Abia s-a aflat la Roma despre arestarea lui
Iugurtha (rege al Numidiei, 118-105 î. Hr., învins de
Marius; Iugurtha a murit, captiv, la Roma, n.n.), că a şi
sosit o altă veste, precum că la hotarele de nord (ale
Italiei, n.n.) au apărut cimbrii, nişte triburi germanice
(ariene, n.n.).
Era o hoardă uriaşă, care se pornise de la Marea Baltică
spre sud, în căutare de noi pământuri.
Cimbrii locuiau în harabale (căruţe, n.n.) cu
coviltir de piele, în care îşi ţineau calabalâcul şi familia,
folosindu-le, în timpul luptelor, ca adăpost.
131
Locuitorii din sud se uitau cu uimire la aceşti bărbaţi
înalţi şi chipeşi, cu părul blond şi ochii albaştri, la
femeile lor voinice şi bine făcute.
În bătălie, cimbrii purtau coifuri de aramă şi erau
înarmaţi cu săbii lungi (La fel apar roxolanii şi bastarnii
pe metopele de la Adamclisi, de la Tropaeum Traiani,
când, la îndemnul lui Decebal, luptaseră alături de geţii
sud-dunăreni din Scythia Minor împotriva romanilor, în
primul război dacic, 101-102 d.Hr. La fel erau şi ,,tracii”
─ respectiv mercenarii bastarni ─ care l-au ajutat pe
Perseus, regele Macedoniei, în lupta de la Pydna, din 22
iunie 168 î.Hr., când Macedonia a devenit provincie
romană, ceea ce denotă că e vorba, într-adevăr, de
mercenari arieni, fiindcă aveau exact aceleaşi arme! n.n.),
suliţe şi scuturi (Se ştie că nord-iranienii erau foarte
pricepuţi în confecţionarea uneltelor, armelor şi obiectelor
de aramă, n.n.).
Una din metodele preferate de luptă era falanga
strânsă, alcătuită dintr-un număr egal de şiruri în lăţimea
şi în adâncimea frontului.
Oştenii din primele rânduri erau legaţi unul de
altul cu lănţişoare sau funii, trecute prin cingătorile lor
metalice.
Dintr-un asemenea şir, legat cu un singur lanţ, era
imposibil să evadezi ori să te retragi.
Aveau şi cavalerie, dar mai slabă decât a
romanilor, atât prin capacitatea de luptă, cât şi ca număr.
Cibrii erau un popor de oameni severi, sălbatici şi
foarte curajoşi. De obicei, conveneau cu duşmanul la ce
132
dată şi în ce loc să lupte, iar înainte de a începe, chemau
la luptă în doi pe cei mai voinici ostaşi din ambele părţi.
Tot înainte de bătălie îşi demonstrau în diverse moduri
dispreţul faţă de vrăjmaş şi făceau un zgomot straşnic:
bărbaţii umpleau cuprinsul cu strigăte de luptă, iar
femeile şi copiii loveau în coviltirele de piele întinsă ale
carelor.
Cimbrii luptau vitejeşte, deoarece credeau că
moartea pe câmpul de bătălie este fapta cea mai de
seamă a unui om liber (Dar, oare, verişorii lor,
dahii/dacii/sacii dintre fluviile Sîrdaria şi Amadaria, de la
Lacul Aral, nu erau la fel? Nu zisese Herodot că ,,dacii
erau cei mai viteji dintre traci? n.n.).
În schimb, după victorie se răfuiau îngrozitor cu
cei învinşi. Uneori dădeau zeilor întreaga pradă de război
şi, în asemenea cazuri, măcelăreau după luptă tot ce
aparţinea duşmanului, până şi caii; pe duşmanii prinşi îi
spânzurau pe loc sau îi lăsau în viaţă numai pentru a-i
jertfi zeilor.
Cimbrii îşi alegeau căpeteniile dintre ostaşii cei
mai viteji”.
(Plutarh ─ Oameni iluştri ai Romei Antice,
Editura Cartier, ediţia a II-a, 2004, Bucureşti. Marius, p.p.
169-170)
Şi,-ntr-adevăr, pe aceşti neînfricaţi răboinici arieni,
pe cimbri, nu i-a învins decât tot unul din neamul lor,
traco-get, generalul roman Marius Caius (155-86 d. Hr.),
care se trăgea din troienii refugiaţi în Italia, după Războiul
Troiei, la care, spuneam, au luptat (de partea Troiei) şi
traco-geţii peucini din Basarabia şi Dobrogea de azi, dar şi
133
ciconii/kaukonii ─ cei din Nordul Olteniei de azi ─, după
cum spunea însuşi Homer, în ,,Iliada”.
Acest brav general i-a învins, de altminteri, nu doar pe
cimbrii şi pe fraţii lor, pe teutoni, dar şi pe vestitul
Iugurtha, regele Numidiei, în războiul din Africa, din 111-
105 î. Hr., iar lucrul acesta s-a datorat în mod exclusiv
reformei militare pe care el a făcut-o, înzestrând armata
romană cu soldaţi de profesie, lucru pe care, iată, de-abia
azi (după 2100 de ani!) l-am realizat şi noi!
Şi-atunci, să ne mai mirăm cât de mică-i lumea; cât de
aproape ni se par lucrurile de baştină ale strămoşilor
noştri; cât de subţire e timpul; cât de neschimbător ne e
ADN-ul acesta războinic, vrăjmăşesc, nestăpânit, ori de ce
cultul solar îl regăsim la romani (Sol invictus!), curgând
din troieni, iar aceştia, dinspe părţile noastre, şi, mai
adânc, dinspre-ndepărtatul nord-iranian, unde Soarelui
(respectiv lui Apolo, mai apoi) i se jertfea, anual, cel mai
frumos cal, aşa cum acest motiv apare şi pe Tăbliţele de la
Tărtăria?!
Totul, iată, porneşte de acolo, dinspre Pamir şi
Altai, cu reverberaţii, evident, sumeriene, însăşi oraşul Ur
din sudul Mesopotamiei (de unde Patriarhul Avram a
plecat spre Ţara Canaanului), fiind tot oraş persan, aşa
încât vedem prea bine că toate seminţiile lumii acolo îşi au
leagănul.
Iată ce ne spune despre Ur acelaşi istoric antic
latin, Ammianus Marcellinus:
,,... Cassianus, comandantul Mesopotamiei, şi
tribunul Mauricius, trimis în acest scop, au venit la
castelul persan Ur (Deci, era o reşedinţă a unui fost
134
împărat babilonian, n.n.) cu alimentele economisite de
armata rămasă cu Procopius şi Sebastianus”.
XXIV, Cap. 7,7 , p.398)
Dar, oare, primul Patriarh al eveilor, Avraam nu se

pornise ,,împins, parcă, de cineva” (de Divinitate,
evident!) tot de acolo, din Ur, după cum ni se spune şi-n
Biblie?
De ce Biblia nu ne spune, însă, că Avraam era persan, nici
că putem înţelege, deşi iată ce aflăm:
,,Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui
Haran, fiul fiului său, şi pe Sara, noru-sa, nevasta fiului
său Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Haldea (din
sudul Mesopotamiei, din regatul babilonian; din ţara
caldeenilor, mai precis, n.n.) ca să ajungă în ţara
Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo”,
(Biblia ─ Genesa. Strămoşii Poporului Israel. Familia
lui Terah, Cap. 11, 31)
Pornind de aici, cred că ar fi bine, totuşi, să-i dăm

dreptate reputatului istoric şi teolog Giovanni Filoramo,
care, în ,,Manualul de istorie a religiilor”, ne spune clar
că, pentru prima dată, Divinitatea a coborât la Kish şi la
Enridu, adică exact în spaţiul menţionat mai sus!
În ceea ce ne priveşte pe noi, în mod cu totul şi cu
totul personal, vin cu remarca, poate, rizibilă în viziunea
majorităţii istoricilor că, de fapt, că locuitorii primordiali
135
ai acestui spaţiu sacru, care vieţuiau aici înainte de potop,
au fost kaukonii (vorbitori ai limbii koine).
Conduşi de Deucalion (din care tradiţia milenară păstrează
în memoria sa colectivă, numele popular de Caloian),
acesta, se pare, a ajuns în Grecia, iar mitologia greacă a
consemnat acest lucru, localizându-l în Olimp!
Mitul Caloianul ,,evocă” plecarea acestuia pe Dunăre
(obiceiul trimiterii, pe fluviu, a unor bărcuţe, cu lumânări
aprinse ─ semn clar că au plecat noaptea, sub mantia
întunericului ─ se mai păstrează şi azi în judeţul
Teleorman, mai ales în satele de la Dunăre) şi ajungând în
Tracia s-au oprit în mijlocul Greciei, ei fiind, de fapt, acei
vechi kaukoni din care aveau să înflorească artele,
filosofia elenă!
E drept că ,,părinţii noştri biologici” sunt geto-
dacii, despre care am spus cu cine erau înrudiţi şi de unde
au venit, dar, repet, adevăraţi ,,descălecători primordiali”
(de unde vor fi venit ei înainte de potop?!!) au fost
kaukonii, adică locuitorii Muntelui Sacru Caucasus, care,
mai târziu, va fi numit de greci Kogaion!
Din acel kaukon, numit Deucalion
(Deus+Calos+Ion : Ion, zeul cel frumos!!) s-a născut
Hellen, care este tatăl triburilor helene, triburi ce au
întemeiat cultura şi civilizaţia vechii Elade şi, implicit, a
întregii Europe.
Acele patru triburi coborâte din Carpaţi şi Basarabia de
azi, în Grecia, sunt: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii.
Aşadar, înainte de Potop, în acest spaţiu, carpato-
danubiano-pontic, a fost cea mai strălucită civilizaţie a
lumii.
136
Şi-atunci, să ne mai mirăm de ce în peşterile din România
s-au găsit atât obiecte şi unelte de piatră, dar şi de aur, iar
pe fundul Mării Negre (în apele teritoriale ale Bulgariei),
piese de aur, care nu puteau aparţine decât unei
supercivilizaţii, care avea o tehnică extrem de avansată?!
Astfel, înclinăm să credem că fundul Mării Negre de
dinainte de Potop a fost adevărata ,,axa mundi”, după cum
susţin, în prezent, cu uimire, cei de la NASA, care au făcut
aceste descoperiri senzaţionale în spaţiul marin bulgăresc,
care şi el avea, mai târziu, să aparţină marelui neam al
traco-geţilor, pe care, iată, aveau să-l moştenească de la
kaukonii şi peucinii amintiţi şi de Homer în ,,Iliada”, dar
şi de Strabon şi Thucydide, care, la rându-le, cu toţii, erau
vorbitori de limbi koine, după cum au şi mărturisit-o
ultimii doi menţionaţi!
Şi, totuşi, este extrem de interesant faptul că atât
geto-dacii, cât şi kaukonii/cioconii/cicii şi peucinii erau
adepţii cultului solar şi al nemuririi sufletului, credinţă ce
stăpânea din nordul Iranului până-n Carpaţi ─ Dunăre ─
Tracia şi până la Troia, ceea ce denotă că şi unii, şi alţii,
promovând aceeaşi religie, aveau o descendenţă comună:
cea divină!
De fapt, tot arealul menţionat mai sus era ocupat
de seminţii nord-iraniene, care, surprinzător, se
amestecaseră, totuşi, cu indigenii intre Carpaţi ─ Dunăre
─ Nistru şi Mare, puţini, câţi vor mai fi scăpat de diluviu,
retrăgându-se-n munţi!
Acest lucru vom încerca să-l aprofundăm în rândurile ce
urmeaă, întrucât există o legătură surprinzătoare între
balaurul/dragonul dacic cu cap de lup şi cultul frigian al
lupului (Lykeios ─ ,,fiul lupului”, cu referire la Soare,
137
evident!), dar şi între şarpele/şerpii de pe postamentul
Templului lui Apolo din Corint, precum şi între el şi
cocoşul de pe ceramica de Hurez ori cocoşul de pe
acoperişul bisericilor din muzeele etnografice din
Norvegia (să nu uităm de vikingi şi de strămoşii acestora,
arienii, ajunşi la Marea Baltică!) sau de cocoşii de lut ars,
de pe acoperişurile caselor vechi, româneşti, pe care-i mai
vedem chiar şi azi, deşi destul de rar, fiind ,,pe cale de
dispariţie”!
Oricum, acest cult solar, cât şi cel al nemuririi
sufletului au cel puţin aceeaşi vechime (cu mult, totuşi,
peste 4000 de ani) pe care o au şi vedele indice, în care
întâlnim amintitul motiv al sacrificării calului în cinstea
Soarelui.
Vechimea, însă, credem că este cu mult mai mare,
de vreme ce acest ritul al sacrificării calului este surprins
foarte, foarte clar pe Tăbliţele de la Tărtăria, care au 7.500
de ani, aşa încât presupunem că acest cult solar e, de fapt,
din vremea imediat următoare Potopului, dacă nu chiar
înainte de acesta.
Cum Noe şi ai săi (cei 3 feciori, cele 3 nurori şi
soţia sa) au supravieţuit diluviului, e logic să credem că ei
au moştenit acest cult de la cei de dinaintea Potopului.
Să nu uităm că-n Biblie ni se spune, limpede, că
Noe era prieten cu Dumnezeu, şi că umbla cu Dumnezeu!
Şi-atunci, dacă Potopul biblic a fost în urmă cu
aproximativ 8.600 de ani, cum se explică faptul că, după
circa 1000 de ani, pe acele Tăbliţe nu apare chipul
niciunei Divinităţi, lucru ce ni se spune şi-n Biblie: că
Dumnzeu nu poate fi văzut, deşi Moise avea să-l vadă,
138
totuşi, dar, e drept, din spate; după ce Dumnezeu trecuse
de Moise , acesta stând cu faţa lipită de o stâncă!
Dumnezeu îi ceruse lui Moise să nu-L privească,
iar lucrul acesta nicicum nu ne este explicat, spunându-ni-
se, în mod expres, că nimeni nu trebuie să-L vadă pe
Dunezeu, aceasta constituind o impietate absolută.
Dar, mai degrabă, noi credem că Moise ar fi rămas extrem
de surprins, văzându-I chipul!
Aşadar, firesc ar fi fost ca pe acele Tăbliţe să apară
Divinitatea, ci nu ideograme (denumind, în iraniană,
Soarele ─ Hwar, şi Luna ─ Damkiana ─ cea mai
importantă zeitate a Panteonului Mesopotamian/Sumerian)
şi pictograme, reprezentând constelaţiile: Racul, Carul
Mare, Bourul, Peştii, Cap de Şarpe, Aurora Boreală şi
Câinii de Vânătoare, ori un ţap legat de un rug, capul unui
cal (sacrificat, evident) şi un fruct!
Se pare că e vorba de smochine căzând într-un teasc,
smochine care, prin fermentare, dădeau acea băutură indo-
iraniană ,,soma” sau ,,haoma”, pe care marii preoţi o beau
în exces în timpul ceremoniilor religioase, dedicate
sacrificării calului în cinstea Soarelui.
Dar, oare, e posibil ca, după Potop, Noe să fi fost
adeptul cultului solar?!
Mă-ndoiesc, totuşi, de acest lucru, fiindcă ştim că el era
adeptul monoteismului antropomorf! Şi-atunci, care să fie
explicaţia logică, conform căreia să credem că, într-
adevăr, e vorba, pur şi simplu, de două viziuni
cosmogonice total diferite: una, reprezentând Divinitatea
(în cazul lui Noe) şi alta, reprezentând cultul solar,
139
apolinic, aşa cum apare pe Tăbliţele de la Tărtăria, cult
promovat de români până pe la mijlocul sec. XX.
Ungurii consemnează exact acest aspect petrecut chiar în
timpul Diktatului de la Viena, din 1940, când, de Sf. Ilie,
moţii s-au adunat pe Muntele Găina şi, în răsăritul
Soarelui, stând în picioare, cu capetele descoperite şi cu
mâinile ridicate spre cer, întâmpinau apariţia Soarelui,
cântându-i imne de slavă!
Iată că acest cult apolinic se-ntindea, în timp, pe
parcursul a 7.500 de ani, iar în spaţiu, din nordul Iranului
până-n Asia Mică, după cum bine vom vedea, când vom
vedea ce spunea Plutarh, în urmă cu aproape 2000 de ani,
pe când era preot la Templul lui Apolo din Delfi, dar şi
renumit istoric, filosof şi scriitor.
Aşadar, consider că, până a ajunge la stindardul
dacic, e bine să facem o scurtă incursiune în simbolistica
templelor închinate lui Apolo, pentru că numai aşa, sper,
putem să explicăm şi să înţelegem mai bine senificaţia
steagului de luptă al neamului nostru.
Să revenim, deci la Templu lui Apolo din Corint,
unde era depozitat tezaurul corintian:
,,Odată sosiţi în faţa tezaurului corintian, admirau
palmierul din bronz, singura ofrandă care a mai rămas.
Broaştele şi şerpii de apă, care sunt cizelaţi pe
postament, au provocat admiraţia lui Diogenianus şi, de
ce să nu mărturisesc, şi pe a noastră”.
(Plutarh ─ Despre oracolele delfice, Editura Polirom,

Iaşi, 2004, p. 115)
140
sau:
,,Platon a definit omul drept o plantă cerească
(Deci, Platon este primul filosof ─ discipol al lui Socrate
─ care a intuit perfect că noi avem obârşie divină! n.n.) ce,
întocmai unei rădăcini, îşi înalţă capul atunci când
creşte. Dumneata îl iei în batjocură pe Empedocle care
susţine că, întocmai unei vetre, Soarele reflectă lumina
cerului (Evident că atât lumina focului din vatră, cât şi
lumina solară sunt simboluri foarte clare ale LUMINII
PRIMORDIALE, iar de aici, probabil, Divinitatea s-a
suprapus cu cultul lui Apolo ─ cultul solar, n.n.):
<< Cu faţa neînfricată, lumina către Olimp o
răsfrânge >>.
(Din nou întâlnim ideea expusă mai sus, confom căreia
lumina solară este identică, desigur, cu lumina divină a
zeilor din Olimp, n.n.).
În acelaşi timp, pe acelaşi Soare îl consideraţi o
fiinţă vie, răsărită din pământ sau o plantă de baltă
rânduindu-l din oficiu în patria broaştelor şi a şerpilor
de apă”.
(Plutarh ─ Op. cit., p.116)
Deci, e limpede că adoratorii lui Apolo asociau

Soarele cu ,,o plantă de baltă” şi cu ,,şerpii de apă”, aşa
încât trebuie să reţinem acest aspect al simbolisticii: şarpe
= Soare!, deoarece ne va fi de folosinţă în explicaţia ce
urmează, referitoare la stindardul de luptă al dacilor.
141
Dar Plutarh a fost primul care, acum aproape 2.000
de ani (e drept, la 600 de ani după Platon), a spus clar:
,,Apolo şi Soarele nu sunt două divinităţi diferite,
ci una singură”.
Şi-atunci, să ne mai mirăm de ce moţii, în timpul

Diktatului de la Viena, invocau Soarele (adică pe Apolo),
rugându-l să-i izbăvească de apărarea maghiară?!
E limpede că Apulum (Alba-Iulia) era, cu siguranţă,
,,capitala spirituală a cultului apolinic a dacilor”, iar de
aici, de pe Mureş, Apolo a coborât, mai apoi, la Delfi,
Corint şi-n toată Grecia Mare, inclusiv în NV Asiei Mici,
unde erau ionienii carpatini, milessienii şi efesienii care
întemeiaseră atâtea şi atâtea colonii pe ţărmii Pontului
Euxin, de o parte şi de alta.
Să ne mai mirăm de ce acest cult solar îl întâlnim
(cum spune Dio Cassius, dar şi Diodor din Sicilia) chiar la
Siracuza, fiind Templul lui Arhegetul, adică ,,Bătrânul
get” (sau Zeul get cel Bătrân!), care nu poate fi altul decât
acelaşi Apolo.
Apoi, Plutarh ne mai spune un lucru extrem de interesant,
care face trimitere sigură la steagul dacic, şi anume că nu
doar ,,şerpii de apă” cizelaţi pe postamentul Templului lui
Apolo din Corint (,,şerpii de apă, ca simbol al Soarelui,
ca ,,o plantă de baltă” răsărită din pământ, fiind, deci, o
plantă zoomorfă, dacă se poate spune aşa, care are viaţă
142
nesfârşită, născută fiind din ape!), ci şi unele animale au o
legătură afectivă cu Zeitatea Supremă, respectiv Apolo:
,,...dacă Zeul (Soarele Apolo, n.n.) însuşi arată o
afecţiune pentru corbi, lebede, lupi şi şoimi, în schimb
nu i se atribuie niciun fel de afecţiune pentru broaşte.
Sarapion (Sarapion era şi numele unei zeităţi. Cel
mai important templu închinat lui Saropion era la Sinope,
oraş mare, situat pe ţărmul de est al Pontului Euxin, unde
mersese şi solia trimisă din Babilon de către Alexandru
Macedon, să afle de la Zeu dacă marele erou macedonean
putea fi adus acolo, să se roage, pentru a scăpa de moarte.
Oracolul lui Saropion de la Sinope le-a răspuns solilor:
,,Nu-l mai aduceţi!”, că, se subînţelege, va muri!
Şi, într-adevăr, a murit chiar în acele zile, la 32 de ani, 8
luni şi 6 zile, n.n.) îşi dădu atunci cu părerea: prin acest
simbol, artistul a vrut, poate, să semnifice faptul că
elementul lichid oferă Soarelui principiul hranei sale, al
naşterii puterii sale, şi a sufletului său. (Ne sugerează, de
fapt, că apa e simbolul naşterii vieţii, n.n.). S-ar putea să
fi inspirat şi din versul lui Homer: << Soarele s-a ridicat,
părăsind splendoarea lacului >> (Iarăşi ideea că Soarele
este ,,o plantă de baltă”, fiind, iată, asociat cu şerpii, n.n.)
sau, eventual, fiindcă ştia că egiptenii iau ca simbol al
originii şi al răsăritului unui astru un nou-născut aşezat
pe un lotus”.
143
Până aici, concluzia e cât se poate de clară:
Soarele e asociat de antici cu un şarpe de apă, cu un
animal viu, o fiinţă supremă, ,,o plantă cerească”, cu alte
cuvinte, după cum spunea chiar Platon.
Şi-atunci, dacă steagul de luptă al dacilor are, în
prelungirea capului de lup, trupul unui şarpe, de ce n-am
crede că, într-adevăr, steagul de luptă al strămoşilor noştri
era strâns legat de cultul solar, de viaţă, de lumina
cerească, de eternitatea acesteia şi, implicit, de nemurirea
ufletului uman?!
Să fie, oare, vreo apropiere simbolistică între
şarpele biblic şi şarpele de pe stindardul dacic?
Mă-ndoiesc de acest lucru, deşi, dacă am aprofunda,
totuşi, simbolistica acestora, am băga de seamă că şarpele
biblic i-a făcut pe Adam şi pe Eva să devină conştienţi de
existenşa lor şi, mai ales, de prelungirea lor, prin naşterea
de copii.
Mâncând din mărul cunoaşterii binelui şi răului,
,,părinţii noştri primordiali” s-au ruşinat de goliciunea
trupului lor, punându-şi dinainte frunze de măslin, cusute
între ele, spre a nu li se vedea organele genitale.
Deci, pornind de la acest aspect, putem spune că
şarpele biblic e simbolul perpetuării în veşnicie a speciei
umane, bune sau rele, iar şerpii de pe postamentul
Templului lui Apolo din Corint se vor, iată, tot un fel de
simbol al perpetuării vieţii, al originii acvatice a acesteia,
dar şi al eternităţii, al nemuririi sufletului uman.
144
Apoi, Plutarh, după cum am văzut mai sus,
referindu-se la afecţiunea pe care Apolo o avea faţă de
anumite animale, spune că printre speciile de animale
citate, ce reprezintă relicve ale unor străvechi culte
animaliere, asociate cu o divinitate antropomorfă, se află
şi lupul.
Unul dintre cele mai obişnuite epitete atribuite lui
Apolo era acela de ,,Lykeios”, adică ,,fiul lupului”.
Evident că nu la şuierul/urletul produs de steagul dacic se
referă capul de lup (la acesta se referă, desigur, şuieratul
şarpelui), ci, mai degrabă, la curajul, îndrăzneala, forţa şi,
mai ales, inteligenţa lupului, pe care dacii le-au asociat
într-un mod extrem de original, aşa cum n-am mai întâlnit
la niciun alt popor, ci doar la daci şi la traco-dacii sud-
dunăreni, şi aici avem în vedere atât pe Împ. Constantin
cel Mare (vlaş din Naissus/Niş, Serbia), cât şi pe fiul său,
Constantiu, care, după cum ne spune foarte bine istoricul
antic Ammianus Marcellinus, a folosit şi el acest steag
dacic.
De-aici pornind, considerăm că acest steag dacic Împ.
Constantiu l-a preluat de la tatăl său, Împ. Constantin cel
Mare, iar acesta, de la Decebal (după mai bine de 200 de
ani!).
Astfel, cei doi împăraţi bizantini şi-au arătat încă o dată nu
doar mândria că se trag din neamul nostru traco-get, dar şi
că-l urmează pe Decebal, fiind, ,,de acord” cu blestemul
lui Decebal, aruncat peste Roma, blestem ce a fost
împlinit de gen. Odoacru (c. 434-493 d.Hr.; el l-a
145
îndepărtat pe ultimul împărat roman, Romulus
Augustulus), căpetenie de neam germanic, tot din neamul
geto-goţilor arieni cu rădăcini nord-iraniene, strămoşii săi
find între fluviile Sîrdaria şi Amadaria, de lângă Lacul
Aral, la răsărit de Marea Caspică.
Acest gen., Odoacru, fusese mulţi ani în slujba
Romei.
Revenind la dragonul dacic, iată ce ne spune
Ammianus Marcellinus:
,,Şi ca şi cum prin înfăţişarea armelor avea să
înspăimânte Eufratul şi Rinul, înaintea lui (a Împ.
Constanţius, unul din cei trei fii ai Împ. Contantin cel
Mare, n.n.) mergeau unităţile cu steagurile lor, iar el
urma, şezând singur într-o trăsură de aur ornamentată cu
pietre preţioase, care în lumină aveau sclipiri
tremurătoare.
După atâţia care-l precedau, de jur-împrejur
fluturau, cusuţi pe pânză de purpură şi atârnaţi în vârful
suliţelor aurite şi încrustate în perle, dragonii cu gurile
căscate (aşa cum apar şi pe Columna lui Traian, de la
Roma n.n.), care, în bătaia vânturilor, parcă şuierau,
răsucindu-şi furios cozile”.
(Ammianus Marcellinus – Istoie Romană, Cartea
XVI,7, p.125)
Evident că e vorba de capul de lup cu trup de şarpe,

stindardul dacilor, care, iată, a fluturat pe câmpurile de
luptă de pe Rin şi de pe Eufrat, dar care, mai înainte, în
146
vremea lui Decebal, fluturase şi dincolo de Dunăre (când
geto-dacii atacau ─ mai ales iarna, când fluviul îngheţa,
de-l treceai cu carul! ─ garnizoanele romane din Moesia,
dar şi la Tapae, în ,,pasul Câineni” şi la Sarmizegetusa).
Spuneam că Împ. Constantin cel Mare preluase
stindardul dacic de la geţii nod-dunăreni, dorind, astfel,
să-şi arate originea sa traco-getă, de vlah de la
Naissus/Niş; că el, ,,marele erou al creştinismului
european”, era din stirpea vitejilor acestui neam!
Tot de aici pornind, putem acum să-nţelegem de ce el a
dărâmat Arcul de Triumf al Împ. Traian, de la Roma, iar
în locul acestuia a ridicat propriul său Arc de Triumf, pe
care a aşezat statuile uriaşe, de 3 m. înălţime, ale unor
nobili daci: probabil, Zamolxis, Rhesos, Burebista şi
Decebal!
De asemenea, şi-a arătat ura faţă de ,,mult
trâmbiţata faimă a armatei romane”, atunci când a vorbit
despre Împ. Decius (tot de origine geto-dacă), omorât de
daci în anul 251 d.Hr., împreună cu fiul său şi cu toată
armata sa!
Acest lucru se petrecea chiar în Dacia, cu 20 de ani
înaintea părăsirii Daciei de Împ. Aurelian, acesta fiind şi
el tot de origine traco-getă, din Serdica/Sofia de azi.
De altminteri, stindardul dacic avea să mai fie
purtat şi de Împ. Iulian Apostatul (tot traco-get de
origine), pe câmpul de luptă de la Argentarotus, pe Rin,
împotriva germanilor:
147
,,Recunoscându-l (pe Cezar, pe Împ. Iulian
Apostatul, cel care s-a dezis de religia creştină, căreia Împ.
Constantin cel Mare îi dăduse libertate deplină în tot
Imperiul Roman, n.n.) după semnul dragonului de
purpură potrivit în vârful unei suliţe lungi, mărturie prin
vechimea ei a unui îndelungat serviciu (Iată că înşişi
romanii recunoşteau că ,,dragonul dacic” avea o foarte
mare vechime, n.n.), tribunul unui escadron s-a oprit şi
cuprins totodată de teamă (faţă de germani, n.n.) şi de
ruşine (faţă de soldaţii romani, n.n.), a alergat să
stăvilească linia de luptă”.
(Ammianus Marcellinus – Istoie Romană, Cartea

XVI, Cap.38, p.37)
Aşadar, ,,dragonul” (cap de lup cu trup de şarpe) a
fost purtat atât de Burebista, de Decebal, de Împ.
Constantin cel Mare, de Împ. Constantiu, dar, iată, şi de
Împ. Iulianus Apostatal ─ Împăratul Imperiului Roman de
Răsărit.
Dar primul care a pus ,,dragonul” pe steagurile de luptă
ale armatei romane a fost Împ. Constantin cel Mare.
Atât de mobilizator era, pe câmpul de luptă,
,,dragonul dacic”, încât am putea spune că el, în
conştiinţa legionarilor romani, era simbolul forţei, al
devotamentului, al dârzeniei ostăşeşti, care avea să-i
însufleţească, iată, chiar pe învingătorii lui Decebal,
deoarece în lupta de la Argentaratus, de pe Rin, germanii
au fost zdrobiţi definitiv, iar regele lor, Chnodomarius a
148
fost prins, pus în lanţuri şi trimis la Roma, unde, însă, nu a
fost ucis, ci a murit de bătrâneţe, trist şi atât de amărât, pe
Colina Caelius din Roma (una din cele şapte coline).
Iată cum, chiar dacă Dacia devenise provincie
romană, totuşi, spiritul ei n-a pierit şi a continuat să existe
încă trei secole după moartea lui Decebal, ceea ce denotă
că până şi biruitorii şi-au dat seama că ,,dragonul dacic”
era, într-adevăr, chintesenţa cultului apolinic şi-a nemuririi
sufletului acestui neam!
Folosindu-l, la rându-le, în luptă, e de înţeles că
Apolo devenise, de fapt, sinonim cu creştinismul
promovat de Împ. Constantin cel Mare, iar lupul frigian,
prin simbolistica sa, vorbea, desigur, despre aria atât de
largă a răspândirii lui Sol invictus: din nordul Iranului,
până-n NV Asiei Mici şi-n Grecia Mare (sudul Italiei),
acolo unde numele geţilor apare în sintagma Apolo
Musagetes ─ adică ,,îndrumătorul”/,,conducătorul”, dar
nu al corului muzelor (cum greşit, cred, s-a tradus), ci, mai
degrabă, ,,conducătorul muzelor: al poeziei, muzicii,
artelor frumoase, le geţi, el fiind fiul lui Zeus şi al
Letei/Latona, la romani, din care au descins Litovoii
începutului Evului Mediu românesc.
Că acel cult apolinic iradia până-n Mesopotamia, la
Seleucia (unde era statuia lui Apolo Comaeus, care a fost
luată de romani şi dusă la Roma, fiind aşezată de preoţi în
Templul lui Apolo Palatinul), ne-o spune acelaşi istoric
antic latin, Ammianus Marcellinus, care ne relatează o
întâmplare de-a dreptul şocantă, referitoare la ciumă, dar
din care înţelegem prea bine şi faptul că neamurile
Mesopotamiei, trăitoare în marile oraşe, precum Babilon
149
(cel cu ziduri ridicate de Semiramida), Ctesiphon
(întemeiat de Vardanes) şi Seleucia (întemeiat de Nicotor
Seleucus) îl adorau tot pe Apolo, semn clar că acest cult
solar se extinsese în Mesopotamia (venind din nordul
Iranului) şi poate că acesta fusese şi motivul pentru care
Patriarhul Avraam, acum aproximativ 5.000 de ani,
trebuise să plece din Caldeea, de la Ur, ,,împins de
cineva” înspre Ţara Canaanului.
Avem de-a face, se pare, cu un conflict de ordin
religios: confruntarea dintre două doctrine teologice: cea
nord-iraniană (care îl promova pe Apolo |Soarele) şi cea a
caldeenilor din sudul Mesopotamiei, care-L promova pe
Iahve.
Totuşi, credem că Plutarh avea dreptate când
spunea că ,,Apolo şi Soarele nu sunt două divinităţi
diferite, ci una singură”.
(Plutarh ─ Despre oracolele delfice, p. 117)
Dacă ,,dragonul dacic” ─ capul de lup cu

prelungire în trup de şarpe ─ este, aşadar, la noi, la geto-
daci, simbolul Soarelui biruitor, al forţei, al vitejiei, al
strălucirii eroice, în luptă, acelaşi crez îl aveau chiar şi
spartanii, atât în vremea lui Leonidas (regele Spartei, 488-
480 î.Hr.), mort la Termopile, alături de cei 300 de ostaşi
ai săi, datorită trădătorului Efialte, cât şi-n vremea regelui
Pausanias (480-467 î. Hr.), urmaşul lui Leonidas.
Învingându-i la Plateea (în 479 î.Hr.) pe perşii
conduşi de Mardonios, regele Pausanias şi- a sărbătorit
strălucita-i victorie nu doar prin jocuri şi întreceri
sportive, dar a înălţat la Delfi o coloană comemorativă
150
ornată cu şerpi, simbolul apolinic, aşa încât vedem prea
bine că ,,dragonul dacic” şi cultul frigian al lupului
converg spre ideea că apolinicul nord-iranian are o
vechime de peste şapte milenii!
Cu toate acestea, cred că, la noi, acest ,,zoomorfism
hieratic”, reprezentat prin capul de lup şi trupul de şarpe,
sau, mai simplu, ,,dragonul dacic”, a căpătat cele mai
profunde semnificaţii.
Această conotaţie semantică ne creionează perfect aşa-
zisul contur psihologic!
În plus, tot la noi, în spaţiul carpato-ponto-danubian,
îndeosebi, apare ceva în plus: cocoşul, şi acesta tot ca
simbol al revărsării luminii solare peste pământ,
,,eveniment cosmic” anunţat, de mii de ani, doar de cocoş!
Tocmai de aceea, el apare nu doar pe vasele de ceramică
de la Hurezi, ori, ca obiect de lut ars (în mărime naturală,
de culoare roşie), aşezat pe acoperişurile bătrânelor case
din Oltenia, sau chiar (surprinzător, am putea spune, deşi
nu este, şi o să vedem de ce!) pe bisericile din muzeele
etnografice din Norvegia.
Biserica ,,Borgoun Stave" din Norvegia

Foto: Dr. C-tin Ioniţescu
151
Dar Plutarh ne mai spune că el, cocoşul, apare
tatuat şi pe mâna lui Apolo, în Templul acestuia, în Corint:
,,Să luăm ca exemplu pe cel care a figurat pe
mâna lui Apolo un cocoş. Este evident că prin acest
simbol el a intenţionat să figureze ora matinală şi
răsăritul soarelui”.
(Plutarh ─ Despre oracolele Pythiei, p. 117)
Cum Templul lui Apolo, din Delfi ori cel din Corint
erau cam de prin sec. VIII î. Hr. (când grecii au împrumutat
alfabetul de la fenicieni), e de presupus, spuneam, că acest
cult apolinic să fi ,,coborât” din Carpaţi, unde fusese adus de
geţi şi de goţi, aceştia venind din spaţiul răsăritean al Mării
Caspice, dinspre părţile nordice ale Iranului, aşa încât aşa-
zisele ,,culte animaliere” (lup, şarpe, cocoş) s-au asociat, cu
timpul, unei divinităţi antropomorfe, aşa cum, de altfel,
Apolo era asociat cu lupul, cel mai folosit epitet, pentru el,
fiind acela de ,,Lykeios”, adică ,,fiu a lupului”, la frigieni.
Că, mai înspre zilele noastre ─ mai precis, în perioada
fanariotă ─, termenul de ,,Lykeios” s-a denaturat, luând
forma peiorativă de ,,lichea”, asta e cu totul o altă poveste!
Cât priveşte apariţia cocoşului pe bisericile vechi,
din Norvegia, avem o confirmare în plus a faptului că acei
arieni nord-iranieni (despre care am vorbit pe la începutul
lucrării de faţă), ajunşi la Marea Baltică (de unde, apoi, în
mari ,,hoarde”, în ,,harabalele cu coviltir de piele” s-au
revărsat spre Italia) au dus cu ei acelaşi cult apolinic,
solar, iar lucrul acesta vine să ne confirme încă o dată
(dacă mai era nevoie) că geţii şi goţii arieni făceau parte
din acelaşi neam nord-iranian, de unde au şi adus cultul
solar!
152
Biserica din Lillehammer, Norvegia
Foto: Dr. C-tin Ioniţescu
Faptul că aria de răspândire a cultului apolinic e

atât de vastă, cuprinzând şi Egiptul (unde influenţa
pelasgă era extrem de puternică!), vine să ne confirme că,
în urmă cu cel puţin şapte milenii, la nivel planetar a fost
un strat de civilizaţie şi de cultură comună; că mintea
omenească nu putea concepe nicicum că n-ar exista o
legătură intrinsecă între Soare şi Divinitatea Supremă; că
Soarele e viaţă, lumină, speranţă şi nemurire a sufletului,
asemeni Divinităţii eterne.
Iar noi, geto-dacii, nu am fost cu nimic mai prejos
decât alte mari neamuri ale Pământului. Din contră, se
pare că aici, între Carpaţi şi Marea cea Mare a fost spaţiul
în care Orfeu s-a născut şi-a cântat, pentru prima dată,
Soarele, închinându-i imne de slavă!
153
Cât râuri vor curge spre Marea cea Mare
şi-n cetini va râde bujorul de munte,
inima mea va fi-n sărbătoare
şi înspre Tine, Doamne, o punte,
pe care îngerii de lumină suie, coboară,

ţinând în mânuri a Soarelui raze,
ca-n roşiile lanuri de maci, înspre seară,
să scalde-ale tatălui, mamei obraze!
Ni-e Ţara, iată, pe pragu-a o sută

de ani, de când ne-ntregirăm ca fraţii!
Mai vino, Porumbescule, cu a ta alăută
şi cântă-ne iar ,,Balada” -n Carpaţi!
─ // ─
Surpate, George Voica

10 mai 2018
154
Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete
Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie, mai

întâi, să vorbesc despre vânzoleala vremurilor şi a
neamurilor traco-gete, dinspre Arcul Carpatic, spre Grecia
Centrală (Focida, Attica, Thessalia); apoi, Peloponesul,
insulele din Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei, inclusiv
NV şi SV Asiei Mici, deoarece încă se mai acreditează şi
acum sintagma ,,Noi suntem urmaşii Romei”, când, de
fapt, după cum vom vedea, e tocmai invers!
Că neamul geto-dac a invadat Grecia (iar mai
înaintea lor, băştinaşii kaukoni din Nordul Olteniei de azi,
care fuseseră, în mare parte, alungați spre zona
meridională), părea, cu două milenii î.Hr., ceva firesc.
Neamurile se mişcau odată cu turmele lor, în număr
imens, căutând, evident, locuri mai bune de trai, atât
pentru ei, cât şi pentru oi şi vite îndeosebi, dar şi pentru
cai, încât a merge, echipat complet de război, ca mercenar,
din zona hiperboreică – geto-dacică – spre Eubeea, de
exemplu, şi a te îmbarca pe corăbii, luptând cu soldă,
împotriva celor ce-i loveau pe greci, părea ceva obişnuit.
Acest lucru ni-l spune chiar Pausanias (dar nu
numai el, ci şi Suetonius, Sallustius, Plinius cel Tânăr,
Plutarh etc.), care avea destule informaâii în acest sens.
Ei, geto-dacii, porneau, aşadar, pe cai, până în
Thessalia, iar de acolo se îmbarcau pe corăbii, plecând
odată cu grecii, la luptă, aşa cum s-a întâmplat chiar şi la
155
Termopile, dar nu în bătălia din 480 î.Hr., în care regele
Leonidas (trădat de Efialte!) şi cei 300 de spartani au pierit
până la ultimul om, ci două secole mai târziu, în timpul lui
Antiochus (sau Antioh Soter – 281-261 î.Hr. – fiul lui
Seleucus), când galii/celţii au invadat Italia, Macedonia şi
Grecia, ajungândd chiar până-n Asia Mică.
Atunci, în vremea regelui Antioh al Greciei, hopliţii
geto-daci (din ,,ţara hiperboreenilor”!) luptau, ca
mercenari, de partea grecilor, aşa cum o făcuseră şi-n
timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.), dintre
Sparta şi Atena (cu implicarea Siciliei, în Grecia Mare),
când victoria a revenit Spartei!
Iată ce ne spune Pausanias, referitor la hopliţii din
,,ţara hiperboreenilor”:
,,Îndată ce se încăierară (grecii cu galii, n.n.), lupta
începu; se porniră asupra galilor fulgere şi pietre de
stâncă smulse din muntele Parnassos se prăbuşiră
asupra galilor, iar hopliţii (mercenari geto-daci, n.n.) le
părură nişte monştri barbarilor (galilor, n.n.). Se spune
că unii dintre aceştia veniseră din ţara hyperboreenilor,
ca de pildă Hyperohos şi Amadacos, iar despre al treilea,
Pyrros, că era fiul lui Ahile.
Din pricina acelei alianţe, locuitorii din Delphi (din zona
Focidei, în Grecia Centrală, n.n.), aduc jertfe lui Pyrros,
cu toate că, mai demult, mormântul lui nu se mai bucura
de cinstire, fiindcă el fusese considerat ca vrăjmaş”.
(Pausanias – Călătorie în Grecie, vol. I, Cartea I, Cap. 5, 4,
p. 40, Întreprinderea Poligrafiă Cluj-Napoca, 1974)
156
Era normal ca vechea populaţie pelasgo-egipteană
şi ioniană să-l considere vrăjmaş atât pe Ahile (cel din
tribul helenic al aheenilor veniţi de la Tyras/Nistru, din
Basarabia de azi), cât şi pe fiii acestuia: Neoptolemos şi
Pyrros, şi chiar pe nepotul său, Pyrrhus – fiul lui
Neoptolemos, de vreme ce invadase Grecia, alungându-i
pe oameni înspre Răsărit, adică în insulele din
Arhipeleagul Sporadelor şi Cycladelor, dar şi-n NV şi SV
Asiei Mici.
Dacă Sesostris III, regele Egiptului, invadase
Grecia, Dacia şi Colchida în mileniul al II-lea (sec. XIX-
XVIII î.Hr.), şi tot cam pe atunci pornise şi ,,valul scitic”
dinspre N. Iranului spre zona Caucazului sudic şi spre
nordul Pontului Euxin, ionienii/kaukonii şi dorienii, iată,
fuseseră şi ei, la rându-le, împinşi peste Grecia pelasgă,
unde migraseră şi aheenii , care s-au stabilit în Pelopones,
de unde au fost alungaţi de dorieni (descendenţi ai
ionienilor).
Aici, însă, în Pelopones, aheenii îi găsiseră pe
ionieni, pe care, la rândul lor, i-au izgonit spre Răsărit,
după cum am spus.
De fapt, se ştie, deja, că în sec. VII î.Hr. migraţia
dorienilor daco-geţi (menţionată în mod indirect, şi de
Homer, în ,,Iliada”, când vorbeşte de ,,ajutoarele
militare” – hopliţi− primite de cei din Troia, din
timpul Războiului Troian, de la ,,ciconi” şi ,,peucini”,
adică acei locuitori ai zonei nordice a Olteniei de azi, din
Muntele Kaukas, şi de cei din zona Insulei
157
Leuke/Peuke/Insula Albă, azi Insula Şerpilor – unde zicea
N. Densuşianu că s-ar afla, după legendă, mormântul lui
Ahile!) s-a revărsat (până în sec. al XI-lea î.Hr.) peste Epir
şi Etolia, de unde dorienii au izgonit populaţia locală,
băştinaşă (pelasgo-egipteană). Apoi au cucerit
Peloponesul, Laconia sau Lacedemonia spartanilor aheeni,
constrângându-i pe aceştia să se refugieze pe înaltele
podişuri ale Arcadiei.
Astfel, putem spune că locuitorii dintâi ai
Peloponesului au fost pelasgii egipteni (de origine
semitică), aduşi în Argolida (în NE Peloponesului) de
regele Danaus (despre care vorbeşte şi Homer în ,,Iliada”)
amintindu-i pe ,,danai” ca participanţi, cu corăbiile, la
Războiul Troiei cel care, după cum aflăm de la Pausanias,
n-a avut niciun băiat; în schimb, a avut 50 de fete!
Apoi, peste acei pelasgi egipteni au venit, în
Pelopones, aheenii, care, însă, au fost alungaţi de dorieni,
aşa încât vedem prea bine că invazia doriană în Pelopones
corespunde cu aşa-zisa ,,epocă homerică”, respectiv ,,al
doilea val” migraţionist (sec. XII-VIII), care se suprapune
Războiului Troian (sec. XII î.Hr.) şi scrierii eline, scriere
împrumutată de la fenicieni, în sec. VIII î.Hr.
Că era vorba doar de caractere elino-feniciene, e
drept, însă limba ce se vorbea pe un spaţiu atât de vast
(din Carpaţi până las Troia!), acea izoglosă era traco-getă,
adică un amestec de sanscrită şi de palasgă!
Strabon şi Thucydide o numeau ,,limba koine”,
adică limba kaukonilor din zona Muntelui Sfânt-
158
Kogaionul getic, sau Muntele Cozia, de azi, care,, pe
Tăbliţele de plumb de la Sinaia, apar ,,KOZEN” (Kozen in
doso Kaciulat! Adică, mai simplu, ,,Cozia din spatele
Căciulatei), după cum poate oricine să citească tăbliţa
respectivă!
Se mai ştie, de asemenea, că, dacă aheenii
coborâseră spre Grecia, pe mare, cu corăbiile, iată că
dorienii (la fel ca şi hopliţii de care am vorbit) coborâseră
pe cai; mai întâi în Rhodope şi Thessalia, după care se
răspândiseră în Pelopones:
,,Se povesteşte că Aristodemos (rege dorian, despre
care a scris şi Xenofon, în Agesilaos 8,7, cel care i-a
condus pe dorieni în Laconia/Lacedemonia, la spartani,
n.n.) a murit în Delfi (în Focida, Grecia Centrală, n.n. ),
înainte ca dorienii să fi coborât în Pelopones”.
(Pausanias – Op. cit., Cap. 1, 5, p. 216)
sau: ,,Dintre acestea (e vorba de câteva oraşe ale
spartanilor din Pelopones, n.n.), locuitorii din Pharis şi
din Geranthrai îngroziţi de venirea apropiată a dorienilor
au căzut la o înţelegere şi au fugit din Pelopones, în timp
ce locuitorii din Amyclai nu s-au lăsat uşor izgoniţi în
urma atacului declanşat de dorieni, ci au fost supuşi,
după ce au rezistat multă vreme şi după ce au purtat un
război îndelungat, în timpul căruia au dat dovadă de
mult curaj. Trofeul ridicat de dorieni după ce i-au
înfrânt, stă dovadă a importanţei acordate acestei
cuceriri”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a III-a, Cap. 3, 6, p.p. 218-219)
159
Că dorienii descindeau din ionieni , fiind, cu toţii,
din acelaşi mare neam al geţilor, ,,cei mai viteji şi mai
drepţi dintre popoarele trace” , nu mai încape îndoială, ei
impunându-şi nu ddoar limba (cea traco-getă, în dialect
doric), dar şi teosofia şi ritualurilen de cinstire a zeităţilor,
ori cele de plecare la luptă, inclusiv imnele de slavă.
E renumit, în acest sens, Templul supranumit Kore
Soteira de la Olimpia, din Pelopones (ridicat în faţa
Templului Afroditei), despre care toţi istoricii lumii antice
greceşti şi romane ştiau că l-a construit însuşi ,,tracul”
Orfeu; alţii, Abaris, unul din regii şi marii profeţi ai
Daciei, ce-a urmat după Zamolxe, şi care a fost
,,imortalizat” într-una din piesele de teatru, cu acelaşi
nume, de marele dramaturg Euripide, piesă de teatru pe
care a scris-o în vremea în care acesta, Euripide, era
protejatul lui Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru Macedon),
la curtea regală din Pella, în Macedonia.
Şi-apoi, dacă numele unuia dintre hopliţii din ,,ţara
hiperboreilor” (care venise în ajutorul grecilor, pe soldă, e
drept!) se numea Amadacos, iar Orfeu şi Abaris erau
traco-geţi, de ce ne-am mai îndoi de faptul că dorienii îl
venerau pe Apollon Karmeios, adică Apollo din
Acarmania, de la Karnos – profetul lui Apollon, dar şi de
la zeitatea Kore ori Persefona (în mitologia romană),
zeitate, despre care se spune că era fiica Demetrei şi a lui
Zeus ?!
Fiind răpită de Hades – stăpânul morţilor, al spaţiului
subpământean – şi devenind soţia acestuia, şase luni din
an locuia sub pământ, iar alte şase luni, sub Soare!
160
Dar, oare, acum 4000 de ani, când nu erau, practic, decât
două anotimpuri (vară şi iarnă) în ,,ţara hiperboreilor”, nu
era firesc ca această zeitate să fie venerată doar în acest
spaţiu?!
Şi-atunci, ,,coborând” înspre Grecia, e logic să
credem că acest ,,mit” aparţine hiperboreilor geto-daci, pe
care, iată, i-au reprezentat cu mare cinste şi demnitate, atât
Orfeu, cât şi Abaris, ceea ce denotă că respectivul cult
fusese iniţiat de dorieni, fiinscă ei înşişi, Orfeu şi Abaris,
erau din neamul nostru, traco-get.
În alte religii nu vom întâlni acest mit!
Spartanii înşişi foloseau dialectul doric, inclusiv
când plecau la luptă, dar şi când, în semn de mare respect,
primeau solii, aşa cum, în primul război dintre daci şi
romani, aceştia din urmă au fost întâmpinaţi de un grup de
preoţi cu bărbile albe, în straie albe, cântând la lire cântece
de bună înţelegere, de toleranţă, de pace, lucru ce i-a
impresionat profund pe romani.
Dacă exact aşa procedau atât dorienii, cât şi
lacedemonienii (spartanii); ci nu într-alt chip, atât la
întâmpinarea oaspeţilor de neam mare, împărătesc, cât şi
la plecarea la luptă, se subînţelege, cred, că dorienii şi
spartanii făceau parte din acelaşi mare neam traco-get:
,,În partea stângă, faţă de templul zeiţei Athena
Chalkioikos, a fost ridicat un templu al muzelor, deoarece
lacedemonienii (spartanii, n.n.) nu porneau la lupte cu
trâmbițe, ci cu flaute, lire şi chitare.
161
Dintre spartanii care au scris în dialect doric,
compunând imne în acest dialect şi remarcându-se prin
arta arhitecturală de dinaintea lui Pericle (mai exact,
fiind contemporan cu marele Pythagoras – strălucitor şi în
sculptura monumentală −), îl putem numi pe Gitiadas, al
cărui templu închinat zeiţeiEileithya s-a bucurat de o
mare faimă pe vremea în care, la noi, în Geto-Dacia, trăia
Zamolxe.
Chiar imnurile care se cântau în Prytaneu (locul cu
vatra ,,focului sacru”, care nu era lăsat niciodată să se
stingă şi din care soldaţii luau, atunci când plecau la
luptă!) erau tot în dialect doric, acesta răspândindu-se nu
doar peste tot Peloponesul, ci şi în Italia de Sud (Rhegio,
Locri, Crotona etc.), în Insula Creta (de unde erau bunica
dinspre mamă şi unchiul lui Strabon – vorbitori ai limbii
koine; deci, limba traco-getică, dorică!), în alte insule din
Marea Egee (Samos, Samotrake, Kos, Rodos etc.), dar şi-
n NV Asiei Mici, adică acolo unde ajunseseră ionienii
alungaţi de ahei, ionieni din care descindeau dorienii!
Se ştie, de asemenea (şi, evident, că ne bucură
acestv lucru!), că mareele poet Pindar (a cărui casă –
singura! − n-a fost rasă de pe pământul Greciei de
Alexandru Macedon, în semn de mare respect pentru
minunatele imne la Jocurile Olimpice, scrise de Pindar!),
Theocrit ori genialul Arhimede – inventatorul diferitelor
maşini de luptă, a principiului hidrostaticii etc., etc.,
omorât de un legionar roman, la Syracuza, pe nisipul
plajei mării, pee când desena cercuri, calculându-le
162
diametral, lungimea etc., erau, cu toţii, dorieni din neamul
traco-get!
Şi aceştia, ca şi poeţii Orfeu, Olen, Musaios,
Abaris ş.a. erau vorbitori ai dialectului doric, căci toţi
aceştia, asemeni tuturor geto-dacilor, venerau Soarele (pe
Apollo) şi ,,focul sacru”, tot ca simbol al fierbinţelii
solare, al LUMINII.
Şi tocmai de aceea expresia ,,lăsarea la vatră” nu
este întâmplătoare la poporul nostru, ,,vatra” fiind loc
sfânt, în jurul căreia se adună nu doar întreaga familie,
ori întreaga armată, ci, iată, se adună tot neamul nostru
traco-get:
„Vatra sacră este şi ea făcută din cenuşă împietrită
şi deasupra ei arde un foc întreţinut ziua şi noaptea. Aşa
cum am spus, cenuşa de la această vatră este dusă la
altarul lui Zeus din Olimpia (din Peloponesul doric şi
lacedemonian/spartan, n.n.) şi ea contribuie la mărirea
acestui altar”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a V-a, Cap. 15, 5, p.p. 392)
Iar dacă până acum am încercat să demonstrăm că

dorienii şi spartanii vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceleaşi
ritualuri teologice ori de primire a oaspeţilor de seamă, sau
de plecare la luptă, nu am făcut-o decât cu scopul de a vă
convinge că dorienii şi spartanii erau fraţi buni, din acelaşi
neam traco-get, care au dat umanităţii mari poeţi, străluciţi
sculptori, arhitecţi de invidiat, dar, din neamul acesta avea
163
să se ridice şi unul dintre cei mai nevolnici şi tulburaţi
împăraţi ai Imperiului Roman.
E vorba de Tiberius Claudius Drusus Germanicus
Nero, nimeni altul decât ucigaşul propriei mame
(Agrippina), soţiei (Octavia), a profesorului său (filosoful
Seneca), dar şi nepotului acestuia, poetul Lucan, cel care,
în însemnările sale, a lăsat posterităţii imaginea zglobie a
unui negustor dac, ce juca şi cânta în propria-i limbă, dar
pe care toţi romanii o înţelegeau foarte bine, aceasta fiind
traco-geta sau limba koine, din care se trage limba latină,
ci nu invers, aşa cum încă mai susţin chiar unii ddintre
lingviştii noştri!!
De-aici, din Pelopones, din Corint (ne spune
Suetoniu, în ,,Vieţile împăraţilor”), pornise strămoşul său
traco-get, după cum bine vom vedea, atunci când Suetoniu
ne spune că, din acel grec foarte bogat, Demarathos, de
trăgea Domitius Ahenobarbus (Barbă de Aramă, fiindcă
avea barba roşie ca arama, aşa cum o va avea şi Împ. Nero!),
tatăl lui Nero, care, căsătorindu-se cu Agripina şi născându-
i-se um asemenea ,,personaj diabolic”, ar fi spus: ,,Din mine
şi din Agripina nu se poate naşte decât un om nefast!”,
cuvinte care au fost ca o adevărată premoniţie!
Dar până a ajunge la Împ. Nero, trebuie să vorbim
despre stră-strămoşul său traco-get, spartan din Pelopones,
pe nume Damaratos, care n-a fost un negustor oarecare, ci
unul din cei doi regi ai familiilor domnitoare din Sparta.
164
Aşadar, Împ. Nero, pe drept cuvânt, era de fire
împărătească! Cealaltă familie domnitoare era cea a lui
Cleomenes:
,,Îndată de Cleomenes s-a întors din Egina la
Sparta, s-a străduit să detroneze pe Demaratos. În acest
scop, a cumpărat pe de o parte prin daruri pe Pythia
(preoteasa oracolului de la Delohi; ,,purtătoarea de cuvânt”
a lui Apolo, n.n.), pentru ca să dea lacedemonienilor
(spartanilor, n.n.) un oracol aşa cum voia el privirilor lui
Demaratos, iar pe de altă parte a izbutit să-l facă pe
Leotychides, care se trăgea din acelaşi neam regesc ca şi
Demaratos, să ridice pretenţii asupra tronului.
Leotychides a invocat atunci cuvintele pe care le-a rostit
regele Ariston, din neştiinţă, atunci când s-a născut
Demaratos, spunând că acesta nu este fiul său cu
adevărat.
Atunci lacedemonienii, aşa cum obişnuiau să procedeze şi
cu alte prilejuri, au întrebat oracolul de la Delfi, cu
privire la disputa asupra lui Demaratos, iar Pythia, cum
era firesc, a dat răspunsul pe care-l sugerase Cleomenes.
Iar Demaratos, din pricina urii lui Cleomenes şi nu cu
dreptate a fost îndepărtat de la domnie”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a III-a, Cap. 4, 4, p.p. 222-223)
Evident că mânia divină avea să se reverse şi
asupra ,,uneltitorului” la prezicerile Pythiei, în favoarea
lui, înnebunind şi luându-şi viaţa; şi-a străpus, cu sabia,
pântecele, vărsându-şi maţele! Dar, ca un blestem
rostogolit peste veacuri, vom vedea (la Suetonius, în
165
,,Vieţile împăraţilor”) că şi împăratul Nero va avea parte
exact de aceeaşi nebunie şi de aceeaşi năpraznică moarte!
Şi tot în ascuţişul propriei săbii!...
Într-adevăr, regele Ariston (tatăl lui Demaratos) şi-
a ales de soţie o femeie chiar mai frumoasă decât Elena
din Troia, dar cea mai josnică dintre toate fetele Spartei!
Aceasta, născându-l pe Demaratos la doar şapte
luni de la căsătoria sa cu regele, l-a determinat pe rege să
spună, public, curtenilor că ,,acela nu e fiul meu!”, iar
aceste cuvinte necugetate aveau să-l coste domnia, după
cum am văzut mai sus.
Evident că era vorba de o naştere prematură, dar
regele n-a înţeles, ajungând, astfel, să fie alungat, ca un
om de rând, şi să ceară protecţie la Darius, regele Persiei,
unde el şi urmaşii lui au rămas multă vreme.
Totuşi, Demaratos avea să se reîntoarcă în Sparta,
la mesenienii care vor coloniza sudul Calabriei (vezi
Messina),dar iarăşi urmaşii săi vor recădea, ajungând, cum
spuneam, neguţători la Corint.
De acolo, însă, aveau să ajungă la Mesena (azi, oraş lângă
strâmtoarea cee desparte S. Italiei de Sicilia), remarcându-
se la Jocurile Olimpice ale Greciei, cu numele uşor alterat,
(Demaretos în loc de Demaratos), dar din victoria obţinută
de un urmaş al regelui spartan, din neamul nostru, traco-
get, dorian, avea să se pună în lumină caracterul puternic
al unui popor ce-a uimit lumea antică, greacă şi romană, şi
din care, iată, avea să se nască împăraţi ce vor cârmui cel
166
mai mare imperiu cunoscut vreodată în istorie, şi anume
Imperiul Roman.
Aşadar, de acolo, din Sparta Peloponesului, în
Persia; apoi, revenirea în patrie la Corint; mai departe, la
Messina, între Sicilia şi Calabria, iar de acolo, la Roma e,
totuşi, un parcurs al unui neam viguros, coborât din
Carpaţi, cu toate calităţile şi defectele sale, dar un neam
admirabil prin inteligenţă, curaj, demnitate!
Totuşi, parafrazându-l pe Dan Barbilian/Ion Barbu,
suntem ,,la mijloc de bun şi rău”, dar am fost, suntem şi
vom fi!
Cât priveşte calităţile fizice asle înaintaşilor, Împ.
roman Nero, cred că merită să-l cităm iarăşi pe Pausanias,
iar spre finalul lucrării de faţă, pe Suetonius
(c.70−c.150d.Hr.), care aproape a fost contemporan cu
Împ. Nero (54−68 d.Hr.).
Iată ce ne spunea Pausanius despre strămoşul lui
Nero:
,,Statuia meseenianului (de la Messina – colonie
doriană! n.n.) Gorgos, fiul lui Eucletus, învingător la
pentathlon şi statuia lui Demaretos şi el din Mesena,
învingător la proba de pugilat pentru copii, au fost
făurite, cea dintâi de către Theron din Beoţia, iar statuia
lui Demaretos de către atenianul Silanion”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a VI-a, Cap. 14, 5, p.456)
Aceste jocuri Olimpice se petreceau cu aproximativ
500 de ani mai înainte ca Nero să ajungă Împăratul
Imperiului Roman! Însă, se vede, sângele apă nu se face,
167
şi asta, de la întocmirea lumii! Genetic, moştenim şi cele
bune. dar şi cele rele dec la moşii şi strămoşii noştri, căci,
deşi Împ. Nero n-a moştenit decât prea puţin din dârzenia
şi vigoarea trupească a neamului său, însă s-a remarcat,
totuşi (şi-n mod surprinzător) prin aplicarea sa înspre artă,
compunând poezii (asemenea lui Lucan, nepotul lui
Seneca, cel care i-a fost mentor, dar pe care l-a ucis; la fel
ca pe Lucan; din invidie, desigur!), cântând la liră şi
interpretând diverse roluri, pe scena amfiteatrelor din
Roma şi din Atena, încât singur avea să-i spună
servitorului său (amândoi ascunţi într-o mlaştină, spre a
scăpa de furia răsculaţilor din legiunile din Spania),
următoarele: ,,O, de-ar şti lumea asta ce mare talent se
pierde!...”.
Sau, cum spunea Suetonius:
,,Atunci, cum toţi insistau să se sustragă îndată
insultelor care-l ameninţau, a dat ordin să se sape o
groapă de dimensiunea corpului său, să se aşeze bucăţi de
marmură, dacă se găsesc, să fie aduse apă şi lemne,
pentru a aduce ultimul omagiu cadavrului; în timpul
regătirilor, plângea şi repeta întruna: ,,Ce artist piere!”.
(Suetonius – Vieţile celor doisprezece cezari. Nero. Editura
RAO CLASIC, Debrecen, Ungaria, 1998, p. 255)
Dacă tatăl său, Domitius, spunea celor ce-l felicitau
pentru naşterea lui Nero că ,,din el şi din Agrippina (fica
lui Germanius, n.n.) nu se poate naşte decât ceva
detestabil şi funest pentru stat”, totuşi, Suetonius i-a
remarcat lui Nero calităţile de care am vorbit mai sus,
semn clar că virtuţile, dar şi viciile, vin din moşi-strămoşi:
168
,,A luat contact încă din copilărie cu aproape toate
studiile liberale; mama sa însă l-a îndepărtat de la
filozofie, afirmând că este dăunătoare unui viitor împărat;
Seneca l-a îndepărtat de la studiul vechilor oratori, pentru
a putea să-l menţină lungă vreme în admiraţia sa. Avea
talent poetic şi a compus versuri cu plăcere şi fără mare
efort, nu cum cred unii că ar fi publicat sub numele lui
versurile altora. Mi-au căzut în mână tăbliţe şi note cu
versuri de ale lui, scrise de mână, din care se vede uşor
că n-au fost aşternute sub dictare, ci de o persoană care
meditează şi cugetă, astât de multe ştersături şi adăugiri
se află pe ele. A avut şi o pasiune nu de neglijat pentru
pictură şi sculptură.
Cel mai mult se bucura de dobândirea popularităţii
şi rivaliza cu toţi cei care aveau parte de favoarea
mulţimii.
S-a răspândit zvonul că, după succesele scenice, în
următorul lustru (cinci ani, n.n.) avea de gând să
coboare la Olimpia în arenă împreună cu atleţii (aşa
cum făcuse stră-strămoşul său, Damaretos, pugilistul, la
locurile Olimpice din Grecia, n.n.); în fapt, se exersa cu
regularitate la lupte şi în toată Grecia a asistat la
concursurile luptătorilor aşezat pe pământ, asemenea
arbitrilor, şi, dacă luptătorii se depărtau prea mult, îi
aducea înapoi, trăgându-i cu mâna lui în mijlocul
arenei. Văzând că este comparat pentru cântec cu Apollo,
pentru condusul carelor cu Soarele, a hotărât să imite şi
faptele lui Hercules; se zice că a fost pregătit un leu pe
169
care să-l sfărâme fie cu ghioaga, fie cu braţele în arena
amfiteatrului în pielea goală, sub privirile poporului”.
(Suetonius – Op. cit., Cap. 52 şi 53, p. 257)
Dar, oare, nu şi alţi traco-geţi se remarcaseră în
muzică, în sculptură, ca atleţi? E uşor să ne aducem
aminte de Orfeu, de Tomiris, Olen, Musaios, Heracle,
Castor şi Polux, Sapho, Pindar, ori chiar de ,,sculptorul”
Pythagoras (traco-get, după mamă), sau de atleţii de la
Jocurile Olimpice din Grecia, ca să-nţelegem că, într-
adevăr, acest acest neam de oameni porniţi din Carpaţi era
nu doar viguros, viteaz, talentat la muzică, poezie,
sculptură, dar, iată, era frământat şi de ,,patimi de rând”,
omeneşti!!
,,Spre sfârşitul vieţii a făcut promisiuni solemne că,
dacă nimic nu se va schimba înb destinul său, să ia parte
la jocurile care vor fi organizate în ciuda victoriei sale,
chiar şi în calitate de cântăreţ la orgile hidraulice, de
flautist, de cântăreţ din cimpoi.
A murit în al treizeci şi doilea an de viaţă, în
aceeaşi zi în care o ucisese odinioară pe Octavia (sora
Împ. Octavian Augustus, n.n.), iar bucuria declanşată
de vestea morţii a fost atât de mare, încât plebea a alergat
prin Roma cu bonete frigiene pe cap”.
(Suetonius – Op. cit., Cap. 52 şi 57, p.p. 257-258)
Dar flautul şi cimpoiul erau folosite de geto-daci şi
de vlaşii sud-dunăreni, din Hemus (tot geto-daci!), iar
boneta frigiană (ca şi lupul frigian – cult specific
ionienilor frigieni din Asia Mică, unde fuseseră alungaţi,
170
din Grecia, de aheeni!) nu era altceva decât căciula
răsfrântă-ntr-o parte, simbolizând (se vede, pe atunci, la
Roma) moartea – aplecarea capului înspre moarte!
Cu alte cuvinte, înseşi aceste cuvinte referitoare la
instrumentele muzicale, sunt de origine traco-getă, deşi
unele dicţionare susţin că ,,cimpoi” ar fi din limba
maghiară. Până acum n-am văzut (şi nici n-am citit
undeva) că ungurii au cântat la cimpoi, pe cai, venind, în
iureş dinspre râul Tura, din Asia Centrală, spre Europa. În
schimb, la noi, şi azi, se cântă (şi s-a cântat dintotdeauna,
la stână şi-n sat, la şezători şi-n sărbători) atât la
fluier/caval, cât şi la cimpoi.
Despre romani n-am citit că ,,aveau aplecare” spre
cimpoi! Cimpoiul, fiind făcut din burduful unei oi, e
specific ciobanilor carpatini, ci nu maghiarilor!
Iată cum înseşi instrumentele muzicale şi portul
(căciula/boneta frigiană!) aparţin neamului nostru traco-
get, din care s-a tras şi acest adânc tulburat Împărat roman,
NERO!
Din Carpaţi până-n Corint,
ori Crotona, Syracuza,
strălucire de argint,
Romei i-am fost călăuza!
Surpate, 24 nov. 2018

George Voica
171
Theodoric cel Mare ─ regele ostrogoților ─ și
Tezaurul de la Pietroasa
Se știe că orice tezaur are un istoric al parcursului

său de-a lungul unui șir de ani, fiind indubitabil legat de
destinele unor oameni care străpâneau mulțimi de
războinici.
Mai știu, de asemenea, că ,,soarta” majorității tezaurelor a
fost cu scrâșnet, cu furie și sânge, căci, orice s-ar spune,
aurul a fost și va rămâne un greu blestem, ce va atârna de
grumazul neamurilor.
Tot așa, se pare, s-au petrecut lucrurile și cu
Tezaurul de la Pietroasa, asupra căruia s-au aplecat mai cu
seamă Nicolae Densușianu și Alex. Odobescu, dându-i
chiar și o oarecare interpretare, fără însă a insista asupra
provenienței acestuia, dar, îndeosebi, asupra verigii
(brățarei) inscripționate, pe care N. Densușianu a
reprodus-o, fotografic, în capodopera sa ,,Dacia
preistorică”.
Așadar, oricine poate să-și dea seama că e de-a
dreptul imposibil să-ți încerci ,,norocul”, înhămându-te la
o muncă psihică, extremă, ce te dezarmează, în primul
rând, prin bogăția sa regească, fabuloasă, iar aceasta ne-a
determinat să credem că tezaurul a aparținut, în mod cert,
unui om foarte bogat, dacă nu chiar unui rege, fără, însă, a
avea nici cel mai mic indiciu referitor la perioada istorică
în care acel rege a trăit.
Pentru a afla adevărul, a trebuit, mai întâi, să
observăm cu multă atenție ,,personajele” săpate pe patera
(tava) de aur, pe care descoperitorii (4 țărani de la
172
Pietroasele, Buzău) au tăiat-o în patru părți egale. Astfel,
punând alături ,,personajele” descrise/prezentate de N.
Densușianu (Apollo, Ianus, un prunc ─ simbolizând Anul
Nou), am băgat de seamă că Domnia Sa greșise destul de
,,copios”, încât să ne determine să studiem aprofundat
,,grupul statuar”, dacă putem spune așa, deoarece, într-
adevăr, apare Apollo, care, la greci, era zeul Soarelui și al
luminii divine, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase
(Apollo Musagetul), dar și conducătorul corului muzelor,
în schimb nici vorbă nu e de Ianus/Iannus Gemini (cel cu
două fețe: cu una privind spre trecut, iar cu cealaltă, spre
viitor), ci e vorba de Dionysos, zeul vinului, la greci.
De asemenea, nu apare un prunc, ci un pigmen, iar lângă
pigmen apare un satir ─ cel nelipsit de la petreceri,
celebrul pitic-bufon!
În dreapta lui Apollo vedem că apare și Bachus,
zeul vinului, la romani.
Revenind la Apollo, îl vedem pe acesta că ține o liră, în
mâna stângă, privindu-l absent (cu o detașare superioară,
totuși!) pe Bachus, care, asemeni lui Apollo, are trăsăturile
unui trac, dar vesel, petrecăreț!
La picioarele lui Apollo se odihnește grifonul,
păzindu-l, parcă, așa cum, spun legendele, păzea aurul
hiperboreilor, adică al geto-dacilor din Munții Apuseni!
Acel petrecăreț traco-mediteranean, Bachus, ține în
mâna dreaptă o amforă grecească plină cu vin, iar în
stânga, un paner (mai degrabă o scoică uriașă!).
,,Omologul” lui Bachus, Dionysos (zeul vinului și
al petrecerilor, la greci) poartă barbă, vestimentație de
luptător, căciulă de ariman (arameu), împodobită cu stele,
173
pietre scumpe, nestemate, așa cum purtau, în Evul Mediu,
domnitorii români: Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei
Basarab, Vasile Lupu ș.a.
Dionysos ține în mâna dreaptă un colier (poate
pentru vreo dansatoare de la Serbările dionysiace, sau ca
semn al demnității și al rangului său), iar în mâna stângă
ține un arc cu coarda înfășurată, dându-ne, astfel, de
înțeles că nu e vorba nicicum de regele Dionysos ─ cel
care le-a bătut și le-a luat, apoi, în robie pe luptătoarele
amazoane, cărora le-a jefuit și prădat și templul lor din
Efes ─ Templul Dianei din Efes ─, ci, într-adevăr, e vorba
de zeul Dionysos!
La picioarele lui Dionysos vedem un delfin ─ semn
al înțelepciunii și al gândurilor bune, dar și două mâini
îngemănate ─, simbol roman al împlinirii tuturor
dorințelor și faptelor îmbucurătoare.
Dacă Bachus poartă o cămașă tracă, lungă, fiind
încis, la mijloc, cu un brâu, asemenea geto-dacilor,
Dionysos poartă, în mod ciudat, ițari, iar pe umeri, o
hlamidă ușoară ─ semn al regalității, ceea ce ne determină
să credem că întreg spațiul tracic (dintre Dunăre și Bizanț)
era geto-dac, așa încât am putut, iată, stabili locul de
proveniență al Tezaurului de la Pietroasa.
Cum între Dunăre și Bizanț, strălucea
Constantinopolul, am găsit de cuviință că, într-adevăr,
aici trebuia căutată originea fabulosului tezaur.
De asemenea, mi s-a părut a ne fi de folos și o
informație ce am găsit-o la Pliniu cel Bătrân (24-79 d.Hr.),
autorul capodoperei ,,Istoria naturală” ─ unchiul lui
Pliniu cel Tânăr, cel mai apropiat prieten al Împ. Traian.
174
Iată ce ne spune Pliniu cel Bătrân, referitoe la acest
spațiu al Thraciei și la legendarii pigmei (pe care
giuvaergiul l-a ,,imortalizat” pe patera Tezaurului de la
Pietroasa):
,,În apropiere de Oceanos potamos (Istrul, n.n.) își
aveau locuințele pigmeii cei legendari, care, după cum ne
spune Homer, se aflau în război continuu cu stolurile de
gruie (cocori, n.n.), care, fugind de iarna și de ploile cele
multe d eprin părțile de nord, zburau către miazăzi peste
apele curgătoare ale Oceanului (Dunării, n.n.)”.
Același N. Densușianu ne mai spune și el un lucru
foarte interesant despre pigmei, întărindu-ne convingerea
că Tezaurul de la Pietroasa a fost lucrat la Constantinopol,
de vreme ce cuprindea obiecte de o inestimabilă valoare,
așa cum ar fi: o tavă mare de aur (pateră), având săpate, pe
margine, personajele simbolice despre care, deja, am
vorbit; trei urcioare de aur; două corfițe de aur; patru
străchini de aur; o statuetă de aur (chip și vestimentație
tracică, reprezentând-o pe Gaea sau Terra Mater); fibule,
lănțișoare, coloane, verigi de aur, dintre care una e
inscripționată, dar și așa-zisa ,,cloșcă de aur”, care, de
fapt, era precum coiful sarmatic, din aur, al lui Baiamn ─
regele sarmaților, luat de Theodoric cel Mare, după ce l-a
prins pe Baian (Vezi Iordanes ─ Getica, cap. LV, 282, p.
343).
Așadar, revenind la N. Densușianu și la
simbolistica pigmeilor, acesta spune:
,,Aceiași pigmei ne apar și în notițele geografice
ale lui Pliniu, ca stabiliți în părțile de sud ale Istrului de
Jos sau pe teritoriul Dobrogei de azi”, după care
continuă:
175
,,Este, așadar, afară de orice îndoială, că fluviul
cel denumit al timpurilor antihomerice, Oceanos potamos,
care curgea în părțile de nord ale Ilyriei și Traciei, între
apus și răsărit, era identic cu râul cel mare și sfânt al
antichității greco-romane, numit Istros și Danubius”.
(N. Densușianu ─ Dacia preistorică, p.593)
Același lucru ni-l spune și Hașdeu:
,,Antichitatea punea anume lângă Dunărea de Jos
(Dobrogea, n.n.) cuibul pigmeilor”.
Cu alte cuvinte, alăturarea pigmeiului lui Dionysos
voia să ne sugereze că zeul Dionysos era venerat nu doar
de greci și de traci (traco-geții sud-dunăreni), ci și de
pigmeii care populaseră Scythia Minor în vremea lui
Homer, anterior înființării coloniilor grecești, milesiene și
efesiene de pe țărmii de vest ai Pontului Euxin.
Se pare, totuși, că mulți istorici i-au confundat pe
acei pigmei cu piticii-bufoni de la curțile regale, cei care
aveau rolul expres de a da culoare și farmec Serbărilor
dionysiace!
Cam același simbol al exploziei bucuriei vieții de a
trăi ,,cu nesaț” clipa cea repede ce ni s-a dat, par a fi și
frunza de vie, strugurele/ori spicul de grâu, amfora
grecească plină cu vin roșu, panerul, care, toate, converg
spre buna dispoziție, pe seninătatea sufletului meridional
al Greciei și al Traciei sud-dunărene!
Dacă, acum, iată, putem spune, cu certitudine, că
am localizat proveniența fabulosului Tezaur de la
Pietroasa, mai rămâne un alt ,,punct nevralgic”, și anume
decriptarea inscripției de pe una din verigile/brățara pe
176
care regii (asemeni Împ. Saul, din Biblie) o purtau la
brațul stâng. Astfel, era de așteptat ca inscripția să
surprindă limba folosită în spațiul traco-get sud-dunărean.
Dar și aici au apărut așa-zisele ,,probleme” de ordin
lingvistic, extrem de derutante, în sensul că (asemeni ─ cu
o excepție ─ inscripției d epe Inelul de la Ezerovo!) au
apărut trei feluri de litere, care, amestecate fiind, au
derutat, realmente, pe toți cei ce au încercat decriptarea.
Astfel, literele latine (F.I), grecești (X, H, P, Λ) și
etrusce ( = T și > = C), fiind precedate de litera ,,X”
(care, în latină, poate fi și cifra ,,10”) au făcut zadarnică
încercarea multor lingviști de prestigiu, așa încât, privind
mai cu atenție (și ,,citind” de la dreapta spre stânga ─
scriere bustrofedon!), am băgat de seamă că după cifra-
literă ,,X” urma un punct.
Exact acest punct a fost complet neglijat de către
toți lingviștii ce s-au trudit să decripteze textul.
Eu am luat acel ,,X” drept cifră romană, 10 (zece),
după care am constatat că scria cât se poate de clar: ,,FII
FEIRCIT, FILI!” (Adică, ,,Fii fericit, fiule!”) și bucură-te,
tot restul vieții tale, de acest fabulos tezaur, pe care ți-l
dăruiesc la împlinirea vârstei tale de 10 ani! Bucură-te,
deci, de moștenirea ce ți-am lăsat-o, că viața e așa de
repede trecătoare!
Dar, în mod paradoxal (deși știam că decriptarea o
făcusem corect!), nimeni dintre mulții istorici antici, greci
ori latini, nu vorbiseră despre un tezaur ce i l-ar fi lăsat un
rege fiului său la împlinirea vârstei de 10 ani, a acestuia
din urmă!
177
Dar în vara aceasta (a anului 2019), întâmplarea a
făcut să mă opresc îndelung asupra ,,Geticii” lui Iordanes,
fiind foarte interesat de legătura de rudenie dintre geți și
goți, deoarece, decriptând (parțial) Tăblițele de plumb de
la Sinaia, găsisem într-una din aceste tăblițe informația
foarte, foarte clară că geții și goții erau frați buni, făcând
parte din același mare trib al ,,sacilor” nord-iranieni, din
care mai făceau parte, sciții, sarmații, gepizii, alamanii,
carpii, roxolanii, bastarnii, ca, mai apoi, să deduc că și
ostrogoții și vizigoții erau frați cu cei amintiți, neamul
acestora întinzându-se de la Don până în Bizanț!
Așadar, Iordanes este singurul dintre istoricii antici
care indică foarte bine nu doar proveniența și
,,peregrinările”, apoi, ale acestui tezaur, dar și cine, și cui
i-a dăruit Theodoric cel Mare (475-526 d. Hr.)
excepționalul tezaur:
,,Dar ajuns la bătrânețe (Theodoric cel Mare ─
regele ostrogoților, cel care cucerise Sicilia, Dalmația ș.a.;
cel care-l învinsese pe Odoacru, ucigându-l în 493 d.Hr.,
stăpânind Imperiul Roman de Apus și-și stabilise capitala la
Ravenna, n.n.), când și-a dat seama că în curând va părăsi
această lume, convocându-i pe comiții (fruntașii, n.n.) goți
(geți, n.n.) și pe alți fruntași ai neamului său, a rânduit ca
rege pe Athalaric, copil în vârstă de zece ani, fiu al fiicei
sale, Amalasunta, rămas orfan de tatăl său, Eutharic, și le-
a recomandat pe cale testamentară să-l respecte pe rege, să
iubească senatul și poporul roman, iar cu împăratul de
răsărit (din Constantinopol, n.n.) să trăiască în pace și să-l
socotească al doilea după Dumnezeu”.
(Iordanes ─ Getica, Editura Uranus, București, 2014, Cap.
LIX, 304, p. 355)
178
Iată că, de acum, avem confirmarea faptului
că, într-adevăr, Theodoric cel Mare ─ regele ostrogoților,
cel din neamul geto-dac ─ i-a dăruit acest tezaur nepotului
său, Athalaric, pe când acesta, rămânând orfan la vârsta de
10 ani, a fost numit, prin testament, regele ostrogoților!
Dar nu m-au mulțumit decriptarea textului și
informația confirmatoare a lui Iordanes, ci am găsit de
cuviință să scotocesc și mai în adâncul tainei provenienței
Tezaurului de la Pietroasa, fiindcă dedusesem că originea
sa trebuia căutată în spațiul traco-get sud-dunărean, mai
precis Constantinopol, iar căutările au fost de-a dreptul
spectaculoase, în sensul că am aflat (tot de la Iordanes) nu
doar cum ajunsese tezaurul la Theodoric cel Mare, la
Ravenna, dar și ce ,,soartă” a avut blestematul aur, fiindcă
Athalaric ─ nepotul lui Theodosie cel Mare ─ avea să
moară aproape în același an în care fusese numit rege și nu
apucase să se bucure de tezaur nici el, dar nici mama sa,
coregenta (care fusese căsătorită cu Eutharic, cel cu care,
murind, o lăsase cu doi copii: ATHALARIC și
MATHESUENTA), ci tezaurul avea să-i revină
Mathesuentei ─ sora lui Athalaric!
Iar ca să fim cât mai aproape de adevăr, trebuie să
mai spunem că Theodosic cel Mare primise acest tezaur
de la Împăratul Leon I, traco-get, de neam, din Axiopolis
(Cernavoda de azi!), în semn de dragoste față de cel care
avea să ajungă regele ostrogoților, fiindcă Theodoric cel
Mare nu era altul decât fiul lui Thindemer (sau Thudimir,
ori Thindimir, după cum, de altfel, vom afla și la tatăl lui
Basarab I, la Tihomir/Tihomer, Tiugmegir, semn cât se
poate de clar că neaul Basarabilor se trage din goți și din
Geți!!), iar Împăratul Bizanțului, Leon I, știa, desigur, că
179
goții erau, iată, frați buni cu geții, lucru confirmat, de
altfel, și de una din Tăblițele de plumb de la Sinaia, după
cum am mai spus.
Că fabulosul tezaur îi fusese dăruit lui Theodoric
cel Mare, acolo, în Constantinopol, după ce Theodoric
,,ieșise” din starea de ostatic, la vârsta de 18 ani, ne-ao
spune iarăși Iordanes:
,,Uniți cu acești suavi erau atunci (spre sfârșitul
sec. V d.Hr., n.n.) și alamanii (trib germanic, rudă cu
suavii, n.n.), care stăpâneau înălțimile Alpilor din care
izvorăsc unele râuri și curgând zgomotos se varsă în
Dunăre. Acolo și într-un loc astfel întărit a dus Thudimer
(tatăl lui Theodoric cel Mare, n.n.) în timpul iernii armata
goților și pe ambele neamuri federate ale suavilor și
alamanilor le-a învins, le-a devastat și le-a supus în cea
mai mare parte. Apoi întorcându-se victorios în propriile
sălașuri, adică în Panonia, l-a primit recunoscător pe
fiul său Theodoric, pe care-l dusese ostatic la
Constantinopol și pe care împăratul Leon I l-a trimis
înapoi cu multe daruri”.
(Iordanes ─ Getica, Cap. LV, 281, p. 343)
Iată, deci ,,multele daruri”, ale Tezaurului
de la Pietroasa, pornind din Constantinopol la Ravenna,
iar viitorul rege, Theodoric cel Mare, dăruindu-i-le
nepotului său, Athalaric, pe când acesta, orfan de tată,
avea să împlinească 10 ani, fiind urmaș la tronul bunicului
său, Theodoric cel Mare!
Așa se explică și de ce (comparativ cu literele
grecești și latinești de pe Inelul de la Ezerovo, tot din
Tracia, din ținutul sud-dunărean al traco-geților) în
180
inscripția ,,săpată”-n aurul paterei, la Ravenna, regele
ostrogoților, Theodoric cel Mare, avea să includă și două
litere etrusce ( = T și > = C), semn clar că neamul
ostrogoților stăpânea nu doar zona Verona ─ Ravenna ─
San Marino ─ Veneția, ci tot nordul Peninsulei Italice,
dacă nu toată Italia, fiindcă, altminteri, nu se poate explica
influența etruscă asupra traco-getei, care era vorbită, iată,
atât la sud, cât și la nord de Dunăre, diferențele fiind,
probabil, doar dialectale!
Revenind la brățara/veriga inscripționată de
Theodoric cel Mare pentru nepotul său, Athalaric (pe care
l-a lăsat moștenitor al regatului ostrogoților, în locul său,
deși avea doar 10 ani), putem să mai spunem că-n Biblie
ni se vorbește de regele iudeu Saul (socrul regelui David,
autorul ,,Psalmilor”), care și el purta, pe brațul stâng, o
asemenea brățară, mai înainte de Athalaric, cu mai bine de
1500 de ani, dar al doilea după Saul a fost Împăratul de
Răsărit al Imperiului Roman Leon I, care și el purta
brățară de aur la brațul stâng și despre care deja am spus
că era traco-get din Axiopolis (Cernavoda de azi), unde, în
urmă cu câteva decenii s-a descoperit, la Seimeni (lângă
Cernavodă) o monedă de argint cu chipul Împ. Leon I
(457─477 d.Hr.), cel care a adăugat Sf. Biserici Vlaherne
și Sf. Hagiasma (Aghiazmatarul ─ o fântână cu apa
izvorului făcător de minuni), Hagia Lousma (Baia
Preoților), dar și Hagia Soros ─ un relicvar, în care s-a
păstrat Acoperământul (mantia) Sf. Fecioare Maria, Maica
Domnului nostru Iisus Hristos, care fusese adus din
Palestina chiar de Împ. Leon, în anul 473 d.Hr.
Sf. Acoperământ a Maicii Domnului fusese păstrat,
până atunci, în Siria, la Mănăstirea Ortodoxă Hama, pe
181
care, mai târziu, islamiștii de acolo au respectat-o cu
sfințenie, nepângărind-o!
Pe moneda reprezentându-l pe Împ. Leon sunt
scrise trei cuvinte:
1. SOTENOS (sau SOTINOS ─ scris pe verticală,
dinaintea lui Leon I), însemnând MÂNTUITORUL
(Adică, izbăvitorul Constantinopolului de robia alano-gotă
a gărzilor Imperiale, care vizau scaunul imperial al
Constantinopolului);
2. KLEONSO (însemnând ,,NETED”, BLÂND,
BUN, MÂNGÂIETOR);
3. LEION (scris pe orizontală, chiar sub picioarele
,,atletului creștinătății”, Leon I).
Cu alte cuvinte, dându-i o formă literară, traducerea
ar însemna astfel:
LEON, MÂNTUITORUL CEL BUN!, ceea ce
este adevărat, corespunzând perfect cu ce ne spune Stelian
Brezeanu (în ,,O istorie a Imperiului Bizantin”), referitor
la originea acestui brav împărat traco-get sud-dunărean:
,,457.febr. 7. La stingerea dinastiei lui Theodosius
I, șeful gărzii imperiale, alanul Aspar, aduce pe tron un
soldat de rînd, Leon, trac de origine (geto-trac sud-
dunărean, din zona Cernavodei de azi, n.n.); iar intenția
ambițiosului Aspar era de a găsi în noul împărat un
instrument pentru a-și impune la tron pe fiul său,
Patricius, încă minor, și de a crea o dinastie proprie”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editur
Albatros, București, 1981, p. 20)
182
Numai că Leon I dejoacă planul alanului Aspar,
recrutând o gardă imperială din rândul populației din
munții Isauriei (Siriei ─ unde au apărut primii creștini și
de unde Leon I a dus Acoperământul Maicii Domnului),
numindu-l comandant al gărzilor pe isaurianul
Tarasicondissa (pe care-l căsătorește cu fiica sa, Ariadna),
schimbându-i numele în Zenon.
Iată-l, așadar, pe Mântuitorul Constantinopolului,
pe Leon I, izbăvitorul creștinilor, cel care, într-adevăr, a
netezit calea geto-tracilor spre Domnul.
Și să ne mai mirăm atunci de ce, acolo, la Ravenna,
Theodoric cel Mare (fost ostatic la Constantinopol, de mic
copil, până la vârsta de 18 ani!), odată ajuns regele
ostrogoților (de neam geto-dac) avea să ridice San
Apollinare Nuovo, cu fresce și mozaicuri bizantine, unde
vedem veșmintele curții regale, ale doamnelor și
domnițelor, purtând marame de borangic, asemeni
domnițelor de la curțile domnești ale Țării Românești și
Moldovei, iar cei trei magi (vestitori ai nașterii Domnului
nostru Iisus Hristos) având pe cap căciula frigiană/dacică,
specifică neamului nostru geto-dac, adică având vârful
răsfrânt în față?!
Nu, nimic nu e întâmplător! Nici măcar faptul că
tezaurul avea să pornească din Ravena spre
Constantinopol, fiindcă gen. geto-dac Belizarie avea s-o
ducă în Bizanț pe sora lui Athalaric. Acesta, murind, sora
sa, Mathesuenta (cea rămasă văduvă după moartea soțului
ei, Vitigis), avea să se recăsătorească-n Bizanț cu patriciul
Germanos (nepotul Împ. Iustinian), mariaj din care va
rezulta un copil, tot cu numele de Germanus, căruia,
183
evident, mama sa, Nathesuenta, avea să-i dea tezaurul ce-l
moștenise, de drept, de la fratele-i mort, Athalaric.
La rândul său, acest strănepot al lui Theodoric cel
Mare, și anume Germanus, a avut un fiu, Iustinian, ce-a
ajuns general în Armata Bizantină, iar ceva mai târziu a
devenit chiar împărat, cu numele de IUSTIN (565-578
d.Hr.).
De la acest Împ. Iustin, tezaurul va ajunge la Împ.
Mauricius ─ ruda lui Germanos și, evident, a fiului
acestuia, Împ. Iustin. Apoi, de la Împ. Mauricios, tezaurul
va ajunge la traco-getul sud-dunărean PHOKAS (25 nov.
602 ─ 5 oct. 610), soldat de rând, dar bun mânuitor de
arme, care va fi ales împărat de armată, fiind încoronat ca
împărat în Sf. Sofia, din Constantinopol.
Dar blestemul aurului tezaurului avea să se reverse
din plin și asupra vremelnicului împărat Phokas care l-a
măcelărit pe Împ. Mauricios și pe cei șase fii ai acestuia,
dar și el și toată familia sa aveau să fie tot măcelăriți de
Herakleios, exarhul Cartaginei.
După moartea lui Herakleios (11 febr. 641),
Tezaurul de la Pietroasa rămâne fiul acestuia,
HERAKLONAS, și mamei sale, MARTINA, însă și
aceștia sunt alungați și exilați de armeanul VALENTINOS
ARSAKIDOS (în nov. 641), iar locul exilului lor pare a fi
Histria, la Pontul Euxin, colonie grecească, milesiană,
distrusă de goți în sec. III, d.Hr., dar refăcută de carpi
(după cum reiese dintr-o tăbliță de plumb de la Sinaia),
care, însă, va fi distrusă definitiv în sec. VII d.Hr., în urma
unei invazii avaro-slave (mai precis în 660 d.Hr.), condusă
de ASPARUCH (ISPERICH) fiul hanului bulgar
KUBRAT (originar din nordul Munților Cauzac), care se
184
stabilise în nordul Mării Negre, în regiunea ONGL, de
unde avea să atace Imperiul Bizantin.
Deducem că acest bulgar a distrus coloniile grecești
de pe țărmul de vest al Mării Negre, luând din cetatea
Histria acel Tezaur aflat la minorul Heraklonas și la mama
sa, Martina, deoarece nu e ceva exclus ca toată populația
Histriei să fi căzut în robie și să fi fost dusă în Munții
Istrițeni, între râurile Cricovu Sărat și Sărata, din
apropierea actualului oraș Buzău, unde, poate, au fost
colonizați, ocupându-se (ca și-n Histria) cu cultivarea
viței-de-vie, îndeosebi.
Susținem aceasta, deoarece apropierea fonetică
dintre HISTRIA și ISTRITENI (Deci, foști locuitori ai
Histriei!!) e perfect vizibilă!
Nu e ceva exclus, însă, ca nefericitul stră-strănepot
al regelui ostrogoților (mă refer la Heraklonas), Thedoric
cel Mare, să fi îngropat tezaurul (împreună cu mama sa,
Martina) în zona Pietroasele, unde a și fost descoperit cel
mai tulburător tezaur, pe care se scris: ,,FII FEIRCIT,
FILI!”
Dar numai fericit n-a fost cel prin mâinile căruia a
peregrinat acest tezaur: din Constantinopol, la Ravenna;
de la Ravenna, înapoi la Constantinopol, iar de acolo, la
Pontul Euxin și, apoi, în zona Buzăului, unde, se pare, a
fost leagănul goților care l-au dat umanității pe episcopul
Wulfila, cel care a tradus, pentru prima dată, Biblia, din
greacă în limba gotică.
Dincolo, însă, de frământări și bucurii, de lacrimi,
sânge și blestemul aurului, rămâne, iată, frumoasa limbă a
185
neamului nostru traco-get care și acuma ne-ndeamnă: ,,FII
FEIRCIT, FILI!”
Fii fericit, fiule, căci repede trecătoare e clipa ce ți s-a dat;
că glasul de bucium, seara, la stâna din sat, se leagănă prin
vârfuri de mesteceni subțiri, când înfloare leandrii în
mănăstiri, în sfinte altare, în odăjdiile de rouă, -mpărați!...
Neamule-al meu, te-mbrățișez cu brațele astea,-
amândouă, din Bizanț, Ravenna,-n Carpați!...
Surpate, 23 sept. 2019

George Voica
186
Burebista și inscripția de la Mesambria
Încă de la început, trebuie să atragem atenția

cititorului, că vechea Mesambria (azi, Nesebăr, la Nord de
Golful Burgas, din actuala Bulgarie) a fost o colonie
grecească, fondată în jurul anului 520 î.Hr. de către grecii
dinCalcedon, care au fost ajutați de cei din vechea Megară
și din Byzantion, ori acest lucru ne face să credem că de la
Dunărea de Jos, până unde avea să se ridice cea mai veche
biserică, Biserica Blacherne/Vlaherne (adică a Vlahilor) a
strămoșilor noștri geto-vlahi sud-dunăreni, se vorbea
aceeași limbă ─ respectiv traco-geta!
187
Astfel, nu e de mirare de ce în inscripția din
Mesambria întâlnim cuvinte care se păstrează și azi în
fondul lexical principal al limbii romane, ceea ce
deosebește, fără tăgadă, că originea limbii române actuale
nu trebuie căutată în spațiul latin, ci exact în spațiul nord
și sud-dunărean, ce se întindea, într-adevăr, nu doar din
sudul Dunării până-n vecgea Megară, ci chiar dincolo de
Bosfor, în NV Asiei Mici, până-n Troada, în a cărei
câmpie se afla vestita Troie, la care (după cum aflăm din
,,Iliada” lui Homer) a venit în ajutor (în timpul Războiului
Troian, sec. XII î.Hr.) nu doar tracii, ci și ciconii, adică
geții nord-dunăreni, ce locuiau de la Muntele Kaukas
(Cozia sau Kaukon ─ de aici, locuitorii căpătând numele
de cauconi sau ciconi, iar limba lor, koine!) până la
Dunăre. Mai limpede, cei din Oltenia de azi!
De asemenea, nu doar fondul lexical traco-get ne-a
atras atenția asupra epigrafiei de la Mesambria, ci, în cel
mai surprinzător mod (pentru istoria noastră națională!),
numele lui Burebista, despre care istoricii și arheologii ar
fi trebuit să facă vorbire.
Din contră, dorindu-se, parcă într-adins, să se evite
amintirea lui Burebista ─ a celui care a întemeiat pentru
prima dată în istoria acestui neam Marele Imperiu Geto-
Dac, odată cu moartea regelui scit Mogato, în anul 74
î.Hr., regele Sarmizegetusei, pe când cei doi luptau
împreună împotriva Imperiului Roman, la Tapae, după
care regele Geților, Burebista, avea să capete titulatura de
MATO Burebista/Marele Burebista, acesta domnind peste
geții sud-dunăreni încă din anul 82 î.Hr., avându-și
Capitala la Buridava/ Cosota-Ocnița sau Ocnele-Mari de
azi ─ din motive lesne de înțeles pentru istoricii antici
188
greci, mai ales (iar, în zilele noastre, în sec. XX, mai
precis, de istoricii bulgari!!), numele lui Burebista nu doar
că nu e amintit, dar la fel de grav ni se pare a fi și datarea
acestei inscripții, care astăzi se află în Muzeul de Istorie
din Burgas (Bulgaria).
Iată ce ne spune istoricul Hristo M. Danov:
„Deși această inscripție s-a păstrat fragmentar, ea
aruncă o bogată lumină asupra relațiilor dintre Mesambria
și un dinast est-tracic (Păi, tocmai despre acest „dinast est-
tracic”, despre Burebista, e vorba, D-le Danov!! n.n.) în
epoca elenistică. Datarea de către noi a inscripției (mijlocul
sau mai curând a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n.) a
fost respinsă de către G. Mihailov (istoric bulgar, care ne
vorbește de istoria Traciei în sec. IV-III î.Hr., n.n.). De
asemenea și I.V. Venedikov (istoric bulgar, care vorbește
despre invazia celților, din sec. III î.Hr., conduși de Brennas,
n.n.) consideră imposibilă existența unor mici organizații
politice sau a unei părți din statul trac de odinioară, în
preajma statului celtic în Tracia, pornind de la ideea
efectelor distrugătoare produse de așezarea măcar și
efemeră a celților în Tracia. Venedikov explică sărăcia
culturii materiale trace și schimbările ei pe calea unei
simțitoare celtizări, ca rezultat al dominației celților, care își
aveau capitala la Tyle (sau Tybis). Interpretarea dată în
scrierile noastre anterioare și menționată mai departe în
această lucrare, cu argumente suplimentare, este diferită”.
(Hristo M. Danov ─ Tracia antică, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, Privire generală asupra
istoriografiei Traciei antice, p. 29)
Deși vorbește, așadar, de un dinast est-tracic (traco-
get sud-dunărean, evident!) și de „stăpânitorul” Traciei,
189
Sadalas, istoricul bulgar Hristo Danov „uită”, pur și
simplu, să-l amintească pe Burebista, ca și cum nici n-ar fi
auzit de acesta vreodată; în schimb, menționează răspicat
că inscripția e grecească, din sec. III î.Hr., și ea evocă un
tratat încheiat între acest Sadalas și cetatea Mesambria,
deși (după cum bine vom vedea), „piatra” spune adevărul
adevărat, și anume încheierea unei „gramate” (a unui
zapis sau tratat, ori act/document semnat de ambele părți:
Sadalas și Burebista!!), acolo, la Mesambria, în Capitala
odrișilor vlahi, traco-geți emigrați din Carpați peste
Dunăre, ajungând până-n Byzantion, unde au și fondat,
spuneam, prima Biserică a Vlahilor (Biserica
Blacherne/Vlaherne).
Ni se pare de-a dreptul ciudată datarea d-lui Danov,

adică sec. III î. Hr., în perioada invaziei celtice a lui
Brennas în Macedonia și Tracia, ajungând chiar dincolo
190
de Propontida, în NV Asiei Mici. Dar ciudat e și faptul că
acest istoric știa prea bine că regele trac Sadalas a domnit
între anii 87-79 î.Hr.
Și-atunci, te-ntrebi, firește: Chiar să nu fi știut acest istoric
că-n sec. I î.Hr., la nordul Dunării domnea Burebista, de
vreme ce, iată, indignat, confirmă faptul că știa bine că la
sud de Dunăre ,,stăpânul pământului”era Sadalas!
În mod cert auzise de Marele Burebista (82-44
î.Hr.), chiar de la Vasile Pârvan, despre care are numai
cuvinte de laudă, și de la care aflase foarte multe lucruri
nu doar despre săpăturile de la Histria, ci, în general,
despre tot neamul nostru geto-dac.
În plus, era informat de savantul român nu doar de
inscripția de la Dionysopolis (Balcicul de azi), referitoare
la Acornion ─ „sfenicul de nădejde” al lui Burebista, în
jurul anilor 50-48, când Mato Burebista, „ucigătorul de
celți”, își întinsese stăpânirea „până dincolo de Haemus,
la Mesambria și Apollonia”, ─ ci însăși despre inscripția
despre care facem vorbire:
„... geți(i), al căror rege, Burebista ─ precum
reiese clar din inscripția (cea de la Dionysopolis, din anul
48 î.Hr., în care ni se povestește „de Acornion al lui
Dionysos, întâiul sol al Dionysopolitanilor la tatăl lui
Burebista, cu care se întâlnește, spre a-i cere protecția
pentru concetățenii săi, apoi îndeplinește diferite
însărcinări de mare preot al zeilor cetății, printre care pe
aceea de preot eponym al lui Dionysos”) ─ ajunge, în
aceste părți, după a.60 (î.Hr., n.n.) în culmea puterii
sale, întinzându-și stăpânirea până dincolo de Haemus,
la Mesambria și Apollonia.
191
Din inscripția noastră mai reiese că dionysopitanii
au fost statornic în bune relații cu geții (aceasta pare a fi
fost tradiție la nordul Haemului, unde geții dictau, în
vreme ce întinderea puterii lui Burebista, la sud de
Haemus (unde dictau odrysii) s-a împlinit numai cu
lupte: avem în această privință chiar o inscripție de la
Mesambria (Ei, iată că tocmai despre această inscripție ─
ce vom prezenta-o mai jos ─ e vorba, pe care, culmea, o
reproduce însuși Hristo Danov în cartea sa „Tracia
antică”, fără însă a ne spune nimic, nimic despre Marele
Burebista!! Să fie, oare, doar o simplă „scăpare din
vedere?! Mă-ndoiesc! n.n.), care ne spune cine au fost
comandanții acestei colonii doriene (dorienii erau
descendenți ai ionienilor plecați din Carpați, n.n.) în
războiul împotriva lui Burebista: Moshos al lui Filemon,
Xenocles al lui Lahites, Dameas al lui Dionysos (poate
fratele lui Acornion, n.n.).
Burebista își creează la gurile Dănării și în
Balcani împărăția sa getică exclusiv între anii 60 și 48
î.Hr.
În acest din urmă an, el se afla în tratative cu
Pompeius, rivalul lui Caezar, iar solul care purta
cuvântul regelui get era mereu Acornion din
Dionysopolis, după cum sună inscripția lui (cea de prin
a. 48, a lui Acornion, ci nu cea reprodusă de istoricul
bulgar Hristo Danov, în „Tracia antică”, care, vom vedea,
este din jurul anilor 82-79 î.Hr., când în sudul Dunării
marele „stăpânitor al pământului” era regele Sadalas.
Că inscripția de la Mesambria o precedă pe cea de
la Dionysopolis cu aproximativ 20 de ani e o certitudine,
iar lucrul acesta îl vom înțelege cât de curând! n.n.)”.
192
(Vasile Pârvan ─ Getica, Editura Meridiane,
București, 1982, Geții din Carpați de la Spargapeithes la
Decebalus, p.p. 50-51)
Deci, Vasile Pârvan face referire la două inscripții
săpate în piatră, scrise în limba traco-getă, limbă ce se
vorbea, spuneam, din Carpați până la Byzantion și la
Troia!
În inscripția la care se referă istoricul bulgar Hristo
Danov, nu se amintește nicicum de preotul Acornion,
semn cât se poate de limpede că acest mare preot
dionysiac din Dionysopolis (Balcicul de azi) încă nu-l
cunoscuse și nu i se închinase lui Burebista!
Cu siguranță că e vorba de anii 82-80 î.Hr., deoarece în 82
î.Hr. Burebista luase domnia în Geția, iar la Sarmizegetusa
era stăpân regele scit Mogato, alături de care va lupta, la
Topa/Tapae în anul 74 î.Hr., când Mogato va cădea în
lupta cu romanii. Astfel, rămânând singur, Burebista va
uni pentru prima dată în istoria neamului acestuia poporul
geto-dac, de la sud și de la nord de Carpați, mutându-se în
Capitala la Sarmizegetusa.
Dar, până în acel an, 74 î.Hr., Burebista ─ regele
geților nord-dunăreni ─ tot încercase să facă „primul pas”
în unirea geților nord și sud-dunăreni, peste aceștia din
urmă domnind (după cum reiese din inscripția din
Mesambria) „stăpânitorul pământului” Traciei, Sadalas.
Deci, „pohta ce-a pohtit-o” dintotdeauna viteazul
Burebista a fost aceea de a-i vedea uniți, sub un singur
sceptru (al său), pe toți geții, fiindcă el știa că-n sudul
Dunării, în Haemus, Rodope, Larissa, Theba, Byzantion,
în vechea Megară erau geți, strămoși de-ai noștri! Chiar
193
și Muntele Athos era al geților! (vezi Tăblițele de plumb
de la Sinaia).
Că nu i-a reușit pentru început (prin anii 80-79, î.Hr., după
cum reiese din această inscripție din Mesambria) și că a
fost nevoit să încheie o „gramată” (un zapis, un tratat
scris, iată, în piatră) cu regele trac Sadalas, dar avea să se-
mplinească acest strălucitor vis în jurul anilor 60 î.Hr.,
deducem (după cum oricine poate să vadă și să înțeleagă,
desigur!) din rândurile dinspre finalul inscripției
(aproximativ 2 rânduri), care au fost șterse intenționat, iar
acest lucru cred că a fost făcut chiar din porunca Marelui
Burebista, care, după moartea lui Sadalas, în 79 î.Hr., a
putut să invadeze spațiul sud-dunărean tracic, ajungând
până-n Mesambria și-n Apollonia.
Acolo,-n Mesambria, s-a găsit această inscripție, în
care ni se spune, limpede, că geții, în frunte cu Burebista,
au invadat Tracia, traversând Dunărea cu kaiacele, din
care trăgeau o ploaie de săgeți!
Evident că, 20 de ani mai târziu, când Burebista va
fi ajuns în Mesambria și va fi citit inscripția săpată în
piatră, va fi poruncit să se șteargă cele aproximativ 2
rânduri, în care, cu siguranță, se scria ceva „destul de
greu” la adresa neamului get și a lui Burebista.
Totuși, Marele Burebista nu a distrus această piatră
cu inscripție în limba traco-getă (deși ar fi putut, desigur,
să șteargă o pagină din istoria noastră antică), ci a lăsat-o
posterității (așa cum avea să o facă, spre lauda și cinstea
sa, cu „Tăblițele de plumb de la Sinaia”, pe care
subsemnatul le-a publicat în anul 2019, la Editura Rotipo,
Iași, sub titlul „Tăblițele de plumb de la Sinaia sau Dacia
194
de Aur”), spre a se vedea, peste milenii, cine a fost acest
neam al geților și ce rege au avut aceștia.
De va fi șters cele 2 rânduri din propria-i poruncă,
cu siguranță a făcut-o din demnitate și din marea sa
dragoste față de acest popor, despre care „stăpânitorul
pământului”, Sadalas, poate scrisese că Burebista
acceptase, de bună voie, să-i fie vasal, lucru ce nu l-am
găsit consemnat măcar la un singur istoric antic, grec ori
latin.
În orice caz, de bine nu cred că vorbeau acele 2 rânduri,
care, repet, ne vizau nu doar pe noi, ci și pe Marele
Burebista.
Totuși, Burebista e de admirat, de vreme ce nu
distruge în întregime acea valoroasă inscripție ce vorbește
despre vitejia neamului nostru geto-dac, căci el a avut
onestitatea de a respecta adevărul istoric, și anume
invadarea spațiului sid-dunărean al regelui Sadalas, a cărui
Capitală era, se vede, la Mesambria, acolo unde se va fi
scris această piatră, la dezvelirea ei luând parte, cu
siguranță, însuși Burebista, de vreme ce s-a-ncheiat acea
„gramată”.!
Dar iată textul inscripției de la Mesambria:
Rândul 1 ............ (indescifrabil)
Rândul 2.................................................ROIOS
SADALA .....SKADINA
(poporul lui Sadalas)
Rândul 3 .......XISTA STEFANO SAIDEA; TON
XRIS -
Rândul 4 .......NIE ANO IE IEI GETANE
ONTATAS POLIO
195
(La începutul anului, în 1 martie) (ei, geții, pradă
Câmpia/Tracia?)
(─ când la geto-daci, ca la indo-iranieni, începea Noul An)
Obs.: Așadar, geții nord și sud-dunăreni începeau ANUL
NOU la 1 martie; de aici tragem concluzia că-n
Mesambria locuiau geți veniți, prin migrație, din nordul
Dunării.
Rândul 5. DIONISYOI SENTO I TEL TROIDE
LOS TAIDEAI
(Dionysos, Sfântul zeu al Troiei, i-a lăsat în ziua aceea
pe geți) să ajungă să distrugă până la Pont/Marea Neagră,
prădând pe râu/pe Dunăre și-n toată Poiana Traciei ─ după cum
reiese și din rândul următor!)
Obs.: Deci, Sărbătoarea Sfântului/Zeului Dionysie
Troianul (De aici, probabil, a derivat Eneas Troianul sau
Enea T.), se pare că era în ziua de 1 Martie, când începea
anul calendaristic indo-iranian.
Rândul 6. TOIXAIEK PONO IS PONTE
IANKA I PROENIA
(Să distrugă/să prade până în Pont) (și) (Divinitatea)
Rândul 7. KAIPROED RIAN EN TOISA
POENKA IEIS GLOI
(prădăciuni)(Râu/Dunăre) (În) (toată) (Poiana/Tracia) (ei, toți)
(gloata/armata îmbarcată în kaiace)
Rândul 8. KAIEK PLOINA SAGI KAIAS
PONDEI STEFA ─
(caiace) (ploaie de săgeți) (caiace) (oprită de Stefano)
Rândul 9. NO ISTAIDEA I KAIKA
TENASTONE NIAI ─
(Istaidea) (și) (toate) (caiacele) (reținute/capturate)
196
Rândul 10. TON STEFANO ON TATER ON
PENTEK ON TA ─
(Niaiton Ștefano) (rănit) (în) (pântec)
Rândul 11. TON DETAMIAN RONORNON
KAITA SOMOLOGHIA
(năruiește/distruge) (nu toate caiacele) (stăpânul/regele)
Rândul 12. PRAIANTAEIS STALA NAITINAN
LORLA GRAM ─
(prinse/capturate) (pluteau) (gramată, zapis)
Rândul 13. ATA ANATEMENEIS
BOIEROBATO IA POL ─
(anatema, blestem) (Burebista) (să nu mai)
Rândul14. NONOS PARATAS STALASTOM
PROGONOI ─
(lupte) (să părăsească) (să se oprească a mai prigoni)
Rândul 15. MO FIESTIOS KAIKI ROITINOI
IKLIMEDIET
(au sărbătorit reîntoarcerea caiacelor deîndată)
Rândul 16. KAIKO TOIS ....................... (urmează
două rânduri și jumătate șterse,
(caiacele) (toate) probabil de Burebista, după
ce a cucerit Mesambria și Apollonia).
Obs. Deci, ploaia de săgeți trase, din caiace, de
geți, a fost respinsă de Ștefanovista și aproape toate
caiacele au fost capturate. Deși rănit în pântece, acel
general, Ștefano, a distrus caiacele geților.
După încetarea luptei, „stăpânul”/regele Sadalas a
capturat (luându-i prizonieri) pe geții care încă pluteau cu
caiacele pe Dunăre, după care, împreună cu Burebista, am
197
încheiat o „gramată”/un zapis/un tratat, cu jurământ/cu
bleatem, ca Burebista să părăsească toată Câmpia/Tracia și
Mesambria și să se oprească a mai prigoni în sudul
Dunării.
Apoi, au sărbătorit (în caiace) reîntoarcerea în pace a
tuturor caiacelor rămase nedistruse!
Rândul 17. O MOLOGHIA SADALAS AI
MESSEAMBRIAN ON
(Marele stăpân Sadalas al Mesambriei)
Rândul 18. LITINES KAEK GIEITI ONTI
MESSEAMBRIANON
(Mesambria Latină?) (din caiac le-a vorbit geților din
Mesambria; deci, geții locuiau și-n sudul Dunării, ocupând
toată Messambria!!).
Rândul 19. .......(lipsă) SADALAS PODID ON
TESTONNAIA
(Sadalas a făcut un testament/legământ/zapis cu geții
nord și sud-dunăreni ca Burebista!)
Rândul 0. .........(lipsă) [BOIEROB] ISTA GEIO
[T]
(Burebista, getul nord-dunărean). Deci, Sadalas
recunoaște că Burebista era regele geților și că stăpânea partea
de nord a Râului/a Dunării.
Cu alte cuvinte, deducem că acea luptă dintre
Burebista și Sadalas s-a dat între anii 82-79 î.Hr. și că
Burebista a pierdut bătălia, dar nu și războiul pe care
Marele/Mato Burebista îl va declanșa după moartea lui
Sadas, cucerind aproape toată Tracia, după cum însuși
marele savant Vasile Pârvan ne-o spune:
198
„Granițele împărăției getice erau: înspre apus,
cadrilaterul boem (unde Burebista înlocuise pe boii parte
distruși, parte alungați spre vest) și Alpii Norici (Alpii
Austriei, n.n.) (unde supusese pe taurisci: cf. Strabo
p.213); înspre miază-zi, munții autarităților și dardanilor,
unde Burebista sfărâmase ori supusese pe scordisci și pe
illyro-tracii, cu care aceia erau amestecați; mai departe
Haemul, până unde ajunsese, supunând ce mai exista
atunci din triballi, precum și pe ceilalți thraci și thraco-
bartarno-scythi, până la Pontul Stâng.
Grație acestei expansiuni, Dacia, încă de pe vremea lui
Strabo, începe la Pădurea Hercynică, în Moravia de azi
(între Cehia și Slovacia, n.n.) (v. Strabo, p. 295) și se
sfârșea la Nistru și la Bug (ibid.).
Cât privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de
mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci (cf. Srabo,
l.c. [grecii i-au socotit pe geți-thraci], și după ei se
vorbea și de geții din nordul Dunării tot ca de traci”
(V. Pârvan ─ Getica, p. 51)
Toate aceste lucruri erau cunoscute de neamul
nostru încă de la primele migrații, din Carpați peste
Dunăre, căci ionienii și dorienii (la fel și aheenii) ─ deși
veniseră, la rându-le, din Tyr, din Fenicia și se stabiliseră
la Tyras/Cetatea Albă din Basarabia de azi, se-nrudiseră
cu carpii și cu costoboci, dar și cu bastarnii și roxolanii din
Moldova de azi și din spațiul basarabo-bucovinean de azi
─ precum și eolienii (de la Dunărea de Jos, de la Gurile
Dunării și din Dobrogea de azi) erau triburi ce descindeau
din Hellen, fiul lui Deucalion (Deus = zeu; kalos = gr.
frumos; Ion ─ ce a devenit un fel de cognomen dinastic;
v. Io(n) Mircea, Io (n) Matei Basarab, și, chiar mai
199
încoace, Ion Constantin Brâncoveanu etc.). Cu alte
cuvinte, Deucalion însemnând „Ion, zeul cel frumos”, din
care, spuneau, au descins ionienii care, migrând în
Peloponez și-n Attica, au fost alungați, mai apoi, de
aheeni, în N.V. Asiei Mici, întemeind 12 mari polisuri,
dintre care merită amintite: Efes, Milet, Smyrna, Pergam,
Troia, Sardes etc., care, la rându-le, aveau să întemeieze
„colonii grecești” (mai ales milesienii), pe țărmii de vest
ai Pontului Euxin, la Histria, Tomis, Callatis,
Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna), Mesambria
(Nesebâr), Anchialos, Apollonia, cât și nordul Pontului
Euxin, la Olbia (la gurile fluviului Bug, de azi).
Că în urmă cu patru milenii încă nu se știa de unde
veniseră și invadaseră Grecia „triburile helene”, imediat
după expediția regelui egiptean Sesostris III (sec.
XIX─XVIII î.Hr.), e de înțeles, cu atât mai mult cu cât
grecii de-abia în sec. VIII î.Hr. împrumutaseră de la
fenicieni alfabetul (după cum ne-o spune Plutharh, care a
fost nu doar strălucit istoric, ci și preot al lui Apollo, în
Templu din Delphi).
E logic că pelasgii fenicieni (urmași ai lui Peleg, cel
dintr-a cincea generație ce descindea din Aram, aceștia
fiind, evident, vorbitori de limbi aramaice, limbă folosită
de însuși Iisus Hristos, dar și-n tratativele duse între evrei
și neobabilonienii lui Nebukadnețar, care cucerise Israelul
în 587 î.Hr.) veniseră în Asia Mică și-n N. Africii tocmai
din spațiul sumerian, de la Ur (oraș persan), de unde era,
de fapt, și primul mare Patriarh al evreilor, Avraam, cel
care a plecat din Ur și a ajuns în Pământul Făgăduinței/în
Țara Sfântă, răspândindu-și seminția, iată, până aici, în
Carpați și-n vechea Colchidă (Media mamei lui
200
Spargapeithes, Meda), cel îmbătat și ucis, apoi, de regele
Cyrus cel Mare, ce-și află mormântul la Pasargade, pe
mormântul său scriind: „Oprește-te, trecătorule! Pentru
ce mă pizmuiești?! Eu sunt întemeietorul Statului Persan.
Iată-mă acum doar un boț de pământ! Pentru ce mă
pizmuiești, trecătorule?!”
„Tecătorule!...”, adică „totul e deșertăciune a
deșertăciunilor” (vorba Eclesiastului), de vreme ce
trecători ca umbra suntem pe acest pământ!
Dar acești pelasgi, iată, se-ntâlniseră-n Carpați cu
„tribul iranian al sacilor”, Iranul având patru mari triburi:
perșii, parții, mezii și „sacii”. Din aceștia din urmă
descinzând „dacii”!!
Astfel, din acest melanj lingvistic pelasgo aramaic-iranian
s-a născut această limbă, traco-getă, pe care noi am
întâlnit-o nu doar pe inscripțiile din cetățile grecești de pe
țărmul de vest (dar și de nord) al Pontului Euxin, cât, mai
cu seamă, și-n Tăblițele de plumb de la Sinaia, în care (în
cea mai mare parte) întâlnim numele și faptele de arme ale
Marelui Burebista.
Acesta, cu siguranță știa despre toate cele amintite
mai sus, așa după cum avea să afle atât Decebal și stră-
strănepotul acestuia, Cornelius Publius Trepelianus (fiul
lui Giroat; Giroat-fiul lui Diegis; fratele lui Decebal;
Decebal și Diegis, fiii lui Degio, fostul comandant al
Armatei Daciei, în vremea lui Duras Radu Diurpaneus și,
pentru scurtă vreme, chiar rege al Daciei; apoi, avea să-i
predea conducerea Armatei Daciei fiului său Diegis, cel
care ─ în primul război daco-roman, 101─102 d.Hr. ─
fusese trimis de fratele său, Decebal, în solie, la Roma, în
201
Senatul Roman, unde a fost oprit/făcut ostatic împreună cu
fiul său, Giroat).
Din acest Giroat avea să ajungă, 150 de ani mai
târziu, rege al Daciei și al întregului Imperiu Roman acel
Regalianus, cum îl numeau, cu drag, dacii, fiindcă prin el
ei vedeau înfăptuindu-se blestemul dacic, adică acela de
distrugere a Romei, răzbunându-se, astfel, pentru
pierderea independenței Marelui Imperiu Dacic. El,
Regalianus/Cornelius Publius Trepelianus răzbunase,
așadar, durerea întregului nostru neam geto-dac, domnind,
ziceam, nu doar peste Dacia, ci și peste tot Imperiu
Roman, timp de aproximativ cinci ani și mutându-și
capitala de la Roma la Sarmizegetusa, după ce fusese ales
împărat de către trupele din Illyria, pe care le comanda ca
general!
Astfel, s-a autointitulat REGELE GEȚILOR!
Obs.: Toate acestea se știu și se păstrează la Vatican!!!
Când, oare, le vor desecretiza???
Deci, Capitala Marelui Imperiu Daco-Roman se mutase la
Sarmizegetusa, dar Regalianus și-a făcut o nouă capitală
și-n sudul Dunării, la Delied, care, odată, fusese a lui
Rollis.
Eutropius l-a numit pe Regalianus, Trebelianus,
însemnând „Cel de trei ori războinic”/ori „Trei viteji”, și
avea dreptate, căci era din sângele vestitului Decebal și
stăpânea de la Roma până-n Moesia Superior, Panonia,
Moesia Inferior, Rodope, Byzantion, Pontul Euxin și-n
toată Thracia, intenționând să treacă și-n N,V. Asiei Mici,
unde, cu siguranță, știa prea bine că se aflau geții ionieni,
descendenți din marele neam, geto-dac pornit din Carpați.
202
De bună seamă că acest strălucit general,
Regalianus știa foarte bine de „înfăptuirile” lui Burebista,
primul care a susținut și a reușit să împlinească ideea
unității naționale a geto-dacilor.
Din păcate, Regalianus (deși înfăptuise Dacia de
Aur, din vremea lui Rhessos și Abaris, și cea mai mare
parte a visului lui MATO BUREBISTA) a fost ucis
mișelește (la îndemnul și aurul romanilor, care nu puteau
accepta ca Imperiul Roman să fie condus d eunul din
neamul lui Decebal!!) de egipteanul Tamareo (fapt
consemnat într-una din Tăblițele de plumb de la Sinaia), ci
nu de egipteanul Camsisoleus, cum spune Eutropius în
„Breviarium ab Urbe condita”, o istorie în 10 cărți, cu
adevărat prețioasă, în care se prezintă evenimentele
istorice petrecute în sec. III-IV d.Hr.
Se vede, însă, că nu avea cunoștință despre
Tăblițele de plumb de la Sinaia din vremea Marelui
Mogato (regele Sarmizegetusei), Marelui Burebista și a
viteazului și strălucitorului strateg militar și rege al Daciei,
Decebal!
Dar, revenind la inscripția de la
Mesambria/(Nesebâr, Bulgaria, lângă Golful Burgas),
oare, istoricul bulgar Hristo Danav chiar nu aflase absolut
nimic, nimic (măcar de la Strabon și de la Eutropius)
despre Marele Burebista, ori a lăsat-o în „ceața istoriei”,
cu bună știință?!
203
Și-atunci, ne-ntrebăm dacă, nu cumva, habar n-avea
nici de faptul că nu întâmplător Regina Maria a României
avusese, la Balcic, un palat, unde-și petrecea verile, palat
ce se află și azi, fără ca noi, românii, să cerem dreptul de
proprietate ce ni se cuvine, după regulile oricărui cod
internațional! Să aibă această „o misiune” vreo legătură
cu vechea „idee” a extinderii, cândva, a țaratului bulgar
până la Râșnov, pentru că acest toponim sună, clar, a
slavonă?!
În sfârșit, noi am spus ce-am avut de spus, iar
istoria noastră, iată, e scrisă și-n pietrele din Bulgaria.
Pietrele vorbesc despre un neam eroic, nu de ieri,
de-alaltăieri, din sec. 5-6 d.Hr., ci de milenii de
frământări, de vise și de doruri ce ne-au legănat din
204
Carpați până la Troia, căci istoria neamului acestuia e o
roată de sânge, care în crânguri de cetini ne strânge,
povestind despre Carpați și Dunăre, Thracii, încât lacrimi
izvoară din toți geto-dacii, seara, când luna nouă sub ea ne
adună și-al Eminescului bucium se-aude la stână,
tărăgănat, cu jale, până-n Port Euxin...
Doar ție, națiune română, dinainte-ți mă-nchin!
Surpate, 10 sept. 2020

George Voica
205
206
207
Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor
Distinsul prof.univ.dr. Ioan Piso, directorul

Muzeului de Arheologie al Transilvaniei, spunea, și pe
bună dreptate, că ,,pasul Câineni” este al doilea (după
Sarmizegetusa) ca importanță istorică națională, deoarece
aici, în Țara Loviștei, este leagănul românismului, care se-
ntinde, de o parte și de cealaltă a Oltului, de la Cozia
Veche/Capitala regelui dac Rhessos (după cum reiese,
clar, din ,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”─ cartea cu
același nume apărând în acest an, la Editura Rotipo, din
Iași, sub semnătura subsemnatului ─ care sonsemnează și
cele mai vechi toponime și hidronime din acest spațiu:
,,Cozen in doso Caciulat) / Cozia din spatele Căciulatei,
precum și ,, Aulum” ─ vechiul nume al Alutusului, despre
care Macarie ─ Patriarhul Antiohiei ─ spunea în 1653,
vizitând aceste locuri, că zona Coziei, Mănăstirea Cozia,
Muntele Cozia, Oltul sunt ,,Grădima Maicii Domnului”!
Aici, în ,,pasul Câineni”, din Țara Loviștei, și-au
găsit sfârșitul doi generali romani, poate cei mai străluciți
pe care i-a avut vreodată Imperiul Roman: e vorba de gen.
Cornelius Phuskus ─ mort în 87 d.Hr. (când generalul
Diegis, fratele lui Decebal, i-a întins o cursă și
comandantul Legio X Alaudae ─ a Ciocârliilor, fiindcă
legionarii romani purtau, la coif, o pană de ciocârlie ─ a
fost capturat cu întreaga sa legiune, cu mașinile de luptă,
cu steagurile și cu însemele romane, pe care, în anul 101
d.Hr., împ. Traian avea să le găsească în spatele ,,munților
zidiți de Decebal” ─ cum am aflat de la Strabon și de la
208
Dio Cassius ─ astfel gen. Cornelius Fuskus fiind obligat,
moral, să se sinucidă cu propriu-i pumnal, găsit lângă
lespedea de granit, inscripționată ,,PHUSKUS”, în 1973,
de arh. Cornel Vulpe și de col. de armată Vlădescu), dar și
gen. cel mai bun al împ. Traian, și anume Longinus, care,
la începutul primului război daco-roman, avea să cadă și el
în cursa aceluiași strălucit gen. Diegis, fratele lui Decebal.
Dar Țara Loviștei ─ care, de fapt, era adevărata
,,Poartă de Fier a Transilvaniei” ─ fusese cunoscută cu
mai bine de 600 de ani mai înainte de moartea celor doi
generali romani, iar lucrul acesta aveam să-l aflăm nu doar
de la cei doi vestiți istorici și geografi amintiți mai sus, ci
și din Tăblițele de plumb de la Sinaia, care ne vorbesc
despre trei preoți din Argedava, porniți spre
Sarmizegetusa, urmând a face un popas, pe Olt, în Țara
Loviștei, la o peșteră a ,,doi zei”. Evident că referirea era
la Peștera lui Zamolxe, din actuala comună Racovița,
județul Vâlcea, peșteră pe care Zamolxe pusese de i-o
săpase în ,,carnea muntelui”.
Aflăm, de la Strabon, că peștera (de fapt, era o
locuință formată din două camere, de formă ovală, acestea
fiind despărțite de un culoar, tot oval; informația figurează
și-n ,,Dacia preistorică” a lui N. Densușianu, dar și-n
,,Getica” lui Vasile Pârvan) fusese săpată din porunca lui
Zamolxe, care, la bătrânețe, se retrăsese aici, unde, 400 de
ani mai târziu, avea să se retragă și Marele Preot Deceneu,
viceregele Daciei, domnind alături de Burebista, iar
mormântul lui DEceneu e situat la doar 10-12 m. distanță
de Peștera lui Zamolxe, fiind săpată pe același perete
stâncos, tot rotundă/mai mult ovală, și la aceeași atitudine,
cu orientare nordică spre Olt.
209
Aici, spun Tăblițele de la Sinaia, aveau să se oprească cei
trei preoți din Argedava, spre ,,a-i cinsti” pe cei ,,doi zei”:
Zamolxe și Deceneu.
Tot aici, în Țara Loviștei, în comuna Racovița se
afla vechiul Praetorium, unde Procuratorul dac (cel care-și
căpătase cetățenie romană, atât el, cât și fiica sa, după cum
aflăm din ,,Panegiricul Împ. Traian”, al lui Pliniu cel
Tânăr, prietenul intim al lui Traian!) Aquila Fidus
construise trei castre romane, în care își avea sediul
Legiunrea a XII-a Fulminata, de vlahi macedoneni
romanizați și unde și-a aflat sfârșitul, în anul 140 d.Hr.,
mormântul său (pe care l-am decriptat ─ mă refer la
ideograme și la pictograme: 12 dreptunghiuri, simbolizând
Legio XII Fulminata, 3 dreptunghiuri, în dreapta, sus,
simbolizând Cohorta III Scythica, trei ,,cărămizi”,
simbolizând cele 3 castre romane, iar deasupra
,,cărămizilor”, două mâini drepte îngemănate sub formă
de salut, simbolizând ,,împlinirea tuturor dorințelor
fericite”, după cum spunea N. Densușianu). fiind
descoperit în urmă cu 3 ani de dl. Constantin Vieru din
comuna Racovița, județul Vâlcea.
De asemenea, ideograma ΠΦ am interpretat-o a fi
a ,,Procuratorului Fidus” (după cum ne-o sugerase chiar
Plinius cel Tânăr).
Țara Loviștei, însă, nu începe cu Cozia și nu se
termină cu Peștera lui Zamolxe, ori cu castrele romane și
mormântul lui Aquila Fidus, ci ea ,,urcă”-nspre măreții
Munți ai Făgărașului, oferindu-i ochiului cea mai
frumoasă panoramă din lume, căci Titeștiul, cu siguranță,
a fost întemeiat drept Capitală a românilor de pretutindeni,
tocmai pentru nesfârșita frumusețe ce ne-o oferă, încât nu
210
e de mirare de ce aveam să aflu cu cea mai mare
surprindere că aici, sub poalele Munților Făgărașului
scăldate în lumina crudă, dintâi, de la-nceputul lumii
parcă, aveam să găsesc cele mai vechi monumente de
cultură și de civilizație domnească și hieratică din tot
spațiul carpato-ponto-danubian, și nu exagerez deloc, de
vree ce ,,pietrele vorbesc”!
E vorba de cea mai veche scriere românească, dar
cu caractere chirilice, care coboară, în timp, până în 1205,
în vremea în care în Oltenia de azi (nuită și Litua ─ de la
Leto, în gr., iar în latină, Latona ─ zeița ce i-a născut, în
relația cu Zeus, pe Apollo și pe Artemis, în Insula Delos,
din Marea Egee), din care aveau să se tragă numele
Litovoilor: Litovoi și Ioan, doi frați, voievozi de Oltenia,
dar și denumirea Țării Loviștei, semn clar că neamul
Litovoilor și al Basarabilor din Țara Loviștei era același,
iar peste ei au venit vlahii sud-dunăreni, macedoneni, care
porniseră de la Priștina, odată cu IO RADU NIGRU (sau
Negru-vodă!) în anul 1128, căci acesta din urmă fusese
V.V. (voievod) de la Priștina ─ vechea capitală dacică,
KOTOPOLIȚE, sud-dunăreană ─ azi
KOSOVOPOLIE/Câmpia Mierlei, după cum apare și-n
,,Tăblițele de plub de la Sinaia”. Deci Radu Nigru știa de
Capitala Basarabilor scito-geți din Țara Loviștei, din
Titești, și către Basarabi s-a îndreptat, scăpând de turci!
În urmă cu aproximativ un deceniu, Pr. paroh Mihai
Teleabă, din Titești, jud. Vâlcea, făcând un nou gard de
piatră, care împrejmuia vechea biserică (înaintea acesteia
fusese o altă străveche biserică, la Cucoiu ─ cea mai
veche din spațiul românesc!), a găsit mai multe plăci de
piatră, cruci și pietre de mormânt, inscripționate în
211
chirilică, pe care, spre cinstirea dumnealui, le-a încastrat
în noul zid, în speranța, desigur, că cineva le va decripta.
Neobositul dr. oftalmolog Constantin Ionițescu a avut
inspirația de a le fotografia și a le reproduce într-o carte
(Țara Loviștei. Titești. Posada 1330. Leagănul
Independenței Țării Românesști, Editura Rotipo, Iași,
2019, cu o prefață scrisă de subsemnatul) lansată atât la
Craiova, cât și la Rm. Vâlcea.
Privind mai cu atenție una dintre fotografiile

reprezentând artefactele culturale românești de cea mai
mare valoare, am rămas uimit, atunci când am decriptat
textul următoarei fotografii:
IC XC (IISUS HRISTOS)
NI KA (ÎNVINGĂTORUL, în gr.)
NI ODINA (AICI ODIHNEȘTE) [S]ARAB BA. (ȚARUL
BASARAB)
Obs.: [S]ARAB = Casta Sacerdotală a SARABILOR,
adică voiedod/țar și Mare Preot
M (MARTIE) Д (D) (= 4 mii), T (300), Г (g) = 3.
Deci, mort în martie, în anul 4303. Scăzând 4503 din 5508
(anul facerii lumii), rezultă cifra 1205. În 1205, așadar, a
fost îngropat țarul Basarab, străbunicul lui Basarab I!
Obs. Am tradus din scrisul chirilic de pe crucea din
Titești.
Așadar, aici, la Titești, jud. Vâlcea, în anul 1205,
era un voievod/țar, pe nume Basarab, care, iată, a fost
consemnat nu doar ca primul voievod al tuturor românilor,
dar se subînțelege că aici a fost și prima biserică
212
românească, dar și prima Capitală a acestui neam
românesc! Poate chiar Episcopie, aparținând de Patriarhia
din Constantinopol.
De-abia peste aproape 172 de ani avea să se ridice
Mănăstirea Tismana, apoi Vodița (în 1377, amândouă sub
Nicodim, vlahul sud-dunărean, duhovnicul lui Mircea cel
Bătrân ─ ctitor al Coziei, în 1386), iar Capitală a neamului
românesc ─ așa cum e cunoscută ─ de-abia în 1330 avea
să fie Curtea de Argeș, sub Basarab I. Prima Capitală,
însă, a neamului românesc fusese, iată, în Titești, în Țara
loviștei!
Ce să mai vorbim de voievozii Olteniei, de Litovoi
și de fratele său, Ioan, care-și aveau Capitala, se pare, în
zona Tg. Jiu ─ Tg. Cărbunești, în jurul anului 1247,
întinzându-se de la Tismana până la Olt, căci aceștia, deși
rude, desigur, cu cei din Țara Loviștei ─ descendenți,
poate, din IO RADU NIGRU V.V. PRISTINA 1128 ─
aveau să intre în conflict cu Coroana Maghiară în anul
1273, iar regele maghiar Ludovic IV Cumanul avea să-l
omoare pe Litovoi, în anul 1277, făcând, astfel, ca Oltenia
să intre sub suzeranitate maghiară.
Lucrul acesta nu se va-ntâmpla, însă, și cu urmașii
Basarabilor și ai lui Radu Nigru, ajuns, iată, în Țara
Loviștei (încuscrindu-se, de fapt, cu scito-geto Basarabii!),
căci, desfășurând (cu aproxiație, firește!) anii curgerii
domniilor, am putea reface arborele genealogic, începând
cu țarul scito-get (și Mare Preot ─ de aici, denumirea de
,,casta sacerdotală” a BASARABILOR) Basarab, până la
Basarab I, întemeietorul Țării Românești:
1. IO RADU NIGRU V.V. PRIȘTINA (c. 1100─1175);
213
2. BASARAB (c. 1175─1205, îngropat la Titești, jud.
Vâlcea);
3. Un fiu al lui Basarab (c. 1205─c. 1250);
4. Un nepot al lui Basarab (c. 1250─1290);
5. TIHOMIR (1290─1310);
6. BASARAB I (1310─1352), întemeietorul Țării
Românești, cel care a ridicat cetate și biserică la Curtea de
Argeș (în 1330), unde s-a găsit și inelul ─ pecete al lui IO
RADU NIGRU.
Acum, de-abia, înțelegem cum de-a ajuns inelul-
pecete al lui RADU NIGRU (alias NEGRU-VODĂ) de la
Priștina la Curtea de Argeș ─ lăsat moștenire dinastică,
încât putem spune că obârșia Basarabilor vine nu doar din
Țara Loviștei, ci și de la Priștina, în Macedonia, de la
vlahii morlaci (negri), sud-dunăreni, care s-au retras din
fața expansiunii turcești, trecând Dunărea și stabilindu-se
în Oltenia și-n nordul Munteniei, în Țara Loviștei!
Așadar, anul 1205 marchează:
─ prima Capitală a românilor;
─ prima biserică a românilor;
─ prima noastră atestare documentară;
─ prima scriere românească, cu caractere chirilice, fiind
cea mai veche (cu 316 ani mai veche decât ,,Scrisoarea lui
Neacșu din Câmpulung Muscel către Hans Bekner, judele
Brașovului”); că limba română s-a format aici, în Țara
Loviștei, unde, în 1330, Basarab I avea să consemneze (pe
o piatră megalitică, de 2 m/1,70 m.) nu doar victoria de la
Posada, din 9─12 nov. 1330, ci însăși amintirea tatălui
său, Tihomir Basarab, scriind:
214
1. † Slavă Sfintei noastre Treimi: Tatălui și Fiului și
Duhului Dumnezeului Sfânt!
2. † Slavă Precistei Născătoare de Dumnezeu, Tatăl, și
Duhului Sfânt, Mângâietorul nostru!
3. † Slavă Luminatului Basarab Io Biruitorul, voievodul
Munteniei (Deci, ni se spune limpede că Muntenia și-a
avut prima capitală aici, la Titești, în Țara Loviștei!!)!
4. † Slavă Răposatului Voievod întru Domnul, Tugmetgir
(Tugomir, Togomer, Thomir) Basarab!
0 = o mie (se distinge vag!)
T (dar cu brațul stâng șters) = 300
Λ (L) = 30
Cu alte cuvinte, în anul 1330 s-a consemnat aici (în
punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din Dosul Dealului, comuna
Titești) atât victoria de la Posada, cât și amintirea
voievodului Munteniei, Tihomir, tatăl lui Basarab I.
Cum ,,basara”, în limba egipteană (în Egipt
studiind atât Zamolxe, cât și Deceneu și chiar Vezina,
Marele Preot al lui Decebal) înseamnă ,,vulpe” (cu referire
la mantia din blană de vulpe, purtată de Marele Preot),
deducem că toți Basarabii au fost nu doar voievozi ai Țării
Loviștei și ai Munteniei, ci și Mari Preoți, prelungind, iată,
tradiția teologică a voievozilor ─ preoți, cei, într-adevăr,
,,unși” de Bunul Dumnezeu să vegheze peste acest popor
românesc!
Așadar, așa se explică de ce (și cum, mai ales!) a
ajuns ca inelul-pecete al lui IO RADU NIGRU V.V.
PRIȘTINA, 1128 să fie găsit la Curtea de Argeș! Fusese
transmis din tată-n fiu, ca o moștenire dinastică, ce
215
vorbește atât de limpede despre formarea poporului român
și despre ,,Casta Sacerdotală a BASARABILOR” !
În concluzie, neamul nostru se trage atât din regii
scito-geți, Basarabi, cât și din vlahii macedoneni, sud-
dunăreni, care erau, de fapt, traco-geți, asemeni celor de la
nord de Dunăre!
În arealul/izoglosa lingvistică PRIȘTINA ─ ȚARA
LOVIȘTEI s-a format limba română!
Surpate, 16 iulie 2019

George Voica
216
Crucea din Titești (Vâlcea) ─ prima mărturie
a formării poporului român
Acerbii susținători ai teoriei „vidului demografic”,

promovată de Roesler și de istoricii maghiari, a fost, iată,
demontată nu doar prin apariția, pentru întâia oară, a
scrierii decriptate de subsemnatul, referitoare la
„descălecatul” Țării Românești ─ Titești, jud. Vâlcea,
1205, în vremea SARABULUI BASARAB, adică a
voievodului și-n același timp, mare preot Basarab,
titulatură pe care și-o luase, se vede, de la anticii săi
înaintași: Zamolxe, Abaris, Rhesos și Dececeu, pentru ca,
astfel să-și arate originea sa străveche, milenară! ─ dar la
numai 3-4 metri mai jos de acest document inestinabil ca
valoare istorică, de importanță națională, chiar în același
zid al Bisericii din Titești, aveam să descopăr o altă
inscripție la fel de valoroasă!
Dacă din prima inscripție (postată pe Internet, cu
titlul „Titești ─ capitala dintâi a tuturor românilor”)
reieșea cât se poate de limpede că această localitate din
Țara Loviștei, de la poalele Munților Făgăraș, a fost nu
doar prima Capitală a românilor, dar și prima Episcopie,
cu biserică proprie, aparținând de Patriarhia din
Constantinopol încă din 1205, denotând că aici
creștinusmul fusese cu mult mai vechi decât în unele țări
ale Europei, de data aceasta avem confirmarea că poporul
român s-a format în această străveche vatră de civilizație
antică, în care se mai păstrează și-n ziua de azi Peștera lui
Zamolxe (de acum 2500 de ani!) și cele trei castre romane,
din vremea cuceririi Daciei de către Împ. roman Traian.
217
De asemenea, teoria istoricilor maghiari (amintită
mai sus) e pur și simplu spulberată, deoarece (deși ar
părea că, parțial, ar avea dreptate, când susțin că noi,
românii, am venit din sudul Dunării, ocupând, apoi,
Dacia), într-adevăr, o parte a macedo-vlahilor romanizați,
sud-dunăreni, veniseră-n nordul Dunării odată cu IO
RADU NIGRU, V.V. (voievod) de Priștina (probabil în
jurul anilor 1140-1150), însă, aici, în Oltenia și-n
Țara Loviștei nu era nicicum vorba de acel „vid
demografic”!
Din contră, aici Țara era plină de geți, vorbitori ai
aceleiași limbi, traco-gete, ca și frații lor sud-dunăreni,
vlahii macedoneni, care se retrăseseră din Priștina (vechea
capitală KOTOPOLIȚE a Daciei de dincolo de Dunăre!)
din cauza presiunii expansiunii otomane.
Aici, însă, la nord de Dunăre,ei nu întâmpinaseră
nicio opreliște! Din contră, fuseseră primiți ca frați
oropsiți de străini, fiindcă, orice ar zice istoricii străini,
sângele apă nu se face, iar oricine știa, încă de pe atunci,
din sec. XIII d.Hr., că geții nord și sud-dunăreni erau de-
același neam, vorbeau aceeași limbă, aveau aceleași
obiceiuri și tradiții, păstrau cultul solar și pe cel al
nemuririi sufletului etc., așa încât nu e de mirare de ce
(după cum bine vom vedea și vom înțelege, prin deducție
logică, desigur!) vlahii/românii sud-dunăreni ajunși în
Oltenia (vezi, de exemplu, pe frații Litovoi și Ioan ─
voievozii Olteniei, ai Țării Litua ─ care probabil derivă de
la Leto, respectiv Letona, în latină, zeitate adulată, se pare,
de geții olteni!) s-au încuscrit cu boierii și banii Olteniei,
dar, iată, și cu „roinicul”/regele, voievodul Țării Loviștei-
Basarab, păstrând aici, în Țara Loviștei, o vreme, ambele
218
nume: cel de Negru-vodă ─ provenit din IO RADU
NIGRU ─ dar și pe cel de Basarab, pe care cele mai vechi
cronici maghiare îl numesc BASARABĂ cel BĂTRÂN.
Acest lucru denotă, limpede, că-n nordul Munteniei, în
Țara Loviștei, era o dinastie voievodală: cea a
Basarabilor!
Cum aceleași cronici maghiare nu amintesc absolut
nimic de vreun conflict militar între geții sud-dunăreni
(veniți, ziceau maghiarii, să populeze Dacia rămasă pustie,
în urma încheierii celui de-al doilea război daco-roman, în
11 august 106 d.Hr.) și acest BASARABĂ cel BĂTRÂN
(pe care maghiarii, pomenindu-l, e clar că singuri se
contrazic, vorbindu-ne de acel „vid”), deducem că
primirea lui Radu Nigru în Țara Loviștei s-a făcut în mod
pașnic, prin bună înțelegere, ca între frați, după cum
spuneam, iar lucrul acesta reiese foarte clar din inscripția
de mai jos, aflată pe o piatră/lespede de mormânt ori cruce
zidită în zidul ce împrejmuiește vechea biserică din
Titești.
Trebuie menționat faptul că „vechea biserică” s-a
ridicat pe temeliile unei foarte vechi biserici, aflată aici, la
Titești, încă din vremea venirii în Țara Loviștei a lui Radu
Nigru, v.v. din Priștina!
Dar nu e ceva exclus ca Radu Nigru să fi găsit aici,
în Loviștea, o biserică din vremuri mai bătrâne, fiindcă,
după cum bine se știe, Sf. Apostol și Evanghelist Andrei a
propovăduit Evanghelia lui Iisus Hristos în Seythia
Minor/Dobrogea de azi, încă de la începutul sec. I d.Hr.,
credința ortodoxă răspândindu-se nu doar la sud de
Dunăre, ci și la nord, mai ales în zona Munților Buzăului.
219
Dacă, însă, avem în vedere că Sf. Apostol Pavel a
propovăduit Evanghelia lui Hristos în Macedonia, este
posibil ca tocmai vlahii macedoneni, conduși de Radu
Nigru, voievodul lor, să fi adus credința ortodoxă în Țara
Loviștei, lucru care pare cu mult mai plauzibil, având în
vedere că geții venerau Soarele chiar și-n vremea
Diktatului de la Viena din 1940 (!), influența cultului solar
fiind, evident, extrem de puternică, mai ales în zona
Munților Apuseni!
Oricum ar fi fost, important este că ortodoxia a fost
cea care i-a unit, de-a pururi, pe geții aflați de-o parte și de
cealaltă a Dunării!
Astfel, parafrazându-l pe Pr. Stăniloaie, putem spune și azi
că, „La noi, ortodoxia e o tradiție!”
Dar iată textul inscripționat pe o piatră aflată,
spuneam,zidită în zidul Bisericii vechi din Titești, făcând
observația că, datorită așezării ei în structura zidăriei,
scrisul apare (evident!) parțial, obligându-ne să intuim
literele chirilice (pentru că textul e în limba chirilică),
astfel, pe acestea ─ care nu se văd ─ să le punem între
paranteze mari.
Sperăm să nu fi greșit ,,intuirea” literelor care au
fost acoperite de mortar.
Cu toate acestea, consider că textul inscripționat sună în
felul următor:
Rândul 1. [ΠO] MENI [M] = POMENIM
Rândul 2. [IN] ICIYY H [PIC] = ÎN/ÎNTRU
ISIUPS/ISIUS HRIS-
Rândul 3. [TO]C POINI [KY] = TOS ROINICU
220
Rândul 4. [БA]N NE БA = BAN NE(GRU) BA
(BASARAB)
Rândul 5. [Д]C MД = DSMD = 4244
Obs: 1. Д (D) = 4 (patru mii)

C (S) = 200
M = 40 4244
Д (D) = 4
2. Ideograma „БA” (BA ─ desemnându-l pe

Basarab) am mai întâlnit-o și-n alte inscripții, pe pietre, în
Țara Loviștei, dar ideograma NE (de la NEGRU -vodă,
desigur!) e pentru prima dată când apare, precedată fiind și
de termenul „BAN”, adică „mare boier”. Cu alte cuvinte,
dinastia Basarabilor era din Țara Loviștei, iar IO RADU
NIGRU/respectiv Negru-vodă s-a încuscrit cu Basarabii,
acesta nemaiputând să-și păstreze titulatura de „voievod”
(așa cum a și fost, în 1128 la Priștina, în Macedonia), ci pe
cea de mare „ban”.
Se știe că, într-adevăr, termenul „ban” e de origine
aromână, folosit adesea și la noi, de vlahii macedoneni
(vezi „banul Craiovei”!).
Revenind la anul inscripționării crucii de piatră din
Titești (jud. Vâlcea), de la Biserica Veche, și scăzând din
5508 (anul facerii lumii) 4244, rezultă anul scrierii
textului, și anume 1264!
3. ROINIC = cel care, asemeni unui roi de albine
(vezi, în acest sens, LOS ROIO GEMINOSO, din
221
Tăblițele de plumb de la Sinaia, care înseamnă POPORUL
DE-NCEPUT AL LUMII!), se mută dintr-un loc în altul.
Aici, în inscripția chirilică de la Titești, „roinic”
are sensul de „călător”! Cu alte cuvinte, banul Negru
Basarab (strănepotul lui IO RADU NIGRU V.V.
PRIȘTINA, 1128 și al lui BASARABĂ ─ adică Basarab
cel Bătrân ─ cum îl numeau cronicile maghiare) își va
continua trecătoarea sa călătorie de pe pământ, în lumea
de ,,dincolo”, în ,,lumea cerească”, conform cultului
zamolxian al nemuririi sufletului!
Probabil că din termenul „roinic” să fi derivat, mai
târziu, cuvântul „rob”, respectiv „robul lui Dumnezeu”,
după cum apare scris și astăzi pe crucile cimitirelor
noastre ortodoxe!
Pornind de la cele expuse până acum, cred că
putem ajunge la concluzia că strănepotul Basarabilor și al
voievozilor din Priștina, banul Negru Basarab, decedat în
anul 1264, este, cred, cel mai convingător argument în
susținerea ideii că, într-adevăr, poporul român s-a format
din traco-geții nord și sud-dunăreni, vatra sa fiind aici, în
Țara Loviștei, în nordul Munteniei, pe partea stângă a
Oltului, de unde, mai apoi, limba română s-a răspândit
pretutindeni, în tot spațiul locuit de acest neam!
Așa se explică de ce inelul-pecete al lui IO RADU
NIGRU V.V. PRIȘTINA, 1128 a fost găsit la Curtea de
Argeș, în noua Capitală a Românilor, aflați (după bătălia
de la Posada, din 9-12 nov. 1330) sub conducerea lui
Basarab I.
De asemenea, mai deducem că voievodul Priștinei,
IO RADU NIGRU, a murit și a fost îngropat aici, la
222
Titești, în Țara Loviștei, dar se vede (după cum spuneam,
referitor la locul găsirii inelului-pecete) că osemintele
acestuia au fost duse la Curtea de Argeș de către stră-
strănepotul său, Basarab I, în semn de respect, de
demnitate și de mândrie, că el, Basarab I, întemeietorul
Țării Românești, avea dublă descendență regală; că acest
popor nu căzuse din cer și nici nu venise din îndepărtatele
stepe ale Asiei, ci se trăgea din cel mai vestit neam al
traco-geților: din macedonenii conduși, cândva, de cel mai
strălucit strateg militar al tuturor timpurilor, din regele
Alexandru Macedon, dar și din cel mai viteaz și mai demn
geto-dac nord-dunărean, regele Decebal!
Așadar, dubla descendență regală al lui Basarab I e
blazonul nostru, al tuturor românilor de azi!
Surpate, 10 dec. 2019

George Voica
223
Masa de piatră din Titești, Țara Loviștei, vatra
etnogenezei poporului român
Se dedică D-lui Nicușor Daneș,

primarul comunei Titești
Moto: „Ai grijă de nume, că acesta-ți va

rămâne mai mult decât o mie de comori de aur!
Ben-Sirah, Cartea înțelepciunii

Într-adevăr, faptele și numele bun ale strămoșilor
tăi vor rămâne de-a pururi în istoria acestui neam, căci noi
ne-am iubit mai presus de orice acest pământ cu izvoare și
cetini, cu primăveri și troițe de leandri și de lămâiță; cu
buciume ce încă mai sună și-acum, seara, la stână, când
stelele cad în fântâni; când roșii mușcate dorm între
aburindele pâini; când mama, în somn, și azi mă mângâie,
deși ea nu mai este, și nu e, nu e!...
Astfel am văzut eu frumoasa Țară a Loviștei, al cărei
nume ne duce cu gândul, evident, la Lytuon/Litovoi,
Litua, așa cum era numită Oltenia (vechea Dacie
Alutensis, romană, din vremea lui Traian!), ai cărei
voievozi dintâi au fost frații Ioan și Litovoi, iar în Țara
Loviștei, Basarabii încuscriți (la fel ca și Litovoii
macedoneni din Skopje) cu IO RADU NIGRU vv.
(voievod) PRIȘTINA 1128, după cum scrie pe inelul-
pecete ce-l purta și care s-a găsit la Curtea de Argeș!
Deci, frații Ioan și Litovoi stăpâneau partea dreaptă a
Oltului, dar și Hațegul și Amlașul (Mărginimea Sibiului),
până la Dunăre, partea stângă a Oltului (Muntenia în cea
224
mai mare parte, cu Capitala la Titești), iar lucrul acesta e
atestat din 1204, pe o piatră funerară, existentă și azi la
Titești, județul Vâlcea.
Iată acum dinastia BASARABILOR, adică a
urmașilor SARABILOR (cei care oficiau cultul religios,
Marii Preoți, așa cum, în vremea lui Zamolxe, sec. VI
î.Hr. și până în vremea lui Burebista, sec. I î.Hr., acesta
din urmă avându-l ca Mare Preot pe Deceneu, cel ce
studiase astronomia și teologia în Egipt; asemeni și
Zamolxe, împreună cu Pitagora) își trăgea numele de la
BASARA, care în limba egipteană înseamnă „vulpe”,
căci Marii Preoți se înveșmântau în mantie din blană de
vulpe, atunci când oficiau cultul religios ─ cult solar,
apolinic.
Cu alte cuvinte, aici, în Țara Loviștei, din spatele
Kogaiononului/Masivul Cozia (unde se află acest Munte
Sacru al Dacilor), BASARABII au găsit de cuviință să-și
ia acest nume de la Marii Preoți Daci, căci aici, la Cozia,
se află și azi peștera în care, spre bătrânețe, a trăit
Zamolxe (în ea și murind), dar și locul celei de-a doua
peșteri (la 8-10 m. distanță una de alta, marcată cu un
bolovan ovoidal, foarte mare), în care presupun că a fost
îngropat Deceneu!
Iată, acum, dinastia BASARABILOR, care s-a
încuscrit cu cei din dinastia lui IO RADU NIGRU vv.
PRIȘTINA 128:
225
226
1
Basarab cel Bătrân (vv. 1220─1270) sau BASARABĂ, după cum
îl numeau cronicarii maghiari. Se pare că se născuse prin 1200 și se
căsătorise cu o nepoată a lui IO RADU NIGRU VV. PRIȘTINA
1128, rezultând Seneslau.
Deci, crucea de mormânt din 1264, din Titești, Țara Loviștei, s-ar putea
să fie a tatălui lui Basarab cel Bătrân, care va fi murit în 1204, după cum
atestă cea mai veche cruce din Titești și din toată țara aceasta.
Cum se va fi numit, nu știm încă!
2
Seneslau (vv. 1240─1290), atestat documentar în 1247, de către
„Diploma ioaniților”, ca fiind voievod al Munteniei, cu centrul la
Titești, în Țara Loviștei. S-a căsătorit, se pare, cu o strănepoată a lui
IO RADU NIGRU VV. PRIȘTINA 1128, cam prin 1240.
3
Tihomir (vv. 1290─1310); voievod al Țării Loviștei și al
Munteniei, cu centrul la Titești. Cum tatăl său, Seneslau, cât și
Litovoi (din Țara Litua/Oltenia) sunt atestați, documentar, în 1247,
de către aceeași „Diplomă a ioaniților”, înseamnă că aceștia erau
neamuri/rude venite din sudul Dunării, din Macedonia!
4
IO(N) Basarab I (vv. 1310─1352), fiul cel mare al lui Tihomir.
5
Litovoi, al doilea fiu al lui Tihomir.
6
Seneslau, al treilea fiu al lui Tihomir. Se pare că acest Seneslau ar
fi murit la Posada, în 1330, iar cel de-al doilea sarcofag, cu scheletul
neidentificat, s-ar putea să fie al său.
7
Bărbat, al patrulea fiu al lui Tihomir. În 1341 a fost prins, în Țara
Loviștei ─ unde Basarab I îl lăsase voievod ─ de către Carol Robert de
Anjou, care l-a luat prizonier. A murit schingiuit, la unguri! Aceasta a
fost răzbunarea Coroanei Maghiare (în ultimul an de domnie al lui
Carol Robert de Anjou), pentru greaua înfrângere de la Posada!
8
Teodora, fiica lui Basarab I. A fost căsătorită cu Ion Alexandru,
nepotul țarului de la Vidin, Mihail Șișman. S-a călugărit, luând
numele de Teofana.
9
Ruxanda, a doua fiică a lui Basarab I, căsătorită cu Uroș, craiul
sârbilor.
10
Nicolae Alexandru (vv. 1352─1364), fiul lui Basarab I, căsătorit
de două ori: cu prima soție, Maria, i-a făcut pe Vlaicu-vodă și pe
Anca, iar cu a doua soție, Clara, le-a făcut pe Ana și Elisabeta.
227
11
Lytuon/Litovoi, fiul lui Litovoi și nepotul lui Tihomir. A avut o
fată căsătorită în 1370 cu Milutin, craiul sârbilor, după cum am aflat
de la C. Gane, din „Trecute vieți de doamne și domnițe”, Edit.
Universitas, Chișinău, 1951, p. 15.
12
Uroș Milutin, căsătorit cu Simonida ─ viitoarea bunică a lui
Mircea cel Bătrân ─, fiica Împăratului Bizantin Mihail Glabas, al
cărui prenume, Mihail,avea să-l pună Mircea cel Bătrân fiului său,
lucru ce se poate vedea și-n pictura votivă de la Mănăstirea Cozia.
13
Calinichia ─ mama lui Mircea cel Bătrân; soția/Doamna lui Radu
„Negru”/Radu I ─ tatăl lui Mircea cel Bătrân.
14
Ana ─ soră cu Calinichia și mama Marei, soția lui Mircea cel
Bătrân. Deci, Mircea cel Bătrân și Mara erau veri primari. Patriarhul
din Constantinopol îi spusese lui Mircea (în 1394) că „nu aprobă o
însoțire cu o femeie care-i este rudă atât de apropiată, însă nu
dezaprobă o căsătorie recunoscută de Arhiepiscopul de Ohrida
(Macedonia, n.n.)”. Astfel, Mircea și Mara se căsătoriseră, însă din
acest motiv, cred, ea nu apare pe pictura votivă de la Mănăstirea
Cozia, ci-n locul ei e Maica Domnului cu Pruncul în brațe! De temelia
Sf. Mănăstiri Cozia țin, cu mâinile, Mircea și fiul său, Mihail!
15
Vlaicu-vodă (vv. 1364─1377), fiul lui Nicolae Alexandru și
nepotul lui Basarab I.
16
Anca, sora lui Vlaicu-vodă; căsătorită în 1377 cu Uroș, craiul
sârbilor.
17
Ana, fiica lui Nicolae Alexandru și sora vitregă a lui Vlaicu-vodă
și a Ancăi. Ana s-a căsătorit cu Strașmir Ștefan, țarul Bulgariei.
18
Elisabeta, soră cu Ana; Ana și Elisabeta au fost făcute de Nicolae
Alexandru cu unguroaica „papistașă” Clara. Toate trei au fost
catolice.
Elisabeta s-a căsătorit cu Ladislau, palatinul (mare demnitar regal)
Ungariei; a murit în 1370, fiind înmormântată la Oradea Mare.
19
Radu „Negru” sau Radu I (vv. 1377─1383), fiul lui Vlaicu-vodă
și tatăl lui Mircea cel Bătrân.
20
Mircea cel Bătrân (vv. 1386─1418), fiul lui Radu „Negru”/Radu
I și al sârboaicei Calinichia.
228
21
Dan I (vv. 1383─1386), fiul lui Radu „Negru”/Radu I și fratele lui
Mircea cel Bătrân. A murit pe câmpul de luptă, în Bulgaria, în 1386.
22
Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân și stră-strănepotul Împăratului
Bizantin Mihail Glabas.
Că Radu „Negru”/Radu I, voievodul Țării
Românești, nu poate fi confundat cu legendarul Negru-
vodă (cel ce descindea din cele două dinastii: cea sud-
dunăreană, macedoneană, a lui IO RADU NIGRU ─ care,
la rându-i, provenea din senatorul roman NIGRU ─ și cea
a Basarabilor, cu centrul la TITEȘTI ─ atestat documentar
drept Capitală a Țării Loviștei [1204] și a Munteniei) ne-o
spune și monografia Mănăstirii Cozia:
„Pe acest viteaz domnitor și bun român îl găsim în
istoria poporului nostru sub diferite forme: Mircea, fiul
lui Radu „Negru” și al Doamnei Calinichia, Mircea I,
Mircea cel Mare, Mircea Basarab, Mircea cel Bătrân și
Mircea „Cozianul””.
(Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, Editura
Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 17)
Deci, Negru-vodă este, de fapt, Radu „Negru” sau

Radu I (vv. 1377─1383), fiul lui Vlaicu-vodă
(1364─1377).
Și asta, pentru că Basarabii din Țara Loviștei (cu centrul la
Titești) se-ncuscriseră cu urmașii lui Radu Nigru, din
dinastia sud-dunăreană, machidonă/aromână/armână a
vlahilor din Priștina (Macedonia), care, datorită invaziei
masive a pecenegilor în Tracia și-n Macedonia, în 1222,
fusese nevoit să se retragă la Skopje, unde-și va fi
căsătorit o fată cu un Litovoi, consemnat de documente ca
229
fiind în proces, pentru o moșie, cu un aromân din capitala
Macedoniei.
Evident că „IO RADU NICRU VV. PRIȘTINA
1128” (cum scrie pe inelul-pecete, descoperit la Curtea de
Argeș, inelul ce ne spune clar că, într-adevăr, Radu Nigru
se-ncuscrise, printr-o strănepoată, cu Basarabii din Țara
Loviștei; altminteri, cum s-ar putea explica găsirea
inelului-pecete la Curtea de Argeș?!) s-a retras din fața
barbarilor pecenegi, care traversaseră Moldova (venind
împreună cu cumanii și cu uzii dinspre Mongolia; cumanii
și uzii urmaseră pe la Rădăuți, Pasul Prislop, Oradea
Mare, Buda, dând chiar și un rege, pe Ladislau IV
Cumanul, cel care, în 1274, avea să-l ucidă pe voievodul
Olteniei de nord și al Hațegului, pe Litovoi, ─ consemnat
de „Diploma ioaniților”, la anul 1247 ca voievod al Țării
Litua/Oltenia ─, frate cu Ioan, voievod al sudului OLteniei
și al Mehedințului) și Dunărea, prin vadul Oblucița-
Isaccea; apoi, Dobrogea de azi, după care au ars și au
pustiit fără milă toată Tracia și Macedonia:
„1122. După 30 de ani de la bătălia de la Lebunion
(localitate în Tracia, n.n.), pecenegii întreprind ultima
expediție în Imperiul Bizantin, devastând Tracia și
Macedonia.
Ioan II provoacă invadatorilor o grea înfrângere,
după care ei dispar pentru totdeauna, ca factor politic,
din istorie, cei mai mulți prizonieri, luați cu acest prilej,
au fost colonizați în imperiu și înrolați în armată în
sistemul vechilor stratioti (soldați, ostași, n.n.)”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin,
Editura Albatros, București, 1981. Regimul aristocrației
militare (1081─1204), p. 149)
230
Din arborele genealogic prezentat ceva mai înainte,
reiese limpede că ortodoxia era foarte puteternică în
spațiul româno-sârbo-bulgar, deși Papa de la Roma căuta,
cu orice preț, să-și extindă supremația religioasă cât mai
spre Răsărit, iar pentru realizarea acestui „deziderat”, nu
s-a sfiit să apeleze la cea mai „tonică” și „vibrantă”
speță: mariajul dinastic, pe linie maternă mail ales, știut
fiind că femeile sunt mai ușor de convins.
Așa a procedat în Țara Românească (dar și-n
Bulgaria), îndemnându-l pe Basarab I, ca, în 1332 (sub
petextul unei campanii în Ardeal, la doi ani după episodul
Posada), deși era cu părul ușor încărunțit, având două fete
mari, căsătorite: pe Teodora ─ căsătorită cu Alexandru,
țarul Bulgariei ─ și pe Ruxanda ─ căsătorită cu Ștefan
Uroș, craiul sârbilor ─, dar și pe Nicolae Alexandru, fiul
său, care avea să-i urmeze la domnie) să se căsătorească
cu Marghita din Dăbâca Făgărașului ─ sora contelui
Miked ─, primind drept dotă o mare parte din Țara
făgărașului (Dăbâca, Șercaia, Cârțișoara, Căciulata,
Veneția etc.) de-a rămas, de atunci și până-n vremea lui
Constantin Brâncoveanu, titulatura domnească, de ex: „Io,
Mircea-voievod, Domn al Țării Ungrovlahiei, al
Amlașului și al Țării Făgărașului...și al Podunaviei” (în
vremea lui Mircea), adică al ținuturilor de la sud de
Dunăre, acolo unde majoritară era populația vlahă/geto-
dacă, romanizată în sec. I d.Hr.
Așa că, primul „umbrit” de catolicism (prin femei)
a fost însuși întemeietorul Țării Românești, Basarab I, fiul
lui Tihomir Basarab, iar al doilea, a fost fiul său, Nicolae
Alexandru, care i-a urmat exemplul, fiind și el căsătorit de
două ori: o dată cu Maria (ortodoxă), având cu ea pe
231
Vlaicu-vodă și pe Anca ─ aceasta avea să se căsătorească
cu Uroș, regele Serbiei ─ și, din a doua căsătorie, cu
Doamna Clara, având două fete, amândouă trecute la
catolicism: Ana (căsătorită cu Strașmir Ștefan, ultimul țar
de Vidin, iar ea, evident, împărăteasă!) și pe Elisabeta
(căsătorită cu Ladislau, palatinul Ungariei), tot catolică!
Dar Basarab I avea să moară în 1352, adică chiar în
anul în care ar fi-nceput (împreună cu fiul său, Nicolae
Alexandru) ridicarea Mitropoliei din Curtea de Argeș, așa
încât avem convingerea că Doamna Marghita și Doamna
Clara (amândouă catolice) și-au impus „punctul de
vedere”, atunci când i-au comandat sarcofagul lui Basarab
I, unde se vede limpede că e vorba de o lucrare venețiană,
fină, cu iriși, crini, viță-de-vie etc., iar vestimentația
scheletului, impresionant ca mărime (și aici mă refer la
butoni, la pafta, coroană, inele etc.), ne indică prea bine că
e vorba de Basarab I, așa încât putem spune că, dacă ne-
am lua după tradiție, ar trebui să-l aflăm pe Basarab I sau
Radu „Nigru”/Negru-vodă, la Câmpulung Muscel.
În realitate, eu susțin că acel mormânt, sarcofag, găsit
îngropat adânc (la 1,50 m.) și acoperit, strategic, cu mult
moloz, pietre, nisip etc., este al întemeietorului Țării
Românești.
Că Doamna Marghita l-a-ngropat papistășește, asta e
sigur, dar „astrucat” cred că a fost de către nepotul său,
Vlaicu-vodă, și asta, dintr-un motiv foarte serios:
năvălirea tătară, din 1337/38, care atât de pârjolitoare
fusese, încât am ferma convingere că Vlaicu-vodă
(ortodox convins) văzuse cu ochii lui spaima și groaza
prin care trecuseră locuitorii Țării Românești.
232
Și mai era încă un motiv serios: Vlaicu-vodă (un om foarte
credincios; la fel ca și sora sa, Anca, pe care Papa de la
Roma n-a putut s-o convingă să treacă la catolicism, așa
cum se-ntâmplase cu surorile ei vitrege, Ana și Elisabeta!)
a vrut să șteargă din amintirea posterității „umbrirea
papistrașă” pe care o „suferiseră” Basarab I (bunicul său)
și Nicolae Alexandru (tatăl său)!
Ba, încă, tatăl său, Nicolae Alexandru, chiar voise să spele
amintirea acelei „umbriri”, hotărându-se să-nceapă cât
mai repede înființarea Mitropoliei Țării Românești, sub
„acoperământul” ortodox, firește, al Patriarhiei din
Constantinopole:
„1359 mai. Calist, patriarhul Constantinopolului,
recunoaște Mitropolia Țării Românești la cererea
voievodului Nicolae Alexandru. Primul mitropolit al
,,Ungruvlahiei” este Ioachim, fostul titular al scaunului
mitropolitan al Viciniei (Isaccea, n.n.), scaun transferat la
Curtea de Argeş, în înprejurările declinului rapid în care
intră oraşul după pustiirea lui de tătari (cca. 1337-38)”.
(Stelian Brezeanu─ Op.cit. Decăderea și
prăbușirea Statului Bizantin (1282─1453), p. 196 )
Știau ei prea bine, firește, că se trăgeau din două
dinastii ortodoxe, nord (a Basarabilor) și sud-dunăreană (a
lui Io Radu Nigru vv. Priștina și din Litovoi din Sopje),
adică din Macedonia, care fusese creștinată intens de Sf.
Ap. Pavel, cel care propăvăduise acolo, mult timp (până a
pleca la Roma), Evangheliile lui Iisus.
De asemenea, știau că urmașii lui Radu Nigru
se-ncuscriseră atât cu Litovoii (cu care, de altfel, și
veniseră în Oltenia/Dacia Alutensis, a lui Traian) și cu
Basarabii, căci nu întâmplător aflăm dintr-un document
233
emis de cancelaria Coroanei Maghiare că, la 1247, un
Lytuon (Litovoi) era la granița Coroanei cu Oltenia, iar în
1264 aflăm chiar la noi, în Titeștii Țării Loviștei, că o
piatră de mormânt (mai degrabă cruce, aceasta fiind, la
vedere, încrustată în zidul înconjurător al Vechii Biserici,
iar înaintea celei Vechi se vede limpede că fusese o altă
biserică și mai veche, lucru ce-l deducem chiar din
inscripția de pe această cruce), unde, în chirilică, scrie:
„Pomenește [Doamne] întru Iisus pe roinicul BAN
NE (NEGRU, n.n.) BA (Basarab, n.n.).
Д (D) = 4 (4000)
C (S) = 200
M = 40 Deci, 4244
Д (D) = 4
Scăzând 4244 din 5508 (anul facerii lumii), vedem că e

vorba de anul 1264.
Deci, Banul Negru Basarab trebuie să fi fost
voievodul Seneslau, care a decedat în 1264! Sau poate în
1290!
De aici (din dinastia lui Radu Nigru şi cea a Basarabilor),
deducem cât se poate de clar că a patra spiţă din familia
voievodală a lui IO RADU NIGRU VV. PRIŞTINA 1128
(o fată) se căsătorise cu BASARABA-BASARAB CEL
BĂTRÂN, luându-şi titulatura ce va uni cele două dinastii
pentru totdeauna în istoria poporului român: NEGRU
BASARAB sau SENESLAU, nimeni altul decât tatăl
234
lui TIHOMIR BASARAB, cel care va fi tatăl lui
BASARAB I, întemeietorul ȚĂRII ROMÂNEȘTI.
De aici, cred, a apărut steagul Țării Românești, purtând pe el
trei capete de negri (cu referire, evident, la IO RADU
NIGRU): NEGRU BASARAB, TIHOMIR și BASARAB I!
Că Tihomir a fost un Basarab, numindu-se, de fapt,
Tihomir Basarab, nici nu mai încape îndoială, căci
întocmai apare scris, în chirilică, pe doi megaliți de la
Titești.
De altminteri, Tihomir, acest cuvânt, e format prin
sudarea a două cuvinte; e, așadar, un substantiv propriu
compus:
TIHO (în slavonă) = tihnă
MIR (în slavonă) = pace, ceea ce s-ar traduce
astfel: BASARAB CEL BĂTRÂN sau BASARAB CEL
BLÂND, ori BASARAB CEL BLAJIN.
Dar, spre a fi mai convingători, în ceea ce susținem,
vom porni de la familia dinastică sud-dunăreană a lui IO
RADU NIGRU, luând ca an de pornire acel 1128,
inscripționat pe inelul-pecete al lui Radu Nigru, inel ce s-a
găsit la Curtea de Argeș, lucru ce, iată, susține
afirmația/ipoteza încuscririi celor două dinastii ortodoxe:
cea nord și cea sud-dunăreană.
Altminteri, cum de s-ar fi găsit chiar aici acel indel-pecete,
ci nu în Buceag?!
Pentru aceasta, am luat în calcul vârsta căsătoriei la
20 de ani (în medie, evident), iar de aici, sper să fi reușit
să aflăm (cu aproximație) nu doar anul nașterii fiecăui
urmaș al lui IO RADU NIGRU/NEGRU, anul căsătoriei,
235
dar și al morții (acsta stabilindu-l a fi, tot în medie, la 70
de ani, după cum scrie la psalmul 90 al lui David).
Așa că, iată arborele genealogic (pe linier paternă)
al lui Radu Nigru/Negru:
1. IO RADU NIGRU VV. PRIȘTINA 1128: n.
1100 ─ căsătorit în 1120 ─ mort în 1170;
2. RADU NIGRU (fiul): n. 1120 ─ căsătorit 1140
─ mort 1190;
3. RADU NIGRU (nepot): n. 1140 ─ căsătorit 1160
─ mort 1210;
4. RADU NIGRU (strănepot): n. 1160 ─ căsătorit
1180 ─ mort 1230;
5. RADU NIGRU (stră- strănepot): n. 1180 ─
căsătorit 1200 ─ mort 1250;
Luând în calcul marja de 5 (deși noi am socotit
căsătoria la 20 de ani) și raportând-o la 5 generații = 25de
ani (deci 1250+25=1275), reiese că Basarab cel
Bătrân/Basarabă ar fi domnind între c. 1220─1270, fiind
posibil ca acea piatră/cruce de mormânt din 1264 (pe care
scrie numele hieroglific NE BA, adică NEGRU
BASARAB, să fie a acestuia).
Nu cumva chiar el, în mod intenționat, și-a luat
titulatura de NEGRU BASARAB, spre a se ști că două
dinastii (nord și sud-dunăreană) s-au încuscrit, stând, iată,
la baza formării etnogenezei poporului român?
Din BAN NEGRU BASARAB avea să se nască
SENESLAU, iar din acesta, TIHOMIR BASARAB, care
(urmând calculul amintit mai sus, cu aproximație, evident)
avea să se nască în 1260, să se căsătorească în 1280 și să
236
fie voievod al Munteniei (cu centrul la Titești) între 1290
─ 1310, an în care va muri la vârsta de 70 de ani.
Cum niciun document, din păcate, nu ne spune cine
ar fi putut să domnească între 1270─1290, bănuim că e
vorba de Seneslau, tatăl lui Tihomir!
Știm, în schimb, că un document emis tot de
Diploma ioaniților îl amintește pe un Litovoi (dar acesta
presupun că este din Oltenia, pe care o stăpânea împreună
cu fratele său, Ioan, din Țara Hațegului, Depresiunea Tg.
Jiu, Cerneții [azi, Turnu-Severin] și o parte din Mehedinți,
regiuni ce se-nvecinau cu Coroana Magiară, Litovoi fiind,
pentru aceasta, evident, un mare pericol!), în anul 1247,
cum, de altminteri, cronicile maghiare consemnează faptul
că în 1274, Ladislau IV Cumanul, regele Ungariei, l-a ucis
pe acest Litovoi de Oltenia, căruia i-au rămas cinci băieți:
Ioan, Bud, Boilă, Dragomir și Șandor.
Aceștia, după Bătălia de la Posada (la care n-au luat parte,
trădându-l pe Basarab I, deși erau înrudiți!!) au fost
„extrași” din Oltenia Subcarpatică și duși în Maramureșul
istoric de azi, împământenindu-i și dându-le diplome
nobiliare de nemeși, spre a fi de pavăză Coroanei
Maghiare, oprindu-i pe tătarii care intrau pe la Rădăuți,
Pasul Prislop și Oradea Mare, lovind crunt, apoi, Buda!
Dar nu doar tătarii făceau asta, ci și frații lor turanici: uzii
și cumanii.
Cei cinci fii ai lui Litovoi din Oltenia (duși în
Maramureș) au dat numele locurilor de acolo, după cele
din Oltenia: Budești (de la Bud), Dragomirești (de la
Dragomir), Susani (Sușani), Călinești, Balota, Berbești ș.a.
toate toponimele amintite găsindu-le oricine, și azi, atât în
237
Oltenia, cât și în Maramureș, semn cât se poate de clar că
nobilii/nemeșii/boierii Maramureșului sunt, la origine,
olteni, mai precis vlahi macedoneni veniți din sudul
Dunării! Iar spre a fi cât mai convingător, faceți singuri o
comparație între veșmintele populare ale fetelor din
Maramureș și ale celor din Valea Timocului (până în jos,
la Bor și Niș, în Serbia) și veți vedea că e același și azi!
Și iată cum, în 1274, Ladislau IV Cumanul, ajuns
rege al Ungariei, vine-n Oltenia și-l omoară pe voievodul
Litovoi, iar feciorii acestuia (care știau că erau rude de
sânge atât cu Radu Nigru, cât și cu Basarabii, cu care se
și-ncuscriseră, căci, altminteri, nu vedem cum de Basarab
cel Bătrân/Basarabă ar fi avut printre strănepoții Basarab
I/Io/Ioan, Seneslau, Bărbat și un Litovoi ─ semn clar că
se-nrudeau! ─), aveau să fie luați, ziceam, ca niște ostatici
ai Coroanei Maghiare și duși în Maramureșul istoric de
azi!
Perioada aceea, ce a urmat după 1200, se pare că a
fost atât de încordată și de grea, încât doar așa înțelegem
de ce regele Andrei al Ungariei i-ar fi dus pe sași în Țara
Bârsei, în 1212 (ca în 1225 să-i alunge!), urmărind, astfel,
să-ntărească, din punct de vedere militar, partea de sud-est
a Transilvaniei, căci Țara Făgărașului, a Amlașului și a
Hațegului erau sub domnia Basarabilor, se vede, încă de
pe-atunci, ci nu doar din 1332, când Basarab I pornise
campania sa în Ardeal, luându-și Doamnă unguroaică,
papistașă, din Dăbâca și făcându-se, astfel, cumnat cu
contele Myked!
Înspre Severin privea cu ochi viclean aceeași
Coroană, care înțelegea prea bine că Serbia și Bulgaria,
fiind ortodoxe (la fel ca Oltenia și Muntenia), reprezentau
238
un pericol real, în cazul în care acestea ar fi făcut o
coaliție a ortodoxiei, în Balcani și-n Carpați!
Tocmai de aceea a-nceput cu ciuntirea capului lui Litovoi,
voievodul Olteniei, în 1274, căci acesta stătea direct în
coastele Coroanei Maghiare, după care ar fi urmat,
desigur, Serbia și Bulgaria, căci Ladislau IV Cumanul
nu-și dezmințea arama sa tătărească!
Și-apoi, nu cred că în anii 1241/1242 tătarii din Bugeac și
din Crimeea au năvălit, buluc, întâmplător peste Țara
Românească, pustiind-o groaznic, încât peste mai bine de
o sută de ani (1377/78), aveau s-o facă din nou, cu mai
aprigă mânie, parcă, fiindcă obiceiul barbar e doar în
sângele și-n carnea lor, mulgători de iepe și băutori de
kumâs!
Dar cumani mai erau și la nord de Dunăre, și
pecenegi (mai ales în Moldova de azi), însă, se pare,
majoritatea lor fuseseră alungați dincolo de marele fluviu,
chiar de dinastiile macedo-vlahe ale Negrilor și Litovoilor
ce stăpâneau Oltenia, așa încât Imperiul Bizantin s-a trezit
cu ei în Tracia și-n Macedonia, colonizându-i (vreo 10.000
de cumani) la granițele orientale al imperiului nicean.
Și-atunci, cumanul rege al Ungariei (Ladislau IV
Cumanul), cum ar fi putut să-l uite pe Litovoi, că doar
sângele apă nu se face!
Așa că, răzbunarea avea să vină, ziceam, în 1274, când
bietul Litovoi avea să-și piardă viața, și nu doar din cauză
că regele Ungariei era catolic, dar, mai ales, pentru
durerea alungării peste Dunăre a fraților săi turanici.
În plus, prinsese mare curaj acest Ladislau IV Cumanul,
mai ales în 1272, când auzise prea bine ce încă nu-i venea
239
a crede: și anume că Eufrosina, fiica bazileului Bizantin,
Mihail VIII, fusese dată de soață (spre a-i fi Doamnă!)
hanului tătar Nogai, cu care el, Ladislau IV Cumanul,
se-nrudea, făcând parte din același neam turanic.
Și căsătoria asta, „de târg de Muntele Găina”, avea
un scop, care s-a reflectat într-un tratat, prin care Nogai
era de acord să dea ajutor Împăratului Bizanțului
împotriva țarului bulgar, care pusese mâna pe orașele de la
Pontul Euxin.
Așadar, aceasta era „pohta ce-a pohtit” cumanul
rege al Ungariei: să-și lărgească Ungaria până la Marea
cea Mare, el, cu tot neamul lui, de acum, papistaș!
De ce să triumfe ortodoxia?!
Așa vis, doar sultanul Baiazid avea să mai aibă!
În plus, Papa de la Roma n-avea deloc astâmpăr și alerga
cu privirea din Roma până-n Bizanț, cătând, cu orice preț,
să-și arate supremația, lucru ce s-a și-ntâmplat în 6 iulie
1274, când cele două biserici (cea catolică și cea ortodoxă)
s-au unit, dar supremă rămânea papalitatea, că doar așa se
hotărâse la conciliul de la Lyon!
Așa se hotărăște, din păcate, și azi, nu-i așa?
Deci, asta era viziunea Coroanei Maghiare:
extinderea papalității și a granițelor, căci li se părea prea
mică lumea în care trăiau! Iar pentru asta, trebuia să cadă
capete, precum a căzut capul lui Litovoi, voievodul
Olteniei, exact în anul conciliului de la Lyon!
Dinastiile Litovoi și Radu Nigru veniseră din
Macedonia, de unde aduseseră nu doar religia creștină
(căci în Țara Loviștei bănuim că, până la venirea vlahilor
sud-dunăreni, prima cultul solar, de la Zamolxe și
240
Deceneu încoace, dar și influențe creștine venite dinspre
Legiunea a XII-a Fulminata, de vlahii-macedoneni
creștini, legiune ce staționa la Praetorium /Racovița de
azi!), ortodoxă, de rit bizantin, ci și scrierea chirilică a
fraților Kiril și Metodiu, aceștia fiind din frumoasa și
verdea vale a Cetinei, din sudul Macedoniei.
Acești remarcabili cărturari studiaseră la
Thessalonike/Salonic, în sec. VIII─IX, iar adânca lor
cultură și scrierea chirilică se vor răspândi, iată, din
Macedonia până în Țara Loviștei, unde, în 1204, e atestată
(pe o cruce de mormânt) cea mai veche scriere
românească, dar cu caractere chirilice, care va devansa cu
mai bine de 300 de ani „Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung către Hans Bekner, judele Brașovului”
(1521), această scrisoare fiind socotită, până în 2019 (când
am descoperit, la Titești, acea piatră, care atestă cel mai
vechi toponim românesc!), cea mai veche scriere
românească!
Subsemnatul a decriptat inscripția aflată pe acea
piatră de mormânt, „inserată” în structura zidului
înconjurător al Bisericii Vechi din Titești, cât și cealaltă
inscripție (tot de pe o cruce/piatră de mormânt), în care se
vorbește de „roinicul” ─ conducător de popor, de neam,
ducându-l dintr-un loc în altul, respectiv din Macedonia în
Țara Loviștei ─ BAN NE[GRU] BA [SARAB], dar și alte
inscripții aflate pe doi megaliți: unul în punctul Gruiul
Plăcintei, din Dosul Râului, comuna Titești, județul
Vâlcea (care marchează locul victoriei lui Basarab I, în
bătălia de la Posada, din 9─12 nov. 1330, împotriva
regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, specificându-se,
limpede, anul 1330), iar celălalt megalit (un „stâlp de
241
piatră”, cum l-a numit cronicarul polonez M. Strikowsky,
în 1575, trecând prin Țara Loviștei și mergând spre Sibiu),
aflat în fața Primăriei Titești.
Dacă prima inscripție datează din 1204, a doua din
1264, iar a treia din 1330, e logic că toate acestea au fost
lucrate de niște renumiți meșteri pietrari, ce formaseră,
iată, o școală de sculptură în piatră, aici, în Titești ─
capitala dintâi a neamului românesc!
Astfel, se vede mâna deprinsă cu sculptura greacă și
romană, însă pe noi ne interesează mai mult și mai mult ce
ne transmit cei trei megaliți:
─ primul, cel din 1204, ne atestă, documentar, atât
că Titeștii Vâlcii a fost, ziceam, capitala dintâi a neamului
românesc și că e prima scriere în limba română, dar cu
caractere chirilice;
─ a doua atestă înrudirea celor două dinastii, nord
și sud-dunăreană: a vlahilor din Macedonia și a
Basarabilor din Țara Românească;
─ a treia atestă victoria lui Basarab I asupra
Coroanei Maghiare, fiind, evident, cel mai de preț
document istoric, prin care ni se recunoaște formarea Țării
Românești, ca stat de sine stătător, nesupus nimănui, în
veci!
În afară, însă, de megaliții amintiți mai sus, atenția
mi-a fost atrasă de o masă ușor ovoidală, uriașă, de piatră,
cu o circumferință de 8,40 m., având o suprafață de 4,30
m.p. și un diametru aproximativ de 2,65 m., după cum am
aflat de la vechiul meu prieten, Dl. profesor de
matematică, Florea Popescu, din Boișoara, și de la nepoata
sa, Teodora-Cristina, elevă de liceu, care m-au ajutat mult,
242
nu doar cu „investigarea” asupra caracteristicelor
geometrico-matematice ale acestei misterioase și unice
mese din toată Romania, încât înclin să cred că asemenea
giuvaer de artă medievală îl va fi inspirat și pe sculptorul
Constantin Brâncuși, atunci când acesta a sculptat „Masa
tăcerii” de la Tg. Jiu.
Deci, Constantin Brâncuși a trecut prin Titeștii din
Țara Loviștei!
Tot Dl. profesor Florea Popescu și nepoata sa au
contribuit (dar și D-na Adina Netea, chiar din Titești) la
pregătirea fotografiilor: a mesei de piatră și a Bisericii
Vechi, iar pentru aceasta le mulțumesc mult, fiind ferm
convins că, da, sunt buni români; că iubesc nespus istoria
acestui popor și că Țara va rămâne pe mîini bune, chiar
dacă vifornițele vremilor ne-apasă încă și-acum!
Deși văzusem, ziceam, această masă de piatră
(impresionantă și extrem de frumoasă, incizată cu o
superbă cruce bizantină, lucrată cu mână de mare
meșter!) încă din vara anului 2019, nu puteam să-nțeleg
rostul ei, acolo, dinaintea Bisericii Vechi, în partea de
nord (spre hiperborei, cum zicea Herodot), având pe ea
acea cruce care este identică, din punct de vedere al
mărimii și al formei, cu cea de pe „stâlpul de piatră”
așezat în fața Primăriei Titești, semn cât se poate de clar
că e vorba de același strălucit meșter și de aceeași
perioadă istorică: sec. XIV.
Privind mai atent la locul în care crucea bizantină a
fost săpată în carnea de piatră a mesei aceleia, am băgat de
seamă că ea este orientată spre sud, adică exact în direcția
Ierusalimului, fiind (nu doar după formă), clar, o cruce
bizantină, pentru credincioșii ortodocși din Titești, adică
243
din prima capitală a Țării Românești, iar de aici deducem
că Țara Loviștei n-avea nimic de-a face cu catolicismul;
că, atunci, în sec. XIII─XIV, vlahii sud-dunăreni, de
Priștina și de Soplje/Macedonia ne aduseseră credința
ortodoxă, pe care au umbrit-o doar așa, în treacăt, Basarab
I și fiul său, Nicolae Alexandru, atunci când aceștia (spre
bătrânețe!) au început să tragă cu coada ochiului la
papistașele unguroaice, Marghita și Clara!
În rest, ortodoxia pretutindeni, în toată splendoarea ei!
Până-n ziua de azi! Și-n veci!!
Dar, revenind la masa de piatră de la Titești, mi-am
dat seama că ea fusese lucrată acolo cu un scop foarte bine
definit: ca la ea să se desfășoare ceremoniile religioase ce
amintesc de Cina cea de taină, de Domnul nostru Iisus
Hristos și de cei 12 Apostoli, care au mâncat trupul
Mântuitorului și au băut sângele Său, înainte de
Răstignirea Lui, și de umplerea inimilor și a sufletelor
Sfinților Apostoli cu Duhul Sfânt, coborât de sus, din
ceruri, de la Tatăl!
Căci iată ce ni se spune în Biblie despre Cina cea de taină,
acolo, în Ierusalim, când Domnul nostru Iisus Hristos știa
că va fi răstignit pe Sf. Cruce, spre iertarea păcatelor și a
fărădelegilor noastre:
„Când a sosit ceasul, Iisus a șezut la masă cu cei
doisprezece apostoli.
El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paștele
acesta cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun, că de
acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor
în împărăția lui Dumnezeu”.
244
Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu, și a
zis: „Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi; pentru
că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul
vieței, până când va veni împărăția lui Dumnezeu.
Apoi a luat pâine; și, după ce a mulțumit lui
Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o, zicând:
„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să
faceți lucrul acesta spre pomenirea mea”.
Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul și le-a
dat, zicând:
„Acest pahar este legământul cel nou, făcut în
sângele Meu, care se varsă pentru voi”.
(Biblia ─ Luca, Cap. 22, al. 14-20, p. 1019)
Așadar, în noaptea de dinaintea Răstignirii și, apoi,
a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Marele Preot din
Țara Loviștei și alți 11 preoți frângeau pâinea pe acea
masă de piatră, spre pomenirea Fiului lui Dumnezeu!
De asemenea, la acea masă ridicau un pahar cu vin
(simbolizând sângele lui Iisus), trecându-l din mână în
mână, căci era legământul creștinătății ortodoxe macedo-
române cu jertfa Sa pe Sf. Cruce.
Poate că era o ceremonie religioasă restrânsă
(Marele Preot, Voievodul și familia acestuia, precum și
marii boieri aflați la Curtea Domnească de la Titești), în
miez de noapte, la lumina făcliilor și a stelelor de deasupra
Țării Loviștei.
Era, într-adevăr, un moment unic, de mare
încărcătură spirituală și sufletească, acolo, la poalele
Munților Făgărașului, când, de sus, din ceruri, Dumnezeu
245
trimitea Duhul Său cel Sfânt peste toți cei strânși, roată,
lângă acea masă de piatră!
Dar blândul și bunul Iisus a prevăzut cu exactitate
ce se va întâmpla și cu creștinii zilelor noastre:
„Iată că vine ceasul, și a și venit, când veți fi
risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine mă veți lăsa singur
(Dar, oare, nu goale sunt, astăzi, bisericile creștinătății?!
n.n.); dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu este cu Mine.
V-am spus aceste lucruri, ca să aveți pace în Mine.
În lume veți avea necazuri (precum preoții și mirenii
zilelor noastre, n.n.); dar îndrăzniți. Eu am biruit
lumea!”.
(Biblia ─ Ioan, Cap. 16, al. 32 și 33, p. 1049)
Iar ei, cei din dinastia Basarabilor, a lui Radu Nigru

și a Litovoilor, au biruit lumea, căci, altminteri, frumoasa
și impresionanta masă de piatră (cu cruce bizantină) n-ar
mai fi fost, astăzi, aici, la Titești, unde, se pare, acel ritual
religios al frângerii pâinii și al golirii paharului cu vin, din
ajunul Răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos, a
persistat în Țara Loviștei încă din anul 106 d.Hr., căci
Împ. Traian lăsase la Praetorium (Racovița de azi, comună
vecină cu Titeștii) o legiune romană și o cohortă pentru
comandamentul militar.
Astfel, după cum aflăm di Panegiricul Împăratului
Traian”, al lui Pliniu cel Tânăr (care era nu doar
secretarul Împ. Traian, dar și cel mai de încredere prieten
al său), la Praetorium staționa Legiunea a XII-a Fulminata
(Fulgerul), iar cohorta, Scythica.
246
Legiunea era formată din macedoneni, creștini ortodoși,
iar cohosta, din geto-daci.
Pliniu cel Tânăr ne dă și amănunte despre
Procuratorul get Aquila Fidus, care i-a cerut Împ. Traian
cetățenie romană, atât pentru el, cât și pentru fiica sa, iar
Împăratul le-a acordat-o; și ne mai spune Pliniu cel Tânăr
și despre omul cel mai de încredere al lui Decebal, acel
Calidromos, pe care generalul dac Sugag îl prinsese în
bătălia de la Adamclisi și-l dusese lui Decebal. De aici se
subînțelege cât se poate de clar că, pentru a scăpa de
presiunea legiunilor romane asupra sa, în „pasul
Câineni”, Decebal crease o breșă la Adamclisi, unde,
împreună cu carpii, costobocii, roxolanii și bastarnii
măcelăriseră, cu desăvârșire, întreaga legiune romană
staționată în Dobrogea de azi. Astfel, Împ. Traian pusese
capăt ostilităților militare din primul război cu dacii, aici,
în „pasul Câineni” ─ cel mai strategic loc pentru intrarea
în Transilvania și înaintarea spre Sarmizegetusa, unde
legiunile romane, ce veneau dinspre Tapae, trebuia să facă
joncțiunea cu cele de aici, din nordul Olteniei (viitoarea
Dacie Alutensis!).
Și Pliniu cel Tânăr, ziceam, ne vorbește nu doar
despre Procuratorul Fidus, cerând cetățenie romană, și
având cohortă scitică (mai precis, geto-dacă, se vede că
era geto-dac!), ci și de acel Cahdromos, care-i jurase
credință lui Decebal și-și respectase cuvântul dat, căci,
fiind trimis de Decebal, în solie, la regele parților, Pacorus
II, ajunsese la acela, după care pornise în Siria, în Munții
Taurus, la Selinuntum, unde reușise să se infiltreze printre
brutarii Împăratului Traian, căruia îi „administra”, zilnic,
în pâine, „o porție” de otravă.
247
Căci ne spune, clar, chiar Împ. Traian (cuvintele acestuia
au fost consemnate în „Panegiricul Împ. Traian”, chiar de
Pliniu cel Tânăr, după cum oricine poate să citească):
„Eu am primit otrava!”
Dar, revenind la procuratorul Aquila Fidus ─ care
căpătase cetățenie romană ─, îl aflăm și-n timpul
Împăratului roman Antoninus Pius (138─161 d.Hr., și tot
aici, la Praetorium (Racovița), unde, prin 2012, un
localnic, Dl. Dinu Vieru (trăiește în satul Copăceni,
comuna Racovița) a descoperit, întâmplător, mormântul
lui Fidus, aflat în Copăceni, punctul Dealul Mlăcii, fiind
inscripționat cu litere grecești ПФ (PF), adică Procurator
Fidus (mort în anul 140 d.Hr.).
Pe acest mormânt de forma unei „farfurii zburătoare” mai
exista „o pisanie” (cum zice Dl. Vieru), care azi nu mai e;
în schimb, au rămas, săpate în piatră, 12 dreptunghiuri,
așezate pe verticală (simbolizând, evident, Legio XII
Fulminata), alte 3 dreptunghiuri, în dreapta celor 12, dar
ceva mai sus (simbolizând Cohorta III Scythica), trei
„cărămizi”dreptunghiuri, așezate ca-n zid (simbolizând
cele trei castre romane făcute de Procuratorul Fidus), două
mâini drepte (la romani, simbolizând „împlinirea tuturor
dorințelor fericite”, după cum am aflat din „Dacia
preistorică” a lui N. Densușianu), precum și o cruce
mare, impresionantă, foarte bine păstrată, bizantină,
de aprox. 0,75 m., care ne spune, limpede, că toți
legionarii romani din acele castre, cât și geto-dacii din
Țara Loviștei trecuseră, iată, la creștinism, încât
putem spune că aici, în nord-vestul Munteniei, în cea
dintâi capitală a neamului românesc, la Titești,
248
ortodoxia a curs în toată splendoarea sa timp de 2000
de ani!
Așadar, în ciuda tuturor spaimelor și a durerilor
abătute peste locul etnogenezei neamului românesc, sfânt
pământul acesta a lăcrimat sub crucea Răstignirii lui Iisus,
biruind, așa cum și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a
biruit lumea!
Dar, revenind la masa de piatră de la Titești, am
constatat că, dacă împărțim circumferința mesei la 12 (câți
apostoli a avut Iisus), rezultă cifra 0,70 m.
DEci, exact 12 preoți ar fi încăput la acea masă, în noaptea
de dinaintea Răstignirii lui Hristos, dacă preoții ar fi
oficiat cultul religios adecvat acestor Sărbători așa de
Sfinte pentru întreaga creștinătate!
Astfel, sunt ferm convins că-n acest scop a fost
cioplită imensa masă de piatră, care vorbește, de peste
șapte veacuri, de credința noastră ortodoxă!
Doar într-o Capitală dintâi a neamului românesc a fost
posibil să apară un asemenea monument de spiritualitate!
Așa ceva nu mai există la niciun alt neam din Europa și
din lume, pentru că „la noi, ortodoxia este o tradiție”,
după cum spunea părintele Stăniloaie. Și pe bună dreptate,
căci doar ea a ținut unit acest neam, aici, la răspântii de
imperii și de lume!
„La noi sunt codrii verzi de brad,
și câmpuri de mătasă”.
Din ceruri, la Titești tot cad
doar rouri dulci pe masă!
249
Căci în credință ne-am născut
și-n ea or să ne-ngroape...
Cu coif, cu lance și cu scut,
cei dragi ne sunt pe-aproape...
Veghind cișmele și fântâni,

troițe cu mușcate,
istoria o țin în mâini,
din Dunăre-n Surpate!...
Pe cer, Iisus cel Răstignit,

în lacrime, șiroaie,
vede Bizanțul înverzit;
de lămâiță, straie...
Iar cât în ceruri mai răsar,

dintotdeauna, stele,
în Loviștea, în Sfânt Altar,
e-un cuib de rândunele!
Toți, adunați, jur-împrejur,
la masa cea de piatră,
mânca-vom, ca Avraam din Ur,
din pâinea de pe vatră...
Aici ni-e rostul cel dintâi

și-aici o să rămână,
250
că doar Iisus mi-e căpătâi,
în limba cea română!...
La noi sunt codri de Scripturi

și câmpuri de mătasă,
încât ți-e lesne să murmuri:
„AICEA SUNT ACASĂ!”
─ // ─
George Voica
Surpate, 23 dec. 2020
251
252
253
254
255
256
257
Doamna Maria Brâncoveanu ̶ înmormântată la
Mănăstirea Surpate!
Moto: Niciodată n-a fost cineva trădat decât de ai săi.

(Proverb francez)
,,Tu să nu blestemi!” ne-a îndemnat Domnul

nostru Iisus Hristos, știind cât de puternică e forța
cuvântului năpustit din adâncul inimii, clocotind de ură!
Or tocmai acest lucru, se pare, s-a întâmplat cu toți
Cantacuzinii, de-a lungul întregii istorii a Imperiului
Bizantin, căci pofta de mărire și fală a acestor vlahi
(Ctitori ai Bisericii Blacherne/Vlaherne ̶ adică Biserica
Vlahilor din Constantinopole) a dus, firește, la ridicarea și,
apoi, la prăbușirea lor în mlaștina deznădejdii și-a stingerii
lor.
Dacă, în cele ce urmează, vom relata ,,tragedia
Brâncovenilor” și drama cea mai amară a celei mai
nefericite Doamne (Maria Brâncoveanu) de pe pământul
românesc, trebuie să spunem că dumneaei nu e, totuși, cea
dintâi din istoria atât de tulbure a Bizantinilor, ci prima
crimă de proporții înspăimântătoare s-a petrecut, totuși, cu
251 de ani mai înainte (în 1463), și tot în Bosfor!
E vorba de decapitarea Împăratului Bizanțului,
David Mare Comnen ̶ ultimul mare împărat bizantin ̶
care a fost decapitat la 1 noiembrie 1463 împreună cu
cei șapte fii ai săi, după cum aflăm de la istoricul Stelian
258
Brezeanu (O istorie a Imperiului Bizantin, Editura
Albatros, București, Decăderea și prăbușirea Statului
Bizantin, p. 205).
Odată cu acest Împărat, David Mare Comnen (din
care, Constantin Gane, spune, limpede, că se trage și
Constantin Brâncoveanu), ia sfârșit și ultima rămășiță a
străvechiului și gloriosului Imperiu Bizantin, și anume
Imperiul de Trapezunt, dar ,,blestemul” Bazileilor
Constantinopolului va dăinui, se pare, până-n vremea șui
Ștefan Cantacuzino (vărul primar al lui Constantin
Brâncoveanu, acesta din urmă blestemându-l chiar în Joia
Mare a Paștelui, în martie 1714, chiar în cancelaria
Caselor Domnești, când Ștefan Cantacuzino, primind
,,firman” de domn nou, Brâncoveanu a plâns și, repet, l-a
blestemat din adâncul inimii sale sfâșiate de durere), când
acesta și tatăl său (trădătorul Brâncoveanului) au fost duși
de turci la Edirne (Adrianopole), spânzurați de o grindă,
după care li s-au tăiat capetele și le-au umplut cu paie,
lucru, se vede, de care știa prea bine, din cronici, și Mihail
Eminescu, de vreme ce în ,,Călin ̶ file din poveste” scrie:
,,O, tu crai cu barba-n noduri, ca şi câlţii cînd nu-i
perii,
Tu în cap nu ai grăunţe; numai pleavă şi
puzderii.”
Dar, spuneam, la Cantacuzini forța blestemului era
cea mai răzbunătoare armă. Și nu doar la ei, ci, cred, în
general, fiindcă nu putem uita că a doua zi după ce
Constantin Brâncoveanu a preluat domnia (în urma morții
unchiului său, Șerban Cantacuzino, ucis chiar de frații săi:
Matei și stolnicul Constantin Cantacuzino, care, iată,
acesta din urmă visa încă de pe atunci să-l aducă pe tronul
259
Țării Românești pe fiul său, Ștefan, deși un monor, iar
acum, în 1714, iată-l om în toată firea, ,,numai bun de
domn” așa încât stolnicul cu studii la Roma, Padova și
Veneția putea să-și vadă visul împlinit, lovindu-l pe la
spate, pe nepotul său de soră, pe care-l botezase și căruia-i
pusese și prenumele său!
Dar ce mai contează la Cantacuzini, când e vorba
de domnia unei țări, mai ales a Imperiului Bizantin?!), i-a
retezat capul boierului Gheorghe, care, chipurile, la o
ceartă (pânâ-n domnie) îl înjurase de mamă pe
Brâncoveanu.
Oare, înainte de a i se reteza capul, acel boier,
Gheorghe, nu-l va fi blestemat? Eu cred că da!
Oare generalul Heissler ̶ comandantul militar al
Brașovului ̶ căzut în robia Brâncoveanului la Prejmer –
Zărnești, un an mai târziu de la uciderea boierului
Gheorghe, în 1689, nu l-o fi blestemat, când Brâncoveanu
l-a pus în lanțuri (alături de alți șase nemeși și un sârb) și
l-a dus la Mănăstirea dintr-un Lemn, putrezinnd de viu,
legat, cu spatele la zid, ale cărui lanțuri și osminte le-am
văzut și eu în urmă cu un deceniu, când, făcîndu-se lucrări
de restaurare a Palatului Domnesc, s-a descoperit acea
tenebroasă temniță, pe pereții căreia cei închiși acolo
desenaseră cercuri, în interiorul lor fiind scrijelită, cu
ghearele, litera ,,X”, adică Hristos, semn, lăsat nouă, că și
ei au fost creștini, dar Brâncoveanu n-a ținut cont de asta?!
Eu cred că da!!
Și-atunci, pe cine am canonizat noi, dacă evreii nu
l-au canonizat pe David (tatăl lui Solomon Înțeleptul),
pentru că avea mâinile murdare de sângele oșteanului
Urie, căruia i-a luat nevasta?!
260
Blestemul, iată, e ca un bumerang, care se-ntoarce
împotriva ta, după amar de ani, căci e, sigur, răzbunare
divină.
Dar despre toate astea, de unde, oare, să fi știut prea
blânda și prea buna Doamnă Maria Brâncoveanu, mamă a
11 copii (7 fete și 4 băieți), căci doar în neamul ei
domnesc (se trăgea din neamul lui Antonie-vodă!) nu se
făcuse nicio vărsare de sânge nevinovat ci, din contră,
neamul ei excela prin evlavie, de vreme ce cămărașul
Mihail din Târșor (din care s-au tras Antonie-vodă, Neagu
– bunicul d-nei Maria Brâncoveanu ̶ și Teodora, ibovnica
lui Mihai Viteazul, cu care a făcut-o pe Marula, cea
îngropată la Mănăstirea Surpate, județul Vâlcea) n-a lăsat
în istorie nicio faptă necugetată; din contră, neamul său
Brâncovenesc se remarcase prin dreaptă credință,
ajutându-i pe Boierii Drăgoiești (care se-nrudeau cu
boierii Craiovești, prin Nega) zidiseră, primii, la Surpate,
un schit din lemn de stejar, pe ruinele unei vechi așezări
dacice.
Așa se explică de ce ,,fiica din flori” a lui Mihai
Viteazul, Marula, a venit și s-a călugărit la Surpate, după
ce socrul ei, boierul Socol, l-a otrăvit pe bunicul ei, pe
Pătrașcu cel Bun, vrând să-i ia tronul domnesc!
Acea frumoasă Marula (ce semăna leit cu Mihai
Viteazul, pe umerii căruia a plâns când acesta, în vara
anului 1599, a venit la Mănăstirea Surpate nu doar spre a-
și sluji steagurile armatei Țării, ci să-și și îmbrățișeze,
pentru ultima oară, draga lui fiică, rodul dintâi al iubirii
sale cu frumoasa Teodora, sora lui Antonie-vosă și a
bunicului, Neagu, al D-nei Maria Brâncoveanu) era
mătușa doamnei Brâncoveanu.
261
De unde, oare, să fi știut biata Doamnă Maria
Brâncoveanu că bărbatul ei, Constantin Brâncoveanu, se
trăgea din neamul vlaho-evreu al lui David Comneanul,
care, ziceam, la 1 noiembrie 1463, avea să fie decapitat de
turci împreună cu cei șapte fii , iar tragedia avea să se
repete, ca într-un scenariu apocaliptic, divin?!
Căci spune, cu răutăcioasă ironie, Constantin Gane
(în ,,Trecute vieți de doamne și domnițe, Editura
Universitas, Chișinău, 1991, Tragedia Brâncovenilor, p.
337-338):
,,...nu i se urca genealogia (lui Constantin
Brâncoveanu, n.n.) mai departe de străbunul său,
David”, sau:
,,Basarab era el printr-o strămoașă în a șasea spiță
ascendentă; Brâncoveanu, prin străbunica sa; prin
bunică, Greceanu, și prin mamă, Cantacuzino.
Se trăgea, firește, din Adam și Eva”.
Proastă și răutăcioasă ironie!
Păi, prin strămoașă, prin bunică-sa, nu se trăgea ─
după cum el însuși, C. Gane, spune, dintr-o ,,nepoată de
soră a lui Matei Basarab, din Brâncoveni, iar prin mamă,
din Bazileii Constantinopolului”?
Nu bunicul său, Preda Brâncoveanu, împreună cu
ruda sa de sânge, Matei Basarab, ctitoriseră, pe Otăsău, în
apropiere de Surpate, Mănăstirea dintr-un Lemn, unde
așezaseră frumoasa și făcătoarea de minuni Icoană a
Maicii Domnului (pictată, după originalul Sf. Ap. Luca, la
Mănăstirea Theotokos, din Muntele Athos), care, la
decapitarea Brâncoveanului și alor săi, în 15 august 1714
(când Constantin Brâncoveanu împlinea, în acea zi, 60 de
262
ani!), i-a arătat Doamnei Păuna Cantacuzino (soția
Domnului Ștefan Cantacuzino) scena retezării capetelor
Brâncovenilor, acolo,-n Bosfor, la Cornul de Aur,
dinaintea chioșcului de unde sultanul vedea atât
rostogolirea-n nisip a nevinovatelor capete ale valahilor, a
lui Altân Bei (Prințul Aurului), dar și zbaterea Mării
Marmara?
Căci, orice s-ar spune despre lăcomia
Brâncoveanului, despre ,,jupuirea Țării, fără, însă, s-o
doară” (după cum spunea Del Chiaro, secretarul său
italian, care a și consemnat scena mazilirii, în martie 1714,
a lui Brâncoveanu, în București, la Casele Domnești),
nimeni nu-i poate contesta originea nobilă, căci cobora,
iată, din Bazileii Constantinopolului, în primul rând, și din
strălucitul și străvechiul neam al Basarabilor întemeietori
de țară!
Bunicii săi erau Preda Brâncoveanu ─ cel mai
bogat boier ce l-a avut vreodată Țara Românească ─ și
Ilinca, aceasta fiind o nepoată de soră a lui Matei Basarab.
Părinții săi erau Papa Brâncoveanu și Stanca
Cantacuzino, cea care era soră cu Șerban-vodă
Cantacuzino (a cărui soție, Maria, și fiu, gen. austriac
Gheorghe, sunt înmormântați la Mănăstirea dintr-un
Lemn), cu Matei, Iordache, Mihai și cu stolnicul
Constantin Cantacuzino.
Despre mama sa, Stanca Cantacuzino, știm că
descindea din Ioan al VI-lea Cantacuzino (1341-1383,
care era îngropat, ca și ceilalți Cantacuzini (și unde se află
și cei patru feciori ai Brâncoveanului) în Insula Halki, din
Marea Marmara; el e cel care, după domnie, trecând la
călugărie, a scris una dintre cele mai valoroase ,,Istorii”,
263
opera sa cuprinzând nu doar evenimentele istorice
petrecute între 1320-1356, ci și lucrări filozofice și
teologice, așa încât în el vedem ,,un model” urmat, peste
350 de ani, de stolnicul Constantin Cantacuzino, ruda sa.
Așadar, după mama sa, Stanca Cantacuzino,
Constantin Basarab avea rădăcini atât în Cantacuzini
(mama sa fiind fiica postelnicului Constantin Cantacuzino
─ cel sugrumat la Mănăstirea Snagov) cât și în Basarabi,
bunica sa, Ilinca, fiind, ziceam, nepoata lui Matei Basarab.
Dar despre toate aceste-nrudiri bizantino-valaho-
basarabe poate că știa ceva și Doamna Maria
Brâncoveanu, căci, altminteri, după obiceiul domnilor
acelor vremi, încuscririle nu se făceau ,,pe nepusă masă”,
ci după îndelungi ,,căutări” înspre ,,rădăcini”!
Așa că, viitorul Domn al Țării Românești,
Constantin Brâncoveanu, și-a cătat perechea tot într-o
familie nobilă, nu neapărat extrem de bogată (deși Mariei
Brâncoveanu i se dăduseră, ca zestre, patru mari moșii,
dintre care una în mijlocul Bucureștilor, unde Constantin
Brâncoveanu avea să facă nu doar cea mai frumoasă șosea
(Calea Victoriei, de azi, care, iată, i se datorează), dar și
una din cele mai frumoase Biserici: Biserica Sfântă
Gheorghe Nou (căci aceasta fusese ,,pofta” Doamnei Sale;
el, însă, o ctitorise, fără să știe, bietul, că-n mijlocul ei
avea să fie-ngropat peste ani, după ce capu-i rămăsese
atârnat de trup ─ ca un semn divin, așa aruncându-l turcii
în mare, de unde a fost pescuit de pescari și-ngropat la
Halki, ca, șase ani mai târziu, în 1720, Doamna Sa avea
să-l aducă-n țară și să-l îngroape aici, în mare taină, iar
între două rânduri de flori de pe candelă, cu litere extrem
de mici, să i se scrie cu cea mai amară durere a unei
264
Doamne a acestei Țări: ,,Această candelă ce s-au dat la Sf.
Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele
fericitului Domn C.B. (Constantin Brâncoveanu, n.n.)
Basarab voievod și iaste făcută de Doamna Măriei Sale
care și Măria Sa nădăjduiește (lucru ce nu s-a întâmplat
decât peste 9 ani, dar la Surpate, n.n.) în Donul iarăși să i
se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”.
A murit, biata, în 1729, iarna, în decembrie, ci nu în
15 ianuarie 1730, la Sibiu.
O, dar până la anul acesta, 1729, timp de 15 ani de
la martirul Brâncovenilor, câte, oare, a mai pătimit sufletul
ei de mamă îndurerată, de văduvă cernită de deznădejdi și
oftaturi, de bunică zâmbind, arar, văzându-și singuru-i
nepot, Constantin, feciorașul băiatului ei cel mare, tot
Constantin (ca bunicul și ca strămoșul său!), în care,
parcă, vedea renăscând nădejdea acestui neam lovit atât de
aspru de soartă!
Greu blestem revărsat peste Țară, peste-ntreaga
noastră istorie, de până atunci și de după tragedia
Brâncovenilor!
Dar să revenim la strămoșii îndureratei Doamne
Maria Brâncoveanu!
Spuneau, ceva mai-nainte, că se trăgea și ea tot din
neam domnesc, Antonie-vodă, Neagu și Teodora fiind
frați.
Deși Antonie (fiul cel mare al cămărașului Mihai
din Târșor, de neam Basarabesc) era vodă, totuși, această
înaltă funcție o ducea fratele său, Neagu, bunicul Mariei
Brâncoveanu, care, la rându-i, a avut un fiu ─ tatăl Mariei
Brâncoveanu ─ pe nume tot Neagu sau Negoi.
265
Din acel Neagu/Negoi (postelnic „ot Vai-de-ei”
[Vaideeni, n.n.], unde avea o moșie, plaiuri, unde
vaideenii își păstoreau turmele de mioare) și soția sa,
Neacșa „ot Bucșani și Merișani”, aveau să se nască Maria
Brâncoveanu și cei șase frați ai acesteia: Constantin,
Neagu, Udrea, Cristea și Pană Negulescu.
Bănuim că Maria Brâncoveanu s-a căsătorit prin
anii 1675-1676, pe când ea avea 18-19 ani, iar Constantin
Brâncoveanu 21 de ani, după cum era obiceiul acelor
vremuri.
Interesant e faptul că atât familia unuia, cât și a
celuilalt erau numeroase, semn al evlaviei, al fricii de
Dumnezeu. Altminteri n-am putea explica de ce
Brâncoveanu și Doamna sa, Maria, au fost dăruiți de
Bunul Dumnezeu cu 11 copii: 7 fete și 4 băieți!
Dar când vremile cură pe neștiute făgașuri, cu toții
grăbindu-ne, parcă,-nspre moarte, ce bucurie poate fi mai
mare decât a-ți crește pruncii în liniște și-n pace, veghind
asupră-le și gândind la mulțime de nepoți, mângâindu-ți
trecerea, bătrânețile, anii?
De unde însă, biata, să știe că dintr-atâția copii ce-i
dăduse Domnul, doar unul singur avea să-i lase: un nepot,
din care s-a tras, mai târziu, ultimul din tot neamul
Basarabilor: Grigore Brâncoveanu Basarab, mort prin
1835?
Până atunci, însă, e bine să arătăm ce i-au văzut
ochii acelei blânde și evlavioase Doamne a Țării
Românești, din anul acela, 1688, când bărbatul ei a urcat
pe tronul Țării, luându-i locul unchiului său, Șerban
266
Cantacuzino, cel otrăvit chiar de frații săi, Matei și
stolnicul Constantin Cantacuzino!
Evident că venirea-n scaunul Țării a lui Constantin
Brâncoveanu nu a fost nicicum pe placul austriecilor, care,
în 1689, i-au atacat pe turci și pe tătari la Prejmer-
Zărnești, unde pretendentul la tronul Țării Românești,
Constantin Bălăceanu ─ ginerele lui Șerban Cantacuzino
─ avea să-și piardă, la propriu, capul așa de mare
(,,căpățână de ceapă” se numea; exact ca la Pericle!), care
avea să fie adus la Mănăstirea dintr-un Lemn, unde a zăcut
la picioarele lui Heissler, în închisoarea de sub Palatul
Domnesc, osemintele celor șase captivi ai Brâncoveanului
fiind adunate și puse într-un sac de pânză albă, stropite cu
vin sfințit, și îngropate, apoi, creștinește de către actuala
stareță de la Dintr-un Lemn, monahia Emanuela Oprea,
cea plină de milă pentru toți cei care au pătimit pentru
Hristos!
Iar toate aceste nenorocite-ntâmplări s-au datorat
Cantacuzinilor (stolnicului Constantin Cantacuzino și
fratelui său, Matei), care n-au văzut cu ochi buni aplecarea
fratelui lor, Șerban-vodă, către austrieci, otrăvindu-l, după
cum aveau să-i facă (pentru același motiv) și altui frate,
Iordache, otrăvindu-l și pe acesta, căci, mai degrabă, cei
doi Iuda erau de partea turcilor, ci nu a austriecilor ori a
muscalilor, așa cum ar fi vrut să fie Constantin
Brâncoveanu, motiv pentru care l-au dat pierzării și pe
acesta!
Dar vremea trecea, iar beizadelele și domnițele
Doamnei Maria Brâncoveanu creșteau fără de griji,
nicicând gândind la vreo nenorocire ce s-ar fi putut abate
peste casa lor cea așa de-ndestulată, iar Domnul
267
Constantin Brâncoveanu petrecea la vânătoare peste
Dealul Câineștilor, pe Otăsău, deasupra Mănăstirii dintr-
un Lemn, ori la heleșteiele și viile sale, la Palatele de la
Mogoșoaia, Potlogi, Târgoviște sau Pitești, unde, toamna,
venea cu boieri și călărime, la culesul viilor, la must și
tulburel, cu pastramă.
O, bietul de el, de-ar fi știut ce-amăgitoare sunt
toate ale lumii petreceri și treceri spre moarte, dar nu cea-
n liniștea bătrânilor, vegheat de toți cei dragi ai casei sale,
ci-n năpraznică moarte, ce-avea să-l tulbure nu doar pe
Papă, la Roma, și toate cancelariile domnești ale Europei,
ci înșiși pe femeile mame din Constantinopol, văzând
vărsarea de sânge al acestui neam năpăstuit și blestemat
de-a pururi.
Trecuseră, iată, zece ani de când Brâncoveanu-l
prinese pe Heissler, luându-l în robie, când acesta-i
răspunsese vorbelor grele, trufașe ale valahului:
,,Ei, jupâne Haissler, cum e-n robie!” la care
acesta-i răspunsese, zbătându-se-n lanțuri:
„Eu sunt de-acum, mă,-n robie, dar tu ești de când
te-o făcut mumă-ta!”, cuvinte grele; mai grele decât o
piatră de moară atârnată de gâtul Brâncoveanului, care n-a
îndrăznit să-i mai zică ceva, dar i-a pecetluit soarta pentru
totdeauna.
Era un fel de blestem, a cărui umbră l-a urmărit
(prin nenorocirile sale) pe Brâncoveanu până-n Bosfor,
atunci, în 15 august 1714, când a avut loc tragedia
Brâncovenilor.
Doamna Maria, însă, așa de evlavioasă și de
aplecată spre cele cerești, punea toate acestea în inima sa
268
de mamă, de soție credincioasă și de Doamnă blândă
asemenea străbunului ei, Antonie-vodă, înțelegând ea prea
bine că vărsarea de sânge și lipsa de milă se vor plăti la o
vreme hotărâtă de Sus, căci ochiul Domnului,
Dumnezeului nostru, veghează întruna asupră-ne.
Tocmai de aceea la-ndemnat pe bărbatul ei, pe
Domnul Constantin Brâncoveanu, să ridice cât mai multe
lăcașe de cult, în București la Brâncoveni (unde Domnul
și-a înmormântat părinții, pe Papa și Stanca, ale căror
lespezi de mormânt sunt sparte, după cum bine poate
vedea, și astăzi, oricine, căci turcii și tătarii milă n-au avut
de odihna cea veșnică de care trebuie să se bucure oricine
a plecat „dincolo”!), la Surpate, la Dintr-un Lemn, dar,
mai ales, la Mănăstirea Hirezi, unde Domnul Brâncoveanu
și-a făcut și raclă frumoasă, din marmură de Carrara, care,
goală rămânând până-n clipa de față, parcă încă-l mai
așteaptă și acum.
Aici, la Hurezi, sub poalele Builei, ale munților de
cremene sură, sub foșnet de brazi și de cetine verzi,
nicicând știutoare de risipire de ani, de viață, el, Domnul
Constantin Brâncoveanu, ar fi dorit, cred, să-și mute
Capitala Țării Românești, fiind la loc ferit de revărsarea
osmanlâilor și mai aproape de-Ardeal, în cazul în care
vremile ar fi fost amare, de bejanie și plânset!
N-a fost, însă, să fie așa, căci Bunului Dumnezeu
numeni nu-I cunoaște planurile!
Din contră, i-a dat de-nțeles (zece ani mai târziu de bătălia
de la Prejmer), în 1699, după pacea de la Karlowitz (cu
doi ani în urmă, în 1697, turcii fuseseră învinși de
austrieci, la Zenta) că e vremea să treacă de partea
creștinilor, lăsându-i pe păgânii atât de lacomi de pungi de
269
aur și de jefuitori nemiloși de grâne, de lemn, de oi, de
miere ș.c.l., și să se-aplece spre Occident.
Astfel, ferm convins că puterea turcească era pe cale să se
stingă, Constantin Brâncoveanu a trecut de partea
imperialilor austrieci, refuzând să-i dea muftiului Fiez
Efendi 50 de pungi cu galbeni, pe care acesta-i ceruse,
pentru că-și mărita fata și voia să-i dea „zestre”, iar lucrul
acesta, nesăbuitul refuz, avea să-l coste nu 50 de pungi, ci
250, căci sultanul pe dată l-a chemat pe „ghiaurul valah”
la Constantinopol, certându-l și amenințându-l, după care
l-a obligat să dea pungile cu aur, dar în schimbul ,,domniei
pe viață”!
O, mieroasă și-nșelătoare promisiune turcească!
Ce frământare va fi fost, oare, în sufletul Doamnei Maria
Brâncoveanu, când bărbatul ei a fost chemat la Stanbul, în
mare grabă!
Ca roua, cred, pe ierbi, dimineața, va fi tremurat
inima ei de soție atât de credincioasă și de evlavioasă,
căreia instinctu-i spunea că pace și liniște n-ai cum găsi la
turci, atâta timp cât firea lor spre galbeni doar e aplecată;
că milă n-au nici pentru cei din neamul lor, când vine
vorba de grămezi de aur, fiind ei în stare (după cum, cu
siguranță, aflase din istoria lor), frații-ntre ei, să rămână
doar unu, ucigându-i pe alși 40!
Ar fi vrut, biata, să se retragă din lume, undeva, la o
Mănăstire; poate la Surpate, să fie aproape de mormântul
mătușii ei, Marula „fata din flori” a lui Mihai Viteazul și-
a Teodorei, cea soră cu bunicul ei, Neagu, dar și aici
parcă-n urechi îi vuia „istoria” nefericitei Marula, care,
măritată cu feciorul marelui boier Socol, îl văzuse pe
270
acesta cum îl otrăvise pe bunicul ei, pe Pătrașcu cel Bun,
ai cărui feciori aveau să moară năpraznic.
Priul dintre ei, fiu legitim, Vintilă, murise-n București,
într-o vară, sub un păr, un turc tăindu-i capul; Petru
Cercel, băgat într-un sac (tot de turci) și aruncat de viu în
Marea Marmara; tatăl ei, Mihai Viteazul (tot din uneltirile
turcilor și-ale ungurilor) pierind pe Câmpia Turzii, în 9
august 1601 și lăsat acolo,-n căldurile nesfârșite, să
putrezească, pângărit în tot felul, trupul rămânându-i în
Ardeal, iar capul, pus în desagi, de credinciosul său boier
oltean, Stroe Buzescu, care, alergând pe repezi cai, a ajuns
la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, îngropându-i
capul sub pragul bisericii, alături de tatăl său, Pătrașcu cel
Bun.
Doar Ștefan Surdul, se pare, a avut parte de o
moarte liniștită.
Și totul, iată, se datora păgânilor turci și lăcomiei de pungi
de aur a Cantacuzinilor și-a celor din neamul lor, ce se
trăgeau din acel David!
Dar nu vedea ea, biata Maria Brâncoveanu, cum
fetele-i, șapte la număr, și feciorii erau aproape de măritiș
și de-nsurătoare! Nu era și aceasta grija, poate cea mai
mare, a unei mame: cea de a-și vedea domnițele și
beizadelele la casele lor, alături de copii și nepoți?
Evident că da! Și iată cu cine s-au căsătorit
odraslele familiei Maria și Constantin Brâncoveanu:
─ Constantin ─ căsătorit cu Anița Balș, fata
marelui vornic Ioniță din Moldova, de la care a rămas
singurul moștenitor direct, pe linie paternă, al
Brâncovenilor, și anume tot un Constantin, care, la
271
decapitarea Brâncovenilor, n-avea decât 7 ani; din el avea
să se nască Grigore Brâncoveanu, mort prin 1835, iar
odată cu moartea acestuia s-a stins și neamul boierilor
Brâncoveni! Și pentru totdeauna!
─ Ștefan ─ căsătorit că Bălașa Cantacuzino (o rudă
de-a lui);
─ Radu ─ logodit cu fata lui Antioh-vodă
Cantemir (fratele lui Dimitrie Cantemir). Logodna aceasta
avea să pună capăt dușmăniei dintre Constantin
Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir ─ domnul Moldovei ─,
amândoi dându-se de partea muscalilor (în 1711, la
Stănilești, pe Prut) împotriva turcilor.
Din păcate, însă, Radu Brâncoveanu n-a mai apucat
să se însoare, căci în 15 august 1714 a venit prăpădul peste
toată casa Brâncoveanului.
Sora lui Radu, Domnița Anca/Ancuța, aflată „la
cumpărături”, la Constantinopol (împreună cu soțul ei,
Niculai Rosetti ─ fiul lui Iordache Ruset din Moldova)
pentru viitoarea sa cumnată, a fost prinsă de turci, luându-
i-se toate podoabele, bijuteriile, sculele, banii și aruncată
în închisoare, alături de mama sa și de cumnata sa, Anița
Balș, dar și de surorile sale;
─ Matei ─ care era încă un copil, de 14 ani;
cerându-i iertare sultanului (deși n-avea nicio vină,
sărmanul copil!) și spunându-i acestuia că acceptă să
treacă la mahomedanism, dacă va fi lăsat cu viață, l-a
„supărat” așa de rău pe bunul său tată, Constantin
Brâncoveanu, care, înfuriat și-n-durerat până peste lumea
aceasta, i-a zis răspicat:
272
„Nu! Din sângele noastru nimeni nu și-a pierdut
credința. Să plătească nenorocitul acesta cu viața cinstea
pe care voia s-o piardă!”
Căzând și capul celui de-al patrulea fiu, un biet
copil nevinovat, împietrit de spaimă, văzând cum călăul își
ridica sabia, s-au auzit țipetele și plânsetele femeilor,
turcoaicelor, care, ca mame ce erau, n-au mai putut îndura
atâta cruzime.
Dar, ale lumii taine, fi-vor de-a pururi doar de
Domnul din ceruri știute!
Doamna Maria Brâncoveanu, însă, se bucurase la
căsătoria domnițelor și feciorilor ei; fusese chiar la Iași, la
căsătoria fetei celei mari, Stanca, în 1 nov. 1692, cu Radu,
fiul lui vodă Ilie Alexandru, cel din neamul lui Ștefan cel
Mare.
Din păcate, Domnița Stanca avea să moară doar
după câțiva ani de la căsătorie, atât ea, cât (mai înainte)
soțul ei.
Rămânând văduvă și pustiită, a luat calea bisericii,
mergând, în toate sărbătorile, la Sf. Liturghie, la
Mitropolia din București (ctitorită de tatăl ei), până ce,
într-una din zile, întorcându-se de la Mitropolie,
Brâncoveanului,tatăl, avea să-i zboare, de pe un gard,
drept în brațe, o săină speriată, ce cârâia groaznic, lucru ce
l-a făcut pe italianul Del Chiaro, unul din secretarii lui
Constantin Brâncoveanu, să-i spună acestuia că „e semn
rău”!
Și, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns îngrijorarea ce-i
apăsa, de acum, sufletul, odată ajunși acasă, la Curtea
Domnească, Domnița Stanca a-nceput să halucineze (așa
273
cum se va-ntâmpla cu Doamna Păuna Cantacuzino, la
Mănăstirea dintr-un Lemn, la Sf. Liturghie din ziua Sf.
Marii, în 15 august 1714, care, îngrozită, văzând
decapitarea Brâncovenilor, a-nnebunit!), spunând și
arătând pe perete „scena prinderii de grumaz, de către
turci, a tatălui său, ducându-l, apoi, în Stanbul!”.
Iată, așadar, două semne petrecute în aceeași zi,
care l-au tulburat adânc pe Brâncoveanu, mai ales pe
Doamna Maria Brâncoveanu, fiindcă instinctul său de
femeie-i spunea că ceva grozav urma să se-ntâmple.
Și-ntr-adevăr, așa a fost, că și a doua Domniță,
Maria (căsătorită, în 1693, cu voievodul Moldovei,
Constantin Duca ─ a căror logodnă s-a petrecut la
Constantinopol, iar nunta, la Iași, unde și Doamna Maria
Brâncoveanu a luat parte) s-a stins din viață „în floarea
tinereții”, la Stanbul, de ciumă.
Ce-o fi fost, oare, în inima ei de mamă, a Mariei
Brâncoveanu, care petrecuse frumos la Iași, negândind ce
aproape de fiica ei era nemiloasa moarte?
Au urmat, apoi, firește, nunțile celorlalte Domnițe:
─ Elencu (Ilinca) ─ căsătorită cu Scarlat
Mavrocordat (în 1698), fiul Exaporitului, nuntă datorită
căreia Constantin Brâncoveanu și-a asigurat prietenia
definitivă (deși, la turci, vom vedea că aceasta nu prea
exista, de vreme ce atunci, în martie 1714, Mustafa Aga ─
cel mai bun prieten turc al Brâncoveanului ─ a pus
năframa cea neagră pe umărul lui lui Constantin
Brâncoveanu, zicând: „Mizilit!”) a marelui dragoman al
Porții, cel care, până atunci, îi fusese cel mai aprig
dușman, ură purtându-i ,,ghiaurului valah” că, deși era
274
numit „Altân Bei” (Prințul Aurului), nu era mulțumit cu
numărul pungilor cu aur pe care Brâncoveanu i le dădea,
comparativ cu „darurile” ce le primea sultanul.
A urmat, apoi, rândul Saftei, care s-a căsătorit cu
boierul de țară Radu Crețulescu, în 1700, iar după ea,
Smaranda, și aceasta luând tot un boier de țară: pe
Băleanu.
A venit, apoi, rândul Ancuței (cea îngropată la
Mănăstirea Hurezi, care, după moartea mamei sale, în
cinstea acesteia, a dăruit Mănăstirii Surpate o candelă de
argint, ce se vede și azi dinaintea Sf. Altar, iar maicile de
la Surpate, la rându-le, se pare că ei i-au dăruit Grădina
Domniței, chiar lângă Mănăstire, denumirea locului cu
pomet păstrându-se întocmai și acum!), care s-a căsătorit
(în 1704) cu Niculai Rosetti, fiul lui Iordache Ruset din
Moldova.
Cea din urmă Domniță, Bălașa, cea mai mică s-a
căsătorit și ea, în 1708, cu boierul Manolachi Lambrino,
fiul lui Andronic, cel care descindea din Constantinopol,
dintr-o ramură a familiei Rangabé.
Domnița Bălașa a ctitorit, în București, biserica ce-i
poartă numele.
Ea este cea care în acel nefast an, 1714, plecase la
Constantinopol pentru a o aduce, pe logodnica fratelui ei,
Radu, cel care urma să fie ginerele lui Antioh-vodă
Cantemir, dar n-a mai apucat, sărmanul, că l-a ciuntit de
cap harapul, în Bosfor, iar ea, Domnița Bălașa, avea să fie
singura care a văzut scena decapitării tatălui și a fraților
ei!
275
Și iată că trecătoare și-n suspinări sunt toate ale
lumii acesteia, mai cu seamă când blestemul atârnă de cer,
ca un vultur hulpav, așteptând în tăcere clipa în care să se
năpustească-nspre tine, tu, cel înfierbântat de grija măririi
și-a falei ce pe atâția morții i-a dat!
Ea, biata Doamnă Maria Brâncoveanu, se bucurase,
desigur, la nunțile mari ale feciorilor ei, Constantin și
Ștefan , dar și la cea a Domnițelor, șapte, gândind, poate,
că bătrânețile-i fi-vor așa liniștite, cum plutirea-n văzduh,
la Surpate, a gâștelor sălbatice, pe deasupra Lacului
Gâlcevoii și-a albei clopotnițe, din mila căreia se ridicase.
N-a fost, însă, să fie așa, de vreme ce ea prea bine
vedea cum venețianul Nicolo da Porta ─ desplecetuitorul
de cărți ─ prea des intra în cancelaria stolnicului
Constantin Cantacuzino venea; ba, pe deasupra, îl însoțea
pe fiul „hoțului cel bătrân” la Moșia de la Murgeni, să-i
„așeze cărțile-n bibliotecă”, de parcă singur n-ar fi putut
să o facă!
Inima ei, de femeie evlavioasă și de mamă
credincioasă, îi spunea, în schimb, că ceva era nefiresc; că
ochii învățatului stolnic erau plini de viclenie, venin, și-
atunci, părăsind Bucureștiul, venea, vara,-n Surpate, căci
inima ei ades tresărea, neputând nicicum să uite scena în
care fiica sa, Stanca, văzuse cum tatăl ei, Brâncoveanu,
era prins de grumaz și dus în grabă-n Stanbul.
Toate fremătau ca frunza amară, de verde arin, în
inima sa pâlpâind ca o candelă-n florile câmpului, și-
atunci chiar îl îndemnase să plece-n Târgoviște, spre a fi
mai aproape de-Ardeal, în caz de scăpare la ceas de necaz.
276
N-o ascultase, însă, decât în parte, cumpărându-și o
moșie-n Ardeal, fără însă-a gândi să pribegească pe-acolo,
ci, mai degrabă,-n Hurezi, unde și-ar fi dorit, poate,
capitala să-și mute.
Ceva-ceva îl întrista, totuși, deși sultanul îi
promisese domnia pe viață, dar vorbele turcului repede
sunt luate de vânt, făcându-se-n grabă vijelii și năpraznice
furtuni, care pot răsturna chiar vânjoșii stejari seculari de
la Dintr-un Lemn, așa cum prea bine știa că i se-n-
tâmplase și Viteazului Mihai, cel căzut la Câmpia Turzii,
,,ca un copaciu”, după cum spune cronicarul Ion Neculce!
Încet-încet, negurile veneau peste Țară, așa, ca o
amăgire de cuget, ca o rece viforniță, încât a-nceput și
Domnia Sa a-nțelege că bine ar fi să-și pună-n păstrare o
parte din fabuloasa-i avere, nu doar la Mănăstirea Surpate,
ori în Ardeal, la Sibiu și Brașov, cât mai cu seamă la
Zecca (Trezoreria, n.n.) din Veneția, 200.000 de galbeni,
căci acolo-n lagune, mâna cea lungă a turcului n-ar fi
putut să străbată.
Dar despre uneltirile stolnicului, unchiul său după
mamă, și ale secretarului venețian, Nicolo da Porta, încă
nimic nu aflase; nici bănuială, măcar, nu avea, știind el
prea bine cu câte pungi de aur îi miluia.
Nu știa, în schimb, că cei mai aprigi dușmani sunt
cei din neamul tău!
O, de-ar fi știut aceasta, ce-n pace bătrâneți ar fi
avut!
Poate că se gândea, bietul, la Petru cel Mare, fiind
acesta și el tot creștin ortodox, care, în 1709, îl învinese, la
Poltava, pe Carol al XII-lea, regele Suediei, încât,
277
prinzând curaj de izbândă, năzuia spre Bizanț, cale
făcându-și prin Moldova lui Dimitrie-vodă Cantemir, cel
ce fusese ostatic (cu fratele său, fabulistul Antioh
Cantemir) la Constantinopol, unde căpătase aleasă
învățătură, deși părintele lor, Constantin Cantemir, se
ridicase „din prostime”, adică din popor, fiind el mercenar
în oști străine, până ce-a ajuns Domn în Moldova,
petrecând „în văzul lumii, c-o ibovnică tânără” și
retezând capetele boierilor vrăjmași, așa pierind cronicarul
Miron Costin, dar și fratele acestuia, Veliciko.
Văzând cum Petru cel Mare petrecea,-n Iași, cu
Dimitrie Cantemir, Brâncoveanu a gândit că venise, în
sfârșit, vremea răzbunării căderii Constantinopolului, în
29 mai 1453, în mâinile turcilor, iar acolo,-n Insula Halki,
erau îngropați împărații Bizanțului, cei din care el însuși
se trăgea după mama-sa, Stanca Cantacuzino.
Și-atunci a-nceput a-i scrie și a-i trimite scrisori lui Petru
cel Mare, felicitându-l pentru izbânda de la Poltava și
asigurându-l, în același timp, că-i va hrăni armata, fără să
gândească o clipă măcar că „zahareaua” aceea va ajunge
nu la muscali, ci la turci, spre pierderea,-n curând, a Casei
sale!
În același timp, lucra și la Înalta Poartă, trimițându-
le păgânilor mulțime de bănet, crezând că, astfel, îi va
ameți pe aceștia și că nici prin gând nu le va trece măcar
că el, Brâncoveanu, era „trup și suflet” cu musulmanii.
Bătrânul stolnic, însă, nu dormea deloc, ci veghea
îndeaproape la „mișcările” și aplecările Brâncoveanului,
așa încât scrisorile îndreptate spre Petru cel Mare erau
278
„lucrate”, în mare taină (împreună cu venețianul Nicolo
da Porta), făcând copii după ele, copii ce-aveau, mai apoi,
să ajungă-n mâinile turcilor, care pe dată și-au dat seama
de jocul dublu ce-l făcea „ghiaurul valah Altân-Bey”!
În plus, mulți boieri munteni (în frunte cu vărul său,
spătarul Toma Cantacuzino ̶ fiul lui Matei Cantacuzino ̶ ,
care era generalul armatei lui Brâncoveanu, fugiră la
muscali, în lagărul lui Petru cel Mare, care pe dată le-a dat
12.000 de soldați, împreună cu gen. Reni, împreună cu
care au năvălit (și-au dat-o focului) în raiana turcească a
Brăilei, pe mulți turci tăindu-i, încât prea puțini au scăpat
cu fuga,-n caiace, pe Dunăre, la vale, cum, cu mai bine de
o sută de ani mai înainte, o pățiseră brăilenii din cauza lui
Mihai Viteazul.
De-abia acum-și dă seama Brâncoveanu în ce
viespar a intrat, și-apucându-l spaima, îi returnează lui
Petru cel Mare cele 300 de pungi cu aur, plata pentru
aprovizionarea cu alimente a oștirii muscalilor și
redirecționează „zahareaua” înspre turci, crezându-i pe
aceștia atât de nepricepuți în meșteșugurile „țesătoriei” ce
o făcuse.
Din acest moment au început suspiciunile turcilor
asupra Brâncoveanului, ura păgânilor nemaioprindu-se
decât în 15 august 1714, la Bosfor, pe țărmurile Mării
Marmara, când s-a năruit de-a pururi toată Casa
Brâncoveanului Constantin, „boier vechi și domn
creștin”!
279
Poate că fiicele sale n-ar fi ajuns niciodată la Ceauș
Emini (Temnița femeilor), nici el, la Baș Baki Culi
(Închisoarea debitorilor statului), ci ar fi rămas robi la
turci, dar ar fi locuit cu toată familia sa la Vlah-Serai
(Palatul Vlahilor).
Dar soarta omului e pecetluită de la nașterea sa,
încât se vede prea bine că o vorbă necugetată, la vreme
nepotrivită, poate să-ți piardă viața.
Exact așa s-a întâmplat și cu Brâncoveanu, care, într-un
moment de furie (gândind cine a fost și unde ajunsese,
încât mînca, în temnița păgânilor, „carne-mpuțită, de
oaie”), l-a blestemat nu doar pe vizir, ci și pe sultan
(„umbra lui Alah pe pământ”), iar de aici i s-a hotărât
pieirea sa și a fiilor săi.
Astfel, în 15 august 1714, la ora 09, dimineața, Constantin
Brâncoveanu, cu cei patru fii și cu vistierul Ianache
Văcărescu (al cărui fiu, ceva mai târziu, de teama retezării
și a capului său, avea să scrie o „Istorie a prea
puternicului Imperiu Otoman”, necinstindu-și în veci
memoria tatălui său martir!) au fost duși îmbrăcați doar
într-o cămașă albă ̶ precum Iisus, spre Golgota! ̶
dinaintea seraiului, în piața de la Cornul de Aur, unde li s-
au tăiat capetele!
Era acolo o mare de oameni, veniți să vadă execuția
Brâncovenilor.
Într-un chioșc „robit” de roși trandafiri, stătea
sultanul, surâzător privind la vărsarea de sânge și la
rostogolirea capetelor „ghiaurilor hicleni” în nisipul
280
Bosforului. În ziua aceea, după cum am mai spus,
Brâncoveanu împlinea 60 de ani.
După ce a făcut o scurtă rugăciune, s-a adresat fiilor săi,
îmbrățișându-i.
Capul lui Ianache Văcărescu a czut cel dintâi; apoi, pe
rând, al feciorilor, începând cu cel mare, cu Constantin
(căruia avea să i se prelungască neamul prin fiu său, tot
Constantin, ce-avea numai 7 ani), până ce-a ajuns la
mezin, la Matei/Mateiaș (în amintirea fiului mort, în
copilărie, a rudei lor, Matei Basarab), care s-a ascuns,
bietul, după cămașa tatălui său, cerându-i sultanului
îndurare și zicându-i că e nevinovat; și că vrea să-l lase cu
viață, căci e dispus să treacă la mahomedanism.
Brâncoveanu, însă, l-a prins de mână și l-a-mpins
spre călăul cu sabia-nroșită de sânge valah, zicându-i, cu
ură, parcă: „Nu, răspunse Brâncoveanu. Din sângele
acesta nimeni nu și-a pierdut credința. Să plătească
nenorocitul acesta cu viața cinstea pe care voia s-o
piardă”, și călăul i-a retezat și acestui copil capul și zilele
atât de puține ce le petrecuse pe acest pământ.
Capetele lor au fost înfipte în sulițe și, după ce au
fost purtate pe ulițele Stanbulului, au fost aduse și-nfipte
în gardul seraiului.
De atâta cruzime nu se mai cutremurase Bosforul
de la moartea Comneului și-a celor șapte fii ai săi, din
urmă cu secole, încât femeile turcoaice au început să țipe
și să strige ̶ durere de mamă, desigur! ̶ din spatele
281
rândului de ieniceri, încât cu greu au putut fi liniștite de
sultan și-mprăștiate pe la casele lor.
Doamna Maria Brâncoveanu n-avea să vadă acea
groaznică faptă, căci se afla la-nchisoare, alături de
Domnița Bălașa, de Manolachi Lambrino, de Domnița
Anca și micul ei fiu, Constantin, însă-a aflat tot ce-n ziua
aceea se-ntâmplase.
S-a îngrijit, biata (numai ea știe cum), de pescuirea
cadavrelor ciuntite de cap, scoțându-le din Marea
Marmara și îngropându-le-n mare grabă în cimitirul
bazileilor Constantinopolului, din Insula, Halki, acolo
unde stră-străbunicul ei, Împ. Ion Paleologul Cantacuzino
ctitorise o biserică în sec. XV.
Ce-o fi fost, oare, în inima ei, nevăzându-și feciorii
nici pentru ultima oară, căci, fiind prizonieră, n-a
participat la înmormântare!
Sultanul a dat poruncă să fie scoase de la închisoare
(Doamna Maria, Domnița Bălașa, Domnița Anca și fiul
acesteia), să fie sclave, pentru că, chipurile, erau născute
din „părinți rebeli”, nesupuși Înaltei Porți, dar nu după
mult timp le-a trimis iarăși la închisoare, la Bostangibașa,
unde șapte luni au îndurat răcoarea întunecatei temnițe.
Și, ca și cum încă nu s-ar fi „răcorit” de obida ce-i
purta Brâncoveanului, sultanul a trimis-o-n exil pe
Doamna Maria Brâncoveanu tocmai în nordul Mării
Negre, la Kutaisi, în Munții Caucaz, unde a stat un an și
jumătate, întorcându-se-n țară de-abia în octombrie 1716,
odată cu noul domn, Ion Mavrocordat.
282
Era anul în care uneltitorii Brâncoveanului
(stolnicul Constantin Cantacuzino și fiul său, Ștefan-vodă)
fuseseră și ei prinși, spânzurați, la Adrianopole (Edirne) de
niște grinzi de stejar, după care, tăindu-li-se capetele,
acestea au fost umplute cu paie, lucru despre care a scris,
în versuri, și M. Eminescu: „O, tu, crai cu barba-n
noduri, ca și câlții, când nu-i perii,/tu în cap nu ai
grăunțe; numai pleavă și puzderii!”
Trecuseră, iată, doi ani și jumătate de chin pentru
Doamna Maria Brâncoveanu, de parcă lumea aceasta n-ar
mai fi fost sub soare, ci doar într-o lungă noapte polară,
dincolo de care se auzeau țipete, vaiete, suspine și șoapte
de nesfârșite lanuri de mătrăgună!...
Venind în Țară, Doamna Maria Brâncoveanu i-a
îndemnat pe toți boierii care pribegiseră-n țări străine, să
se-ntoarcă-n pace pe la acsele și pe la moșiile lor, căci se
băjenise țara și se umpluse de-amar!
Așadar, pe la-nceputul lui noiembrie 1716, Doamna
Maria Brâncoveanu era-n București, îngrijindu-se, pe cât
se poate, să-și adune bruma de averi risipite pe la Brașov,
Sibiu, Sâmbăta, Viena și Veneția, de aici încercând să-și
recupereze cei 200.000 de galbeni, pe care bărbatul ei îi
depusese la Zecca.
Simțea, biata, că tot scădea numărul anilor ei și că se
apropia de „lunga călătorie de dincolo”, iar ea nu putea
să-și lase singurul nepot, pe Constantin, al feciorului cel
mare, pe drumuri, singur, fără niciun ajutor, din nicio
parte.
283
Așa că-și împărți puțina avere rămasă/strânsă în două
părți: jumătate pentru fiice și gineri, iar cealaltă jumătate,
pentru nepotul ei drag, pe care l-a purtat după ea și pe la
Mănăstirea Surpate, aproape de Lacul Gâlcevoii, pe la
cișmelele ei (trei la număr), unde paltimii plantați cu ani în
urmă, în „vremile bune ale domniei”, le răcoreau inimile
în care vuia întruna larma Stanbulului, a mamelor
turcoaice țipând, sfâșiate și de aceeași durere a oricărei
maice ce-și vede copiii cu capetele retezate de sabie,
rostogolindu-se de pe butuc în nisip...
Tot freamătul pădurilor de fag și stejar din preajma
Mănăstirii Surpate se revărsa înăuntrul ei și-o liniște mare,
mai apoi, se așeza pretutindeni, de se-auzea până la
Dunăre boncăluitul cerbilor pe sub verzile cetini,
amirosind a rășină verde și-a bujor de munte, zâmbind
feciorelnic la răsărirea Luceafărului de seară, când
Domnul nostru Iisus Hristos călca pe Calea Lactee, urmat
de martirii Brâncoveni, în alte cămăși de in și de regina-
nopții, iar Doamna Maria Brâncoveanu-i privea, streașină
mâna punându-și la ochi.
Și astfel privind peste lumea de pateni, se stinse-n
decembrie 1729, după ani 15 de tânguire și zbucium.
De nașterea Domnului, aici, la Surpate, inima ei
pentru Țară tot bate!
Stătuse-n închisoare, în Turcia, din 15 august 1714
până în martie 1715, iar apoi, aproape un an și jumătate
(martie 1715 ─ iulie 1716), fusese-n surghium, exilată-n
nordul Mării Negre, la Kutias, în Munții Caucaz.
284
În acel an, 1716, multe și mari grozăvii aveau să se-
n-tâmple: murise acel sultan Ali Pașa (care-i pierduse pe
toți ai casei lui Brâncoveanu) sub zidurile cetății
Peterwaradein; Timișoara fusese cucerită, de la turci, de
imperialii austrieci, care-l făcuseră prizonier și pe
fanariotul Nicolae Mavrocordat, care-l urâse de moarte pe
Constantin Brâncoveanu și care „stătea de capul vizirului
și al sultanului s-o isprăvească odată cu bogatul, cu
îngâmfatul, cu trădătorul de Brâncoveanu” (C. Gane, Op.
cit., p. 347).
Cum căzuse-n robia austriacă, Nicolae Mavrocordat
a fost înlocuit de turci cu fratele său, Ion Mavrocordat,
astfel că, în iulie 1716, Doamna Maria Brâncoveanu s-a-
ntors în Țară în suita acestuia din urmă, când, poate, va fi
adus cu ea și oasemintele bărbatului-martir, îngropându-
le-n taină (sub lespede nescrisă, spre a nu păți ce se-
ntâmplase cu mormintele socrilor, Papa și Stanca
Bâncoveanu, din Mănăstirea Brâncoveni!), de-abia în iulie
1720 (în a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat) avea
să așeze deasupra mormântului o frumoasă candelă de
argint, care avea să fie descoperită de Virgil Drăghiceanu
după 200 de ani de la tragedia Brâncovenilor.
Din 1716 și până la moarte (în decembrie 1729),
Doamna Maria Brâncoveanu a locuit mai mult la
Mănăstirea Surpate, alăturea de ea fiind văduva vistierului
Enache Văcărescu, cel care, primul, își pierduse capul în
15 august 1714, în Stanbul.
Două vădane atât de greu lovite de nemiloasa
soartă!
285
C. Gane spune că „o astrucară fetele care mai erau
în viață și iubitul nepot Constantin alături de soțul ei, în
același mormânt din Biserica Sfântul Gheorghe” (Op.
cit., p. 360), lucru absolut deloc convingător, că, de-ar fi
fost așa, atunci lângă candela Brâncoveanului (făcută de
Doamna Maria) ar fi trebuit să se afle, acum, și o candelă
(măcar) a ei, făcută de fetele supraviețuitoare și de nepot!
Dar așa ceva, la Sf. Gheorghe Nou nu există. Există, în
schimb, la Mănăstirea Surpate trei candele (identice cu cea
de la București ─ semn că au fost lucrate de același meșter
giuvaergiu), atârnând (alături de alte două: una a stareței
Epiharia de la Mănăstirea Surpate, inscripționată:
„Epiharia, stareța Sfintei Mănăstiri, 1851”, și cealaltă,
dăruită de Arhimandritul Ioan, de la Mănăstirea Hurezi,
inscripționată: „Arhimandrit, Preot Ioan”) dinaintea Sf.
Altar, pe toate trei scriind la fel: „Pomenește, Doamne, pe
Doamna Maria!”.
Oricine, desigur, își pune fireasca întrebare: „De ce
toate cele trei candele închinate Doamnei Maria
Brâncoveanu sunt identice și au aceeași inscripționare?”.
E logic că singură n-ar fi avut de ce să și le
comande înainte de a muri și nici să aibă același conținut.
Mai degrabă cred că a lăsat cu „limbă de moarte” ca acea
(sau acele) candelă/candele să fie lucrată exact după
modelul celei de deasupra mormântului bărbatului ei.
Cum N. Iorga spune limpede că fiica
Brâncoveanului, Ancuța, a donat Mănăstirii Surpate o
candelă închinată mamei sale, Doamna Maria, și cum ea
286
înseși, rămânând văduvă (pierzându-l pe Neculai Rosetti,
fiul lui Iordache Ruset din Moldova) și se călugărise la
Mănăstirea Hurezi, deducem că, în afară de candela
dăruită de aceasta, de Ancuța, celelalte două candele au
fost dăruite Mănăstirii Surpate de nepotul Doamnei Maria
Brâncoveanu, de Constantin (fiul lui Constantin ─ feciorul
cel mare al Brâncoveanului și al Aniței Balș ─ fata
marelui vornic Ioniță din Moldova) care în 1729 ─ la
moartea bunicii sale, Maria Brâncoveanu ─ împlinise deja
22 de ani.
Știa el prea bine, bietul, cât pătimise bunica sa și tocmai
de aceea, cred (dar și din mare respect), îi dăruise și el o
candelă.
Cea de-a treia candelă (identică, repet!) cred că a
fost dăruită spre pomenirea Doamnei Maria de o altă fiică
a sa: de Elenca (Ilinca), desigur, căci aceasta fiind
căsătorită cu Scarlat Mavrocordat, fiul Exaporitului, și-
nrudindu-se cu domnitorii Nicolae și Ion Mavrocordat,
rămăsese, singura, cu o frumoasă avere, atât în țară, cât și
la Țarigrad.
Așa că afirmația lui C. Gane (cum că Doamna
Maria Brâncoveanu ,,a fost astrucată” la Biserica Sf.
Gheorghe Nou din București) nu stă în picioare!
De-ar fi fost așa, N. Iorga nu ne-ar fi spus răspicat că
Domnița Ancuța, candela (întru pomenirea mamei sale) a
dăruit-o Bisericii Surpate (unde Doamna Maria
Brâncoveanu și-a petrecut ultimii 13 ani ai vieții, până în
decembrie 1729), ci Bisericii Sf. Gheorghe Nou din
287
București. De-ar fi fost așa, acea candelă ar fi fost lângă a
soțului ei, Constantin Brâncoveanu.
Cel mai convingător argument că Doamna Maria
Brâncoveanu e înmormântată la Mănăstirea Surpate în Sf.
Altar, e faptul că acolo s-au găsit osemintele a două femei:
una, sigur fiind oasele stareței Elisaveta, ucisă cu
buzduganul de tâlharul Vintilă, din satul Bârlog, de lângă
Băile-Govora, țeasta stareței fiind zdrobită, după cum au
văzut toți muncitorii și arheologii, în urmă cu 10-12 ani,
când s-au făcut lucrări de restaurare, iar celălalt schelet, cu
oase mai subțirele ─ despre care, inițial, am crezut că sunt
ale Marulei, fiica din flori a lui Mihai Viteazul și mătușa
Mariei Brâncoveanu ─, de-abia acum am înțeles că sunt
ale nefericitei Doamne a Țării Românești!
Și iată cum istoria plânge-n Surpate, peste 9 ani
împlinindu-se, astfel, 300 de ani de la moartea celei mai
nefericite Doamne a acestei Țări, care n-a avut parte de
liniște decât uneori, poate pe la-nceputul Domniei bărbatul
ei, când, născându-li-se prunci, fete și băieți, veneau
împreună, vara, la Mănăstirea Surpate, unde, în spatele
mănăstirii, spre răsărit, făcuse o frumoasă logia, despre
care avea să vorbească și italianul Del Chiaro, căci acolo,
sub umbrar de leandri și roși trandafiri, sub poala pădurii
de fag și stejar părea că viața ni-e, totuși, sub mângâieri
nesfârșite, de adieri de crânguri de liliac!
N-a fost însă să fie așa, căci ale lumii roți, „când se
pornesc la vale, cine, oare, să le oprească mai poate”,
după cum bine zicea Antim Ivireanul, cel pe care
Constantin Brâncoveanu îl adusese, ca episcop/vlădică la
288
Râmnic, în 1705, iar mai apoi îl numise Patriarh al Țării
Românești, viața risipindu-i-se și acestuia odată cu a
Brâncoveanului, și tot din „uneltirile” stolnicului
Constantin Cantacuzino.
Așa că, trecerea noastră prin lumea aceasta e
marcată de semne încă din tinerețe, iar flestemele celor
nedreptățiți de noi se vor întoarce asupră-ne, peste ani și
ani, făcându-ne să înțelegem prea bine că pedeapsa
divină/cerească nu-i iartă nici măcar pe cei „unși” peste
popoare!
Și, toruși, liniștea ne-om găsi-o, cu toții, la vremea
hărăzită fiecăruia dintre noi!
Aici, la Mănăstirea Surpate ─

martiri Brâncoveni, libertate!
Surpate, 24 iulie 2020

George Voica
289
II
DIVERSE
290
Potopul biblic, dorienii, ionienii şi Apollon
Biblia nu este singura scriere sacră în care se

consemnează Potopul biblic, şi era firesc să nu fie aşa, de
vreme ce Marele Diluviu a acoperit întreaga Planetă, ci nu
doar spaţiul semitic!
La această concluzie am ajuns după ce (citindu-i pe
marii istorici antici, greci şi latini), am intrat în posesia
unor uluitoare şi ciudate informaţii referitoare la acest
fenomen generat de înclinaţia axei de rotaţie a pământului
şi de schimbarea locului polilor magnetici ai acestui, lucru
consemnat (mai precis, constatat) doar de mayaşi.
Aceştia ştiau (aflaseră), aşadar, că, o dată la 5.000 de ani,
se întâmplă să se repete legile fizicii universale, iar
schimbările amintite mai sus, să genereze
adevărate,,apocalipse climatice”, aşa cum prea bine vedem
şi-n zilele noastre, când natura e supusă unor ,,vibraţii”
stranii!
Revenind la subiect, trebuie să recunosc că, dacă
Noe şi ai săi (3 feciori, 3 nurori şi nevastă-sa) au scăpat de
,,creşterea” nesăbuită a puhoaielor cereşti, folosindu-se de
o corabie, iată că istoricii antici greci consemnează/ne
sugerează că şi Deucalion a procedat întocmai.
Altfel, cum şi cu ce ar fi ajuns din Carpaţi în Insula
Creta?!
Alţi istorici spun că s-ar fi refugiat pe Olimp!
Noi ştim, însă, că, din singurul său fiu, Hellen, au descins
cele patru triburi aşa-zis ,,helene”: ionienii, dorienii,
aheenii şi eolienii, care, în mil. II î.Hr., ar fi populat
291
Grecia (care era pelasgă, după cum spune N. Densuşianu,
în ,,Dacia Preistorică”) – aceştia luptându-se cu egiptenii
lui Kekrops, întemeietorul Atenei.
Dar Deucalion – carpatin/caucon, de origine – pornise,
probabil, spre Grecia, cu mult după Potop, aşa încât avem
convingerea că, iniţial, când apele duluviului au început să
crească, era firesc să se refugieze, cu-ntreaga-i curte
regală, în cei mai înalţi munţi.
Poate aşa se explică de ce atât Dio Cassius cât şi Strabon,
dar şi Diodor din Sicilia, şi mulţi alţi istorici antici greci
vorbesc de Kaogaion/Kogaionon/Cozia (sau Kozen, după
cum, vom vedea, într-o extinsă lucrare, mai târziu, că este
consemnată în ,,Tăbliţele de plumb de la Sinaia!).
Nu e ceva exclus ca tocmai aici, în ,,Muntele Sfânt” al
Daciei (Geto-Daciei) să se fi retras acest fabulos
Deucalion, iar de aici, cum spuneam, să fi pornit spre sud,
spre părţile meridionale (Grecia Centrală), pe ape,
colonizând insulele Arh. Cycladelor şi Sporadelor şi
ajungând, astfel, până în Creta.
Nu este absolut deloc întâmplător că la Cnossos, în Creta
lui Minos, dar şi-n Micene (Grecia Centrală) s-a găsit cea
mai frumoasă ceramică pictată, provenită de la Petreni, din
sudul Basarabiei de azi!
De altminteri, marele istoric antic grec Pausanias ne
confirmă supoziţiile noastre, aducând, în plus, informaţii
extrem de importante, şi anume că Deucalion a ajuns, într-
adevăr, în Creta, întemeind chiar şi un polis ce-i purta
numele, după care avea să ajungă la Atena, unde a şi
locuit şi a fost înmormântat:
292
,,Tezeu s-a îmbarcat pe o corabie, luând drumul
spre Deucalion, în Creta”.
(Pausanias – Călătorie în Grecia, vol. I, Cartea I, 17, 6, p.65,
Întreprinderea Poligrafică Cluj-Napoca, 1974)
sau:
,,Se spune că aici, pe o distanţă de un cot, pământul
este căscat şi că după potopul care s-a întâmplat pe
vremea lui Deucalion, în acest punct s-a scurs apa şi că
acolo aruncă an de an făină de grâu amestecată cu miere”
(Pausanias – Op. cit., Cartea I, 18,7, p.67)
Nu este exclus ca denumirea de DEUCALION să

fie, de fapt, o sudare a trei termeni: DEU(S) – zeul +
KALOS – frumos + ION.
Adică, Ion, zeul cel frumos!
Înclin să cred că tocmai de la antroponimul ,,ION”
s-a pornit, atunci când acest termen a devenit un fel de
prenume dinastic al familiilor domnitoare din Ţara
Românească (Io, Mircea-voievod, şi chiar Ion Constantin
Brâncoveanu) şi Moldova (Io, Ştefan cel Mare etc.), lucru
nemaiîntâlnit la popoarele vecine, ori mai îndepărtate, aşa
încât nu este nimic întâmplător, când vorbim de IONIENI
(de la acel ION primordial, dar şi de la un alt ION, după
cum vom vedea în curând), de Marea Ionică, de Golful
Ionic, de polisurile ioniene din NV Asiei Mici: Efes,
Milet, Troia, Smirna, Pergam, în total 12, întemeiate de
aceşti descendenţi ai ionienilor/kaukonilor (sau
,,ciconilor”, cum le spune Homer, în ,,Iliada”).
Căci din acel ION descind, evident, ionienii, cei
care au cucerit (de la egipteni) Peloponesul. Arclepios,
293
însuşi, spune Pausanias, era dorian de origine; adică, se
trăgea din acei ionieni:
,,Acest ţinut (al Peloponesului, n.n.) nu ştiu de cine
a fost locuit înainte de a fi venit acolo Epidaur (aparţinuse
pelasgilor egipteni, după cum am aflat de la N.
Densuşianu! n.n.). Înşişi epidaurienii n-au putut să mă
informeze asupra descendenţilor lui Epidaur, dându-mi
asigurare că, la venirea dorienilor (descendenţi din
ionienii carpatini, n.n.) în Pelopones, ei aveau ca rege pe
Pityreus, unul din descebdenţii lui Ion, fiul lui Xuthos.
Ei mai adaugă că acest Pityreus a cedat ţara, fără să
lupte, stabilindu-se acolo”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a II-a, 26, 2, p.184)
sau:
,,Epidauros, care a dat numele ținutului, era fiul lui
Pelopp (de la care s-a tras numele de PELOPONES, n.n.),
după cum spun elenii. Dar după tradiția argeenilor (cei de
la Argos/Argolida, în NE Peloponesului, n.n.) și după
poemul intitulat ,,Marile Eoiai” , el avea tată pe Argos,
fiul lui Zeus. Epidaurienii spun că era fiul lui Apollon.
Acest ținut este în mod special consacrat lui Asclepios și
iată ce spun despre aceasta epidaurienii, Phlegyas a venit
în Pelopones, pretextând că vrea să vadă ținutul; în
realitate, el venea pentru a cunoaște numărul locuitorilor
și pentru a afla dacă erau numeroși aceia ce erau în stare
să poarte armele; căci Phlegyas era omul cel mai
războinic din vremea lui, iar în incursiunile făcute într-un
loc sau altul, în fiecare moment, el ridica de pe câmp
recolta și lua cu el vitele.
294
Când a venit în Pelopones a adus și pe fiica lui, despre
care nu se știa că purta un prunc în pântece. Ea a născut
pe pământul Epidauriei un copil, pe care-l dobândise de
la Apollon și pe care-l expuse pe muntele numit Tithion,
pe vremea noastră, dar care pe atunci e numea Myrtios. O
capră ce păștea pe acest munte îi dă să sugă, iar câinele
ce păzea caprele, veghea asupra lui.
Aresthanas ─ căci aceta era numele păstorului ─
observând lipsa uneia din capre și faptul că turma fusese
părăsită de câine, făcu tot ce-i stătea în putință ca să-i
descopere.
El găsi copilul pe care vru să-l ia cu el; dar, apropiindu-
se de el, a văzut strălucind de lumină și-și dădu seama că
era o ființă dumnezeiască precum și era și se îndepărtă.
Deodată, pe pământ și pe mare, se răspândi zvonul că
pruncul putea tămădui orice boală și că putea să readucă
la viață chiar și pe cei morți (exact ca Domnul nostru
Iisus Hristos, n.n.)”.
(Pausanias – Cartea a II-a, Cap. 26, 3 și 4, p.p. 184-185)
Am reprodus acest lung citat, pentru a vă convinge

de două lucruri extrem de importante, și anume:
─ cucerirea Peloponesului (de la egipteni) s-a făcut de
către ionieni și dorieni, în două ,,valuri”;
─ ,,ființa dumnezeiască” nu e o excepție în lumea
culturală a Antichității, ea apărând însăși în Biblie:
,,El (Nebukadnetar, regele Babilonului, n.n.) a luat iarăși
cuvântul și a zis: ,,Ei, bine, eu văd patru oameni
umblând slobozi în mijlocul focului, și nevătămați; și
295
chipul celui de al patrulea (pe ceilalți trei evrei îi știa,
n.n.) seamănă cu al unui fiu de dumnezei”.
(Biblia ─ Daniel, Cap. 3, 25, p. 861)
De unde știau ionienii/dorienii și perșii/iranienii de
,,fiii de dumnezei”?! Unde putuseră, oare, să mai vadă?!
Să fie adevărat ce ne spune Giovanni Filoramo, în
,,Manualul de istorie a religiilor” că, pentru prima dată,
Divinitatea a coborât la Kish și la Enridu?!
Dar Apollo (pe care nu-l întâlnim la greci până în sec. VIII
î.Hr., când grecii au și împrumutat scrisul de la fenienii
semiți, după cum am aflat de la Plutarh), de unde venise?!
În schimb, în Dacia, aveam Apulum ─ locul unde, cu
siguranță, se afla Templul lui Apollon!
Și-atunci, nu e normal să deducem că ,,grecul”
Apollo e de origine geto-dacă, ioniană/doriană, adică?!
Nu i se mai spune, lui Apollon, și Musagetes,
epitet/cognomen pentru ,,Muza geților”, sau Muza
cântecelor, după cum ne vorbesc chiar stihurile de pe un
grup statuar, ridicat după ce Troia fusese cucerită de greci,
unde Iason e reprezentat având alături, de-o parte și de
alta, pe soția sa, Medeea, fiica regelui Medos din
Colehida, și pe Apollo, care cântă, acompaniat de muze?
,,Acesta este Apollon, fiul Latonei, cel care aruncă
săgeți în depărtare.
În juru-i muzele, ceata veselă pe care o conduce”.
Nu credem să fie întâmplător nici faptul că primii ,,domni
olteni” au fost Litovoii sau Locovoii, după cum aflăm din
Cronicile Coroanei Maghiare.
296
Nu cumva acel Locovoi (ucis de Ladislau Cumanul, regele
Ungariei) și-a luat, cu bună știință, numele de la Latona
sau Leto (la romani)?. Deci, Leto-Letovoi-Locovoi-
Litovoi, ar dori să ne sugereze sorgintea nu doar nobiliară,
ci chiar ,,solară”/divină, fiindcă ce altceva ar fi vrut să ne
spună vlașii sud-dunăreni care au venit în Oltenia (vezi
,,IO RADU NIGRU V.V. PRIȘTINA 1128”, cum era
inscripționat inelul lui Negru-vodă, aflat în cripta
Basarabilor de la Curtea de Argeș!), decât că Apollo și
sora sa, Afrodita, erau fiii pământeni Latona și ai lui Zeus;
că străluciții ,,frați de obârșie divină”, născuți în Insula
Dolos ─ spune N. Densușianu ─ se trag, poate, din acei
ionieni, din Deucalion!
Că, mai târziu, acest ,,prenume dinastic”, Ion, a devenit,
în greacă, un sufix, nu ar trebui să ne mire deloc, grecii, cu
siguranță, fiind conștienți de originea acestuia.
Întâmplător să fi numit ei, grecii, Muntele Sacru al Daciei,
Kogaion, iar un alt nume, din Macedonia, Pangaion,
munte în care Thucydide își avea cele mai bogate mine de
aur și de argint?!
Întâmplător să fie, oare, că atât Thucydide, cât și Strabon
erau din neamul nostru traco-get și vorbeau ,,limba koine”
(după cum înșiși recunosc), adică limba folosită de
kaukoni ─ locuitorii Muntelui Kaukas/Muntele Cozia,
după cum chiar pe Arcul de Triumf al lui Traian, de la
Roma, apăreau două denumiri: Caucasus și Alutus?!
Eu cred că nu, și iată de ce! Unii istorici ,,chiar antici, au
confundat denumirea Kogaionului/Kaucas cu Caucazul
Colhidei, însă, aplecându-se cu atenție asupra uneia din
,,Tăblițele de plumb de la Sinaia”, am avut surpriza să
aflu că, în limba koine (limba folosită, iată, în nordul
297
Olteniei), apar două nume: un toponim: KOZEN și un
hidronim: AULUM.
Dar, oare, nu înțelegem cu ușurință că e vorba de
KOZ(I)EN (COZIA) și de ALUTUS (Oltul)? Iată vechile
denumiri ale Coziei și ale râului Olt!
De altminteri, acele faimoase ,,Tăblițe de plumb de
la Sinaia”, ne uluiesc, pur și simplu, prin noutatea
incredibilă a informațiilor referitoare la întemeierea
Sarmisegetuzei, originea stăpânilor acesteia, Zamolxes,
venirea lui Pitagora, aici, în Muntele Sfânt, spre a-l lua pe
Zamolxes la studii, în Samos, Insula Creta și Egipt ș.m.a.,
care, la momentul potrivit, sper să vadă lumina tiparului și
să rescrie o foarte însemnată parte neștiută a istoriei
poporului nostru.
Că ei, ionienii, au pornit de aici, din Carpați,
întemeind civilizația rurală a ceramcii de la Cnossos și de
la Micene, din Argolida Penoponesului, deja nu mai este o
surpriză, cu atât mai mult, cu cât știm că aceștia făceau
parte din marele neam al traco-geților, cel mai numeros
după indieni, după cum ne-a spus Herodot.
Termenul ce-i denumește pe geți a devenit, prin
milenii, parte componentă a unor personalități istorice
extrem de cunoscute (vezi, de exemplu, Arhegetes ─
epitet al lui Zaus Primordial/cel Bătrân, despre a cărui
statuie de la Siracuza, din Sicilia, ne vorbește și
Thucydide, în ,,Războiul Peloponesiac”. E vorba de
întemeietorul Siracuzei! Deci, geto-dacii au ajuns, iată, să
colonizeze și Sicilia!), ori numele unor ,,diriguitori ai
destinelor omeneşti – un fel de ,,ursitoare”, iar aici am în
vedere denumirea de MOIRAGETES, ştiindu-se faptul că
,,moirele”, la greci, înseamnă ,,ursitoarele”.
298
Cu alte cuvinte, Moiragetes este/era zeul suprem al
geţilor, despre care iată ce aflăm de la Pausanias:
,,Evident că Moiragetes este un epitet al lui Zeus (adică,
al lui Apollon, n.n.), singurul care ştie ceea ce voiesc şi
ceea ce nu voiesc să dăruiască Moirele oamenilor”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a V-a, Cap. 15, 4, p. 391)
Avem certitudinea că, inițial, însuşi Apollon s-a
numit Apolion!
De altminteri, însăşi denumirea de Apollon
Branchidul s-a pus la descendenţii lui Branchos, familie
de preoţi ce serveau templul şi oracolul din Apollon de la
Didymoi, aproape de Milet, polis întemeiat de ionieni, în
NV Asiei Mici!
Probabil că tot de la Apollon Branchidul a derivat
termenul de Blachizi/Blakerne/Vlaherne, încât înclinăm
să credem că din ei s-au trasBrancovicii sârbi/vlahi, care
s-a prelungit, în timp, până în sec. al XV-lea, şi aici avem
în vedere pe Gheorghe Brâncovici (1384-1456), despot al
Serbiei, dar mai ales pe Sava Brâncovici, care, în sec. al
XVII-lea a fost mitropolitul românilor din Transilvania,
vreme de 27 de ani (1656-1683).
Dacă Apollon nu ar fi fost zeul suprem al traco-
geţilor, cu siguranţă că el n-ar mai fi fost venerat de regii
Seleucos şi Alexandru Macedon (fiindu-le, acestora,
reazem spiritual!) şi nici nu ar mai fi fost venerat în toată
Grecia Mare, adică în Grecia Continentală şi-n sudul
Italiei, în special în Sicilia, acolo unde au ajuns strămoşii
noştri geto-daci!
Astfel, putem spune că Biserica Blacherne (a
Branchizilor) sau Vlaherne nu doar că e cu mult mai veche
299
decât Catedrala ,,Sf. Sofia” din Consstantinopole (sec. IV
d.Hr.), dar ea reprezintă ,,capitala spirituală a geţilor sud-
dunăreni”, a vlahilor, încât nu e ceva exclus ca numele de
,,vlah” să derive de la Blacherne/Vlaherne, contrar
afirmaâiilor stolnicului Constantin Cantacuzino, care
găsise în Biblioteca Marciana, din Veneţia, informaţia
conform căreia etimologia termenului ,,blahos/vlahos” ar
însemna ,,aruncătorul de săgeţi”.
Pausanias, însă, vine în sprijinul ideii noastre, şi
anume aceea că ionienii alungaţi de ahei înspre Răsărit
(din Grecia, spre Marea Egee şi-nspre NV Asiei Mici,
unde au întemeiat 12 polisuri!), au dus cu ei şi credinţa în
Apollon Branchidul, Branchos urmând a se numi familia
de preoţi ce slujeau în templul şi oracolul lui Apollon de la
Didymoi, aproape de Milet – polis ionian din NV Asiei
Mici.
Iată ce ne spune Pausanias în capodopera sa,
,,Călătorie în Grecia”:
,,Sunt încredinţat că dintre regi, Seleucos (rege
traco-get, n.n.) s-a distins atât prin dragostea lui pentru
dreptate (,,Geţii sunt cei mai drepţi şi cei mai viteji dintre
toţi tracii!”, spunea Herodot, n.n.), cât şi prin evlavie faţă
de zei. Căci el a trimis milesienilor (celor din Milet, n.n.)
statuia de bronz a lui Apollo Branchidul, care fusese
transportată de babilonieni la Seleucia (oraş antic, în
Orientul Apropiat, întemeiat de Seleucos I, n.n.), oraş pe
care l-a întemeiat în preajma râului Tigru, a cruţat
zidurile Babilonului şi templul lui Bel (Baal, n.n.) şi le-a
îngăduit chaldeenilor să locuiască în preajma templului”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea I, Cap. 16, 3, p. 63)
300
Nu, însă, doar Apollo era zeitatea supremă a traco-
geţilor, dar în apropierea acestuia, strămoşii noştri l-au
situat şi pe Asclepios (la romani, Esculap!), care era, de
origine, dorian, el fiind vindecătorul oamenilor, care, în
Epidaur (Argolidar, în Pelopones) avea consacrată o
dumbravă sfântă, ceea ce denotă că, într-adevăr, şi zeul
medicinei era de origine traco-getă:
,,Pădurea cea sfântă a lui Asclepios era
împrejmuită din toate părţile. În interiorul incintei sacre
nu-i este îngăduit nimănui să-şi dea sfârşitul şi nici
femeile n-au voie să nască, aşa cum este statornicit
obiceiul de la Delos. Animalele aduse spre a fi jertfite, fie
că jertfa o aduce un epidaurian ori un străin, trebuiesc
consumate în cuprinsul împrejmuirii descpre care am
vorbit. Tot aşa am aflat că se petrec lucrurile şi la Titane.
Statuia lui Asclepios este, ca mărime, pe jumătate faţă de
statuia lui Zeus Olimpianul, care se află la Atena. Este
toată din aur şi fildeş, iar inscripţia arată că cel care a
gravat-o a fost Thrasimedes, fiul lui Arignotos, originar
din Paros. Zeul este reprezentat, şezând pe un tron, ţine
într-o mână un sceptru, iar cealaltă mână o ţine pe capul
unui şarpe.
Altădată, în cuprinsul incintei se aflau multe coloane,
dintre care, pe vremea mea (sec. II, d.Hr., n.n.), mai sunt
doar şase şi pe ele sunt gravate numele bărbaţilor şi al
femeilor tămăduiţi de Asclepios; pe lângă aceste nume
este indicată boala fiecăruia şi tratamentul urmat.
Aceste date sunt scrise în dialect doric”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a II-a, Cap. 27, 1,2 şi 3, p. 186)
301
Dacă Asclepios nu ar fi fost de origine traco-getă
(dorian), cu siguranţă că inscripţiile n-ar mai fi fost scrise
ăn acest dialect dorian, ci într-altul!
Acest lucru vine să ni-l confirme şi Antonius (82-
30 î.Hr.) care a făcut (la Olimpia, în Peloponesul ocupat
de dorieni) o baie a lui Asclepios, dar şi un portic, numit
COTYS (rege get, sec. I. î.Hr. – sec I d.Hr.).
Să fie, oare, întâmplător acest lucru? Noi credem că
nu!
Din contră, el ne întăreşte convingerea că lumea antică ştia
prea bine că Asclepios era traco-get; la fel şi regele
Cotyso, cel care fusese ostaticul romanilor, datorită tatălui
său, Raschiporis, de la Buridava!
Acel rege, Cotyso, avea o fată foarte frumoasă, pe care o
făcuse cu o patriciană romană, în timpul exilului, când şi
studiase la Roma.
De vreme ce Antonius a făcut la Olimpia, un portic în
cinstea lui COTYSO, credem că l-a făcut dintr-o mare
prietenie şi din respect faţă de acesta.
Ştim, de la Suetonius, că Împăratul Octavian
Augustus i-o promisese pe fiică-sa chiar fiului lui Marc
Antonius. Împ. Octavian Augustus, însă, va fi dorit să-i
dea şi lui Cotyso pe fiică-sa, pe Iulia, pe care o cunoştea
prea bine (atât pe ea, cât şi pe maică-sa, Livia) toată
Roma, care vuia de ,,năstruşniciile” lor!
Evident că regele Cotyso a refuzat categoric o
asemenea ,,tranzacţie”, iar de aici i-a survenit şi moartea,
atât a sa, cât şi a întregii sale familii; doar taică-său,
Rascypolis, a scăpat, fiind dus, în lanţuri, la Roam, unde a
şi murit.
302
Ovidiu se pare că se afla, pe atunci, şi el la
Buridava, ca invitat şi prieten al lui Cotyso.
Buridava a fost arsă şi dărâmată, iar populaţia strămutată
pe malul Alutusului, în Stolnicenii de azi, judeţul Vâlcea.
Iată ce ne spune Suetonius:
,,M.Antonius scrie că mai întâi (Împ. Octavian
Augustus, n.n.) i-o promisese pe Iulia fiului său Antonius,
apoi lui Cotys, rege al geţilor, şi că în această perioadă
(sfârşitul sec. I. î.Hr.) îi ceruse în schimb regelui (Cotyso,
n.n.) pe fiica acestuia în căsătorie”.
(Suetonius – Vieţile celor doisprezece cezari, Editura Rao
Clasic, Bucureşti, 1998, Cartea a doua, Divinul Augustus, p. 90)
Ziceam că Antonius va fi fost prieten cu regele

Cotyso, pe care şi-l dorea cuscru. Altminteri, nu vedem de
ce la Olimpia (de unde era şi mama lui Alexandru
Macedon, pe care o chema chiar Olimpia), i-a zidit un
portic ce-i purta numele strămoşului nostru.
Nu e ceva exclus, însă, să fi ştiut şi el (la fel ca toată
lumea antică din acea vreme) că Asclepios şi Cotyo erau
din acelaşi neam traco-get, mai precis din dorieni, deşi
acea pădure sfântă era posesoarea mai multor temple şi
statui, aşa cum ar fi, printre altele, templul Hygeei, fiica
(unii zic soţia; cred, mai degrabă, că-i era fiică!) lui
Asclepios.
Interesant pare faptul că acele statui şi acele temple
mai erau numite şi ,,Egiptenii”!
Acest lucru ne face să credem că, într-adevăr, dorianul
Asclepios îşi făcuse studiile de medicină (dar nu numai!)
în Egipt; poate la Heliopolis, dar şi la Teba - ,,capitala
303
teologică a lumii antice” -, unde mai studiază Zamolxe,
Pitagora, Platon, Solon, Lycurg, Eudoxos – prietenul lui
Platon, Deceneu – Marele Preot al lui Burebista s.m.a.
Astfel, putem spune că cele mai strălucite şcoli de
medicină din urmă cu 2.500 de ani erau cele din Egipt,
Dacia şi Grecia, popoarele acestora fiind, evident, nu doar
cele mai vechi, dar şi cele mai preocupate de ştiinţe, iar
lucrul acesta ar trebui să-l înţeleeagă şi unii istorici de azi,
care bagatelizează ,,civilizaţia şi cultura geto-dacă”, mai
ales că-n acele vremi nici măcar nu se contura, cât de cât,
nicio altă naţiune europeană!
Dar dacă vom privi dincolo de cei 2500 de ani, mai
precis la Războiul Troian, din urmă cu mai bine de 3000 de
ani, vom avea surpriza să aflăm că la acel război (care a
durat zece ani) să-i aflăm şi pe dorienii din neamul nostru
(cei care cuceriseră Argosul şi Peloponezul) că au luat parte
la asediul Troiei, fapt confirmat nu doar de Pausanias,
citându-l pe Homer (din ,,Catalogul corăbiilor”), dar, în
mod surprinzător, tot Homer este cel care, în ,,Iliada”, ne
vorbeşte despre ,,ciconi”/kaukoni – cei din Muntele
Caucas/Cozia! şi despre ,,peucinii” (cei dinspre Dunărea de
Jos, din Basarabia de azi), adică cei din zona Insulei Leuke
sau Peuke, care au fost de partea troienilor.
Acest lucru denotă că troienii se ştiau a fi ionieni şi,
iată, ţineau legătura (mai ales legături economice:
comerţul cu grâu fiind pe primul loc; dar şi cel cu sare,
aramă, aur, robi etc.), încât, iată, geţii – acest neam de
origine scitică, nord-iraniană, ajunsese să se extindă pe un
spaţiu imens, populând două continente!
304
Cum amestecul de neamuri: feniciene/semitice, pelasge,
egiptene, traco-gete ş.a. era, într-un fel, asemănător celui
de azi, era posibil ca războaiele să devină fraticide, după
cum au fost şi războiul troian, şi cel peloponesiac, şi cel
daco-roman etc.
Altminteri, cum am putea, oare, înţelege că dorienii traco-
geţi s-au confruntat, la Troia, cu ,,cioconii”/kaukonii şi cu
,,peucinii”, şi ei tot traco-geţi?!
Iată ce ne spune acelaşi mare istoric antic grec,
Pausanias, în ,,Călătorie în Grecia”, vol. I, referitor la
acest aspect:
,,Voi arăta numai că la întoarcerea heraclizilor
(Heracle, Iason, Orfeu, ,,colegi” pe ,,Argos”, în drum spre
Colchida, spre a lua luna de aur, fiind, cu toţii de origine
traco-getă, n.n.), trezenienii primiră la ei pe dorienii din
Argos (în NE Peloponesului, n.n.), căci înainte vreme
trezenienii fuseseră supuşi ai argeenilor. Chiar şi Homer,
în ,,Catalogul corăbiilor”, spune că ei se aflau sub
comanda lui Diomedes. Dar Diomedes şi Euryalos, fiul
lui Mekisteus, comandau pe argeeni (pe cei din Argos,
adică pe dorienii traco-geţi, n.n.) la asediul Troiei, în
calitate de tutori ai lui Kyamipos, fiul lui Aigialeos”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a II-a, Cap. 30,9, p. 195)
Spuneam că dorienii traco-geţi au ajuns şi-n Sicilia,
unde au întemeiat Siracuza, Crotona, Locri, Messina ş.a.
Numai aşa, cred, se explică de ce, la încheierea studiilor în
Egipt, Pitagora şi Zamolxe nu revin la Samos (unde se
născuse Pitagora, din tată egiptean şi mamă traco-getă), iar
Zamolxe nu se reîntoarce la Casa Regală Sarmisegetuza –
305
capitala Geto-Daciei, ci merg împreună la Crotona, în
sudul Italiei, unde era o colonie doriană, căreia Pitagora i-
a făcut Legi, aşa cum făcuse Lycurg, în Sparta, după ce şi
acesta s-a întors de la studii.
Dar şi Lycurg, locedemianul, era tot din neamul
nostru traco-get.
Revenind, însă, la Pitagora, Zamolxe şi Crotona,
cred că împreună aveau un numitor comun – limba traco-
getă, ori limba ,,koine”, cum o mai numea Strabon. Nu
doar limba, însă, îi unea, ci, după cum bine am văzut pe
la-nceputul acestei blucrări, credinţa în Apollo Musagetes
– Apollo, muza geţilor, credinţa care se impusese din
Dacia, de la Apulum, până la Troia şi până-n Grecia Mare!
Iată ce-l unea pe acest neam aprig, drept şi viteaz!
Însăşi Mesena (Messina de azi – strâmtoarea dintre
Sicilia şi Calabria, în S. Italiei) putem spune că a fost
colonie ioniană/doriană (înfiinţată de Mesene, soţia
fregelui egiptean Polycaon, fiul lui Lelex), ridicată pe
ruinele unei civilizaţii egiptene, de vreme ce un anume
KAUKON (Deci, la origine, traco-get din Muntele
KAUKAS, iar locuitorii s-au numit, apoi, cauconi sau
,,ciconi”, cum le spunea Homer în ,,Iliada”) a venit din
Eleusis (oraş antic, la 20 de km. V., de Atena), adică de
acolo unde erau sărbătorite ,,misterele eleusine”, iniţiate
de tracul Orfeu, încât putem spune că atât Orfeu, cât şi
Kaukon erau dorieni traco-geţi.
Acest lucru ni-l spune, iată, şi Pausanias:
306
,,La această Mesene (Messina de azi, n.n.) a venit
Kaukon dinEleusis, fiul lui Kelainos şi el la rândul lui,
fiu al lui Flyos, şi a introdus misterele ,,Marilor zeiţe”
(care, la fel ca ,,Misterele kabirilor” fuseseră iniţiate de
însuşi Orfeu, ducându-le chiar şi-n Egipt n.n.)”.
(Pausanias – Op. cit., Cartea a IV-a, Cap. 4,4, p.282)
Deci, Kaukon a introdus ,,misterele eleusine” orfice
în Sicilia!
E vorba de misterele ,,Marilor zeiţe”: Demetra, Hermes,
Apollon, Karneios, Hagna.
,,Misterele Marilor zeiţe” se ţineau şi-n Insula
Creta, în Peştera lui Zeus, duse tot de Orfeu, dar şi-n Teba
(în Beoţia), în Grecia antică, în sec. III î.Hr., aici fiind
introduse de Methapos, acesta fiind de neam atenian.
Cum, însă, ştim că ultimul rege dorian al Atenei a
fost Codros, putem deduce că şi acel Methapos era tot
dorian din neamul cel mare al traco-geţilor, care-l venerau,
cu precădere, pe Apollou, dar, iată, şi alte zeităţi nefiind
cu nimic mai prejos decât egiptenii, din punct de vedere al
credinței.
E drept că, despre egipteni, Herodot spunea că erau
cei mai avlavioşi, aşa încât putem desprinde, cu
certitudine ideea că, acolo unde un popor priveşte cu ochii
inimii spre cer, sufletu-i se umple de roua culturii şi a
civilizaţiei!
Surpate, 03. nov. 2018
George Voica
307
Coronavirus și războiul nuclear
Nu cred că există în istoria culturală a omeniriii o

lucrare literară mai încifrată decât ,,Apocalipsa lui Ioan”,
singurul care a reușit (în parte) s-o decripteze fiind
medicul evreu Nostradamus, care, la rându-i, a ascuns
totul sub o carapace a misterului, ca și cum doar el a putut
străpunge taina de dinaintea sfârșitului lumii și, îngrozit, a
acoperit proorocirile făcute de îngerul Domnului ,,despre
lucrurile care au să se întâmple în curând” (Cap. 1,1)
Evident că expresia ,, în curând” nu are sensul de
azi, mâine sau poimâine, ori peste un an, doi, ci, după cum
oricine poate să înțeleagă, se referă la sute și chiar mii de
ani, de la învierea lui Iisus Hristos, până în ,,vremea din
urmă”, despre care ni se spune, clar, că ,,este aproape”!
Pornind de aici, am încercat să descopăr în
,,Evanghelia lui Ioan” vremea în care trăim noi, iar pentru
aceasta a trebuit să citesc de mai multe ori lucrarea
respectivă, rămânând extrem de surprins să constat că,
într-adevăr, întâmplările prin care urmează să treacă
întreaga omenire în ,,vremea din urmă” sunt relatate într-o
formă extrem de ciudată, și anume amestecându-se, în
mod conștient, intenționat, evenimentele, relatându-le într-
un ,,melanj” de real și oniric parcă, mai mult metaforic și,
mai ales, simbolistic, scopul fiind evident, acela de a ne
atrage atenția, cât se poate de limpede, asupra a ceea ce va
urma, dar, totuși, încercând prin această tehnică a
,,mozaicului repostericesc”, să ne mai risipească (pe cât
posibil!) spaima de care vom fi cuprinși, atunci când vom
înțelege despre ce e voba!
308
Tocmai de aceea, observând această ,,tehnică
livrescă”, nemaiîntâlnită în nicio operă literară, și dorind
în mod expres să ,,depistez” stadiul în care ne aflăm noi,
azi, în ,,construcția” ,,Apocalipsei lui Ioan”, cel din
ostrovul Patmos, am găsit de cuviință să mă opresc, în
special, asupra cap. 9 din ,,epistola” respectivă, deoarece
acest capitol mi-a atras atenția în mod cu totul și cu totul
deosebit, singurul capitol în care se vorbește despre o
armă supermodernă, folosită în 3 ianuarie 2020 de SUA,
armă cu care au fost uciși generalul iranian Qasem
Soleimany și cei din garda sa.
E vorba de o dronă teleghidată, pe care ,,Apocalipsa lui
Ioan” o denumește ca fiind ,,lăcustă”, iar asemănarea,
vom vedea, este exactă, dar aceeași ,,lăcustă” este și
purtătoarea unor fel de ,,cununi”, adică niște coroane, cu
alte cuvinte.
Așadar, din citatul ce urmează, veți înțelege foarte
bine acel ,, melanj simbolistico-metaforic” despre care v-
am vorbit, fiindcă, după cum deja știe oricine,
Coronavirus a izbucnit exact în ianuarie, în China, ceea
ce ne determină să credem că virusul respectiv a fost creat
(după cum scrie foarte clar în ,,Apocalipsei lui Ioan” ) în
,,Adânc”, adică într-o bază subterană, militară, desigur, la
,,crearea” sa contribuind din plin ,,fiii Soarelui”, ai lui
,,Apolion”, adică extratereștrii.
Astfel, ni se confirmă faptul că acest virus e de natură
extraterestră, făcut cu un scop foarte bine definit, și anume
să ,,îndepărteze” de pe planetă (aceasta fiind
supraaglomerată!!) pe cei de vârsta a treia și pe cei tarați!
Dar, surprinzător, acele așa-zise ,,lăcuste” sunt,
spuneam, nu doar dronele supersofisticate, dirijate de la
309
mari distanțe, ci sunt și imaginea virtuală (așa cum am
văzut-o în laboratoarele sud-coreene și japoneze, extrem
de clară, de convingătoare) a unei ,,coroane”. Tocmai de
aceea am făcut (mai precis, am dedus asocierea)
apropierea vizualizată a virusului Covid 19 cu o coroană
înconjurată de mici sfere, ca niște alte coroane cu pietre
prețioase, rubinii!
Iată, așadar, ce aflăm din Capitolul 9 al
,,Apocalipsei lui Ioan”, menționând faptul extrem de
interesant că ni se spune, cât se poate de clar, că acest
virus/,,lăcustă” are putere să chinuiască oamenii timp
de cinci luni.
Dar și mai interesant e că ni se sugerează un lucru
de-a dreptul incredibil, și anume că după cele cinci luni
(timp în care marile puteri NATO și cele din UE vor slăbi
dramatic din punct de vedere militar, economic,
psihologic) va începe un al doilea ,,val”, urmat de un
război nuclear, ce ni se relevă prin ,,cozile lor (ale
rachetelor balistice, în ogivele cărora se află încărcătura
nucleară! n.n.) (în care, n.n.) stătea puterea pe care o
aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni”.
Cu alte cuvinte,ni se sugerează că timp de cinci luni
(din 03 ianuarie a.c. până în 03.iunie a.c.) vom îndura
primul ,,val” al dezastrului provocat de Coronavirus, dar,
după aceea (din 03 iunie până în 03 noiembrie 2020) vom
fi nevoiți să mai suportăm încă o dată virusul, dar și
efectul radiațiilor atomice (după atacul nuclear, din
noiembrie), așa cum spuneam anterior, tainele relevate de
această ,,Epistolă” cred că așa ar trebui înțelese: după 03
noiembrie a.c. Israelul (fiindcă ni se vorbește cât se poate
de clar de cucerirea Ierusalimului și chiar a curții de afară
310
a Templului lui Solomon, și asta, timp de 3 ani și
jumătate!!) va fi atacat și apoi cucerit de o armată
musulmană, formată din două sute milioane de soldați de
pe Eufrat, adică din Turcia, Irak și Iran, căci ,,puterea
cailor stătea în gurile și cozile lor. Cozile lor erau ca
niște șerpi cu capete (deci, rachete balistice nucleare, n.n.)
și cu ele vătămau” (Cap. 9, 19).
Vom reproduce, în continuare, mare parte din acest
Cap.9 care, după părerea mea, surprinde foarte bine
vremea de azi, pe care noi o traversăm și care va avea
consecințe nebănuite, devastatoare asupra întregii lumi, în
lunile ce urmează, de vreme ce ni se spune că ,,a treia
parte din oameni au fost uciși (deci, vor fi uciși, n.n.) de
aceste trei urgii: de focul, de fumul și de pucioasa, care
ieșea din gurile lor” (Cap. 9, 18).
Că e vorba de un atac nuclear, nici nu mai încape
îndoială, iar acest lucru ne aduce aminte că întocmai cu
foc și pucioasă (urmate de un fum gros, ca fumul unui
cuptor” în care arzi cărămida) au pierit, ,,într-o clipită”
cele două mari cetăți dedate desfrâului, Sodoma și
Gomora, dar și alte cinci cetăți mai mici:
,,Atunci Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma și
peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer.
A nimicit cu desăvârșire cetățile acelea, toată Câmpia și
pe toți locuitorii cetăților, și tot ce creștea pe pământ.
Și-a îndreptat privirile spre Sodoma și Gomora și
spre toată Câmpia, și iată că a văzut ridicându-se de pe
pământ un fum, ca fumul unui cuptor”.
(Cap. 19, 24, 25 și 28. Nimicirea Sodomei și Gomorei)
311
Cum, azi, în locul Sodomei și Gomorei se află
Marea Moartă (plină de sare gelatinoasă, ca efect al
nimicirii întregii zone printr-un atac nuclear!), vedem prea
bine că ,,scenariul” zilelor noastre (ce va urma, probabil,
cât de curând!!) e tot rodul voinței divine, a ,,fiilor
Soarelui”/a lui Apolion/Apolo, datorită decăderii noastre
morale, ca în urmă cu aproximativ 5000 de ani, în vremea
patriarhului Avraam.
Consider, însă, că nefiind pe deplin credibil în
ideile pe care le susțin (care, evident, pot fi considerate și
simple ,,supoziții”! Fiecare e liber să creadă ce vrea!!), am
găsit de cuviință să reproduc în întregime Cap. 9 al
,,Apocalipsei lui Ioan”, ca, astfel, oricine să citească cu
propriii-i ochi și să-nțeleagă că, într-adevăr, omenirea se
îndreaptă cu pași mari spre un dezastru, pe care singură și-
l va provoca!
Că e vorba, totuși, de un ,,scenariu divin”, nici nu
mai încape îndoială, așa încât singurul lucru pe care-l mai
putem face este acela de a ne ruga Bunului Dumnezeu să
ne ocolească de urgiile ce au să vină.
Cât privește România, n-am găsit nimic în
,,Apocalipsa lui Ioan” din care să rezulte că vom fi
afectați, în afară, doar, de cele zece luni (două ,,valuri” de
Coronavirus) de chinuri provocate de acel virus/lăcustă,
care va afecta întreaga omenire.
În rest, războiul atomic nu se va atinge de acest
popor, ci doar Israelul va fi cucerit, pângărit, timp de 3 ani
și jumătate, după care, odată cu venirea lui Moise și Ilie ─
proorocii Domnului, care vor fi uciși pe locul unde a fost
ucis Iisus Hristos, dar care, după 3 zile, vor învia și vor fi
312
ridicați la ceruri ─ musulmanii vor fi înfrânți pentru
totdeauna!
Apoi, va urma un mare cutremur de pământ, când
vor muri 7000 de oameni (de musulmani, cuceritori ai
Ierusalimului), în urma dărâmării marii cetăți a ,,poporului
ales”!
Cum, însă, în acest moment ne aflăm exact în
descrierea/derularea evenimentelor surprinse în Cap. 9 al
,,Apocalipsei lui Ioan”, consider că ar trebui să începem
relatarea faptelor prezente și a celor ce vor urma în
curând, chiar prin reproducerea ad literam a acestui
capitol, după care ne vom continua expunerea/prezentarea
acelui scenariu de natură divină, căci, orice s-ar spune,
fără îndoială că e vorba, într-adevăr, de un scenariu, la
care luăm parte, că vrem ori că nu vrem!
Pe parcursul reproducerii acestui capitol (dar și a
următoarelor, două: Cap. 10 și Cap.11) vom ,,suplienta”
informația, făcând referirile necesare, pentru a înțelege
mai bine ceea ce traversăm și trăim acum, în zilele
noastre, dar și în cele ce vor urma în curând: pe parcursul
acestui an și al următorilor trei ani și jumătate, timp în
care Ierusalimul va fi sub ocupație musulmană.
Dar nu numai Ierusalimul, după cum bine vom vedea!
Iată, așadar, ce ni se spune la Cap. 9 din
,,Apocalipsa lui Ioan”:
,,Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiță. Și am
văzut o stea care căzuse din cer pe pământ (E vorba,
evident, de bomba atomică aruncată de americani, din
avion, în 6 august 1945, la Hiroșima, în Japonia. Deși,
iată, au trecut de atunci până azi 75 de ani, vom vedea că
313
noțiunea de timp, în ,,Apocalipsă”, pare doar o
străfulgerare de lumină, așa încât nu trebuie să ne mire că,
în curând, ni se va prezenta imaginea virtuală, de
,,laborator, de biochimie moleculară”, am putea spune, a
virusului Corona mulat perfect pe imaginea unei
,,lăcuste”, care, de fapt, poate fi ─ după cum vom vedea ─
atât o dronă teleghidată, dar și virusul amintit!
Evident că totul pare extrem de straniu, chiar de domeniul
absurdului și al ,,oniricului psihopat”, însă, altminteri ─
nefăcând asemenea conexiuni ─, nu vom putea înțelege
nicicum mesajul ,,Apocalipsei lui Ioan”, care, repet, este
extrem de încifrat, cu o simbolistică stranie, menită, parcă,
să ne deruteze în mod deliberat, inducându-ne, pe cât
posibil, îndeosebi spaima, ca ,,efect terapeutic”, deși, mai
degrabă, ne paralizează, fizic și moral! n.n.).
I s-a dat cheia fântânii Adâncului și a deschis
fântâna Adâncului (Probabil că ,,fântâna Adâncului” e
chiar bomba atomică, deoarece pe parcursul capitolului de
față vom vedea că această denumire se asociază cu
Abadon/Apolion/Apolo, adică strălucirea orbitoare a
luminii Soarelui, acea lumină extrem de puternică, despre
care se face vorbire și în ,,Nimicirea Sodomei și Gomorei,
cap. 19, 25 și 26:
,,A nimicit cu desărșire cetățile acelea, toată
câmpia și pe toți locuitorii cetăților și tot ce creștea pe
pământ.
Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi și s-a prefăcut într-un
stâlp de sare” (Deci, se vede limpede că se face o
comparație excepțională între strălucirea provocată de
explozia unei bombe nucleare și strălucirea Soarelui. În
plus, ne lasă să înțelegem că o asemenea ,,fântână a
314
Adâncului” a fost creată într-un laborator dintr-o bază
militară, de cercetări, subterană, în care e posibil ca
americanii și chinezii să colaboreze cu extratereștrii; de
asemenea, deducem că e vorba de o extraordinară degajare
de lumină orbitoare, de mii și mii de grade, căldură care
duce la dezhidratarea instantanee a corpului uman,
transformându-l într-un ,,stâlp de sare”, așa cum s-a
întâmplat cu ,,nevasta lui Lot”, nepotul lui Avraam, iar
repetarea ,,scenariului divin” vine, iată, după 5000 de ani,
adică exact după un ciclu cosmic mayaș, care, se știe,
produce schimbări majore, de ordin biologic, psihologic,
economic și militar, la nivel planetar!
Cu alte cuvinte, am putea deduce că ne aflăm la
începutul unui alt ciclu cosmic mayaș, deși (dacă ne
raportăm la vremea lui Iosua ─ când Soarele și Luna au
stat pe cer, alături, aproape o zi întreagă, în 1500 î.Hr., cu
aproximație, desigur ─, ar trebui ca noul ciclu cosmic
mayaș să se sfârșească în anul 3500 d.Hr.).
Evident că este aproape imposibil să spui că anul
2020, în care ne aflăm, constituie începutul ori, mai
degrabă, sfârșitul unui asemenea ciclu cosmic mayaș,
n.n.).
Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui
cuptor mare (Exact ca la nimicirea, prin explozie
nucleară, a Sodonei și Gomorei: ,, (Avraam, n.n.) și-a
îndreptat privirile spre Sodoma și Gomora și spre toată
Câmpia; și iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un
fum, ca fumul unui cuptor, cap.19, 28. Nimicirea
Sodomei și Gomorei.
E limpede că e vorba de aceeași bombă atomică folosită
și-n urmă cu 5000 de ani! n.n.).
315
Și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii
(bombei atomice, n.n.).
Din fum au ieșit niște lăcuste pe pământ. Și li s-a
dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile
pământului.
Li s-a dat să nu vatăme iarba pământului, nici
vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii
care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.
Li s-a dat putere să nu-i omoare, ci să-i chinuiască
cinci luni, și chinul lor era cum e chinul scorpiei, când
înțeapă pe un om.
În acele zile, oamenii vor căuta moartea, și n-o vor
găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei.
(Într-adevăr, întocmai au stat lucrurile și după ce
americanii au dat bomba atomică la Hiroșima și la
Nagasaki, în 06 august 1945. Oamenii, deshidratați de
căldura năucitoare, declanșată de explozia nucleară, erau
nu doar cuprinși, logic, de o sete fără de margini, ce-i
îndemna să alerge-nspre râu, fără să știe că cenușa
radioactivă, depunându-se-n ape, făcea apele-amare și,
evident, extrem de toxice, producându-le oamenilor dureri
cumplite, încât își doreau moartea, dar aceasta nu venea
decât pe parcursul a cinci luni, chinuindu-i îngrozitor pe
supraviețuitorii cataclismului nuclear!.
Acum, însă, vom vedea că tot, exact, cinci luni de
zile oamenii vor fi supuși aceluiași insuportabil supliciu,
dar, de data aceasta, provocat nu de o explozie nucleară ─
care va veni imediat după aceea ─, ci de niște așa-zise
,,lăcuste”, care, de fapt [după cum bine vom vedea] nu
sunt altceva decât ,,imaginea virtuală”, așa cum am putut-
316
o vedea cu toții, la microscoapele sud-coreene și japoneze,
care au prezentat Coronavirus/Covid 19 în luna martie
a.c., și care, într-adevăr, seamănă foarte, foarte bine cu o
coroană, căreia-i flutură-n afară ceva, ca părul de femeie!
Astfel, vom vedea că așa-zisele ,,lăcuste” [ alias
Coronavirus/Covid 19] vor chinui și ele întreaga omenire,
timp tot de zece luni, în două ,,valuri”; fiind descoperit de
OMS și chinezi în ianuarie, va dura până la sfârșitul lunii
octombrie a.c., ori începutul lunii noiembrie a.c., n.n.).
Lăcustele acelea (,,imaginea virtuală” a Covid 19,
n.n.) semănau cu niște cai pregătiți de luptă (gata de a
ataca sistemul imunitar al oricăruia dintre noi, n.n.). Pe
capete aveau un fel de cununi (coroane, n.n.), care
păreau de aur (de culoare galbenă, n.n.).
Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni (de formă
rotundă, n.n.).
Aveau părul (extremitățile, n.n.) ca părul de femeie
(ca niște șuvițe de păr, răsucite, n.n.), și dinții lor erau ca
dinții de lei (Deci, forța virusului se compară cu dinții
leilor, fiind aproape invincibil, n.n.).
Aveau niște platoșe (membrane, n.n.) ca niște
platoșe de fier (aproape imposibil de străpuns, spre a-l
ucide! n.n.); și vuietul pe care-l făceau aripile lor (aici, în
mod extrem de ciudat, se referă la dronele folosite de
armata americană, una dintre aceste drone omorându-l pe
Q. Soleimany, generalul iranian, dar și garda sa de corp, în
03 ianuarie 2020, fapt ce va duce ─ după cum reiese din
mesajul ,,Apocalipsei lui Ioan”─ la declanșarea celui de-
al treilea război mondial, ce va urma după stingerea, în
noiembrie a.c., a pandemiei de Coronavirus, care se va
317
,,derula” în ,,două valuri” a câte cinci luni fiecare. Apoi,
o ,,armată de pe Eufrat”, numărând 200 de milioane de
soldați, va cuceri Israelul și-l va ține sub ocupație timp de
3 ani și jumătate, n.n.), era ca vuietul unor care trase de
mulți cai care se aruncă în luptă.
Aveau niște cozi ca de scorpii, cu bolduri. În
cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme
pe oameni cinci luni. (Deci, acest virus se comportă exact
ca un scorpion, înțepând mortal, cu un fel de ac, celulele
anticorpilor noștri, la nivelul organismului uman
petrecându-se un fel de război epidemiologic, ceea ce ne
face să credem că acest teribil virus este
,,făcut”/programat în laboratoarele Adâncului [într-una
din bazele subterane care dispun de laboratoare extrem de
sofisticate, la care participă din plin și extratereștrii!!],
spre a duce la ,,rarefierea” Planetei, prin înlăturarea celei
mai mari părți a bătrânilor și a categoriilor mai tinere, dar
tarați, care, în viziunea diabolică a celor care conduc
lumea, înseamnă o risipire inutilă a banului public și o
,,suplimentare” a stresului cotidian. Evident că o
asemenea gândire este o utopie diabolică, un genocid
nemaiîntâlnit niciodată în istoria omenirii! n.n.).
Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului
(adică pe cei asemenea acelora care au creat bomba
atomică, în laboratoarele bazelor subterane, n.n.), care pe
evreiește se cheamă Abando, iar pe grecește Apolion
(Apolo sau Soarele, în acest caz, nu e ceva exclus să
credem că virusul Covid 19 să aibă în componența sa
uraniu; poate așa se explică atât virulența sa cât și
,,timiditatea” domolirii efectelor sale, atacând ADN-ul).
318
Cea dintâi nenorocire a trecut (Deci, Coronavirus
va dura zece luni, după cum am văzut mai sus: ,,puterea
pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni”, Cap.
9, 10, n.n.). [Două ,,valuri” fac 10 luni, n.n.].
Iată că mai vin încă două nenorociri după ea
(urmează relatarea războiului nuclear declanșat de
musulmanii de pe Eufrat ─ Turcia, Irak și Iran, despre
acesta din urmă știindu-se că a făcut parte din Imperiul
Neobabilonian; tocmai de aceea, Biblia îl cuprinde, se
subînțelege, ,,în neamurile de pe Eufrat”, n.n.).
Îngerul al șaselea a sunat din trâmbiță. Și s-a auzit
un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este
înaintea lui Dumnezeu, și zicând îngerului al șaselea, care
avea trâmbița: ,,Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt
legați la râul cel mare Eufrat!”
Și cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul,
ziua, luna și anul acela (Deci, clar e vorba de un ,,scenariu
divin”! n.n.), au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte
din oameni (Cu referire, evident, la oamenii împotriva
cărora vor lupta cei de pe Eufrat; respectiv e vorba de a
treia parte din poporul israelit!!, n.n.).
Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii ori zece
mii de călăreți; le-am auzit numărul (E vorba de o armată
musulmană ce va număra 200 de milioane de soldați!! n.n.).
Și iată cum mi s-au arătat în vedenie caii și
călăreții: aveau platoșe ca focul, iacintul și pucioasa (E
logic să deducem că e vorba și de rachete balistice, după
cum vom și vedea, de altminteri, ceva mai jos, fiindcă ni
se vorbește cât se poate de limpede de ogivele nucleare,
319
atașate în partea din spate a ,,șerpilor cu capete”, adică a
rachetelor, n.n.).
Capetele cailor erau ca niște capete de lei și din
gurile lor ieșea foc și fum și pucioasă (Exact ca la
nimicirea, prin explozie nucleară ,,Sodomei și Gomorei,
unde, pentru prima dată în Biblie, ni se vorbește de ,,foc,
fum și pucioasă”, n.n.).
A treia parte din oameni au fost uciși de aceste trei
urgii: de focul, de fumul și de pucioasa care ieșea din
gurile lor.
Căci puterea cailor stătea în gurile și în cozile
lor.
Cozile lor erau ca niște șerpi cu capete și cu ele
vătămau (Deci, e vorba de rachete balistice! n.n.).
Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste
urgii (Coronavirus și atacul nuclear, se pare, care va urma
─ după cum reiese din text ─ după încheierea epidemiei
Covid 19, adică la sfârșitul lui octombrie, începutul lui
noiembrie 2020, n.n.), nu s-au pocăit de faptele mâinilor
lor (încă o dată, iată, ni se spune clar că epidemia și
războiul nuclear împotriva Israelului sunt parte a unui
,,scenariu divin”, n.n.), să nu se închine dracilor și
idolilor de aur, de argint, de piatră, de lemn, care nu
pot să vadă, nici să audă, nici să umble.
Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de
vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de câștigul lor”.
(,,Apocalipsei lui Ioan”, Cap. 9, 1-21)
După eradicarea epidemiei de Coronavirus și

declanșarea de către ,,îngerii de la Eufrat” a războiului
320
nuclear îndreptat împotriva Israelului, musulmanii vor fi
aproape siguri de izbândă, știind foarte bine să beneficieze
(fiind perfect conștienți) de faptul că blocul NATO
(America, în special, dar și UE) e foarte slăbit de acest
virus, atât moral, cât și economic; că lumea Europei
Occidentale e în degringoladă, în pragul unui dezastru, nu
doar economic, cât mai ales psihic, neavând puterea de a
se mai mobiliza din punct de vedere militar, și, ce e și mai
rău, întrevăd (chiar vor dori, mai ales Italia și Spania, greu
încercate de pandemie!) ruperea UE, după modelul Marii
Britanii.
De asemenea, armata americană va avea de suferit
mari pierderi umane, și tot datorită Covid 19, nemaiputând
(oricât era și mai este de puternică!) riposta, încât,
citându-l pe Împ. Constantin cel Mare, care vorbea de
armata romană, vor putea spune și musulmanii: ,,Unde e
mult trâmbițata faimă a armatei americane?!”.
Într-o asemenea conjunctură geostrategică, politică
și economică, Israelul va fi vulnerabil, deoarece nimeni
(după cum reiese din Cap. 11 al ,,Apocalipsei lui Ioan”)
nu îi va veni în ajutor.
Și, totuși, ca ,,popor ales”, ajutorul va veni ,,de
sus”, de la Bunul Dumnezeu, printr-un înger, care-i va
mărturisi Sf. Ap. Ioan faptele ce vor urma.
Aceste fapte ce vor urma vor fi așa de grozave, încât
îngerul îi poruncește Sf. Ap. Ioan să ,,nu scrie ce au spus”
glasurile tunetelor venite din cer, tocmai spre a nu-i
înspăimânta peste măsură pe evrei, deși, în capitolul
următor (cap. 11) se descriu pe larg, chiar detaliat, toate
suferințele ce se vor abate peste Israel.
321
Cum aceste suferințe vor fi încununate, însă, de
venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, consider
că este absolut necesar să reproducem Cap. 10, deoarece
acest capitol este preambulul dezastrului ce va urma,
probabil, începând cu prima parte a lunii noiembrie a
acestui an.
Iată ce ni se spune în Cap. 10 al ,,Apocalipsei lui
Ioan”:
,,Apoi am văzut un alt înger puternic care se pogora
din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era
curcubeul (simbolul legământului nostru cu Dumnezeu,
n.n.); fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște
stâlpi de foc.
În mână ținea o cărticică deschisă.
A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ,
și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu.
Când a strigat el, cele șapte tunete au făcut să se audă
glasurile lor.
Și când au făcut cele șapte tunete să se audă
glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; am auzit din
cer un glas, care zicea: ,,Pecetluiește ce au spus cele șapte
tunete și nu scrie ce au spus”.
(Se subînțelege, de aici, că Sf. Ap. Ioan a consemnat cele
,,șapte urgii” care aveau să se abată ─ care se vor abate ─
peste poporul evreu, dar acestea, fiind așa de
înspăimântătoare, îngerul i-a cerut lui Ioan să le
pecetluiască, adică să rămână ca o taină, despre care evreii
nu trebuie să afle, fiindcă mulți ar muri de spaimă doar la
aflarea lor! n.n.).
322
Îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare
și pe pământ, și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat
pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și
lucrurile din el (se subînțelege foarte clar, de aici, că noi,
pământenii, nu suntem singurele ființe din Univers; că mai
eistă și alte civilizații astrale, n.n.), pământul și lucrurile
de pe el, marea și lucrurile din ea (iarăși se subînțelege
că și-n adâncul mărilor există civilizații umane! n.n.), că
nu va mai fi nicio zăbavă, că în zilele în care îngerul al
șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui
Dumnezeu (că va coborî, pe pământ, Domnul nostru Iisus
Hristos, care-i va salva pe evrei! n.n.), după vestea bună
vestită de El robilor Săi proorocilor.
Și glasul pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din
nou, și mi-a zis:
,,Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului,
care stă în picioare pe mare și pe pământ!”.
M-am dus la înger și i-am cerut să-mi dea cărticica.
,,Ia-o”, mi-a zis el, și mănânc-o; ea îți va amărî
pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”.
(Deducem din răspunsul dat de înger Sf. Ap. Ioan,
că în ,,cărticica” aceea scria clar că Iisus Hristos va coborî
pe pământ ─ aceasta este ,,vestea dulce ca mierea” ─, dar
vor urma urgiile nespuse, pe care le vor îndura evreii ─
acestea fiind, desigur, evenimentele pricinuite de războiul
nuclear, care-i vor ,,amărî pântecele”! n.n.).
Am luat cărticica din mâna îngerului și am mâncat-
o; în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am
mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune.
323
Apoi mi-au zis: ,,Trebuie să proorocești din nou
cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați”.
(Cu alte cuvinte, ni se spune limpede că Iisus
Hristos va coborî în curând pe pământ, în Templul din
Ierusalim [după cum reiese din capitolul următor, Cap. 11]
și că războiul nuclear va fi la nivel planetar, afectând, iată,
nu doar poporul evreu, ci ,,multe noroade, neamuri, limbi
și împărați”
Că va fi așa, nici nu mai încape îndoială, și iată de
ce: se știe că Sf. Ap. Ioan ─ cel mai îndrăgit de Iisus
dintre toți Apostolii Săi ─ a trăit până în jurul anului 100
d.Hr. De la moartea sa, în Insula Patmos [unde fusese
exilat de romani, pentru că propovăduise Evanghelia lui
Hristos], și până în zilele noastre n-a avut loc niciun
război atomic [excepție, doar bombele atomice date de
americani, în 06 august 1945, la Hiroșima și Nagasaki],
deducem foarte bine că acest capitol este un ,,preludiu” la
războiul nuclear ce va urma, se pare, în noiembrie 2020!!
n.n.).
În continuare, vom prezenta conținutul și
simbolistica evenimentelor cele mai dramatice, pe care
urmează să le traverseze întreaga omenire, mai cu seamă
Israelul!
Iată, așadar, ce ni se spune în Cap. 11 al
,,Apocalipsei lui Ioan”:
,,Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini (o
prăjină avea, aproximativ, 6m., n.n.), și mi s-a spus:
,,Scoală-te și măsoară Templul (Templul lui
Solomon, din Ierusalim, n.n.) lui Dumnezeu, altarul și pe
cei ce se închină în el.
324
Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte
nemăsurată, căci a fost dată Neamurilor care vor călca în
picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni (Deci, timp
de trei ani și jumătate ─ din nov. a.c. până în mai 2024 ─
Israelul va fi cucerit de musulmanii de pe Eufrat; singurul
loc necucerit va rămâne Templul din Ierusalim, unde încă
se află zidit, se pare, în Poarta Oilor, în vremea regelui
Saul, poartă ce va fi deschisă spre a intra Domnul nostru
Iisus Hristos, care, într-adevăr, va coborî pe pământ și va
activa Chivotul Domnului, acea armă teribilă, căreia ,,îi
place să stea la întuneric” ─ după cum se scrie în Biblie
─, zidită, deci/ascunsă în poarta despre care am amintit.
Acest lucru, însă, se va petrece după ce Iisus Hristos va
mai face o ultimă încercare de îndemn la pocăință a
tuturor Neamurilor, după care, văzându-le atât de înrăite și
de ăndărătnice, pornite numai spre rău, va trimite la
Ierusalim pe cei doi prooroci aflați și pe Muntele Tabor, la
schimbarea la față, adică pe Moise și pe Ilie. Despre
Moise știm, tot din Biblie, că a murit și a fost înmormântat
în Câmpia Moabului [dar mormântul nu i s-a găsit nici
până azi, fiindcă, deducem, Moise, ca și Ilie, ca și Sf.
Fecioară Maria au fost ridicați la ceruri, unde sunt vii]. Cei
doi prooroci vor reveni, așadar, pe pământ, îndemnându-și
iarăși pe oameni spre pocăință, dar nu vor reuși decât prin
jertfa lor, în același loc în care a fost răstignit Domnul
nostru Iisus Hristos).
Că vremurile acestea sunt aici, astăzi, atât de
aproape, nici nu mai încape îndoială! Susțin acest lucru,
deoarece pornesc de la un exemplu real, povestit de
bunicul meu, Voica Gr. Ion, pe când eram copil, care-mi
spunea că în primăvara anului 1941, pe când lucra ca
325
dulgher, la Mănăstirea dintr-un Lemn, acoperind
clopotnița ─ ctitoria lui Ștefan Cantacuzino ─ cu șindrilă,
dimineața, ajungând în curtea mînăstirii, a băgat de seamă
că era mare agitație, măicuțele alergând în toate părțile,
mai ales spre Sfânta Biserică zidită de Matei Basarab, la
1653, împreună cu Preda Brâncoveanu, ruda sa și tatăl lui
Constantin Brâncoveanu, a aflat că, deschizând biserica,
pentru a începe utrenia ─ slujba de dimineață ─, măicuțele
au găsit Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni ─
pictată la Mănăstirea Theotokos, de la Muntele Sfânt, prin
sec. IV d.Hr. [după spusele prof. Strabag de la
Universitatea din Strasburg], cu fața în jos, plângând.
Căzuse din cui, noaptea, și lacrimile-i curgeau întruna pe
obraji, și-atunci, cu toții [preoți și măicuțe, inclusiv
bunicul meu, care a văzut cu ochii lui cum Sf. Icoană
plângea continuu] și-au dat seama că acela era un semn ce
prevestea începerea unor mari suferințe ce avea să le
îndure acest popor, lucru ce s-a și întâmplat, căci, într-
adevăr, în 22 iunie 1941 a început cel de-al doilea război
mondial, în care aveau să moară aproximativ 12 milioane
de ruși, 18 milioane de nemți, mai bine de 3 milioane de
evrei, aproape un milion de români și alte câteva milioane
din alte neamuri.
Același lucru, aceeași minune s-a întâmplat, iată, și-
n această primăvară/la începutul lui aprilie a.c., când
Icoana Maicii Domnului de la o Mănăstire din București
(Sf. Haralambie) a-nceput să plângă, iar într-o biserică
catolică din Occident, Sf. Coroană a Domnului nostru
Iisus Hristos a prins viață, dând frunze așa de verzi și flori
așa de frumoase, încât poți spune, cu adevărat ce se scrie,
326
de fapt, în Biblie: ,,În vremurile din urmă, se vor face
semne și minuni!”
Amândouă aceste ,,minuni” le-am văzut și eu, cu
ochii mei, iar similitudinea dintre cele două icoane ale
Maicii Domnului, plângând, și tot în primăvară, mă face
să cred că ceea ce urmează să aflăm, în continuare, din
Cap. 11 al ,,Apocalipsei lui Ioan”se va petrece întocmai.
Aceasta este credința mea, pe care nu am cum să
mi-o schimb, fiindcă observ prea bine că lumea aceasta e
la fel de decăzută moral, precum era cea din vremea lui
Iisus Hristos. Timp de mai bine de 2000 de ani nu ne-am
schimbat deloc! Ba, din contră, am devenit și mai răi, și
mai lacomi, și mai necredincioși, în ciuda jertfei
Mântuitorului lumii! n.n.).
Voi da celor doi martori ai mei să proorocească,
îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile (adică, 3
ani și jumătate, n.n.).
Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice,
care stau înaintea Domnului pământului.
Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură
un foc care mistuie pe vrăjmașii lor; și dacă vrea cineva să
le facă rău, trebuie să piară în felul acesta.
Ei au putere să închidă cerul (să ne amintim de
proorocul Ilie, care, rugându-se la Dumnezeu, a făcut să
nu mai plouă timp de 3 ani, în vremea regelui iudeu Ahab
și a soției acestuia, Isabela, n.n.), ca să nu cadă ploaie în
zilele proorociei lor (adică, 3 ani și jumătate de secetă
vor urma după începerea războiului nuclear ce se va
dezlănțui, se pare, în acest an împotriva Israelului, dar
care va cuprinde aproape tot pământul, n.n.); și au
327
putere să prefacă apele în sânge (nu e ceva exclus ca
acest virus Covid 19 să fie transmis și animalelor marine,
ceea ce ar fi, evident, un adevărat dezastru, ce n-a mai
existat niciodată, până acum, pe pământ! n.n.); și să
lovească pământul cu orice fel de urgie (e posibil ca
virusul Covid 19 să suporte mutații genetice, infestând
toate animalele terestre, n.n.), ori de câte ori vor voi.
Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care
se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și îi
va omorî (E de-a dreptul halucinant, fiindcă ,,fiara
ridicată din adânc” creată în laboratoarele bazelor
militare, chineze ori americane!! ─, adică temutul inamic
Covid 19, îi va ucide și pe cei doi prooroci, Moise și Ilie,
așa încât deducem că războiul nuclear va continua, în
ciuda riscului contaminării cu năpraznicul virus, acesta
fiind de-a dreptul imbatabil!.
Și, totuși, vom vedea, pe mai departe, că
,,leacul”/antidotul va veni ,,de sus”, de la Dumnezeu,
fiindcă se subînțelege, limpede, că virusul a fost creat de
extratereștrii și tot ei îl pot și anihila, n.n.).
Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății
celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă
,,Sodoma” și ,,Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor.
Și oamenii din orice norod, din orice seminție,
de orice limbă și de orice neam, vor sta trei zile și
jumătate și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să
fie puse în mormânt.
(Se subînțelege, cred, că virusul Covid 19 va duce
chiar la moartea proorocilor Moise și Ilie, dar oamenii nu
vor îngădui ca acești prooroci să fie înhumați, ci, mai
328
degrabă, incinerați; de asemenea, se observă că
,,Apocalipsa lui Ioan” ne atrage atenția că acest virus nu
va afecta populația întregii planete, n.n.).
Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor
veseli de ei; își vor trimite daruri unii altora, pentru că
acești doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului
(acuzându-i că nenorocirile provocate de Coronavirus și
de războiul nuclear se datorau mulțimii fărădelegilor la
care se dădeau și se dau oamenii zilelor noastre, care nici
măcar în fața semnelor clar divine nu vor să se îndrepte, să
se pocăiască, ducând o viață în curățenie, cu teamă de
Dumnezeu! Tocmai de aceea se bucurau, fiind convinși
că, oricât de aproape erau cei doi prooroci de Dumnezeu,
Acesta, iată, nu le fusese de niciun ajutor; deci, chipurile,
nici nu există! Exact același lucru îl spuneau și evreii,
văzându-l pe Iisus Hristos, zbătându-se în chinuri așa de
mari pe Sf. Cruce: ,,Acum să se vindece singur, dacă El
zice că e Fiul lui Dumnezeu!”
Și-atunci, te-ntrebi, firește: Cei 2000 de ani, scurși
de la răstignirea Mântuitorului, deși par a fi petrecuți doar
ieri, de ce, oare, nu i-au îndreptat deloc pe oamenii
planetei acesteia! Iar răspunsul ne vine tot din Biblie, unde
ni se spune, clar, că lui Dumnezeu i-a părut rău că l-a creat
imperfect pe om încă de la-nceputuri!
În fond, aceasta este firea umană și fi-va de-a
pururi, cât, pe pământ, lumea va dori să mai fie! n.n.).
Dar după trei zile și jumătate, duhul de viață de
la Dumnezeu a intrat în ei (exact în cazul răstignirii lui
Iisus Hristos, când draperia din fața Sfintei Sfinților s-a
spintecat în două, de sus până jos, și o lumină extrem de
puternică a luminat totul, o lumină orbitoare, care l-a făcut
329
pe un soldat roman, ce-l păzea, să zică înfiorat, ce mare
spaimă: ,,Într-adevăr, Acesta este Fiul lui Dumnezeu!”),
după care, întunericul a cuprins totul, deși era ceasul al
șaselea din zi ─, după care a urmat un mare cutremur de
pământ─, așa cum se va-ntâmpla și după învierea celor
doi mari prooroci, Moise și Ilie, n.n.) și s-a ridicat în
picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.
În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de
pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate.
Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta
de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă
Dumnezeului cerului.
(Este posibil ca, după această înspăimântătoare
întâmplare, toate neamurile să creadă doar în Dumnezeu și
astfel să se instaureze pe pământ singura religie adevărată:
creștinismul ortodox! n.n.).
A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia
nenorocire vine curând.
Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-
au auzit glasuri puternice, care ziceau: ,,Împărăția lumii a
trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului său.
Și El va împărăți în vecii vecilor!”
Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau
înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie (Să fie,
oare, 24 de civilizații astrale, aflate ,,în subordinea”
Puterii Unice, Divine/Dumnezeu! n.n.), s-au aruncat cu
fețele la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis:
,,Dumnezeule, Atotputernice, care ești, care erai și
care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai
început să împărățești.
330
Neamurile se mâniaseră (Deci, lumea se înrăise!
n.n.), dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe
cei morți, să răsplătești pe robii Tăi prooroci, pe sfinți și
pe cei ce se tem de numele Tău, mici și mari, să
prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”.
Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost
deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul
Său (E vorba de chivotul domnului, acea teribilă armă
celestă, folosită și-n vremea lui Moise și a lui Iosua și care
acum se află ,,la întuneric”/adică ascuns, în Templul lui
Solomon din Ierusalim, care, așa cum spuneam, va fi
reactivat ,,în vremea din urmă”, în curând, de Iisus
Hristos, care va coborî pe pământ. Cu alte cuvinte,
chivotul din cer și cel din Ierusalim sunt una și aceeași
teribilă armă, cu ajutorul căreia supraviețuitorii
Ierusalimului îi vor învinge pe musulmani! n.n.).
Și au fost fulgere, glasuri și tunete (Deci, s-a folosit
forța energiei, de natură necunoscută, a chivotului divin, n.n.)
și un cutremur de pământ și o grindină mare”.
(Apocalipsei lui Ioan, Cap. 11, 1-19)
Așadar, concluzionând, putem spune că:
─ Coronavirus/Covid 19 va dura până la luna
noiembrie a.c.;
─ Începând din noiembrie a.c., o armată aliată
musulmană (numărând 200 de milioane de soldați) va
ataca Izraelul (dar se pare că și o mare parte din Europa),
cucerindu-l (cu excepția Templului lui Solomon) și
stăpânindu-l timp de 3 ani și jumătate;
─ Moise și Ilie, prooroci, vor coborî pe pământ și
vor îndemna lumea să se pocăiască/să se îndrepte; vor face
331
ca în cei trei ani și jumătate să nu mai plouă deloc pe
pământ, în perioada cuprinsă între nov.2020 și mai 2023,
dar aceste lucruri îi vor determina pe oameni să-i urască și
chiar să-i ucidă, nu cu pietre ori arme, ci tot prin acel
Coronavirus;
─ Cei doi prooroci vor zăcea, morți, la locul în care
a fost răstignit Iisus Hristos, dar după 3 zile și jumătate
vor învia și vor fi ridicați la ceruri, înspăimântându-i pe
toți locuitorii planetei;
─ cei trei ani și jumătate de suferință (de ocupație
militară a poporului evreu) vor lua sfârșit odată cu
folosirea acelei teribile arme, Chivotul Domnului, care
dispune de o sursă de energie necunoscută nouă,
pământenilor!
Acea armă va fi folosită doar de Domnul nostru Iisus
Hristos, determinând, astfel, victoria creștinilor asupra
musulmanilor.
Dar pentru a arăta importanța Chivotului
Domnului, făcut de Moise, la ieșirea poporului israelit din
robia egipteană, trebuie să apelăm la informațiile ce ni le
oferă Biblia.
Astfel, aflăm că Împăratul Solomon (c. 973-933 î.Hr.,
autorul ,,Cântării Cântărilor” și al ,,Pildelor” din Vechiul
Testament) a dus Chivotul Domnului din Sion (unde tatăl
său, Împ. David îl ținea) la Ierusalim, unde înțeleptul
Solomon a ridicat Templul Domnului dar și Casa sa
Regală:
,,Preoții au dus Chivotul legământului Domnului la
locul lui, și locul prea sfânt al Casei, în Sfânta Sfintelor
(în care, 930 de ani mai târziu, avea să fie dusă și Sf.
332
Fecioară Maria, la vârsta de 3 ani, stând în Sf. Altar al
Templului până la vârsta de 15 ani, timp în care a fost
hrănită de îngerii Domnului, n.n.), sub aripile heruvimilor.
În chivot nu erau decât cele două table de piatră,
pe care le-a pus Moise în el, la Horeb, când a făcut
domnul legământ cu copiii lui Israel, la ieșirea din Țara
Egiptului”.
(Biblia ─ Împărații. Mutarea chivotului și castului,
Cap. 8, 6 și 9, p. 365)
Iată, în continuare, ce ne spune Biblia despe
Împăratul Iosia, care se trage din neamul lui David și al lui
Solomon și din care avea să se tragă, după mamă ─ după
mai bine de o mie de ani ─ Domnul nostru Iisus Hristos:
,,(Iosia, n.n.) a zis Leviților, care învățau pe tot
Israelul și care erau închinați (ca preoți, n.n.) Domnului:
,,Puneți chivotul sfânt în casa pe care a zidit-o Solomon,
fiul lui David, împăratul lui Israel. N-aveți să-l mai
purtați pe umeri. Slujiți acum Domnului, Dumnezeului
vostru și poporului său, Israel!”
(Biblia ─ Cronici. Răzbunarea Paștelor, Cap. 35, 3 p. 484)
Se știe că, în anul 587 î.Hr., Împăratul Babilonului,

Nebukadnețar/Nabucodonosor (605-562, î.Hr.), cucerind
Israelul, a ,,golit” Templul lui Solomon din Ierusalim,
luând tot, inclusiv cele ,,două sute de scuturi mari de aur
bătut și pentru fiecare din ele a întrebuințat șase sute de
sicli de aur bătut și alte trei sute de scuturi de aur bătut
(acestea fiind mai mici, n.n.) și pentru fiecare din ele a
întrebuințat trei sute de sicli de aur și împăratul le-a pus în
casa pădurii Libanului.
333
Împăratul a făcut un mare scaun de domnie din
fildeș și l-a acoperit cu aur curat.
Scaunul acesta de domnie avea șase trepte și un așternut
pentru picioare, de aur, care se ținea de scaunul de
domnie; de fiecare parte a scaunului erau rezemători;
lângă rezemători erau doi lei, și pe cele șase trepte, de o
parte și de alta, erau doisprezece lei. Așa ceva nu s-a făcut
pentru nicio împărăție.
Toate paharele împăratului Solomon erau de aur,
toate vasele din casa pădurii Libanului erau de aur curat.
Nu era nimic de argint; argintului nu i se dădea niciun preț
pe vremea lui Solomon.
Căci împăratul avea corăbii din Tarsis care
călătoreau cu slujitorii lui Hiram; și la fiecare trei ani
veneau corăbiile din Tarsis, aducând aur și argint, fildeș,
maimuțe și păuni.
Împăratul Solomon a întrecut pe toți împărații
pământului prin bogățiile și înțelepciunea lor.
Toți împărații pământului căutau să vadă pe
Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese
Dumnezeu în inima lui”.
(Biblia ─ Cronici. Avuția, înțelepciunea și mărirea lui
Solomon, Cap.9, al 15-23, p. 459)
Dar Nebukadnețar, regele Babilonului, n-avea să ia

din Ierusalim doar ce găsise în Templul lui Solomon
(lucrurile amintite mai sus, inclusiv ușile de aur masiv ─
una din uși am văzut-o eu însumi, în 1987, la Muzeul
Ermitaj din Sankt Petersburg; ni s-a spus că avea 2 tone;
era înaltă de peste 2 m., lată de aprox. 80 cm și groasă de
334
un lat de mână; impresionantă!), ci toată visteria
Israelului, pe care, mai târziu, Cirus cel Mare (559-530
î.Hr.), urmașul lui Nebukadnețar, după robia babiloniană
de 70 de ani a israeliților, avea să le înapoieze acestora (în
urma unui vis, în care Dumnezeu i-a poruncit ce trebuia să
facă) tot ce aparținuse israeliților:
,,Împăratul Cir (Cirus cel Mare, n.n.) a dat înapoi
uneltele de aur (scuturile, pocalele, vesela, scaunul de
domnie a lui Solomon etc., n.n.) pe care le luase
Nebukadnețar din Ierusalim și le pusese în casa
dumnezeului său.
Cir, împăratul Perșilor, le-a scos prin Mitredat,
vistiernicul, care le-a dat lui Șeșbatar (Zorobabel) [cel care
a rezidit Templul din Ierusalim al lui Solomon, n.n.],
voievodul lui Iuda.
Iată-le numărul: treizezi de lichene de aur, o mie de
lighene de argint, douăzeci și nouă de cuțite, treizeci de
potire de aur, patruzeci de potire de argint de mâna a doua
și o mie de alte unelte.
Toate lucrurile de aur și de argint erau în număr de
cinci mii patru sute.
Șeșbațar a adus tot din Babilon la Ierusalim,
împreună cu cei ce s-au întors din robie”.
(Biblia ─ Ezra. Porunca lui Cir ─ Întoarcerea din robie,
Cap.1, al 7-11, p. 487)
Observație: După cum bine se vede, nici vorbă de
Chivotul Domnului, semn foarte clar că acesta a fost
ascuns în Poarta Oilor (în partea de miazănoapte), pe care
evreii au zidit-o ceva mai înainte ca perșii să intre în
Ierusalim.
335
Deci, Chivotul Domnului încă se află ,,la
întuneric”/ascuns, acolo, unde zice Biblia, ,,îi place să
stea”, și va fi activat în momentul în care în Templu vor
coborî proorocii Moise și Ilie, ,,din gura cărora va ieși o
sabie de foc”. Astfel se explică de ce Templul nu va fi
cucerit; în rest, tot Ierusalimul!
Se vede, însă, că teribilul virus Covid 19 îi va ucide și pe
ei, acest virus fiind, într-adevăr, cel mai perfid și cel mai
puternic inamic, cu care va trebui să conviețuim!
În susținerea existenței Chivotului Domnului din
Ierusalim vine și proorocul Ezechiel (cel dus în robia
babiloniană de 70 de ani), care, aflându-se în Babilon, la
râul Chebar ─ unde locuiau robii evrei ─, iată ce ne spune:
,,În al șaselea an (în 581 î.Hr., n.n.), ziua a cincea a
lumii a șasea (pe 05 martie, n.n.), pe când ședeam în casă
și bătrânii lui Iuda ședeau înaintea mea, mâna Domnului
Dumnezeu a căzut peste mine.
M-am uitat și iată că era un chip care avea o
înfățișare de om (extraterestru, cred n.n.); de la coapse în jos
era foc și de la coapse în sus era ceva strălucitor ca niște
aramă lustruită (e vorba de costumul de astronaut, n.n.).
El a întins ceva ca o mână și m-a apucat de
zulufii capului. Duhul m-a răpit între pământ și cer și
m-a dus în vedenii dumnezeiești la Ierusalim (de la râul
Chebar din Irakul de azi până la Ierusalim sunt
aproximativ 2000 de km. Cu ce l-ar fi putut duce, în
vedenii dumnezeiești, pe o distanță așa de mare, în afară
de o navă cosmică din zilele noastre?! n.n.), la ușa porții
de la curtea din lăuntru, care caută spre miazănoapte,
unde era locul și idolul geloziei, care stârnea gelozia
336
Domnului (Deci, acolo, la ,,ușa porții”/,,Poarta Oilor”,
se află ,,idolul geloziei”, adică vestitul Chivot al
Domnului! Mai clar, nici că se poate!
Proorocul Ezechiel e ultimul care ne spune foarte
clar că acest ,,salvator al Israelului” se află încă în
Templul din Ierusalim! n.n.)”.
(Biblia ─ Ezechiel, Cap.8, al 1,2 și 3, p. 809)
Și tot din ,,Apocalipsa lui Ioan” aflăm că Domnul
nostru Iisus Hristos va fi Cel care va reactiva Chivotul
Domnului, ce va duce la victoria creștinilor asupra
musulmanilor.
De asemenea, mai deducem că Iisus Hristos va
coborî pe pământ pentru totdeauna și va trăi alături de
oameni, El rămânând adevărata și singura Biserică vie
a întregii suflări omenești.
Odată cu venirea Sa, lumea se va purifica și pacea
va domni pretutindeni, și pentru multă și neștiută vreme
(Se pare că e vorba de ,,pacea de o mie de ani”, după care
lumea iarăși va fi supusă fărădelegilor!).
În așteptarea vremurilor de au să vină, să ne rugăm
Domnului Dumnezeu să ne lumineze mintea și inima, spre
a putea trece cu bine peste clipa cea repede ce ni s-a dat
suflării noastre de viață!
Surpate, 06 aprilie 2020

George Voica
337
Caracteristicile ciclurilor seismice din Vrancea
(România)
Pentru a ,,radiografia” ciclicitatea seismelor din

zona Vrancei, trebuie să avem în vedere nu doar
cutremurele mari (de peste 7,1-7,5 sau chiar 8 grade pe
scara Richter), în număr de 29, petrecute în perioada
1038-1990, ci va trebui să mai adăugăm 4
presupuse/bănuite cutremure ( din anii 814, 869, 914 și
969) ce-au avut loc în perioada 814-1038, precum și încă
4 cutremure care iarăși presupunem că vor urma în anii:
2035, 2080, 2135, și 2204!
Explicațiile pentru cele 4 cutremure anterioare
anului 1038 și pentru celălalte 4, posterioare anului 1990,
le vom da cât de curând, pentru că, altminteri, nu veți avea
,,imaginea” completă a unui ciclu seismic ,,vrâncean”!
Așadar, pe parcursul ciclului seismic complet din
zona Vrancei (814-2204) s-au petrecut, și se vor petrece,
în total, 37 de cutremure de peste 7 grade, pe o perioadă
de 1390 de ani, cât am calculat că durează un asemenea
ciclu seismic vrâncean, care are o specificitate aparte față
de toate celelalte cutremure din lume!
Având în vedere că istoriografia seismică
românească ia ca an de referință anul 1038 (când a avut
loc, în 15 august, un cutremur cu magnitudinea de 7,3 pe
scara Righter), vom vedea, ceva mai târziu, că, de fapt,
acel cutremur a marcat încheierea unui ciclu seismic
vrâncean, deoarece avea să se petreacă la sfârșitul acelui
ciclu, după care urma ,,o pauză” de 69 de ani! Apoi, urma
338
să reînceapă un nou ciclu seismic-cel în care deja ne
aflăm!
Această caracteristică se pare că e speciică ciclului
seismic vrâncean, care se desfășoară, parcă, după un
anumit ,,scenariu în trepte”. Astfel TREAPTA nr. 1 (să o
numim așa, deși e impropriu) cuprinde 6 seisme de peste 7
grade (Obs: La toate ,,treptele” am avut în vedere doar
cutremurele de peste 7 grade), care se succed la o distanță
temporală, unul față de altul, destul de mare (între 19-44
de ani). Aapoi, o ,,tăcere” de 216 ani! Urmează o ,,pauză”
de 45 de ani!
A doua TREAPTĂ seismică e formată tot din 6
cutremre, dar diferența temporală dintre ele este relativ
mică (față de treapta anterioara): între 10 și 29 de ani!
(Obs: Și după această ,,treaptă” urmează iarăși o ,,pauză”
tot de 45 de ani!)
A treia TREAPTĂ e ,,formată” din 4 cutremure,
care se desășoară la o distanță temoprală mare-între 50 și
61 de ani, unul față de altul!
A patra TREAPTĂ e ,,formată” din 3 cutremure,
care se ,,derulează” la o distanță temoprală relativ mică
(față de ,,treptele” 1 și 3), mai precis, între 7 și 27 de ani!
Apoi urmează iarăși o ,,pauză”, dar mai lungă: de 55 de
ani!
A cincea TREAPTĂ e asemănătoare ,,treptei” 2
(în sensul că diferențele temporale sunt mici: între 1 și 37
de ani!), diferind, totuși, printr-un număr aproape dublu;
mai precis: 8 cutremure! (între anii 1893-1990)
Se pare că această ,,treaptă” ar fi ,,atipică”, în
sensul că nu respectă întru-totul ,,canoanele” ,,treptei” nr.
339
2 (adică, după 6 cutremure să fi urmat o ,,treaptă”
,,derulată” la mari distanțe temporale), fiind, în mod
ciudat, în continuă scădere!
Această scădere, însă, ar trebui să o raportăm la
acea ,,liniște”/ acalmie (care, în mod cert e cumulativă de
mari și surprinzătoare energii telurice, generate, evident,
de înclinarea axei de rotație a pământului și de schimbarea
polilor magnetici ai Planetei noastre, fenomen supus
legilor universale, aplicate inerent, întregului Univers, ci
nu doar Terrei), care, cu siguranță, se va manifesta, așa
cum am văzut, după 45 de ani (Deci1990+45=2035);
iarăși după 45 de ani (2035+45=2080), ori, după 55 de ani
(Deci 2080+55=2135!) sau după 69 de ani
(2135+69=2204)
În ceea ce mă privește, înclin să cred, mai degrabă,
că între anii 2035-2204 vor avea loc 4 cutremure de peste
7,5 grade pe scara Richter, care vor zgudui România!
Susțin acest lucru, deoarece nu putem uita că
atunci, în 29 aug. 1471, în vremea lui Ștefan cel Mare,
fuseseră ploi mari, vijelii și grindină, urmate de o secetă
accentuată, semne premergătoare marilor cutremure, iar
domnul Ștefan cel Mare, a aflat la masa de prânz, a simțit,
timp de 3 minute, acel mare cutremur ce-a zguduit toată
Țara Molovei, spărgând și zidurile de 3 m. grosime ale
Cetății Sucevei.
Evenimentul a fost consemnat de cronicarul
Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei:
,,De un cutremur:
340
Într-același an (1471 n.u.), august, 29, fu cutremur
mare de pământu peste toată țara, în vremea ce au șezutu
domnu, la prânzu.”
(Cronicari moldoveni. Columna., Editura Militară,
1987, București. Gr. Ureche, în Letopisețul Țării
Moldovei, de când s-au descălecat Țara și de cursul anilor
și de viața domnilor, care scrie de la Dragoș-Vodă până la
Aron-Vodă, p.23)
Iată acum ,,radiografia” seismică din România pe
parcursul a 950 de ani:
În 1038-cutremur de 7,3 grade pe scara Richter (se
pare că încheie un ciclu seismic ,,vrâncean”)
Obs: Urmează o ,,pauză” de 69 de ani, după care se
derulează treapta nr. 1 a noului ciclu seismic (în care deja
ne aflăm!)
I -1107-7,1 grade > 19 ani distanță între ele
-1126-7,1 grade > 44 ani distanță între ele
-1230-7,3 grade >34 ani distanță între ele
Deci, ,,cutremure rare”!
Obs: Urmează o ,,pauză” foarte lungă: de 216 ani!
1446, oct., 10, când are loc un cutremur puternic,
de până la 7,5 grade. Apoi, la 45 de ani (în 29 aug. 1471,
în vremea lui Ștefan cel Mare) după lunga tăcere de peste
două secole, începe a doua ,,treaptă” seismică cuprinzând
6 ,,cutremure dese”:
II -1516-7,5 grade > 29 ani distanță între ele
341
-1571-7,1 frade > 26 ani distanță între ele
Deci, ,,cutremure dese”!
Obs: Și după această treaptă urmează o ,,pauză” tot
de 45 de ani. Apoi începe ,,treapta” a treia; formată din 4
cutremure rare.
III -1620-7,5 grade > 59 ani distanță între ele
Deci, ,,cutremure rare”!
Urmează a patra ,,treaptă”, scurtă, de 3 ,,cutremure
dese”:
IV -1802-7,9/8, grade (la 12 ani după cel din 1790)
-1829-7,3 grade (la 29 de ani după cel din
1802)
-1838-7,5 grade (la 9 ani după cel din 1829)
Obs: După o ,,pauză” de 55 de ani, începe cea mai
lungă ,,treaptă” cu ,,cutremure dese”.
Treapta nr. cinci; cu cele 8 ,,cutremure dese”:
V -1893-7,1 grade > la 1 an distanță între ele
-1894-7,1 grade > 1 an distanță între ele
-1940-7,4 grade > 32 de ani distanță între ele
342
-1977-7,2 grade > 37 de ani distanță între ele
-1986-7,1 grade > 9 ani disanță între ele
Așadar, raportând această ,,treaptă” (cinci) la
,,treptele” II și IV (însumând 9 cutremure dese: 6+3=9),
am putea deduce că, peste 45 de ani, va urma, într-adevăr,
al nouălea cutremur de 7,5-8 grade!
Cum, spuneam, ultimul cutremur de 7 grade a fost
în 1990; adunând cu 45, iar cu 45, apoi, cu 55 și 69 de
ani, acea ,,pauză” deja cunoscută ar reieși că următoarele
cutremure mari s-ar putea să fie în anii 2035, 2080, 2135
și 2204, încheindu-se, astfel ciclul seismic ,,vrâncean”,
desășurat pe parcursul a 1390 de ani!
Ziceam, de asemenea, că încălzirea globală se
datorează nu neapărat intensificării procesului de
industrializare excesivă, ci mai degrabă atorită legilor
firești după care ,,funcționează” Universul, în sensul că
absolut nimic nu e static, ci într-o continuă mișcare și
transformare, iar aceste legi sunt perfect valabile și pentru
Planeta noastră. Nu doar Planeta noastră se rotește
(schimbându-și, desigur, atât axa de rotație, cât și polii
magnetici, la care se adaugă, firește, ,,balansul”materiei
incandescente, interioare, ducând la declanșarea
devastatoarelor seisme), ci, întregul Univers se rotește, așa
încât ,,cerul nou și pământul nou”- cele pe care le va face
Iisus Hristos, după cum ni se spune în ,,Apocalipsa după
Ioan”- au început să fie vizibile (prin manifestările
climatice premergătoare cutremurelor!) și de istoricii
antici greci, încă de acum 1800 și ceva de ani!
343
Amintim, în acest sens, pe cel care a descris cel mai
bine cutremurele, fără să reușească a le identifica ,,sursa”,
modul de formare!
Iată ce spunea Pausanios (sec. II d.Hr., istoric și
geograf grec, autorul ,,Descrierii Eladei” în 10 cărți), cel
care ne-a vorbit și despre dispariția insulei ioniene Helike
(din apropierea țărmurilor vestice ale Asiei Mici), care a
fost acoperită de apele mării, în sec. IV î.Hr. (după cum
spunea și Polybios în ,,Istoriile” sale, 2, 41, 7, dar și
Strabon, în ,,Geografia”, 8, 385), în vremea unui mare
cutremur petrecut în toiul nopții):
,,Cât privește restul, și anume cutremurele care se
deosebesc prin intensitate sau prin întinderea mare pe care
se propagă, divinitatea, de obicei, le vestește dinainte prin
semne, care, în general, sunt aceleași: sau se produc
furtuni continue sau secete, înaintea cutremurelor, pe
durata unui timp mai îndelungat, iar aerul devine mai
arzător în comparație cu anotimpul; vara, discul soarelui
se arată într-o nebulozitate care face ca soarele să apară
într-o culoare neobișnuită bătând fie spre roșu, fie tinzând
ușor să se întunece. Adesea izoarele apelor seacă, ridicând
copacii ca într-un vârtej; alteori fulgeră și se produc flăcări
mari sau stelele capătă un aspect necunoscut mai înainte
(schimbându-și poziția pe cer, n.n.), spre marea mirare a
celor ce le privesc.
Și în adâncul pământului se produce un zgomot
puternic, stârnit de vânturi. Divinitatea, în timpul
cutremurelor violente, se arată dornică să povestească
multe altele. Cutremurul în sine nu se face simțit
totdeauna în același fel.Cei care au cercetat pentru întâia
dată enomenul și cei care au învățat mai târziu de la
344
aceștia au putut să distingă următoarele categorii de
cutremure: cutremur blând-în cazul când vorbim de o
asemenea nenorocire poate fi vorba de blândețe- este acel
cutremur care, după prima zguduire pe care a produs-o,
imprimă clădirilor o înclinare spre pământ, urmată de o a
doua zguduire, în sens opus, care înalță tot ce s-a înclinat
spre pământ.Cu prilegiul unui asemenea cutremur, se
întâmplă destul de des să vezi coloane aproape prăbușite
înălțându-se la loc, elemente din zidurile care se
desfăcuseră să se unească din nou, așa cum au fost la
început și scândurile care la prima zguduire se dislocaseră,
să revină la locul lor. Poți vedea, de asemenea, părți
desprinse din conducte sau din alte lucrări în care se
infiltrase apa, legându-se prin ele însele, mai bine decât le-
ar fi unit tehnicieni specialiști.Cutremurul din categoria a
doua distruge orice lucru supus pieirii. Orice lucru supus
presiunii acestuia se prăbușește aidoma zidurilor izbite de
mașini de asediu. Dar cel mai distrugător cutremur se
poate asemui cu respirația care se produce la omul care are
febră continuă atunci când respirația este mai deasă, iar
aerul expirat este împins brusc în sus.Impulsul violent
devine sensibil și în alte părți ale trupului, dar în special la
încheietura fiecărei mâini.Tot astfel și impulsul
cutremurului se furișează parcă sub clădiri și le saltă în sus
temeliile, aidoma cârtițelor care scot mușuroaie din
adâncul pământului.
Sunt singurele cutremure care nu lasă pe pământ
nicio urmă de așezare omenească.
Se spune că (insula, n.n.) Helike a fost distrusă din
temelii de un astfel de cutremur care împinge din adânc
spre suprafață. La această nenorocire, după câte se spune,
345
s-a adăugat o alta; care s-a produs chiar în vreme de iarnă:
marea a inundat o bună parte a uscatului din jurul Helikei,
a acoperit întreaga Helike de jur-împrejur și apa s-a ridicat
sus de tot; nu s-au mai zârit decât vârfurile copacilor din
păduricea lui Poseidon. Cum zeul a zguduit brusc
pământul și cum concomitent cu cutremurul a năvălit și
marea, valurile au atras spre adâncuri orașul Helike cu toți
cei ce îl locuiau. Un fenomen asemănător a făcut să
dispară orașul Sipylos într-o văgăună. Din crăpătura
formată în munte, a țâșnit apa și crăpătura s-a transformat
într-un lac numit Saloe. Ruinele orașului se mai vedeau în
lac, până când le-a acoperit șuvoiul torentului. Se zăresc și
ruinele Helike, dar nu mai seamănă acum cu ruinele unui
oraș, căci apa sărată a mării le-a modificat înfățișarea.”
(Pausanias- Călătorie în Grecia, vol. II, Editura
Ștințifică și Enciclopedică, București, 1982, Cartea a VII a
Ahaica, Cap. 24,6 p.p 64-66)
Evident că lungul citat din Pausanias se referă la
cutremurele din Grecia maritimă, dar și cea continentală,
care au o specificitate aparte față de cutremurele din zona
Vrancei, acestea, după cum se știe, fiind unice în Europa
prin ,,teribilismul” lor. Și, totuși, există unele asemănări
între zona Vrancei și spațiul grecesc, mai ales al Mării
Egee, în sensul că atât unele, cât și altele sunt precedate de
,,un zgomot (un vuiet, n.n.) puternic” , dar care nu e
,,stârinit de vânturi (cum spune Pausanias), ci, mai
degrabă, acel zgomot /vuiet puternic declanșează vânturi
ca din senin! E vorba de refularea presiunii interioare a
nucleului Pământului!
De asemenea, atât cutremurele din Grecia, cât și
cele din România sunt precedate, de regulă, de ,,furtuni
346
contunui sau secete, pe durata unui timp mai înelungat,
iar aerul devine mai arzător în comparație anotimpul”;
uneori, vara, soarele începe să bată spre roșu, tinzând ușor
să se întunece”; ,,vânturile puternice ridicând copacii ca
într-un vârtej”, lucruri ce s-au întâmplat și-n vara acestui
an, 2019, care au ,,anunțat”, într-un fel, cutremurul din
Creta, din iulie, a.c.
Fenomenele enunțate s-au petrecut, aproape
identic, și la noi: ploi torențiale, furtuni, grindină
neobișnuit de mare, înroșirea soarelui etc., dar, cu toate
acestea, nu s-a produs niciun cutremur major.
Apoi, se știe că, la noi (comparativ cu Grecia
maritimă), cutremurele din Vrancea nu „se dezvoltă„ pe
verticală: o forță uriașă împinge, de jos în sus (ca pe un
mușuroi de cârtiță) terenuri și clădiri, după care, „dându-le
drumul”, acestea se prăbușesc, nemailăsând nimic în urma
lor!
La noi, cutremurele din Vrancea (iar lucrul acesta
s-a văzut și s-aconsemnat încă din 1471, 29 aug., din
vremea lui Ștefan cel Mare, dar mai ales, în 4 martie 1977,
cutremur ,,trăit” de mine însumi!) nu se dezvoltă pe
verticală, ci prin ,,pendulare”, stânga-dreapta-pe direcția
sud-nord, încât nu există riscul prăbușirii ,,mușuroiului de
cârtiță”, ci al ,,frângerii” clădirilor înalte: turle de biserici,
de mânăstiri; blocurile-turn, iar ruperea ori răsturnările din
rădăcini ale înalților copaci constituie,cred ,cel mai bun
exemplu.
Revenind la ciclicitatea cutremurelor din România,
am observat că acestea fac parte dintr-un așa-zis ,,scenariu
seismic”, generat de legile fizicii universale, conform
cărora, spuneam, nu doar Pământul se rotește în jurul axei
347
sale și-n jurul Soarelui, ci-ntregul Univers e ,,supus”
aceleiași sorți, așa încât schimbarea axei de rotație a
pământului și a polilor săi magnetici fiind inevitabile ,
evident că acea contrabalansare a materiei incandescente,
a nucleului lichid al Pământului; să ducă la rupturi de folii
(mai mari ori mi mici), care declanșează cutremurele!
Cum ,,radiografia seismică” am început s-o facem
începând cu anul 1038, aug., 15, iar între acest an și
următorul cutremur, cel din 1 febr. 1107, e o diferență
temporală de 69 de ani, am ajuns la concluzia că acest
,,scenariu seismic”, în ,,trepte”, se va continua astfel:
-a) în 2035 (pornind de la ultimul cutremur mare,
din 1990, la care adăugăm o ,,pauză” de 45 de ani-amintită
ddeja!);
-b) în 2080 (2035+45 -,,pauza” a doua, amintită și
ea);
-c) în 135 (2080+44 -,,pauză” amintită);
-d) în 2240 (2135+69 -,,pauză” amintită)
Astfel, ,,răsturnând” timpul ( cu pornire de la anul
1107, pentru a vedea când a început marele ciclu seismic,
în care deja ne aflăm), scădem din 1107 pauzele: 69,55,45
și iar 45 (adică diferențele temporale) și aflăm că actualul
,,scenariu seismic” a început în anul 814 și se va încheia,
ziceam, în anul 2204.
Scăzând din 2204 (anul încheierii
,,scenariului/ciclului seismic”) numărul 814 (anul
începerii acestui ,,scenariu” în care ne aflăm), obținem
cifra 1390.
Așadar, un ciclu seismic major (de peste 7 grade pe
scara Richter, specific zonei Vrancei, din România) se
348
,,dezvoltă”, în ,,trepte” (fără a mai socoti cutremurele sub
7 grade pe scara Richter), pe parcursul a 1390 de ani!
Cum din anul 814 până în 1990 (timp de 1176 de
ani) doar un singur cutremur din Vrancea a fost mai mare
de 8 grade (cel din 26 oct. 1802+1390 – un ciclu seismic
catastrofic!!), ar trebui ca un asemenea cutremur să mai
aibă loc doar în anul 3192 când (extrem de interesant!) s-
ar încheia tot cam pe atunci (cu aproximație, între 3200-
3800!) și cel de-al doilea ciclu solar mayaș (două cicluri
solare mayașe însumează aproximativ 10.000 de ani, adică
exact cât durează formarea și apoi dispariția unei
civilizații umane!
Cum Potopul a fost în urmă cu 8200 de ani (datoart
dezghețării calotelor glaciare), e de presupus că în jurul
anului 3800 civilizația actuală să dispară de pe acest
pământ, așa încât în perioada respectivă (conform teoriei
astronomilor mayași) Pământul va trece printr-un foarte
puternic fascicul de lumină solară, care-l va pârljoli în
întregime. Acest fenomen se petrece o dată la 5.000 de
ani! Dar cum nu s-a întamplat lucrul acesta, credem că e
vorba de două cicluri solare mayașe, însemnând, spuneam,
10.000 de ani!
Fenomenul respectiv (denumit dde iranieni ,,valul
de plumb topit”) este consemnat foarte bine de teologia
zoroastriană (religia tradițională iraniană, de influență
sumeriană):
,,Căci după teologia zproastriană, chinurile iadului
nu vor dura veșnic, ci va veni învierea morților, când se
vor împlinii nouă mii de ani de la creația efectuată de
Angra-Mainyu (,,spiritul rău”, în grecește, Ahriman, n.n.).
Atunci va apărea Saosyant, care va prezida la învingerea
349
generală a morților și la prdecata generală. Un imens val
de plumb topit va trece apoi peste toată natura (peste tot
Pământul, n.n.).”
(Prof. univ. Dr. Emilian Vasilescu- Istoria
Religiilor, ediția a III a, Editura Didactică și Pedagocică
R.A., București, 1998, Religia Iranului antic, 8. Cultul
morților, p.186)
Deci, 9000 de ani de la creația efectuată de Angra-
Mainyu, la care se adaugă și ,,iarna nucleară” (glaciară, de
fapt) de 1000 de ani (numită în ,,Apocalipsa după Ioan”, și
,,pacea de 1000 de ani”) constituie, desigur, două cicluri
solare mayașe, pe parcursul cărora se naște și piere apoi o
civilizație planetară, după care iarăși urmează o perioadă
glaciară/ ,,iarnă nucleară” , din care se va naște o altă
civilizație umană, care, cu siguranță, va fi din nou adusă
de pe o altă planetă locuită, din Univers!
E de presupus ca noi, acum, ne-am afla cam la
jumătatea celui de-al doilea ciclu solar mayaș, care se va
încheia peste aproximativ 1800 de ani!
Revenind la ciclul seismic ,,vrâncean” și la anul
814, al începerii ciclului seismic în care ne aflăm, am
constatat că până în anul 1990 (timp de 1176 de ani!) doar
un singur cutremur din Vrancea a fost mai mare e 8 garde
pe scara Richter (cel din 26 oct., 1802; catastrofic!), așa
încât ar trebui ca un asemenea cutremur să mai aibă loc
doar prin anul 3192, când probabil ar începe acea-zisă
,,iaruă nucleară”/ o nouă eră glaciară!
Până atunci, însă, spuneam că un cutremur
catastrofal (de 7,1-7,5 grade pe scara Richter) s-ar putea ă
aibă loc mai aproape de noi: în 2035, afectând nu doar
350
Moldova și Basarabia, fosta Țară Românească, Bulgaria și
Grecia, dar va fi simțit până la Moskova și Sankt
Petersburg, fiind afectate, în primul rând, clădirile de
birouri, blocurile-turn, hotelurile gigant, catedralele,
turlele de biserici și de mânăstiri, mai tot ce s-a construit,
repede și prost, după Revoluția din Decembrie 1989,
deoarece cauza e aceași pe care am văzut-o în zilele
noastre în Turcia: slaba rezistență a cimentului și a acelor
BCA-uri (fabricate din piatră de calcar), precum și
,,osatura metalică” de aluminiu, în asociere cu sticla!
Pierderile umane, în Capitală, vor fi de două-trei ori
mai mari decât cele din 4 martie 1977, deoarece
Bucureștiul și-a dublat numărul locuitorilor.
La acest ,,dezavantaj” mai trebuie adăugată și lipsa
consolidării riguroase a clăidirilor avariate în urmă cu 42
de ani!
Nu e ceva exclus, însă, ca atunci , în 2035,
cutremurul de peste 7,5 grade pe scara Richter, să se
petreacă în jurul datei de 29 august, așa cum s-a întâmplat
în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, în 1471, când –au
spart zidurile Cetății Suceava, groase de peste 3 m.. ziduri
de piatră, legate cu scoabe de fier și cu var stins pe loc,
devenind, astfel (prin combinație cu argila) cel mai
puternic beton, care rezistă și astăzi!
Dar, oare, clădirile făcute în ultimele trei decenii,
din materiale precare, din punct de vedere al rezistenței,
vor mai putea face față unui seism de 7,5-8 grade pe scara
Richter?!
Greu de crezut!
351
Se știe că un ciclu solar mayaș ,,se desfășoară” pe
perioada a aproximativ 5.000 de ani! De alminteri,
majoritatea oamenilor de ștință susțin că dezvoltarea unei
civilizații umane se ,,derulează” pe parcursul a 10.000 de
ani (adică e vorba de durata a două cicluri solare
mayașe!), după care acea civilizația dispare, lăsându-i
locul alteia, dar cum se-ntâmplă acest lucru, nimeni nu ne-
a spus până acum!
Pornind de la această dilemă, la care se mai adaugă,
firește, lipsa totală de informație referitoare la când începe
un ciclu solar mayaș, mi s-a părut extrem de interesantă o
,,relatare” din Biblie, din vremea proorocului Iosua,
urmașul proorocului Moise, după exodul israeliților din
Egipt, în urma robiei egiptene de 430 de ani. Experții în
teologie susțin că acest lucru s-ar fi petrecut în jurul anului
1200 î.Hr., deși, după calculele mele, cred că e vorba de
anul 1449 î.Hr.
În sfârșit, iată relatarea:
„Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat
Domnul pe Amoriți în mâinile copiilor lui Israel, și a zis în
fața lui Israel: „Oprește-te, soare, deasupra Gabaonului, și
tu, lună, asupra văii Aialonului!” Și soarele s-a oprit, și
luna și-a întrerupt mersul, până ce poporul și-a răzbunat pe
vrăjmașii lui.Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea
Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului, și nu s-a
grăbit să apună aproape o zi întreagă. N-a mai fost în nicio
zi ca aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om;
căci Domnul lupta pentru Israel.”
(Biblia-Soarele și luna se opresc-Iosua, Cap. 10,
al.12 și 13, p.243)
352
Se știe, desigur, că Potopul biblic a avut loc în jurul
anului 6300-6200 î.Hr. Pornind de la anul 6200, scădem
un ciclu solar major și aflăm anul 1200-1500, adică „anul
proorocului Iosua”, când s-au petrecut faptele relatate mai
sus. Deci, din anul 1200 î.Hr. a început al doilea ciclu
solar mayaș (în care ne aflăm), care va dura iarăși 5000 de
ani, adică până în anul 3800!
Știu, de asemenea, că pe parcursul a două cicluri
solare mayașe, de 10000 de ani( cât durează creșterea și
dezvoltarea unei civilizații umane), au loc 7 cicluri
seismice „vrâncene”.Astfel, încheierea celui de-al doilea
ciclu solar mayaș, în anul 3800, ne determină să „ne
poziționăm” în prezent, după cum urmează: din 3800
scădem 1390 (câți ani durează un ciclu seismic
„vrâncean”, în care deja ne aflăm!) și rezultă anul 2410.
Din acesta scădem un alt ciclu seismic (2410-1390) și
rezultă cifra de 1020, adică exact acean„mie de ani de
pace” de la sfârșitul celui de-al doilea ciclu solar mayaș; e
vorba de acea așa-zisă „iarnă nucleară”, care nu poate fi
altceva decât o nouă perioadă de o mie de ani a unei noi
ere glaciare!
Deci, între anii 3800-4800 (circa 5000 d.Hr.) va fi
acea „iarnă nucleară”, după care iarăși vor urma două
cicluri solare mayașe, până în anul 14800-15000 d.Hr.
(între anii 5000-15000 d.Hr.), când pe Pământ va apărea o
altă generație umană ce va avea „parte” tot de circa 7
cicluri seismice „vrâncene”, după care totul se va relua, la
INFINIT, conform aceluiași scenariu promovat de legile
ce guvernează întregul Univers!
Iată, așadar, VEȘNICIA rotirii timpului universal!
353
Să fii știut, oare, toate aceste taine (și multe altele,
chiar) Zamolxe, cel care studiase în Egipt cuproorocii
Isaia și Eremia, cei care stăpâneau adâncile învâțături ale
haldeilor din sudul Mesopotamiei, din Sumer?!
Eu cred că da! Și-atunci, deși au trecutt mai bine de
2500 de ani de când haldeii, indienii, mayașii, egiptenii și
Zamolxe știau toate acestea, noi ce-am făcut, până în
prezent, atâta amar de ani?! Doar războaie și patimi
deșarte?!
O, neputincioasă și dulce lene! Când dragă-ți va fi
aplecarea spre cele înalte, spre înțelepciune?!
Să invocăm, așadar, Divinitatea, spre a-și domoli
mânia asupra fărădelegilor noastre, căci pe toate le vom
plăti cu vârf și-ndesat!
Surpate, 01 aug. 2019

George Voica
354
Fiii Soarelui, fiii oamenilor și forțele întunericului
Moto: „Iată, Eu vin în curând; și răsplataMea este cu

Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”
(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 22,12)
Cred că nu există în cultura umanității o carte mai

grea și mai adâncă în înțelepciune și-n simbolistică, așa
cum este Biblia, ea fiind singura, de altminteri, care a
surprins nu doar „izvorul edenic” din care a curs viața pe
pământ, dar, mai ales, permanenta legătură dintre noi și
astral.
Evident că mă refer la entitățile cerești, la „fiii Soarelui”,
cu care, după potop, frumoasele fete ale pământenilor s-au
însoțit:
„Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor
(urmașe ale lui Adam și ale Evei, dar și fratele lui Abel, pe
care Cain l-a ucis, n.n.) erau frumoase și din toate și-au
luat de neveste pe acelea pe care le-au ales. Uriașii erau
pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au
împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au
355
născut ele copii, aceștia erau vitejii (gen Goliat, n.n.) care
au fost în vechime, oameni cu nume”.
(Biblia ─ Facerea, Cap. 6, 2, 4)
Scheletele unor asemenea uriași au fost descoperite

atât într-o galerie dintr-o mină de aur din Munții Apuseni
(acest schelet fiind luat de sovietici și dus în Rusia), cât și
în Țara Loviștei, în comuna Racovița, satul Copăceni,
după cum am aflat chiar de la descoperitorul acelor
oseminte, Dl. Dinu Vieru, care a găsit cele două schelete,
săpând un beci sub casă:
„Femurul avea peste 90 cm. ,iar zgârva era cât
gura sacului mare, de cânepă; oasele, toate, le-a pus
mama în doi saci,iar preotul le-a slobozit de păcate,le-a
stropit cu vin, le-a închinat și le-a îngropat creștinește
într-o margine a cimitirilui nostru din Copăceni, unde se
află și azi!”.
Dacă femurul reprezintă mai bine de 1/3 din corp,
înseamnă că scheletul „uriașilor” avea, aproximativ, 3
metri!
Așadar, mai înainte ca Dumnezeu să-i creeze pe
Adam și pe Eva, pe pământ existau oameni foarte înalți,
așa încât se pare că Dumnezeu a dosit cu orice preț ca acea
rasă de uriași să dispară, locul lor fiind luat de o rasă nouă,
pe care El urma să o creeze, prin facerea lui Adam.
Că pe pământ nu erau doar Adam, Eva și Cain (fiul
lor, care își ucisese fratele, Abel), ci și alți oameni (uriași,
desigur), aflăm tot din Biblie, care iată ce ne spune:
„Apoi, Cain a ieșit din fața Domnului (din
Rai/Eden, care, era, se pare chiar pe locul Mării Egee,
356
Mării Carpathice și Mării Libiei, din E. Mării Mediterane
de azi ─, în zona litoralului bulgăresc găsindu-se, cu
câteva decenii în urmă, mai multe piese perfect
geometrice, de aur curat, ceea ce denotă că aici fusese,
înainte de Adam și de potop, o supercivilizație, dar tot din
„zona Raiului” ─ care era o adevărată grădină ─ „ieșea
un râu și uda grădina”, iar din acel râu, apele sale se
împărțeau în „patru brațe”. „Numele celui dintâi era
Pison [posibil, Dunărea, și veți vedea de ce, n.n.]; el
înconjoară toată țara Havila [viitoarea Dacie? n.n.], unde
se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun [Obiecte
de aur, dacice, s-au găsit la Byblos, în Fenicia, dar și-n
Egipt, n.n.]; acolo se găsește și bedelion și piatra de onix
[ piatră semiprețioasă, folosită la ornamente, n.n.].
Numele râului al doilea este Ghihon; el
înconjoară toată țara Cuș [ Etiopia; cred că e vorba de
fluviul Nil, n.n.]. Numele celui de-al treilea este Hidechel
[ Tigru, n.n.]; el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea
râu este Eufratul.
„Domnul l-a luat pe om și l-a așezat în grădina
Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea, Cap.
2, 15) [ Aceasta presupune că civilizația țării Havila a fost
spulberată odată cu uciderea locuitorilor ei, iar lucrul
acesta avea să ducă la dispariția până și a amintirii acelei
țări aparținând uriașilor, încât pentru aceasta a fost
„nevoie” de potop! n.n.], iar Cain, fiind alungat din Rai,
a locuit în țara Nod, la răsărit de Eden (adică înspre
nordul Iranului de azi, n.n.).
Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas
însărcinată și a născut pe Enoh. El a început apoi să
357
zidească o cetate și a pus acestei cetăți numele fiului său
Enoh”.
(Facerea. Cain și urmașii lui, Cap. 4, 16 și 17)
Iată, așadar, că pe pământ nu erau doar Adam, Eva

și Cain, ci mai fuseseră și cei din zona Mării Negre de azi,
care, surprinzător, dispăruseră (fiindcă aici, se pare, era
adevăratul Rai de pe pământ!, dar mai erau și cei din „țara
Nod”, adică din India─Iran, așa încât, pornind chiar de la
primele izvoare ale arborelui genealogic al lui Adam și al
Evei și făcând o medie a vârstei, pe linie bărbătească, de la
Adam până la Noe, vom constata că Edenul a fost acoperit
de noianul de ape al potopului biblic la 2661 de ani de la
crearea primului om: ADAM (adică „suflet viu” sau
„făptură omenească”, după cum vom vedea că apare
destul de des la prooroci, dar și-n „Apocalipsa lui Ioan”,
Cap. 14, 3; Cap. 15, 7: Cap. 19, 4).
Vom vedea că de la primul om creat de Dumnezeu,
până la Noe, sunt zece generații.
Le reproducem, primul număr indicând vârsta la care a
procreat, iar al doilea număr, anii ce i-a mai trăit după
nașterea fiilor lor, aflând, astfel, și vârsta la care au murit:
1. Adam: 130 + 800 = 930

2. Set: 105 + 807 = 912 Media vârstei
3. Enos: 90 + 815 = 905 pe trei generații = 915 ani
4. Cainan: 70 + 840 = 910

5. Mahaleel: 65 + 830 = 895 Media vârstei pentru alte trei
358
6. Iared: 162 + 800 = 962 generații = 920 ani
7. Enoh: 65 + 300 = 365

8. Metusala: 187 + 782 = 969 Media vârstei pentru cele
9. Lameh: 182 + 595 = 777 patru generații = 815 ani
10. Noe: 500 + ?! + 350 + 950
Observație: Dacă la vârsta de 500 de ani Noe i-a

făcut/procreat pe Sem, Ham și Iafet, după care a mai trăit
350 de ani, ar însemna că ar fi trebuit să moară nu la 950
de ani (cum scrie foarte clar în Biblie!), ci la 850 de ani!
De ce, oare, Biblia, nu ne spune absolut nimic
despre acea lipsă de 100 de ani?!
Nu cumva în acest timp, de 100 de ani, „Noe umbla cu
Dumnezeu” (Facerea, Cap. 6, 9), și asta, înainte de
potopul biblic?
Dar nu mai înainte de el, Enoh (fiul lui Iared), „trei sute
de ani a umblat cu Dumnezeu” (Facerea, Cap. 5, 22-24),
el, care venise pe lume, având pielea așa de albă și de
fragedă, ochii de un albastru ireal, încât nu puteai să-i
privești, stârnind nu doar curiozitatea tatălui său asupra
„originii”, dar acesta punând la îndoială și necredința
soției, care i-a jurat lui Iread, zicându-i: „Jur că nu m-am
împreunat decât cu tine, ci nu cu vreun fiu al Soarelui!”.
Acest jurământ a fost confirmat și de Mahaleel
(tatăl lui Iared și bunicul lui Enoh), care a zis, smerit:
„Aceasta este o altă lucrare a lui Dumnezeu!...”
Deci, mai știa și de alte „lucrări” ale lui
Dumnezeu!
359
Dacă la anul 5800 (î. Hr., desigur, când se crede că
ar fi fost potopul biblic) adăugăm anul 2021 (în care ne
aflăm), obținem cifra 7821.
Cum o civilizație umană e „cotată” la 10.000 de ani
(aproximativ două cicluri cosmice mayașe), înseamnă că
această civilizație pe care o traversăm, se va-ncheia în
anul 2.179, adică peste 159 de ani?!
În sfârșit, să revenim la Enoh, cel ce semăna cu
unul din „fiii Soarelui”! Acesta nu e singurul „caz”
prezentat în Biblie, ci-l întâlnim și la profeții Ezechiel și
Daniel, dar și-n „Apocalipsa lui Ioan”, unde aceste
entități astrale sunt denumite „făpturi vii”!
De exemplu, la proorocul Daniel (cel ce a fost dus
în robia babiloniană, în 587 î.Hr., de Nebukadnețar ─
împăratul Babilonului ─, împreună cu proorocul Ezechiel,
la râul Chebar, din sudul Mesopotamiei) a fost luat de
Nebukadnețar, la Curte, cu încă trei tineri iudei, inteligenți
și plini de înțelepciune, spre a învăța limba caldeeană și
pentru a deveni, astfel, „secretari” ai împăratului!
Dintre cei patru tineri iudei, cel mai priceput în
tălmăcirea viselor, decât toți ceilalți slujitori și ghicitori ai
împăratului Nebukadnețar, s-a dovedit a fi Daniel.
Într-una din zile, Nebukadnețar i-a aruncat, legați,
într-un cuptor de fier (sub care, apoi, a făcut un foc mare)
pe cei trei iudei, „tovarășii” lui Daniel, care nu se
închinaseră chipului de aur „ridicat în valea Dura, în
ținutul Babilonului”.
Slujitorii, însă, i-au spus împăratului că în cuptorul
încins erau nu trei, ci patru oameni:
360
„Atunci împăratul Nebukadnețar s-a înspăimântat
și s-a sculat repede.
A luat cuvântul și a zis sfetnicilor lui: „ N-am aruncat noi
în mijlocul focului trei oameni legați?” Ei au răspuns
împăratului: „Negreșit, împărate!”.
El a luat iarăși cuvântul și a zis sfetnicilor lui:
„Ei, bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în
mijlocul focului, și nevătămați, și clipul celui de-al
patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei” (Biblia ─
Danil, Cap. 3,24 și 25)
Și-atunci, te-ntrebi, firește: De unde știau părinții și
bunicul lui Enoh, ori împăratul Nebukadnețar de cum erau
„fiii de dumnezei”/„fiii lui Dumnezeu”, dacă n-ar mai fi
văzut până atunci asemenea „făpturi” ?!
Dar aceste „făpturi” le întâlnim și la prooocul Isaia
(cel care a fugit în Egipt, mai înainte ca Ierusalimul să fie
cucerit de Nebukadnețar), dar și la proorocul Ezechiel (cel
care a fost dus în robia babiloniană, împeună cu 3023 de
iudei, pe care Nebukadnețar i-a colonizat pe râul Chebar,
din sudul Mesopotamiei), cât și-n „Apocalipsa lui Ioan”.
Dacă Ezechiel (și, după Iisus Hristos, Apostolul
Pavel, cel care a fost dus „în vedenii dumnezeiești până la
al teilea cer”!), iar mai înainte de el, Enoh și Noe
cutreieraseră văzduhurile Dumnezeului celui viu, același
lucru deducem că i se întâmplase și proorocului Isaia,
care, cu peste 2000 de ani înaintea lui Nicolaus Copernic,
știa că pământul era rotund ca un cerc și, evident, se rotea
în jurul axei sale, dar și-n jurul Soarelui, căci, de n-ar fi
„călătorit” și el în „vedenii dumnezeiești”, e logic că n-ar
fi spus, pentru prima dată în istoria umanității:
361
„Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de
la început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea
pământului?
El (Dumnezeu, n.n.) șade deasupra cercului
pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea
Lui.
El întinde cerurile ca o mahramă subțire și le lățește ca
un cort, ca să locuiască în el” (Isaia, Cap. 40, 21 și 22),
căci „Dumnezeu este viu” (Isaia, Cap. 37, 4):
„Poate că Domnul Dumnezeul tău a auzit cuvintele
lui Rabșache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei,
stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu și
poate că Domnul Dumnezeu îl va pedepsi pentru cuvintele
pe care le-a auzit”.
sau:
„Căci așa vorbește Domnul Făcătorul cerurilor,
singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut
și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit
ca să fie locuit!
Eu sunt Domnul și nu este altul!”
(Isaia, Cap. 45, 18)
Și-atunci, cine a făcut pustiurile Gobi (din
Mongolia), Karakum (din Turkmenia), Kalahari (din sudul
Africii), Sahara (din nordul Africii), Mojave (din SUA) ori
Gibson (din Australia), situate între paralelele 200 ─ 400,
adică unde au fost cele mai plăcute condiții climatice, cu
adevărat optime pentru înflorirea civilizațiilor umane din
acest areal?!
De ce acestea, toate, au dispărut „într-o clipită”,
asemeni Sodomei și Gomorei (dar și altor cinci cetăți mai
362
mici), în locul lor rămânând Marea Moartă, marea
gelatinoasă, de sare (unde nu crește nimic, nimic!), adică
exact așa cum vor rămâne (după cum bine veți vedea în
„Apocalipsa lui Ioan”), anumite zone (mai ales în Egipt,
la vărsarea Nilului în Mediterana) ce vor fi distruse de
efectul bombelor nucleare, acestea fiind prevăzute nu doar
de proorocii Isaia, Ezechiel și Ieremia (chiar și de Daniel,
cu referire strictă doar la Israel și la Ierusalim, firește), cât
și de „Apocalipsă”.
Interesantă, însă, chiar extrem de interesantă, e
ideea decontaminării efectelor bombelor atomice,
surprinsă de Isaia, Ezechiel și „Apocalipsă”.
Că deșerturile existente astăzi pe pământ nu sunt
create de Bunul Dumnezeu, ci de oameni, nu mai încape
îndoială!
Să nu uităm că-n „Ramayana” se luptă două
entități astrale: prințul Rama (din „dinastia solară”) și
demonul Ravana ─ simbolul Diavolului/Satanei; simbolul
răului universal, așa încât avem ferma convingere că
aceste două civilizații astrale există și astăzi, iar lupta
dintre ele (pentru supremația asupra Pământului) s-a dus și
se va duce iarăși (ne spune chiar „Apocalipsa”), mai întâi
în Cer (de unde Balaurul/Diavolul și îngerii săi vor fi
aruncați pe pământ) și apoi pe pământ, când iarăși vor
triumfa forțele binelui, așa încât nu e de mirare de ce, în
urmă cu aproximativ 4000 de ani, se foloseau șapte arme
astrale, extrem de sofisticate și greu de înțeles, chiar și
pentru noi, cei de azi, așa cum ar fi: Iudrasta, Brahmastra,
Pushpaka, Vinama, Naga, Kodanda și Saky, dar și „carele
de luptă”/„carele aeriene” (navele cosmice, pe care le
întâlnim și în Biblie).
363
Spun, „în urmă cu 4000 de ani”, întrucât mi se
pare extrem de interesanr că exact în aceeași perioadă a
trăit și primul mare Patriarh, Avraam, care era din Ur (din
sudul Mesopotamiei) și care, pornind (la îndemnul lui
Dumnezeu!) spre Țara Făgăduinței/spre Canaan, Palestina,
împreună cu nepotul său, Lot, aveau să i se arate „trei
îngeri” la Stejarii din Mamre, pe când el, Avraam, ședea
în umbra cortului, ferindu-se de zăduful arșiței.
Ospătându-i cu pâine, carne de vițel, unt și lapte,
acești „îngeri” i-au îndemnat pe Avraam și pe soția sa,
Sara (dar și pe Lot și soția acestuia) să se-ndrepte spre
munți, ca „să nu-i ajungă mânia lui Dumnezeu”, fiindcă,
într-adevăr, „doar într-o clipită”, destrăbălatele cetăți
Sodoma și Gomora aveau să dispară.
Dar, oare, nu exact tot atunci s-au petrecut și alte
explozii nucleare (că doar despre ele, logic, este vorba; de
ce să mai evităm înțelesul?!) care au lăsat în urma lor
pustiurile amintite, situate între paralelele 200 ─ 400.
Să fie întâmplător acest lucru? Nu cumva chiar
atunci „mânia lui Dumnezeu” a dus la ruperea Pământului
făcut de Dumnezeu în a treia zi a Creației („Dumnezeu a
zis să se strângă la un loc apele care sunt dedesuptul
cerului și să se arate uscatul”) (Geneza ─ Facerea lumii,
Cap. 1, 9), în continentele existente acum, fiindcă se vede
prea bine că pustiurile au fost, la început, ținuturi fertile,
locuite de oameni.
Lucrul acesta ni-l spun și peșterile rupestre, cu
amprentele mâinilor, prezentarea animalelor ce populau
ținutul saharian, sub care s-a descoperit, recent, cea mai
întinsă mare de apă dulce de pe planeta aceasta!
364
Altminteri, de asemenea, cum se explică găsirea de
către arheologul rus Koslov, în Pustiul Gobi, din
Mangolia, la 17 m. Adâncime,-n nisipuri, un sceptru,
potire, cupe și vase, toate de aur curat, care, firește, au fost
ascunse-n buncăre, ceea ce denotă că acolo era o
civilizație umană asemănătoare, poate, celei de azi, când
înteaga planetă, iată, trăiește sub teroarea unui posibil
război nuclear, despre care Biblia ne spune că va fi pornit
de perși și de mezi (Berbecul de la Răsărit; asta, pentru că
preoții persani purtau pe cap coarne de berbec, atunci când
oficiau slujbele religioase) împotriva „țapului” (Greciei)
de la Apus.
Dar, oare, buncărele acelea din Pustiul Gobi nu
le-ntâlnim, azi, și-n America, și-n Europa și-n Asia?
Retrăim, se pare, ce-a mai fost, căci, așa cum spuneam,
orice civilizație umană se înfiripă, se dezvoltă și apoi
dispare după aproximativ două cicluri cosmice mayașe,
adică după 10.000 de ani!
De vreme ce Dumnezeu ne spune, limpede, că „a făcut
pământul nu ca să fie pustiu”, cine sunt, atunci, cei care
doresc să transforme „planeta albastră” într-un pustiu?!
Evident că doar forțele răului, ale întunericului, iar de aici
(dar mai ales din întreaga Biblie!) deducem, ziceam, că în
Univers există două feluri de civilizații astrale: una a
Binelui (promovată de Dumnezeu) și alta a Răului
(promovată de Mamona/Diavolul/Satana).
Lucrul acesta l-au observat prea bine vechii inzi,
cât și evreii!
Și-apoi,, chiar în zilele noastre, nu spunea, oare, un mare
prelat de la Vatican, pasionat de astronomie (care studiază
365
2-3 luni pe an la observatorul astronomic de la NASA,
Vaticanul având, de altfel, și el al doilea observator
performant, după cel de la NASA) că „Dumnezeu nu ne-a
creat doar pe noi, în Univers”!?
Nu spusese, dar, Domnul nostru Iisus Hristos că El
e CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA?
Iată că și prelatul-astronom de la Vatican a ținut să
repete și să promoveze preceptul cristic referitor la
ADEVĂR!
În plus, să fie, oare, întâmplător faptul că Enoh, Noe, Ilie,
Ezechiel și Sf. Ap. Pavel au călătorit în ceruri, prin
„vedenii dumnezeiești”, Sf. Ap. Pavel văzând cu ochii săi
acele strălucitoare civilizații (deși ajunsese doar până la
„al treilea cer”; se vorbește de „șapte ceruri” ─ să fie
vorba de 7 civilizații astrale?!) și auzise, acolo, cuvinte pe
care nu le poate rosti (Deci, e vorba de o altă limbă!), dar
pe care, în mod ciudat, le înțelegea, fiindcă, iată, i se
dăduse darul deslușirii limbilor.
Iar ca să ajungi acolo, „în vedenii dumnezeiești”, e
logic că era nevoie de acele „care de foc” (vezi ridicarea
la cer a Sf. Prooroc Ilie!), din „Ramayana”, folosite atât
de prințul Rama ─ reprezentantul forțelor Binelui ─, cât și
de demonul Ravana ─ „stăpânul întunericului”!
Lupta din „vremea din urmă” (ce va urma să
vină-n curând!, cum scrie în Biblie) se va da iarăși între
cele două entități astrale, și total, repet, pentru supremația
asupra pământului!
Cei ce au văzut acele „făpturi”, „făpturi vii”, le-au
văzut nu doar în „carele de luptă” ori în „slava
Domnului” (nave cosmice de mari dimensiuni, dispunând
366
nu doar de o tehnologie nemaiîntâlnită vreodată pe acest
pământ, dar și de o nouă sursă de energie, la care mintea
noastră nici măcar nu poate să viseze!), dar și sub forma
celor „trei îngeri de la Stejarii din Mamré, ori a unor
„făpturi dumnezeiești” (vezi Daniel!).
Dar, oare, Dumnezeu nu l-a făcut pe om după
asemănarea Sa?
Ce e și mai straniu și destul de greu de înțeles
pentru noi, cei de azi, sunt două lucruri care, pur și simplu,
ne lasă muți de uimire: condensarea timpului și a
dimensiunilor limitelor cunoașterii umane!
Cum, altfel, am putea zice, când, iată, acum 2600
de ani, ni se prezintă exact ca la ecograf (!!), înfățișarea
Domnului nostru Iisus Hristos, care urma să se nască de-
abia peste 600 de ani, din „lut uscat”, adică într-un
laborator genetic, care pentru noi (oricare ar fi nivelul de
cultură al oricărui cititor de azi!) pare șocant, de-a dreptul
de neconceput!
Și totuși, dimensiunea temporală (mai precis,
condensarea timpului) se pare că ar putea exista, căci,
altminteri, nu ne putem explica de ce proorocul Isaia ne
spune exact ce i se spusese, de către Dumnezeu, și lui
Ieremia, proorocul:
„Eu știam cum te cheamă pe tine încă din
pântecele mamei tale!”
De la proorocul Isaia aflăm:
„Iată Robul meu (Iisus Hristos, n.n.) va propăși. Se
va sui, Se va ridica. Se va înălța foarte sus.
După cum pentru mulți a fost o pricină de groază
(pentru cei ce L-au creat, genetic, în laborator, n.n.) ─ atât
367
de schimonosită îi era fața, și atât de mult se deosebea
înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor ─ tot așa, pentru
multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui
împărații vor închide gura (așa cum a făcut Pilat din
Pont, n.n.), căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor
auzi ce nu mai auziseră (că orbii vor vedea, se vor
însănătoși, și, mai ales, cei ce vor muri, vor învia, când El
își va întinde mâinile asupra lor, n.n.)” (Isaia ─ Cap. 52,
13, 14 și 15)
Și Isaia continuă:
„El a crescut înaintea Lui (a lui Dumnezeu, n.n.)
ca o odraslă slabă, ca un Lăstar, care iese dintr-un
pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire, ca
să ne atragă privirile, și în înfățișarea Lui n-avea nimic
care să ne placă.
Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și
obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți
întorceai fața de la El (așa cum făceau unii evrei,
văzându-L răstignit pe Sfânta Cruce, care ziceau: „Acum
să se ridice singur, dacă e Fiul lui Dumnezeu!” n.n.), și
noi nu L-am băgat în seamă”. (Isaia, Cap. 53, 1, 2 și 3)
Și nu e singurul exemplu din Biblie, unde se
vorbește de așa-zisa „inginerie genetică”.
Chiar proorocul Ieremia, fiul lui Hilchia (unul din preoții
lui Anatot, din țara lui Beniamin), care a rămas la
Ierusalim, după invazia babiloniană, nefiind luat în robie
(fiind, însă, mai apoi, târât în Egipt, iar acolo ascuzându-
se în cuptorul de cărămidă al faraonului Neco), ne
vorbește de conceperea „în vitro” atât a Fiului lui
Dumnezeu, cât și, ciudat, a unor „hibrizi” astralo-tereștri:
368
„Mai înainte ca să te întocmit în pântecele mamei
tale (când era în laborator, în faza de embrion genetic,
n.n.) te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit din
pântecele ei. Eu te pusesem deoparte (în criogen,
probabil! n.n.) și te făcusem prooroc al neamurilor”.
Eu am răspuns: „Ah! Doamne, Dumnezeule, vezi că
eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil”.
(Ieremia, Cap. 1, 5 și 6)
E normal, atunci, să credem că în acele laboratoare
genetice astrale s-au creat și alte „făpturi umane, vii”,
după cum vom vedea și la alți profeți:
„Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi însămânța
casa lui Israel și casa lui IUda cu o sămânță de oameni
și o sămânță de dobitoace”.
(Ieremia, Cap. 31, 27)
De aici am putea să credem că, de vreme ce acest

lucru nu s-a întâmplat până acum, nu e ceva exclus ca în
zilele noastre Israelul să fi ajuns în stadiul acelor cercetări
super-genetice, creând asemenea „ființe hibride”, pe care
le-ar putea folosi, în scop strategic, într-un eventual război
cu „neprietenii” săi!
Se știe, astăzi, că proorocul Ieremia a trăit în Țara
Egiptului, la Migdol și Nof, în Pustia Nubiei, dar și în țara
Patros.
Se pare că Zamolxe și Pythagoras (aflați, pe atunci,
la studii în Egipt) s-au bucurat și ei de adânca înțelepciune
a celor doi mari prooroci iudei: Isaia și Ieremia, căci,
altminteri, nu vedem de la cine ar fi putut Zamolxe să se
inițieze în domeniul astronomiei, astrologiei și al profeției!
369
„Ne căutăm pâinea (zicea Ieremia în „Plângerile”
sale, n.n.) cu primejdia vieții noastre, căci ne amenință
sabia în pustie (în Pustia Nubiei, n.n.).
Ne arde pielea ca un cuptor, de frigurile foameni”
(Cap. 5, 9 și 10)
sau:
„Am plecat (cei rămași în Ierusalim, care nu
fuseseră duși în robia babiloniană, n.n.) dar în țara
Egiptului ─ căci n-am ascultat de poruncile Domnului
(care le spusese să nu fugă-n Egipt, n.n.) ─ și am ajuns la
Tahpanes”. (Ieremia, Cap. 43, 7)
Se pare că proorocul Ieremia a murit în Egipt, fără
să aibă parte de „vedenii dumnezeiești”, pe care, evident,
ți le poate oferi doar o călătorie interstelară, cu o navă
cosmică („slava Domnului”, după cum vom vedea că
apare, deseori, în Biblie).
Isaia, însă, a văzut o asemenea navă/„slavă a Domnului”,
cu care, poate, va fi călătorit, căci, de n-ar fi fost așa, n-ar
fi putut să vorbească de „cercul pământului”!
Iată ce ne spune Isaia:
„Atunci se va descoperi slava Domnului; în clipa
aceea orice făptură (orice pământean, n.n.) o va vedea,
căci gura Domnului a vorbit (Deci, Dumnezeu e viu!
n.n.)”.
(Isaia, Cap. 40, 5)
sau:
„Căci iată Domnul vine într-un car de foc (car de
foc/navă cosmică, așa cum apare atât în „Ramayana”, cât
și-n cazul proorocului Ilie, în Biblie! n.n.) și carele Lui
370
sunt ca un vârtej; își preface mânia Lui într-un jăratic și
amenințările în flăcări de foc”.
(Isaia, Cap. 66, 15)
Proorocul Ezechiel (al cărui tată era amorit, iar
maică-sa hetită), care a fost în robia babiloniană împreună
cu proorocul Daniel, este cel mai în măsură și cel mai
convingător profet în ceea ce privește existența
„făpturilor vii” (extratereștri, evident) și a „slavei
Domnului” (a navelor cosmice din urmă cu 2600 de ani!),
mai ales că el a fost și martorul fidel al „fiilor Cerului”,
cei ce străbăteau văzduhurile, căci a ajunge de la râul
Chebar, din sudul Mesopotamiei (unde fuseseră așezați
evreii luați în robia babiloniană), tocmai la Ierusalim, și
asta doar într-o clipită, în „vedenii dumnezeiești”,
presupune o tehnică aeronautică spațial, de o colosală
performanță, de care noi, astăzi, nu dispunem! (Vezi
Ezechiel, Cap. 1, 3-22; Cap. 1, 28; Cap. 3, 12-16 și 23;
Cap. 8, 3 și 4; Cap. 9, 3; Cap. 10, 14, 18 și 19 și Cap. 11,
14, 18 și 19, 22 și 23!).
Că era vorba de aparate de zbor supersofisticate,
nici nu mai încape îndoială, de vreme ce le-a auzit pe cele
„patru făpturi vii”, vorbind de „roți învârtitoare”:
„Tot trupul heruvimilor (ființelor astrale, n.n.),
spatele lor, mâinile lor, erau pline de ochi (de beculețe
multicolore; nanoaparate cosmice, n.n.) ca și cele patru
roți împrejur.
Am auzit cu urechile mele că roatele erau
chemate (numite, n.n.): „Roate învârtitoare”.
Și heruvimii s-au ridicat. Erau făpturile vii pe
care le văzusem lângă râul Chebar (unde coborâseră din
371
„slava Domnului”, spre a-l răpi pe Ezechiel și a-l duce la
Ierusalim.
DEci, e vorba de niște aparate individuale de zbor, cu
ajutorul cărora „heruvimii” coborau și apoi urcau,
revenind în „slava Domnului”, ce se poziționase deasupra
râului Chebar, din Babilon, n.n.).
Când mergeau heruvimii, mergeau și roatele cu ei,
și când își întindeau heruvimii aripile, ca să se înalțe de la
pământ (și să revină la „slava Domnului”, n.n.), nici
roatele nu se depărtau.
Când se opreau ei, se opreau și ele, și când se
înălțau ei, se înălțau și ele cu ei, căci duhul făpturilor vii
era în ele.
Heruvimii și-au întins aripile și s-au înălțat de pe
pământ supt ochii mei; când au plecat ei, au plecat și
roțile cu ei.
S-au oprit la intrarea porții Casei Domnului (la
Ierusalim, n.n.), spre răsărit; și slava Domnului lui Israel
era sus, deasupra lor” (unde se poziționase!). Deci, de la
râul Chebar, din sudul Mesopotamiei, au ajuns într-o
clipită la Ierusalim, „slava Domnului” așezându-se
deasupra Templului din Ierusalim.
„Erau făpturile vii (ființele astrale, extratereștrii,
n.n.) pe care le văzusem sub Dumnezeul (slava/nava
cosmică, n.n.) lui Israel, lângă râul Chebar, și am băgat
de seamă că erau heruvimi!
Fețele lor erau ca cele pe care le văzusem la râul
Chebar, cu aceeași înfățișare; erau tot ei. Fiecare
mergea drept înainte”.
(Ezechiel, Cap. 10, 2-22)
372
„Duhul m-a răpit (adică extratereștrii l-au răpit, n.n.)
și m-a dus la poarta de răsărit a Casei Domnului, care caută
spre răsărit (Ezechiel, Cap. 11, 1), spre a vedea cum va fi
omorât Pelatia, fiul lui Benaia, căpetenia poporului
(împreună cu Iazania, fiul lui Azur), care nu fuseseră luați în
robia babiloniană, Împăratul Nebukodnețar lăsându-i să-
ngrijească viile și să meșteșugească arme pentru armata
babiloniană, iar Ezechiel a văzut cu ochii lui cum a fost
pedepsit Pelatia, după care:
„După aceea, heruvimii și-au întins aripile, însoțite
de roți (ridicându-se, spre a intra în nava poziționată
deasupra lor, deasupra Ierusalimului, n.n.) și slava
Domnului lui Israel era sus, deasupra lor.
Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății
(Ierusalimului, n.n.) și s-a așezat pe muntele de la
răsăritul cetății.
Pe mine însă m-a răpit Duhul și m-a dus iarăși, în
vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldeea (în sudul
Mesopotamiei ─ până acolo, de la Ierusalim, fiind peste
2000 de km.! n.n.), la prinșii de război (la evreii aflați în
robie la râul Chebar, n.n.).
Și astfel vedenia, pe care o avusesem (pe care o
trăise cu adevărat, de vreme ce asistase la omorârea lui
Pelatia, n.n.), a pierit de la mine.
Apoi am spus prinșilor de război toate lucrurile pe
care mi le descoperise Domnul”.
(Ezechiel, Cap. 11, 1, 22, 23, 24 și 25)
Oricine poate înțelege că, într-adevăr, proorocul
Ezechiel a fost răpit din sudul Mesopotamiei, din Haldeea,
și dus la Templul din Ierusalim.
373
Acest lucru, însă, avea să se repete, căci Ezechiel a
fost iarăși răpit și dus la Ierusalim și iarăși a avut
posibilitatea de a vedea acele „făpturi vii”, acei heruvimi,
care, de data aceasta, aveau un alt scop: acela ca Ezechiel
să vadă, deasupra Ierusalimului, Templul Ceresc al
Dumnezeului lui Israel, Templu după modelul căruia el
trebuia să le spună prinșilor de război (la întoarcerea
acasă, din robia babiloniană, ce urma să se-ntâmple în
vremea întemeietorului Statului Persan, Cyrus cel Mare),
cum va trebui făcut Templul/Casa Domnului, care fusese
arsă și dărâmată de babilonieni.
Cel care avea să rezidească Templul Domnului urma să fie
Zorababel. Primul fusese înțeleptul Solomon (fiul lui
David, autorul celor 150 de Psalmi), autorul „Pildelor” și
al celui mai frumos poem de dragoste, „Cântarea
cântărilor”, care s-a scris până acum pe pământ!
Al doilea ziditor/refăcător al Templului din Ierusalim avea
să fie Zorababel (după întoarcerea din robia babiloniană),
iar al treilea, Împăratul iudeu Irod cel Mare, cel care, la
îndemnul Irodiadei ─ soția sa ─, poruncise să i se taie
capul lui Ioan Botezătorul, verișorul primar al Domnului
nostru Iisus Hristos, înaintemergătorul Acestuia!
Așadar, Ezechiel era primul pământean care avea să
vadă cu ochii lui cum arată o supercivilizație astrală, locul
unde locuia Dumnezeu!
„În anul al douăzeci și cincilea (562 î.Hr., n.n.) al
robiei noastre, la începutul anului, în ziua a zecea a lumii
(în 25 septembrie, căci anul, la evrei, începea pe 15
septembrie, n.n.), la patrusprezece ani după dărâmarea
cetății (în 586 î.Hr., n.n.), tocmai în ziua aceea, a venit
374
mâna Domnului peste mine (a fost răpit, n.n.) și m-a
strămutat în țara lui Israel.
M-a dus acolo în niște vedenii dumnezeiești (prin
spațiu, cu „slava Domnului”, desigur, n.n.) și m-a așezat
pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte
era ca o cetate zidită.
M-a dus acolo și iată că acolo era un om (Deci, în
civilizația astrală, situată, în spațiu, deasupra Ierusalimului
[ să fie vorba de Lună?! ], existau oameni, ca și noi! n.n.),
a cărui înfățișare era ca înfățișarea aramei (arămii?
n.n.); el avea în mână o sfoară de măsurat, de in, și o
prăjină de măsurat, și stătea la poartă.
Omul acela mi-a zis: „Fiul omului (E limpede că,
în Biblie, „fiul omului” e orice pământean, iar cel care
„era un om” aparținea unei civilizații astrale, dar era, iată,
tot om!.
Și-atunci, din nou îmi sună-n urechi cuvintele
înaltului prelat-astronom de la Vatican, care a spus, cu doar
câțiva ani în urmă, că, „în Univers, în afară de noi, mai sunt
și alții, pe care i-a făcut tot Dumnezeu!” n.n.) privește cu
ochii tăi, ascultă cu urechile tale și ia aminte la toate
lucrurile pe care ți le voi arăta, căci ai fost adus aici ca să ți
le arăt. Fă cunoscut casei lui Israel tot ce vei vedea
(fiindcă, la întoarcerea din robia babiloniană, Zorobabel va
trebui să reconstruiască Templul Domnului din Ierusalim și-
ntreaga cetate, după modelul ce-l vei vedea! n.n.).
Un zid înconjura Templul pe dinafară de jur-
împrejur”.
(Ezechiel, Cap. 40, 1-5)
375
Vom vedea că nu întâmplător Ezechiel insistă pe
faptul că era vorba de un om și de zidul care înconjura
Templul și cetatea Ierusalimului Ceresc, căci, în curând,
vom și înțelege că Domnul nostru Iisus Hristos îi va spune
Apostolului Său cel mai drag, Ioan, în „Apocalipsă”, că,
tot ce e în afara acestui zid înconjurător va fi ocupat de
„Neamuri”, adică de musulmanii persani/iranieni, de
mezii care locuiau, pe atunci, în nordul Iranului și-n mare
parte din Turcia nordică de azi, dar și de alte popoare!
Să nu uităm că scaunul de domnie al Fiarei mi se
spune ─ tot în Biblie ─ că era la Pergam, cetate antică,
aflată, azi, tot pe teritoriul Turciei, țară membră a NATO,
a doua, ca putere militară, după SUA!
Aceasta înseamnă că Iranul și Turcia vor ataca
Israelul (în „Apocalipsă” ni se dă de înțeles că chiar USA
va fi atacată cu „foc și pucioasă”, umplându-se de „răni”
și de „durere” și acoperindu-se, o vreme, de negură ce va-
ntuneca Soarele și Luna ─ probabil se referă la „ciuperca
radioactivă”!), celor două adăugându-li-se, se pare,
Egiptul, dar și alte țări musulmane, într-o primă coaliție
formată din „patru țări de pe Râu (Eufrat, n.n.); în a
doaua coaliție vor fi șapte țări musulmane, iar în a teia,
zece.
Nu e ceva exclus (având în vedere ce au spus
adineauri de SUA) ca însăși China să fie cea care va
conduce această ultimă coaliție, deși, în Biblie,
„Balaurul” pare a fi nu doar simbolul Diavolului, ci și
fluviul Nil!
Că Egiptul se va implica în războiul pornit din
Răsărit (adică din Iran), nu mai încape îndoială, fiindcă ni
se spune cât se poate de clar, în „Apocalipsă”, că pescarii
376
de pe Nil se vor tângui, văzând mlaștinile și gropile pline
cu sare, în locurile unde altădată prindeau pește.
De asemenea, cei veniți dinspre miazănoapte, din Iran și
China, vor fi uciși pe munții Israelului:
„Te voi târâi (pe tine, Gog! n.n.), te voi aduce, te
voi sui din fundul miazănoaptei și te voi aduce pe munții
lui Israel.
Vei cădea pe munții lui Israel, tu și toate oștile tale, și
popoarele care vor fi cu tine”.
(Ezechiel, Cap. 39, 2 și 4)
Așa de mare va fi numărul celor care vor muri în
„războiul religiilor” împotriva Israelului, încât trupurile
ostașilor morți vor trebui să fie adunate într-o vale de la
răsăritul Mării Moarte (în Armaghedon/Valea lui Iosafot),
încât strângerea și cărarea lor de pe munți va dura șapte
luni, după care Dumnezeu spune ce va face:
„Îmi voi arăta slava între neamuri; și toate
neamurile vor vedea judecățile pe care le voi face și
pedepsele cu care îi va lovi mâna Mea.
Cei din casa lui Israel vor ști că Eu sunt Domnul
Dumnezeul lor, din ziua aceea și de atunci înainte”.
Apoi, în Israel, Dumnezeu va crea (prin „inginerie

genetică”) o nouă rasă umană! Acest lucru se va întâmpla
după ce Izraelul va fi decontaminat de efectele radioactive
ale răsboiului nuclear:
„Le voi face pe ele și împrejurimile dealului Meu
(zona Ierusalimului, n.n.), pricină de binecuvântare; le voi
377
trimite ploaie la vreme și aceasta va fi o ploaie
binecuvântată.
Le voi pune un răsad (o nouă rasă umană! n.n.), căruia i
se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame și nu
vor mai purta ocara oamenilor”.
Mi se pare extrem de interesantă ideea anulării

foamei, deoarece am întâlnit-o și-n „Cartea tibetană a
morților”, unde ni se spune cum e posibilă anularea setei,
a foamei și a somnului.
Referitor la somn și la odihnă, vom vedea în
„Apocalipsa lui Ioan” că aceia care vor purta un anumit
semn pe braț și-n frunte „nu vor mai putea să se
odihnească nici ziua, nici noaptea!”.
Acest lucru, însă, se va-ntâmpla ceva mai înainte (în
preajma!) războiului nuclear îndreptat împotriva
Israelului, când „o altă fiară” (cu referire, poate, la
America și UE) nu doar că va face „semne mari”, dar va
realiza un „produs genetic” (care va modifica ARN-ul și
ADN-ul uman?!!), prin care „amăgea pe locuitorii
pământului prin semnele (vaccinul anticovid ?! n.n.) pe
care i se dăduse să le facă în fața fiarei.
Ea (fiara/Covidul?! n.n.) a zis locuitorilor pământului să
facă o icoană fiarei (vaccinul anticovid ?! n.n.), care avea
rană de sabie și trăia (fusese clonată din virusul Covid
19?! n.n.).
I s-a dat putere să dea suflare (viață; să vindece
oamenii?! n.n.) icoanei fiarei, ca icoana fiarei să
378
vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor
închina (nu se vor vaccina?! n.n.) icoanei fiarei.
Și a făcut ca toți: mici, mari, bogați și săraci,
slobozi și robi să primească un semn pe mâna dreaptă
(semnul rămas în urma vaccinării cu anticovid ?? n.n.) sau
pe frunte (Dar termometrul cu infraroșii nu se „aplică” pe
frunte, mai înainte de a fi vaccinat, spre a-ți lua
temperatura?? n.n.).
Și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să
aibă semnul acesta, adică numele fiarei (Covid 19 ??
n.n.) sau numărul numelui ei (19?? n.n.).
Aici e înțelepciunea. Cine are pricepere să
socotească numărul fiarei, căci este un număr de om. Și
numărul ei este șase sute șaizeci și șase”.
(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 13, 15, 16, 17 și 18)
Așadar, Domnul nostru Iisus Hristos i-a spus
(printr-un înger al Său) celui mai drag Apostol, Ioan (care
a trăit până în jurul anului 100 d.Hr.) că-n vremea din
urmă, Ierusalimul va fi atacat de vrăjmașii săi, veniți de la
miazănoapte, iar semnul că „vremea din urmă”, iată, se
apropie, va fi acea „icoană a fiarei”, al cărei semn îl vom
purta pe braț, iar cei ce se vor închina fiarei (se vor
vaccina anticovid??), „nici ziua, nici noaptea n-au
odihnă cei ce se închină fiarei ( virusul Covid 19?!, n.n.)
și icoanei ei (cei ce se vor vaccina anticovid ?? n.n.), și
oricine primește semnul numelui ei”.
(Apocalipsa, Cap. 14, 11)
sau:
„Dacă se închină cineva fiarei (contactând virusul
Covid 19?!, n.n.) și icoanei ei (vaccinul anticovid?!, n.n.),
379
și primește semnul ei pe frunte și pe mână, va bea și el
din vinul mâniei lui Dumnezeu (Deci acel „amăgitor”
vaccin malefic, fiind creat de forțele întunericului, ca armă
biologică, pentru a denatura ARN-ul și ADN-ul cu care
ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu ?! n.n.), turnat amestecat
în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit în foc și pucioasă,
înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului (Iisus
Hristos, n.n.).
Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor.
Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină
fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei!
(acel, așa-zis „pașaport anticovid”, fără de care n-o să mai
putem cumpăra ori vinde, să ieșim ori să intrăm în țară sau
să mergem la serviciu??! n.n.)”.
(Apocalipsa, Cap. 14, 9, 10 și 11)
De vreme ce „fiara” are simbolistica cifrei 666
(despre care ni se spune că este și nume de om, dar și
număr al omului ─ adică numărul literelor și sunetelor ce
compun numele ─ , înseamnă că trebuie să ne oprim și să
vedem despre cine e vorba!
Se pare că e vorva de denumirea a trei vaccinuri
anticovid: ZENECA, PFIZER (FAIZĂR) și JANSSEN
(IENSEN).
Observăm că fiecare vaccin conține 6 litere sau 6 sunete:
ZENECA = 6 litere/6 sunete
PFIZER (FAIZĂR) = 6 litere/6 sunete Deci, 666
JANSSEN (IENSEN) = 6 sunete
Acesta să fie, oare, numărul fiarei/icoanei fiarei,
adică a vaccinului anticovid, iar „mielul cu două coarne”
380
să fie, cumva, acel renumit Concern farmaceutic
„JONNSON & JONNSON” (tată și fiu, probabil!), al
cărui sediu se află „lângă o apă”/„ridicându-se din apă”,
în NEW BRUNSWIK (NEW JERSEI-SUA)?!
În „Apocalipsa” se spune, clar, că urmează să apară
„a doua fiară” „care se va ridica din pământ” (adică
dintr-un laborator subteran, aflat lângă o apă!):
„Am mai văzut ridicându-se din pământ o altă
fiară, care avea două coarne (să fie vorba de cei doi
patroni ai Concernului farmaceutic „Jonnson &
Jonnson”, tată și fiu?! n.n.), ca ale unui miel și vorbea ca
un balaur (Având o „voce” foarte puternică, de
Demon/Satana, care se auzea peste tot pământul, de acea
„voce” ascultând toate Neamurile Planetei, n.n.)”.
(Apocalipsa, Cap. 13, 11 și 12)
„Și toți locuitorii pământului i se vor închina”

(Apocalipsa, Cap. 13, 8).
Adică toți pământenii (sau aproape toți!) vor fi nevoiți
(amăgiți și obligați de împrejurări) să facă vaccinul
anticovid american „JANSSON” (IENSEN), lucru
confirmat de înșiși cei doi reprezentanți al Concernului
farmaceutic „Jonnson & Jonnson”, care și-au propus ca
în acest an, 2021, să producă un miliard de vaccinuri, care,
se pare, (bine ar fi să nu se întâmple așa ceva!!) vor
schimba structura ARN-ului și a ADN-ului cu care Bunul
Dumnezeu ne-a înzestrat („după asemănarea Lui”), prin
primul om creat în Eden ─ Adam.
Modificându-se ARN-ul și ADN-ul cu „altceva”,
deducem, limpede, că, de fapt, în aceasta constă teribila
381
luptă ce se dă (de la-nceputul lumii, până la cucerirea
Ierusalimului) între „forțele Binelui” (Dumnezeu) și
„forțele întunericului” (Balaurul/Satana sau Mamona).
Tocmai de aceea, Isaia ne spune că, „în vremurile din
urmă” (care, iată,-le deja!), în Ierusalim se va-nsămânța
„o sămânță de om cu una de animal!”.
Iată, se vede, nici „ceilalți” nu stau nepăsători, ci, prin
acel vaccin (JANSSEN?!) se pare că vor reuși să se
impună la nivel planetar, creând și ei „o nouă rasă
umană”, despre care, din păcate, încă nu știm cam nimic,
în sensul că nici măcar nu ne putem imagina cum va gândi
acea „rasă”, cum se va comporta și cum va trăi!
Bănuim, însă, că va fi total diferită de oamenii de azi,
chiar dacă vor fi identici/aceiași la înfățișare, având un alt
mod comportamental, fiind ignoranți, furioși, răi, belicoși,
negativiști, perverși, mincinoși, vicleni, destrăbălați,
singura lor „prioritate” rămânând orgia banilor și-a
desuetudinii.
Cu alte cuvinte, vor fi la antipolul arhetipului ARN și
ADN creat de Dumnezeu!
Dar, oare, numele „JANSSEN” nu e format tot din
6 sunete?
Concluzionând pe această idee, am putea spune că, de
fapt, lupta dintre cele două „forțe universale” se va da
pentru ca pe pământ să rămână doar una dintre ele: cea
creată de Dumnezeu sau cea aparținând
Balaurului/Diavolului!
Dar să revenim la Concernul farmaceutic „Jonnson
& Jonnson”, care fabrică vaccinul anticovid, numit
„JANSSEN” (IENSEN), dar și la celelalte vaccinuri
382
anticovid, ZENECA și PFIZER (FAIZĂR), toate
„purtând” amprenta „fiarei”: 666, căci fiecare, ziceam, e
format din 6 litere sau 6 sunete.
Aceata să fie, oare, „fiara” care terorizează întreaga
omenire, despre care Iisus Hristos spunea că a văzut-o
„ridicându-se din pământ” (din laboratoarele subterane), iar
„o altă fiară (în afară de cea de la Wuhan/China) care avea
două coarne, ca un miel (adică blândă, dând încredere
tuturor pământenilor, n.n.) și vorbea ca un balaur (puternic
impunându-și supremația în numele vieții, n.n.)” ??!
„Ea (vaccinul anticovid,?! n.n.) lucra cu toată
puterea fiarei dintâi (a virusului Covid 19, „fabricat” la
Wuhan/China?!, n.n.) înaintea ei (De aici să înțelegem că
și în USA, din pământ/de sub pământ/dintr-un laborator
subteran „pornise” acest virus sau, poate ─ mai degrabă!
─ se referă la vaccinul anticovid produs de americani, ca
armă biologică! Să fi existat o înțelegere, în acest sens,
între China și America?! Evident că odată și odată se va
afla adevărul! n.n.); și făcea ca pământul și locuitorii lui
să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte
(vaccinul anticovid??! n.n.) fusese vinsecată. (Deci, Covid
19 va fi, totuși, eradicat, dar efectele asupra celor infectați
ori vaccinați anticovid, vor fi pe termen lung, toți
fiind/devenind purtători ai unor dureroase sechele, din
pricina cărora „nici ziua, nici noaptea nu vor avea
odihnă” n.n.)”.
(Apocalipsa, Cap. 13, 11 și 12)
Această teribilă armă biologică, obținută, ziceam,
în laboratoare subterane (chineze ori americane) va
teroriza întreaga planetă, timp de 3 ani și 6 luni, iar acest
lucru se va-ntâmpla nu cu mult timp mai înainte de
383
declanșarea acelui nimicitor război nuclear (ce „va
cuprinde întreg pământul”), ce se va duce, mai întâi în cer
(de unde Balaurul și îngerii lui vor fi aruncați pe pământ),
între cele două civilizații astrale, pe care le-a prezentat
magistral opera vedică, indiană „Ramayana”, dar și
”Mahabharata”!
Apoi, lupta se va muta pe pământ, durând tot 3,6 ani (ca și
Covid 19!), ceea ce denotă, cât se poate de limpede, că
această coincidență nu poate fi nicicum întâmplătoare, ci
că Dumnezeu a revelat-o oamenilor, care vor trăi
„vremurile din urmă”, vremuri ce le trăim, iată, chiar
acum, când „fiara” (Covid 19?!) „vorbește ca un
Balaur”, adică se face auzită și se impune peste tot
pământul!
Și proorocul Daniel ne mai spune ceva în plus față
de „Apocalipsă”: Cine va supraviețui războiului nuclear
timp de 45 de zile (așa cum au supraviețuit Avraam, Sara
și Lot, la dispariția „prin foc și pucioasă”, a Sodomei și
Gomorei, și doar „într-o singură clipă”), va scăpa cu
viață; va trăi, fără a ne spune, însă, dacă supraviețuitorii
vor rămâne cu sechele (doar de americani ─ se subînțelege
─, că vor îndura rănile și durerea!) sau nu, așa cum au, azi,
cei infectați cu Covid 19!
În schimb, am văzut că aceia care contactează
virusul Covid 19 („fiara dintâi”, de la Wuhan, din China,
care va infecta și „viețuitoarele mării ─ Apocalipsa, Cap.
16, 4) ori anticovidul/vaccinul anticovid („a doua fiară
ridicată din pământ”, se pare, ziceam, în SUA!) și dacă
vor supraviețui, tot „nu vor mai avea odihnă nici ziua, nici
noaptea”.
384
Că Dumnezeu a îngăduit forțelor întunericului să ne
amenințe cu această „fiară” („cu coarne mici, ca de miel,
dar cu glas puternic, de Balaur”), nu mai încape nicio
îndoială că vom lua parte la acel război necruțător!
Totul se va desfășura după un „scenariu planetar”
(dar și astral, mai întâi!), și asta, datorită decăderii noastre
morale pentru obsesia banului; pentru nechezatul, precum
armăsarii, după nevasta altuia; pentru lipsa noastră de
milostenie și, mai ales, pentru necredința în Dumnezeul
cel viu, care locuiește în ceruri!
Proorocul Daniel, cunoscut pentru înțelepciunea sa
și pentru tălmăcirea viselor, avea să cunoască (asemeni
proorocului Ezechiel) acele „făpturi vii” asemănătoare
întrutotul oamenilor, dar care nu locuiau pe pământ, ci
aparțineau, evident, unei civilizații astrale, căci iată ce ne
spune:
„Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat
împotrivă douăzeci și una de zile (pe când Daniel era și el
la râul Chebar, în sudul Mesopotamiei, în robia
babiloniană, n.n.); însă iată că Mihail (Arhanghelul
Mihail ─ „comandantul oștilor cerești”, după cum scrie
în „Apocalipsă”, n.n.), una din căpeteniile cele mai de
seamă (Deci, cu peste 600 de ani mai înainte de relevarea
„Apocalipsei”, proorocul Daniel știa și el de Arhanghelul
Mihail, cel care va conduce „oștile cerești” împotriva
unei alte civilizați astrale decât cea pământeană, n.n.),
vedenia aceasta (a unui om îmbrăcat în „haine de in și
încins la mijloc cu un brâu de aur”, al cărui „glas tuna ca
vuietul unei mari mulțimi [ Daniel, Cap. 10, 5 și 6] m-a
umplut de groază (și „a căzut cu fața la pământ”;
„ceilalți oameni ” [ care erau la râul Chebar, cu Daniel,
385
n.n.]) care erau cu mine n-au văzut-o; totuși, au fost
apucați de o mare spaimă și au luat-o la fugă, ca să se
ascundă (Daniel, Cap. 10, 7), și am pierdut orice putere”
(Daniel, Cap. 10, 7, 13, 14, 16).
Apoi „vedenia” (Arhanghelul Mihail, n.n.) i-a spus
lui Daniel ce misiune avea de îndeplinit pe pământ:
„El mi-a zis: „Știi pentru ce am venit la tine? Acum
mă întorc împotriva căpeteniei Persiei; și când voi pleca,
iată că va veni căpetenia Greciei!
Dar vreau să-ți fac cunoscut ce este scris în cartea
adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora (a
Iranului, a Turciei și a altor neamuri musulmane; în
antichitate, pe teritoriul Turciei de azi, în NV Asiei Mici
erau numai colonii grecești; evident că războiul nuclear va
fi dus nu doar de Iran, dar acesta va fi ajutat de toate țările
musulmane, inclusiv de Egipt, n.n.), afară de voievodul
vostru, Mihail”. (Daniel, Cap. 10, 20)
Așadar, acele entități astrale, având „înfățișarea
copiilor oamenilor” ─ extratereștri, desigur! ─, vor fi
conduse, în acel ultim război al omenirii, de Arhanghelul
Mihail!
Că este vorba de un război nuclear, nici nu mai
încape îndoială, căci proorocul Daniel ține cu tot
dinadinsul să ne atragă atenția asupra „urâciunii
pustiitorului”, căci nimic, în zilele noastre, nu poate fi
mai distrugător decât bomba atomică, după cum bine
știm, de la Hiroșima și Nagasaki, din 6 august 1945, când
a fost folosită pentru prima dată de către americani,
singurii deținători (pe atunci) ai teribilei arme.
386
Astăzi, însă, „urâciunea pustiitorului” e deținută de mai
multe state.
Proorocul Daniel a prevăzut aceste vremuri încă în
urmă cu 2600 de ani:
„De la vremea când va înceta jertfa necurmată
(adică, de când vor fi sistate, în Ierusalim, slujbele
religioase din Templul Domnului refăcut de Împăratul
Irod cel Mare, n.n.), și se va așeza urâciunea pustiitorului
(Israelul va fi ocupat; doar Templul și împrejurimile lui,
curțile interioare ale Templului din Ierusalim, n.n. ) vor
mai fi o mie două sute nouă de zile (3 ani și 6 luni, n.n.).
Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o
mie trei sute treizeci și cinci de zile (adică, cine va reuși
să mai reziste, să mai supraviețuiască efectelor radioactive
încă 45 de zile, n.n.)”.
(Daniel, Cap. 12, 11 și 12)
Exact același lucru ni se spune (după 600 de ani de

la profeția lui Daniel!) și în „Apocalipsa lui Ioan”, cu
referire atât la „făpturile vii”, la „slava Domnului”, dar și
la „urâciunea pustiorului:
„Apoi mi s-a dat o trestie (Sfântului Apostol Ioan,
n.n.) asemenea unei prăjini, și mi-a zis:
„Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu,
altarul și pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a
Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată
(de Dumnezeu, drept pedeapsă pentru decăderea morală
astăzi, n.n.). Neamurile care vor călca în picioare sfânta
cetate patruzeci și două de luni (Exact ca la Daniel;
acesta spunea de 1290 de zile, n.n.). Voi da celor doi
387
martori ai mei (martorii lui Iisus fiind Moise și Ilie, n.n.)
să proorocească îmbrăcați în saci, o mie două sute
șaizeci de zile (adică, trei ani și cinci luni, n.n.).
Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se
ridică din Adânc (din laboratoarele subterane, unde s-a
fabricat virusul Covid 19, la Wuhan, și se fabrică vaccinul
anticovid JANSSEN, de Concernul farmaceutic
„JONNSON & JONNSON” ─„mielul cu două coarne” ─
din NEW BRUNSWIK, NEW JERSEI, SUA; dar nu
cumva acel „număr de om” și vaccinul produs de cele
„două coarne de miel” reprezintă tocmai acel misterios
„666”, semnul fiarei, de vreme ce producătorii vaccinului
și numele vaccinului, fiecare în parte, au în numele lor
câte 6 litere/6 sunete?! Greu de răspuns! Și, totuși!...n.n.)
va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî (Deci, Moise
și Ilie e posibil să moară și ei de acest virus?! n.n.).
Dar după trei zile și jumătate, duhul de viață de la
Dumnezeu a intrat în ei (Așadar, leacul împotriva Covid
19 va veni de la Dumnezeu, ci nu de la oameni! n.n.) și
s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce
i-au văzut.
Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea:
„Suiți-vă aici (în „slava Domnului”, evident, n.n.). Și s-
au suit într-un car spre cer, iar vrăjmașii lor i-au văzut.
În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ
(Exact ca atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a fost
răstignit și s-a despicat în două, de sus până jos, draperia
de la catapeteasma Sfântului Altar, iar o lumină orbitoare
a coborât din cer, făcându-l pe un legionar roman, ce-L
păzea pe Iisus Hristos, să spună: „Cu adevărat, Acesta
este Fiul lui Dumnezeu! n.n.) și s-a prăbușit a zecea parte
388
din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutreurul
acela de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat
slavă Dumnezeului cerului”.
(Apocalipsa, Cap. 11,1, 2, 3, 7, 11, 12 și 13)
Se pare că după acel pustiitor război nuclear va fi

posibilă decontaminarea radioactivă a planetei, în special a
Israelului, căci iată ce ne spune proorocul Ezechiel:
„El mi-a zis: „Apa aceasta (care va izvorî de sub
pragul Templului din Ierusalim, n.n.) curge spre ținuturile
de răsărit, se pogoară în câmpie și se varsă în mare, și
vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca (se vor
decontamina, n.n.).
Orice făptură vie, care se mișcă (e vorba de
supraviețuitorii acelui război nuclear, n.n.), va trăi
pretutindeni pe unde va curge râul, și vor fi o mulțime de
pești; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se
vor face sănătoase (a doua oară ni se atrage atenția că,
după războiul nuclear, apele râurilor vor fi radioactive!
n.n.) și pretutindeni pe unde va ajunge râul acela va fi
viață.
Mlaștinile și gropile (cauzate de exploziile
nucleare, care le vor transforma în sare! n.n.) nu se vor
vindeca, vor fi lăsate pradă sării.
Pe lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă
părțile, vor crește tot felul de pomi roditori (pomi
fructiferi, n.n.).
Frunza lor nu s eva veșteji și roadele lor nu s evor sfârși;
în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor
ieși din sfântul Locaș (Deci, apele vor fi, cu adevărat, vii,
389
adică îmbunătățite genetic! n.n.). Roadele lor vor sluji ca
hrană (E vorba de un nou Eden; de o nouă rasă umană,
vegetariană, fructiferă chiar?! Să facă Dumnezeu un nou
Rai, în Ierusalim, pentru acea „nouă rasă” ?! n.n.) și
frunzele lor, ca leac”.
(Ezechiel, Cap. 47, 7, 8, 9, 11 și 12)
Din acea clipă, Domnul nostru Iisus Hristos va
coborî pe pământ și va trăi iarăși printre oameni, pentru
totdeauna:
„De jur-împrejurul cetății, optsprezece mii de coți
(aproximativ 11.520 m2 , n.n.). Și, din ziua aceea, numele
cetății va fi: „Domnul este aici!” (adică, pe pământ! Dar, oare,
nu spusese Dumnezeu: „Pământul e al Meu!” ? Iată că-L lasă
moștenire Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos! n.n.)”.
(Ezechiel, Cap. 48, 35)
Iată acum cum este prezentată decontaminarea
Israelului, în „Apocalipsa lui Ioan” (Veți vedea că e
întocmai ca la Ezechiel):
„Și mi-a arătat un râu, cu apa vieții (Deci, apa
vie, din basmele noastre populare românești nu era o
fabulație mioritică, așa cum înclină să creadă, și astăzi,
mulți intelectuali cu masterate și cu doctorate! n.n.),
limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al
lui Dumnezeu și al Mielului.
În mijlocul pieții cetății, și pe cele două maluri ale
râului, era pomul vieții („Pomul vieții” din Rai este
mărul! E posibil ca mărul să dețină „secrete” pe care noi,
cei de azi, nu le cunoaștem încă!
Se pare că ar fi cel mai puternic antioxidant și cel mai bun
stimulator al sistemului imunitar, având darul de a
390
prelungi viața! n.n.), rodind douăsprezece (Ezechiel zicea:
„rodind înfiecare lună”, ce este, iată, identic, de vreme ce
sunt 12 luni în an, n.n.) feluri de rod și dând rod în
fiecare lună; și frunzele pomului (mărului, n.n.) slujesc
la vindecarea Neamurilor (Deci, ceaiul din frunză de măr
e decontaminant al radiațiilor nucleare?!
De asemenea, ni se dă de înțeles că decontainarea
radioactivă se va face nu doar în Izrael, ci și-n alte țări
afectate de războiul nuclear ─ „care va cuprinde/va arde
tot pământul!” ─ la neamurile care vor mai supraviețui
cataclismului atomic, sugerându-mi-se că el, „poporul
ales”, va fi singurul care îi va vindeca și pe „vrăjmașii
săi”, căci Domnul nostru Iisus Hristos spusese clar:
„Iubește-l pe vrăjmașul tău!”
Deci, totul trebuie să fie IUBIRE, căci doar prin iubirea
propovăduită de El se va vindeca întreaga lume și va trăi
în pace, pentru totdeauna! n.n.)”.
(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 22,1 și 2)
Proorocul Isaia (deși n-a fost în robia babiloniană
de 70 de ani, ci s-a refugiat în Egipt, încât nu poți spune că
ar fi fost influențat de proorocul Ezechiel, căci acesta era
tocmai în sudul Mesopotamiei, la râul Chebar) proorocește
la fel ca Ezechiel, referitor la decontaminarea radioactivă
a Israelului, după terminarea războiului nuclear, așa încât
putem spune că amândurora, în egală măsură, Dumnezeu
le spusese ce urma să vină, îmbărbătându-i atât pe evreii
aflați în Babilon, cât și pe cei aflați în Egipt:
„Voi face să izvorască râuri pe dealuri, și izvoare
în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz și pământul
uscat în șiroaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirți și
măslini în pustie; voi pune chiparoși, ulmi și merișori
391
turcești la un loc în pustie, ca să vadă cu toții și să știe, să
priceapă și să înțeleagă că mâna Domnului a făcut
aceste lucruri și Sfântul lui Israel le-a zidit”.
(Isaia, Cap. 41,18, 19 și 20)
Chiar și proorocului Daniel (care a fost și el în
robia babiloniană, împreună cu Ezechiel), avea să i se
reveleze așa-zisul „scenariu final”, din „vremea de apoi”,
adică ceasul în care rachetele balistice cu încărcătură
nucleară („urâciunea pustiitorului”) vor lovi Israelul:
„Niște oști trimise de El (de Dumnezeu, ca drept
pedeapsă pentru răstignirea nedreaptă, îngrozitoare a
Fiului Său, a singurului Său Fiu, pe crucea pe care romanii
îi băteau în piroaie pe tâlhari și pe ucigași! n.n.), vor veni
și vor spurca sfântul Locaș, cetățuia (Cetatea
Ierusalimului, n.n.), vor face să înceteze jertfa necurmată
(slujbele religioase din Templul din Ierusalim, n.n.) și vor
așeza urâciunea pustiitorului.
Va ademeni prin lingușiri pe cei ce rup legământul (Vor
încerca „să spargă” NATO și UE ?! n.n.).
Chiar și din cei înțelepți, mulți vor cădea, ca să fie
încercați, curățiți și albiți, până la vremea sfârșitului,
căci sfârșitul nu va fi decât la vremea hotărâtă.
În vremea aceea se va scula marele voievod
Mihail (comandantul oștirilor cerești, n.n.), ocrotitorul
copiilor poporului său; căci aceasta va fi o vreme de
strâmtoare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile (de
la-nceputul lumii, n.n.) și până la vremea aceasta (pe
care, se pare, o trăim noi, astăzi! n.n.)”.
(Isaia, Cap. 11, 31 și 35; Cap. 12, 1)
392
Și drept este, căci „urâciunea pustiitorului” n-a
fost încă folosită până acum (deși a fost experimentată,
ziceam, în 6 august 1945, în Japonia, la Hiroșima și la
Nagasaki!), iar pericolul pe care ea îl reprezintă pentru
întreaga omenire este iminent!
Nimic nu o va putea opri, pentru că aceasta este voia lui
Dumnezeu, ca lumea să se oprească din decăderea morală
în care se scufundă, ca într-o mocirlă fără fund, și să
priceapă că, într-adevăr, „Pământul e al Meu (cum zicea
Bunul Dumnezeu), ci nu al vostru, ca să-l stricați cu
fărădelegile voastre!”
Căci: „Toți locuitorii pământului sunt o nimică înaintea
Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor (a „făpturilor
vii”, cu chipuri de om, după „asemănarea Domnului!”,
n.n.) și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să
stea împotriva mâniei Lui și nici să-I zică: „Ce faci?”.
(Daniel, Cap. 4, 35)
Dar mai înainte de războiul nuclear vor veni
FIARA (virusul Covid 19?!) și „icoana fiarei” (vaccinul
anticovid?!) ─ a doua „fiară”, care „va avea două cornițe
de miel”, care e nume de om (Să fie vorba de „Jonnson &
Jonnson”, concernul farmaceutic american, care produce
vaccinul anticovid JANSSEN?!)
Atât numele patronilor, cât și al vaccinului vedem bine că
sunt formate din 6 litere/sunete, de fapt! Acest concern și
acest vaccin să fie metaforica și misterioasa 666, simbolul
FIAREI?!
Dar și celelalte două vaccinuri europene, ZENECA ȘI
PFIZER au tot câte 6 litere/6 sunete, așa încât e aproape
393
imposibil să spui, cu exactitate, care dintre ele reprezintă,
simbolic, FIARA!
În orice caz, cred că aici, totuși, trebuie căutat răspunsul!
„Aici e priceperea. Cine are pricepere, să
socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om, și
numărul ei este șase sute șaizeci și șase”.
(Apocalipsa, Cap. 13,18)
Ezechiel a surprins, cred, cel mai bine ceea ce
spunea înaltul prelat-astronom de la Vatican, care studiază
2-3 luni la NASA, în SUA, și anume că „Dumnezeu nu
ne-a creat numai pe noi!”, lăsându-ne, astfel, să
subînțelegem că, în Univers, mai sunt și alte civilizații
astrale, care sunt cu mult prea departe de nivelul
civilizației umane de azi, de vreme ce, în urmă cu 2600 de
ani, „ei” dispuneau de mijloace aerospațiale extrem de
performante, încât mi-e imposibil să visăm măcar în ce
stadiu se află „ei” astăzi, căci iată ce ne spune proorocul
Ezechiel despre „slava Domnului” și despre „făpturile
vii”:
„Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui
Buzi, preotul, în țara Haldeilor (în sudul Mesopotamiei,
n.n.), lângă râul Chebar; și acolo a venit mâna Domnului
peste el.
M-am uitat (zice Ezechiel, n.n.) și iată că a venit de
la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros și un
snop de foc (la Moise, după ieșirea din Egipt „un stâlp de
foc”, noaptea, iar ziua, „un nor”, n.n.), care răspândea de
jur-împrejur o lumină strălucitoare (e vorba de o navă
cosmică/„slava Domnului”, n.n.), în mijlocul căreia
394
lucea ca o aramă lustruită, care ieșea din mijlocul
focului.
Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror
înfățișare avea o asemănare omenească”.
(Ezechiel, Cap. 1, 4și5)
Iar după ce a fost răpit (urcat în navă), proorocul
Ezechiel a mai observat ceva:
„În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște
cărbuni de foc aprinși care ardeau; și ceva ca niște făclii
umbla încoace și-ncolo printre aceste făpturi vii; focul
acela arunca o lumină strălucitoare, și din el ieșeau
fulgere (Se vede limpede că e vorba de sofisticata
aparatură de la bordul navei spațiale, n.n.).
Făpturile vii însă când alergau și se întorceau, erau ca
fulgerul.
Mă uitam la aceste făpturi vii, și iată că pe pământ
(Deci, l-au răpit, spre a vedea interiorul navei, după care
l-au readus pe pământ, n.n.), afară de făpturile vii, era o
roată la fiecare din cele patru fețe (E vorba, se pare, de
mijloace individuale de zbor, folosite la ieșirea din navă,
spre a se deplasa pe pământ, dar și pentru a reveni la navă,
n.n.).
Înfățișarea acestor roate și materialul din care erau făcute,
păreau de hrisolit, și toate patru aveau aceeași întocmire,
înfățișarea și alcătuirea lor erau de așa fel, încât fiecare
roată părea că este în mijlocul unei alte roate.
Când mergeau făpturile vii, mergeau și roatele pe
lângă ele; și când se ridicau (înapoi la nava care sta
poziționată deasupra lor, n.n.), făpturile vii de la pământ,
se ridicau și roatele (Deci, încă o dată ne dăm seama că
395
Ezechiel a văzut că acele „făpturi vii” se deplasau cu
mijloace individuale de zbor, atât la coborârea și revenirea
în navă, cât și la deplasarea lor pe pământ, n.n.).
Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o
întindere a cerului (un plafon azuriu, n.n.), care semăna cu
cristalul strălucitor și se întindea în aer sus peste capetele
lor. (Deci, e vorba de o navă de mari dimensiuni, n.n.).
Când umblam, am auzit vâjâitul aripilor lor, ca
vâjâitul unor ape mari, și ca glasul Celui Atotputernic.
Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca și al unei
oști, iar când se opreau, își lăsau aripile în jos.
Deasupra cerului care era peste capetele lor, era
ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scau de domnie
(E vorba, probabil, de scaunul pe care sta comandantul
navei, n.n.); pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca
un chip de om, care ședea pe el.
Și am mai văzut iarăși o lucire de armură lustruită
ca niște foc, înlăuntrul căruia era omul acesta, și care
strălucea de jur-împrejur.
Ca înfățișarea curcubeului, care stă într-un nor într-o zi
de ploaie, așa era înfățișarea acestei lumini strălucitoare,
care-l înconjura (pe comandantul navei, îmbrăcat, firește,
în costumul de astronaut, n.n.). Astfel era arătarea slavei
Domnului.
Când am văzut-o (după ce a fost readus pe pământ,
la râul Chebar, n.n.), am căzut cu fața la pământ și am
auzit (Deci, n-a fost! n.n.) glasul Unuia care vorbește”.
( Ezechiel, Cap.1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 , l2, 13, 14, 16, 17, 19,
21, 22, 23, 24, 26, 27 și 28)
396
Iată, așadar, de ce tehnică spațială dispuneau
entitățile cerești, „făpturile vii”, din urmă cu 2600 de ani!
Dacă noi ne-nchipuim, măcar o clipă, că-n acest
lung șir de ani, timp de aproape trei milenii, , „făpturile
vii” au stat degeaba, așteptându-ne doar pe noi să-i
ajungem din urmă, atunci ne-nșelăm amarnic!
Ce interes ar fi avut să bată pasul pe loc?!
Pornind de aici, avem ferma convingere că, într-
adevăr, e vorba de civilizații astrale extrem de evoluate,
care (se vede limpede!) sunt, totuși, foarte interesate de
existența noastră, cu atât mai mult, cu cât de la „ei” am
primit suflare de viață, așa încât soarta întregii omeniri e
permanent în „vizorul” lor, de vreme ce ne-au pregătit un
așa-zis „scenariu de natură celestă”, la care noi vom lua
parte (că vrem ori nu vrem!) în mod cert!
Viziunile proorocilor amintiți și „atragerea
atenției” (de către Domnul nostru Iisus Hristos), din
„Apocalipsa lui Ioan”, au avut un scop bine definit: să ne
facă să înțelegem că deja e mult prea departe și extrem de
grav unde am ajuns, evoluția noastră putând duce la
distrugerea definitivă a speciei umane; de data asta nu prin
potop, ci prin foc!
Cu alte cuvinte, ni se spune: „Îndreptați-vă, cât nu
e prea târziu” Iubiți pacea, adevărul, viața!
Pocăiți-vă, că vremea din urmă e atât de aproape!...”.
„Da, Eu vin curând! zicea-n finalul
„Apocalipsei”, Domnul nostru Iisus Hristos/
Și cine aude să zică: „Vino!” Și celui ce îi este
sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată”.
397
(Apocalipsa, Cap. 22, 17), căci forțele întunericului nu dorm
niciodată!
Așa cum Domnul nostru Iisus Hristos și-a propovăduit
„Evanghelia” prin Apostolii Săi, cu siguranță că
„apostolii întunericului” au propovăduit în numele și în
favoarea lor.
În ceea ce mă privește, după ce am aprofundat
Sfânta Scriptură, Vedele, istoricii și geografii antici, greci
și latini, Cartea tibetană și Cartea egipteană a morților,
Tratatul de istorie a religiilor, de Mircea Eliade, Manualul
de istoria religiilor de Giovani Filoramo, Istoria Religiilor
a lui Emilian Vasilescu ș.m.a., am ajuns la următoarea
concluzie (pe care, în mod surprinzător, o întâlnim
excelent prezentată în basmele noastre populare
românești):
În Univers există atât energii pozitive și negative,
cât și civilizații ale luminii/înțelepciunii/iubirii, cât și ale
întunericului, iar lupta dintre energiile acestora a fost, este
și rămâne în vecii vecilor, căci acest lucru e în legea/în
firea materiei universale, a întregului Univers!
Totul se desfășoară ciclic (vezi ciclul cosmic
mayaș, ce se derulează pe parcursul a circa 5000 de ani,
care încă n-a fost ─ și nu cred că va fi! ─ elucidat, de
vreme ce, o dată la cinci milenii, Soarele și Luna se opresc
din mersul lor pe cer:
„Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a
grăbit să apună, aproape o zi întreagă”)
(Iosua, Cap. 10, 13)
398
Și aici avem în vedere nu doar Soarele și Luna, ci și
impactul acestui fenmen cosmic asupra nivelului tuturor
civilizațiilor astrale, ale Binelui, dar și ale răului, așa încât
sunt aproape convins că, într-adevăr, lupta dintre cele
două forțe se va duce, mai întâi, în Cer (de unde
Balaurul/Diavolul și îngerii săi vor fi aruncați pe pământ,
după cum aflăm din ”Apocalipsa lui Ioan”), iar apoi,
lupta se va continua pe Pământ, unde iarăși vor câștiga
forțele Binelui, ale luminii, ale „fiilor Soarelui”!
Că mormântul proorocului Moise nu a fost găsit nici
până acum în Câmpia Moabului (unde a fost îngropat), se
subînțelege, evident, că și el a fost ridicat la ceruri, așa cum,
în vremea îmopratului iudeu Ahab, avea să fie ridicat la cer,
într-un „car cu foc”, și Sf. prooroc Ilie:
„Pe când mergeau ei vorbind (Sf. Ilie cu ucenicul
său, Elisei, n.n.), iată că un car de foc și niște cai de foc i-
au despărțit pe unul de altul, și Ilie s-a înălțat la cer într-
un vârtej de vânt. Elisei se uita și striga: „Părinte!
Părinte! Calul lui Israel și călărimea lui!” Și nu l-a mai
văzut”.
(Biblia ─ A doua carte a împăraților. Înălțarea lui Ilie la cer,
Cap. 2, 1-14)
Deci, carul de foc (despre care și azi mai
vorbesc oamenii din Țara Loviștei, la Târgul Fața Sf. Ilie,
când o fată de-a lor, foarte frumoasă, a fost răpită de un car
de foc, ziua, chiar din mijlocul târgului, care se ține în
fiecare an, pe 20 iulie, de ziua Sfântului Ilie) și caii de foc,
care s-au ridicat „într-un vârtej de vânt” erau „carul și
călărimea”/ „oștirea cerească” a poporului ales de
Dumnezeu, care „în vremea din urmă”, se vor confrunta cu
399
forțele întunericului, acestea încercând, de milenii, să pună
stăpânire pe planeta aceasta, pe care Dumnezeu ne-a creat.
Și-ntr-adevăr, vechi inzi au înțeles foarte bine că
forțele întunericului (mă refer la demonul Ravena,
prezentat în „Ramayana”) au luat, de-a lungul miilor de
ani, forma oamenilor/asemănarea cu rasa umană, iar lucrul
acesta îl aflăm și la proorocul Isaia, când ne spune că-n
„vremurile din urmă”, Dumnezeu va amesteca o sămânță
de om cu una de animal, așa încât înclin să cred că
ingineria genetică a zilelor noastre a atins deja acest
stadiu, de vreme ce forțele întunericului îl atinseseră încă
în urmă cu mai bine de 4000 de ani:
(Ravana, demonul, n.n.) „Poruncește câtorva
războinici să ia chip omenesc și să se apropie de Rama
(prințul dinastiei solare; deci, „fiu al Satanei”, n.n.) ne-a trimis
înainte; o mare armată vine în urma noastră să te ajute”.
În timp ce Rama, înșelat, va sta nepăsător, ai noștri
(forțele întunericului, al căror stăpân e demonul Ravana,
n.n.), umblând prin văzduh (și tot în „care de foc”,
desigur, n.n.), vor putea să-l ucidă pe el și pe ai lui chiar
acolo unde sunt, pe malul celălalt.
Acesta este sfatul meu”.
(Valniki ─Ramayana, Editura BPT, București, 1968, vol. II, p. 252)
sau:
„Într-adevăr, este ciudat, își zise el. Fiara aceasta
ucigașă nu este un animal; firește, nu-i doar o maimuță;
poate o nouă făptură închipuită de zei (exact ce spunea
Isaia despre „o sămânță de om și una de animal”, n.n.),
vechii mei dușmani, ca să mă necăjească”
(Ramayana, vol. II, p. 145)
400
Nu știu (nici măcar nu putem să ne închipuim, deși
am citit undeva că, în antichitate, la Curtea Regală a
Chinei se practicau asemenea „ciudățenii genetice!”), de
fapt, ce „arme astrale” se vor fi descoperit pe parcursul
celor aproximativ 4000 de ani, care au curs din vremea
„Vedelor” până-n „vremea din urmă”!
Un lucru însă pare a fi sigur : pe atunci s-a folosit
bomba atomică doar în Cer (vezi miile de cratere de pe Luna
deșertificată, pe care se văd și acum canioanele și văile
marilor fluvii ce au exitat cândva acolo!), dar și-n vremea
Patriarhului Avraam (poate de aceea a și fost îndemnat să
plece din Ur!), care a văzut cu ochii lui, cum Sodoma și
Gomora au pierit într-o clipită, cât și transformarea într-un
stâlp de sare a soției nepotului său, Lot.
„Ramayana” și „Mahabaratha” ne vorbesc, de
altminteri, despre un război nuclear (petrecut pe pământ),
și despre arme astrale, extrem de performante, folosite atât
în cer, cât și pe pământ.
Cum totul, ziceam, este ciclic, desfășurându-se
după o lege universală, firească, de la-nceputul creației
Universului și până-n zilele noastre, înclinăm să credem
că, azi, întreaga lume trăiește sub amenințarea iminentă a
unui război nuclear, care va duce la pierderea unei treimi
din populația Pământului.
Și, văzând impasul și pragul la care a ajuns întreaga
omenire, să-L cităm iarăși pe Domnul nostru Iisus Hristos,
că altceva nu prea văd ce ne-a mai rămas de făcut pentru a
ne salva de la pieire:
„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe;
cine este întinat, să se întineze mai departe; cine este fără
401
prihană, să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine
este sfânt, să se sfințească și mai departe”.
(Apocalipsa lui Ioan, Cap. 22, 11),
căci „vremea din urmă” e atât de aproape, încât nu
mai este timp de-ndreptare!
Și, totuși, eu cred că forțele Binelui vor birui, așa
cum Domnul nostru Iisus Hristos a biruit lumea, și că El,
într-adevăr, va veni în curând, și că va locui între oameni,
la Ierusalim, iar pacea de o mie de ani se va instaura, cu
IUBIRE, peste întreaga Planetă, încât astăzi, mai mult
decând oricând, avem nevoie de un duhovnic, precum
părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, căci
sufletului nostru nu mai are cine să-i mai dea mângâiere:
O, drag Părinte Arsenie Boca,
mânia, în lume, crește cum coca;
se-nvolbură-n valuri, izbindu-se-n stâncă;
prăpastia-n noi e tot mai adâncă;
am spart icoane în publice piețe;
școlile-s triste; nu vor să ne-nvețe...
Părinte Arsenie Boca, Iisus
L-am văzut, în vis, căzând din ceruri, de sus
în picioare, în marea acestei mânii;

în negura toamnei din mine, târzii
și frica m-a prins, căci singur am mas,
vinul mâniei să-l torn într-un vas...
402
O, drag Părinte, ce hodinești la Prislop,
pune-mi în inimă liniște,-un strop;
ieși din mormânt și-n lume iar vină;
fă să izvorască-n cișmele lumină,
că Țara-i pustie, săracă, vădană;

Mamona urcă spre cer în sutană!
─ // ─
Surpate, George Voica

22 ian. 2021
403
De același autor:
1. Dialog cu mestecenii: versuri. Craiova: Editura

Scrisul Românesc, 1982, 95 p.
2. Universuman: povestiri şi nuvele. Bucureşti: Editura
Eminescu, 1984, 148 p.
3. Pasăreanumităviaţă: roman. Cluj-Napoca: Editura
Dacia, 1985, 248 p.
4. Întâmplărineaşteptate: roman. Bucureşti: Editura
Eminescu, 1986, 248 p.
5. Elegii de dragoste: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1997, 128 p.
6. Cei din Valea Otăsăului: povestiri. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1997, 122 p.
7. Făt-Frumos şi prieteniisăi: basme. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1998, 54 p.
8. Prizonierii infernului: roman-document. 2 vol.
Râmnicu-Vâcea: Editura Antim Ivireanul, 1998, vol. 1:
224 p.; vol. 2: 204 p.
9. Poeme de dragoste: versuri. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Papirus, 1999, 104 p.
10. Surpate-monografielirică. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Papirus, 1999, 104 p.
11. Psalmi din Casa de Rouă: versuri religioase.
Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys, 1999, 100 p.
12. Maria – 100 de sonete. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2000, 108 p.
13. O.K. Haraşo!: roman. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2000, 108 p.
14. Mama: roman. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001, 204 p.
404
15. Mădusei pe deal cu murgul: antologie de folclor
literar din Surpate. Râmnicu-Vâlcea: Editura Patrimoniu,
2004, 346 p.
16. Maranata (Domnulnostru vine): studiu ştiinţific.
Râmnicu-Vâlcea: EdituraAlmarom, 2004, 398 p.
17. George Voica - Poet al metaforei: repere
bibliografice şi antologie de autor. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Almarom, 2005, 112 p.
18. Faguri de rouă: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2007, 114 p.
19. Poem despreRâmnic: schituri şi mănăstiri vâlcene.
Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys, 2008, 189 p.
20. Epistolă către veneţieni. Râmnicu-Vâlcea: Editura
Conphys, 2009, 197 p.
21. Elegii în amurg: distihuri. Râmnicu-Vâlcea:
EdituraConphys, 2009, 119 p.
22. 1100 Aforisme. Râmnicu-Vâlcea: Editura Conphys,
2009, 218 p.
23. Tăbliţele de la Tărtăria; Inelul de la Ezerovo; latina
primară. Râmnicu Vâlcea: Editura Conphys, 2010, 252p.
24. Se legănau mestecenii în vânt...; Icoane din
Surpate: versuri. Râmnicu Vâlcea: Editura Conphys,
2011, 154 p.
25. Vânătorul de cerbi: versuri. Turnu Severin: Editura
Lumina, 2012, 225 p.
26. Subiecte pentru doctorat: şarje balcanice. Sibiu:
Editura Cenaclul de la Păltiniş, 2012, 80 p.
27. Eram mişto, cucoană, şucar!: versuri. Râmnicu
Vâlcea: Editura Fortuna, 2013, 100 p.
28. Şi-am trecut, lume, prin tine!: memorii. Iaşi: Editura
Rotipo, 2014, 670p.
405
29. Rădăcinile neamului românesc: lucrări istorice.
Iaşi: Editura Rotipo, 2015, 649 p.
30. Rugă pentru neamul meu. Iaşi: Editura Rotipo,
2016, 470 p.
31. N-am să mai fiu tânăr niciodată. Iaşi: Editura
Rotipo, 2015, 108 p.
32. Cancerul poate fi învins?! (coautor: Dr. C-tin
Ionițescu). Iaşi: EdituraRotipo, 2016, 292p.;
33. Plante medicinale și leacuri din moși-strămoși
(coautori: Dr. C-tin Ionițescu și Prof. Daniela Ionițescu).
Iaşi: Editura Rotipo, 2016, 300p.
34. Venim din vâltoarea istoriei. Iaşi: Editura Rotipo,
2017, 251p.
35. Legănare de suflet, la Râmnic! Iaşi: Editura Rotipo,
2017, 269p.
36. Se-ntâmplă lucruri ciudate: povestiri despre
daimoni și extratereștri. Iaşi: Editura Rotipo, 2017, 321p.
37. Les Prisonniers de l' Enfer─ Roman-document ─ .
Iaşi: Editura Rotipo, 2017, 281 p. (în limba franceză).
38. Elegii. Iaşi: Editura Rotipo, 2018, 126 p.
39. Istoria nu plânge niciodată! Iaşi: EdituraRotipo,
2018, 376 p.
40. Elegii Piranas. Iași: Editura StudIS, 2019, 260 p.
41. Parodii. Băile Olănești: Editura Mircea cel Bătrân,
2019, 166 p.
42. Tăblițele de plumb de la Sinaia. Iaşi: Editura
Rotipo, 2019, 613 p.
43. Inima mea nu mai e fată mare. Iaşi: Editura Rotipo,
2020, 207p.
406
Cuprins
I. DIN CARPAȚI PÎNĂ LA

TROIA…..……………………………….……………………….Error! Bookmark not
defined.
Particularitățile limbii traco-gete……………………………………...........…………..

.................................................................. Error! Bookmark not defined.
Homer, despre cauconi și ciconi ¬ strămoșii noștri de baștină................21
Pythagoras ¬ primul mare sculptor al Greciei antice...............................

................................................................ 9Error! Bookmark not defined.
Stindardul dacic ¬ blazonul unui neam eroic.........................................123
Împăratul Nero avea rădăcini traco-gete...............................................155
Theodoric cel Mare ¬ regele ostrogoților ¬ și Tezaurul de la Pietrosa...172
Burebista și inscripția de la Mesambria..................................................187

Titești ¬ capitala dintâi a tuturor românilor...........................................208
Crucea din Titești (Vâlcea) ¬ prima mărturie a formării poporului român...
............................................................................................................... 217
Masa de piatră din Titești, Țara Loviștei, vatra etnogenezei poporului

român......................................................................................................224
Doamna Maria Brâncoveanu ¬ înmormântată la Mănăstira Surpate!....258
II DIVERSE...........................................................................................290
Potopul biblic, dorienii, ionienii și Apollon............................................ ..291
Coronavirus și războiul nuclear................................................................308
407
Caracteristicile ciclurilor seismice din Vrancea (România).......................338
Fiii Soarelui, fiii oamenilor și forțele întunericului....................................355
De același autor........................................................................................404
408

Din Carpati Pana La Troia...

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din Carpati Pana La Troia...

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEORGE VOICA

DIN CARPAȚI PÂNĂ LA TROIA...

Dedic această carte prietenilor mei,

Tehnoredactare computerizată: Dana Alina Tăcutu

Oricare limbă de pe pământ este expresia a

Surpate, 25 aug. 2019

Moto: Este bine chiar dușmanilor să te adresezi cu cuvinte frumoase.

Ce poate, oare, să fie mai dulce și mai sfânt pe

Dar iată ce ne spune Homer despre sintieni (ramură

Dar, așa cum spuneam, marele Homer este cel

Strabon (traco-get după bunica-sa) a cunoscut

Observație: Așadar, de vreme ce Regionul era în

Deci, subînțelegem că ciconii erau de baștină, din

Dar despre sintieni (sapoi, sapaoi, sai, dai, daci!)

Extrem de interesantă e informația pe care ne-o

(Homer ─ Iliada, Cântul al X-lea, 423, 427, p.p. 163-164)

Că ciconii/kauconii din Ripe, din Munții

Și, într-adevăr, așa cum am spus mai sus, Homer

Concluzionând, pe baza afirmațiilor lui Homer și

Și astăci, la noi, mai ales în Munții Apuseni, sunt

De altminteri, neamurile amintite ceva mai sus,

Iată, așadar, că putem afirma, de acum, că acest cult

Dar Insula Samos fusese ocupată de cei din Insula

Se știe, că orașul Perinthos, în perioada antică

(Hristo Danov ¬ Op. cit., p. 273)

Vorbind de formarea Regatului odrișilor, noi

Și din nou istoricul bulgar îl citează tot pe Herodot,

Astfel, chiar și-m zilele noastre, iată că istoricii

Cu alte cuvinte, însuși Herodot recunoaște prezența

Extrem de interesant e faptul că același obicei getic

Dar acest ritual al sacrificării soției, odată cu soțul

Cred că nu există istoric antic, grec ori latin, care să

Aşadar, aşa se explică de ce Pythagoras l-a adus pe

Dacă regele messenienilor, Aristomene, a îngropat

Că geto-daci ori kaukoni noi fi-vom,

Moto: Chiar şi moartea ocoleşte uneori pe cel viteaz.

Pentru a desluşi semnificaţia/simbolistica

Pe de altă parte, avem şi opinia reputatului savant şi

Dar, oare, ,,moşii Goţilor”/Geţilor nu erau şi moşii

Dar tot acelaşi istoric antic latin este cel care ne

Dar la nord de seri (de chinezi) nu ne-a spus acelaşi

Dar, oare, primul Patriarh al eveilor, Avraam nu se

Pornind de aici, cred că ar fi bine, totuşi, să-i dăm

(Plutarh ─ Despre oracolele delfice, Editura Polirom,

Deci, e limpede că adoratorii lui Apolo asociau

Şi-atunci, să ne mai mirăm de ce moţii, în timpul

Evident că e vorba de capul de lup cu trup de şarpe,

(Ammianus Marcellinus – Istoie Romană, Cartea

Dacă ,,dragonul dacic” ─ capul de lup cu

Biserica ,,Borgoun Stave" din Norvegia

Faptul că aria de răspândire a cultului apolinic e

pe care îngerii de lumină suie, coboară,

Ni-e Ţara, iată, pe pragu-a o sută

Surpate, George Voica

Pentru a ajunge la o asemenea idee, trebuie, mai

Iar dacă până acum am încercat să demonstrăm că

Surpate, 24 nov. 2018

Se știe că orice tezaur are un istoric al parcursului

Surpate, 23 sept. 2019

Încă de la început, trebuie să atragem atenția

Ni se pare de-a dreptul ciudată datarea d-lui Danov,

Surpate, 10 sept. 2020

Distinsul prof.univ.dr. Ioan Piso, directorul

Privind mai cu atenție una dintre fotografiile