resc și Maica Pămîntească pentru rodirea creației de început.

Căsătoria în scrierile orfice nu era o adunare animalică ci o uniune spirituală, iar cuvîntul dat era
lege, omul fiind considerat un microunivers care poartă în el întreg universul. Cerul, spun scrierile
orfice, că este primul născut din Negură, împreună cu Pămîntul, dar care sînt imagini inefabile ale
vizibilului Cer și Pămînt pe care trăiesc oamenii. Unirea celor două energii nevăzute dau prima
„căsătorie” și prima familie ca ziditoare de noi lumi, iar Proclus scrie în Comentariu la Timaios fila
293: „«Căsnicia» este speficifică° acestui ordin (adică religii), fiindcă Orfeu numește Pămîntul prima
mireasă, și prima căsnicie, unirea sa cu Cerul.” Să nu mai îndrăzniți întunecaților a ne batjocori pen­
tru dreptul nostru de a gîndi și a ne întoarce cu fața spre adevărata noastră religie și cultură identitară.
Și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, acest ritual sacru al cununiei cu ființele de lumină
venite din ceruri este amintit atunci cînd Zalomxe îi spovedește pe cabirii din insula Samos, iar
Pitagora rîde de ritualul săvîrșit. Înțeleptul get i-o taie țîfnosului priceput, spunînd că Zoin le-a dat
cununa miresei, adică înțelepciunea cerească, atunci cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte! Dacă
ar fi apărut din vîrf de „legămînt” atunci ar fi sărit ca arși fioroșii oșteni ai lui Iahweh care după ce își
pun pe cap scîrbavnica tușinătură, odată numai dă turbarea în ei năzărindu-li-se fel de fel de revelații,
vedenii, parascovenii și scorneli sataniste să ne spună că „minunea” a ieșit chiar din vînosul mădular
ajuns simbol de mare cinste și minune. Înțeleptul get îi dădea peste nas tirenianului cel fudul că el este
purtătorul cununii miresei adică el avea o căsătorie mistică cu Soarele creator, avînd în cuget „Mireasa
Minții”. Scrierile esene amintesc și ele de acest concept teozofic. Chiar termenii folosiți în limba
română pentru a desemna căsătoria arată originea lor foarte veche și indubitabila legătură ce se vede
între cultul mioritic și cel emeș sau al brahmanilor. Mirele, la români spune despre căsătorie că „mă
însor”. Ori cuvîntul vine din doi termeni ai limbii ce se vorbea în Carpați în mileniul IV î.e.n.; in cu
sensul de el sau ea și sor cu sensul de culme, măreție, inimă, soare, a arde, fierbințeală, a zbura în jurul.
Mireasa spune la rîndul ei: „mă mărit”. Și cuvîntul mărit vine din același fond lingvistic; mar: sapă, a
plivi, a semăna, a îmbrăca, a boteza, și it: lună, clar de lună. În mitologia geților și a românilor de pînă
mai ieri, luna era protectoarea femeilor măritate și a nașterilor pentru perpetuarea neamului, la fel stă­
teau înțelegerile după Legea cerească și în religia strămoșilor noștri mioritici. Iar cuvîntul „căsătorie”
ne arată chiar locul unde se întîmpla acest ceremonial al unirii destinelor celor doi tineri pentru
renașterea neamului din care vin, casa + tora: taur, tor (toro în spaniolă, touro în portugheză și taureau
în franceză), adică lăcașul de cult al taurului ceresc dovedit arheologic pe meleagurile noastre din
mileniul VI î.e.n. Dar totemul taurului din religia strămoșească avea pe înălțimile divine constelația
taurului care în vechimea fără de început era cunoscută ca a Cerbului, așa cum ne arată pictura rupestră
de la Coliboaia din mileniul XXXVIII î.e.n. fie-i de-acum veșnic pomenită existența pentru liniștea și
hodina celor care au făcut-o și gîndul nostru de recunoștință în fața acestui trecut fabulos. Cerbul mai
este numit în româna veche dar și cea de azi a vînătorilor, taur, asta nefiind o întîmplare de neînțeles
pentru cei ce mai arată puțină aplecare către adevăr și bun simț, iar semantica acestui cuvînt ne duce la
limba vorbită de neamurile arimine în urmă cu V-IV milenii unde avem cer/șer: a străluci, a a radia, a
lumina, a lega, a strînge laolaltă + ba: a prezice, ființă, închipuire, a conduce, suflet. În timp cuvîntul s-
a păstrat° și în varianta șer + ba, apoi a trecut în șer + pa: om, soț, căpetenie, a alege, a jura, a zbura, a
conduce, sensuri care ne lămuresc pe deplin cum vine cu dîra de lumină dătătoare de viață, coborîtă din
înalturile cerurilor pentru a binecuvînta cu rodul zămislirii neamul omenesc. Dar la noi există mai
multe povești în zicerile populare unde personajul principal este un tînăr fiu de împărat care se putea
transforma în cerb, zburînd prin ceruri cînd dorea. Domnitorul Dimitrie Cantemir în lucrarea Des­
crierea Moldovei ne-a lăsat mărturie despre ritualul pețitului miresei, unde pețitorii mirelui spun o
orație cu un fiu de împărat plecînd la vînătoare ce a găsit o cerboaică în pădure, dar care la vederea lor
a rupt-o la fugă, însă ei fiind pricepuți în luarea urmei vînatului, au urmărit-o ajungînd taman la casa
gospodarului. Aici ei cer să-i fie arătată ciuta sau cerboaica astfel?? o vor căuta singuri peste tot fiindcă
de data asta nu o vor mai scăpa. Obiceiul este păstrat și astăzi prin unele sate ale românilor, nebîntuite
de stafia modernismului pupincurist și batjocura față de trecutul nostru strămoșesc. În vechime, dar și
prin satele amintite aici, nunțile începeau joi care era ziua lui Dio Zoe, duhul fertilității și al înnoirii
neamului omenesc, animalelor și al naturii, la fel și lucrările de arat și semănat în cîmp sau în grădină.
Cerbul ca totem ceresc era răspîndit de la sciții din nordul Mării Caspice și mai spre est, trecînd peste
Carpați și pînă în Galia și în Irlanda fiind atestat în aceste ținuturi încă din secolul VI î.e.n. Noi l-am
păstrat pînă azi în dansul cerbului de Anul Nou din Moldova, turca (tur: taur, cerb + ca: cap, bot) în
Muntenia și iarăși turca în Ardeal dar cu care se umblă în ajunul Crăciunului, avînd ca formă chiar un
cap de cerb! În armînă cuvîntul buga înseamnă cerb sau taur mare și am credința că el a existat și la
nord de Istru, iar de aici slavii de răsărit l-au luat pe Bog, ei practicînd religia geților pînă i-a creștinat
prin ucaz la anul 988 cneazul Vladimir. Și graiul armînilor ne ajută pe această cale, fiindcă ei au
cuvîntul bog pentru învelitoare așa cum este orice ocrotitor ceresc, iar bugdan înseamnă chipeș sau
arătos! Slavii din sud – bulgarii și sîrbii de azi – s-au așezat în vechile teritorii ale geților în secolele
VI-VII, dar asta nu trebuie să mai facă parte din adevărata noastră istorie ca să știm cine ne-au fost
strămoșii. La cîtă minciună li se toarnă în cap românilor, nu mai este loc și pentru asemenea adevăruri!
Clopotul mare de la mănăstirea Putna din județul Suceava se numește buga, dar călugării nu știu să
explice de ce poartă acest nume venit din vechimea vechimilor. Poate că aflînd despre adevărul ce a
ieșit la lumină, le vor veni mințile la cap și bunul simț în obraz ca să ne spună istoria și teozofia nostră
și nu vedeniile iahwiste cu care ne otrăvesc mințile și sufletele de 200 de ani!
Dar avem și alte dovezi la fel de puternice pentru a arăta și orbilor că actul cununiei la strămoșii
noștri era° unul cu o încărcătură religioasă absolută. Ei numeau constelația Coroana boreală și Hora
sau Cununa, steaua Gemma, fiind Fata Mare din Hora iar cele două° stele mici din interiorul cercului
Horei fiind numite Lăutarii. Unirea prin cununie era° repetarea actului sacru făcut de Tatăl Ceresc față
de Creația sa Maica Pămînt pentru zidirea neamului omenesc prin Fiul Omului sau Fiul Luminii, ori
Salvatorul, Mîntuitorul, conducătorul cum apare în alte scrieri. Această interpretare mistic-socială a
cununiei conferea legăturii dintre ei binecuvîntarea divină pentru perpetuarea neamului respectiv,
fiindcă în trecutul fără de socoteală, copiii erau considerați ca un dar al cerului și pămîntului, prin
împlinirea Legii. Simbolistic, acest act de început îl vedem în vechiul lăcaș de cult străbun de la Șinca
Veche unde apar în interiorul celor două triunghiuri suprapuse care formează o stea cu șase colțuri,
acea spirală dublă și în sens opus cunoscută astăzi ca yin și yang după cultura chineză, dar ea este în
fapt forma de manifestare a energiilor torului ieșite din miezul acestuia care se mișcă pe suprafața
exterioară, apoi revin pe partea opusă de unde au plecat, dar și energia trupul omului după mișcarea
Kundalini. În vechile mituri carpatine, Șerpa sau șarpele de lumină venea pe pămînt ca să-i binecuvîn­
teze pe cei vrednici de înțelepciunea cerească și cinstirea Legii. Acest concept al cununiei sacre prin
actul desăvîrșirii cunoașterii Legii îl găsim și în scrierile trismegiste unde învățăcelul era primit în
comunitate după ce trecea prin mai multe probe de inițiere iar la capăt, ca o recunoaștere a devenirii
sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol al înțelegerii tainelor divine și a puterii lor pentru
îndreptarea celor stricăcioase din viața pămîntească. Pentru păstrarea unei legături trainice și stabile
între familii și clanuri, la strămoșii noștri exista instituția „sudinei”, unde un flăcău era sortit unei fete
cu mai mulți ani înainte de căsătoria propriu-zisă. Înaintea cununiei se petrecea „pețitul” care în unele
părți din Moldova avea un obicei ce amintește de vechile practici ale geților. Pentru a împiedica urca­
rea unor nevolnici sau hoți în fruntea satului, se făcea pețitul fetei, cînd trimișii băiatului se duceau la
casa acesteia și dacă se ajungea la înțelegere, atunci pețitorul înfigea un bănuț de argint într-un măr
pus de gazdă anume pe masă în fața lui. Mărul era rodul Pomului Vieții din teozofia strămoșilor noștri,
iar prin acest gest al înfigerii bănuțului în fapt se arăta că actul înnoirilor prin unirea celor doi tineri
este o binecuvîntare de la Sîntu, conceptul fiind răspîndit de pe plaiurile carpatine și la populațiile din
Scandinavia. Și le mai zic una întunecaților să nu mai poată striga cu gura pînă la urechi că totul este
antisemitism, Ladon ca fiu al Echidnei și paznic al merelor de aur din Grădina Hesperidelor de la nord
de Istru, pe care furii au numit-o mai tîrziu Rai, era un șerpete de lumină fiindcă asta însemna în anti­
chitate cuvîntul titan, iar la nunțile din Moldova el a fost mereu invocat prin strigătele de Lado, cum
ne-a lăsat vorbă de aducere-aminte domnitorul D. Cantemir.
Rabinul M. Gaster în scrierea Crestomație română la filele 50-53, vorbind despre Istoria Roșilor,
adică a rușilor ne lasă mărturia următoare despre obiceiul căsătoriei unde era invocat Ladon, paznicul
merelor de aur: „Al patrulea idol era Lado și pre acela îl avea Dumnezeul nunților și a toată norocirea,
și-i aducea lui jerfe ceea ce se gătea să însoare, socotind că cu ajutorul lui Lado, nuntă bună și viață
drăgăstoasă vor dobîndi. Și această măscărăciune de la slujitorii idolilor celor de demult s-au tras, carii
pe unii din idoli, Lelia și Polelia îi chema cărora urîtul de Dumnezeu nume și pînă azi prin oarecare
laturi, prin adunări și prin jocuri cîntînd: Lelio, Lelio, Polelio, precum și la noi zic: Lelio, Lelio. Așij-
derea și pe muma lor Lada, o cîntă anume Lado, Lado. Dimitrie Cantemir pomenește în sama „pros­
timii” din Moldova între dumnezeurile necunoscute și duhurile de idoli pe Lado și Mano, ale căror nu­
me le cîntă mai ales pe la nunți.” Ofuscat pînă peste poate întunecatul rabin pe tradițiile noastre stră­
vechi, mai amintește de divinitatea veche intitulată Coleada și Turca. Pe prima vechii ruși o cinsteau
cu dansuri și cîntece la 24 decembrie, fiind însoțită de a doua, iar povestea° ne amintește de Colinda și
Turca din Ardeal cu care se umbla la 24 decembrie.
Mărul prin semințe, la fel ca torul prin energiile în continuă mișcare și cei doi tineri care se cunună
sînt simbolurile înnoirilor veșnice ale văzutelor și nevăzutelor prin căsătoria sacră.
Brahmanii sau neamul aryas plecat din toriștea carpatină, considerau că o căsătorie fără unirea
sufletelor nu era decît împreunarea a două cadavre. Căsătoria avea ca unic scop un act de procreare
astfel ca urmașii să poată duce mai departe ceremoniile funerare închinate strămoșilor și zeilor, trupul
fiind privit mai mult cu indiferență decît cu venerație cum o făceau cu mare fală grecii. O rugăciune
de-a lor închinată căsătoriei spune: „Tu ești cerul, eu sînt pămîntul”. Frumos de te îndoaie dacă mai
știi că în scrierile esenilor dar și în celelalte ale neamului mioritic, existența universului și a neamului
omenesc se începe cu unirea mistică dintre Tatăl Ceresc și Mama Pămîntească cum am arătat mai îna­
inte, așa ca să nu mai aibă mincinoșii dureri de cap și stuchit la furca de unde își torc scornelile. Căsă­
toria vechilor aryas era considerată un act ritualic închinat zeiței Soarelui și avea un ceremonial de
șapte zile, iar în ziua a patra tații căsătoriților le spuneau°: „Împliniți împreună Legea Sfîntă” sau în sens
mai larg religia strămoșească. Cu ce mă mai puteți contrazice lepre trădătoare în fața acestor adevăruri
care sînt la fel de curate ca lumina Sfîntului Soare?
O monedă a împăratului get a imperiului roman Caracala, bătută pe la anii 215 spune că acesta poar­
tă o „corona” adică o cunună ca simbol al celui mai înalt grad în creștinisumul arimin sau mitraism
cum l-au falsificat meseriașii, el purtînd o cunună de lauri. Și împăratul get Regalianus pe monezile
bătute are pe cap o cunună sau coroană plină de raze ca dovadă că este un împuternicit al Sfîntului
Soare. La vechii egipteni, cercul sau inelul era simbol al veșniciei, la fel ca și la strămoșii noștri geți.
Românii de religie ortodoxă consideră căsătoria sau cununia (gu-nune: a fi fericit, a striga cu putere)
una din cele șapte taine ale dogmei și consideră că are ca scop de a uni un bărbat și o femeie printr-o
legătură veșnică în fața lui Dumnezeu. O poveste de-a noastră ne lămurește despre cununie cum a înțe­
les-o Ziditorul și ce a făcut împotriva celor care nu i-au dat ascultare. „Dumnezeu a spus că atunci
cînd se va putea lua soră cu frate pe lume, cînd se vor întîlni soarele și cu luna; și ei cînd e luna pe
sfîrșit s-au întîlnit, da ce folos că el e sus și ea e jos, sau viceversa și nu se mai pot niciodată apropia.”
Zicerea arată că interdicția căsătoriei între rude era o lege a lui Dumnezeu și nu putea fi încălcată, iar
medicina modernă a arătat științific justețea acestei opreliști. Ca simbol al actului religios liber con­
simțit, mirii își schimbă între ei inelele, arătînd prin aceasta că fiecare soț va fi permanent complemen­
tarul și ajutorul celuilalt prin acest cuplu. Căsătoria este consfințită de punerea cununiilor pe capul
celor doi miri, mai întîi mirele, apoi mireasa. Acestea sînt făcute în chipul coroanelor cu care se încu­
nunau odinioară regii și împărații.

Dar aceste simboluri amintite mai înainte vin din vechea religie a strămoșilor noștri cum ne arată și
fotografiile puse de vrednică mărturie pentru adevăr și demnitate. Cununia din stînga are înrăzarea îm­
păratului Regalianus, iar el (moneda) era binecuvîntat de Mitra cu cununa de raze a acestuia sau Sfîntu­
lui Soare, în mijloc are fixată o piatră cam tot așa cum purtau arimaspii fi-le-ar amintirea de cinstită
pomină! În partea dreaptă am pus crucea egiptenilor, pe care faraonul o purta pe mînă la orice ceremo­
nie și preoții ortodocși în mînă la „zii întîi”, simbolul fiind format dintr-un inel puțin turtit, așezat dea­
supra literei T. În timpul cununiei la români, preotul folosește un pahar care ne amintește de potirul
cunoașterii din scrierile orfice, esene și de tezaurul de la Pietroasa unde în mijlocul tavei este o femeie°
ce ține în mîini un pahar de formă mai alungită. După ce au băut din pahar ei primesc și cîte o bucată
de pâine, practică religioasă care se găsea aidoma în mitraism! A doua parte a slujbei de căsătorie este
ceremonia de încoronare, în care capetele mirelui și miresei sînt încoronate de către preot cu coroane
din frunze și flori, întocmai cum era în religia strămoșilor noștri. Și astăzi mirii din comuna Groșii
Țibleșului, județul Maramureș, la granița cu județul Bistrița-Năsăud, înainte de a intra în biserică pen­
tru cununia religioasă, se întorc către soare și fac semnul crucii spunînd: Ajută-ne Sfinte Soare!
Ca să le dovedesc tuturor că practicile de cult privind cununia la românii de astăzi vin° din vechea
religie a geților, voi da în continuare practicele care existau la vechii mozaici și la cazari pînă la sfîrși­
tul secolului XII, socotite ca sfinte sacramente după Vechiul și Noul Legămînt.
Scrierea 2 Samuel, 3,14 ne dă informația năucitoare pentru orice creștin dar nu de nărav iudeu-cretin,
că ei își cumpărau femeile cu care își doreau să aibă urmași: „David a trimis soli lui Iș-Boșet, fiul lui
Saul să-i spună: «Dă-mi de nevastă pe Mical cu care m-am logodit, pentru o sută de prepuțuri de la
filisteni»”. Practica este amintită în zeci de paragrafe ale pretinsei lor scrieri primită prin vedenii de
balamuc. Și în continuare dau alte bucăți din scrierile lor la fel de supărătoare, dar ele sînt cu zecile.
Împărați (Regi) 11,3: „A avut de femei șapte sute de crăiese împărătești și trei sute de țiitoare; și
femeile lui i-au abătut inima”, paragraful vorbește despre Șlomo al lor sau Solomon cum l-au dat ca
minune și înțelepciune goimilor cap de lut.
Cronici 3,1-3: „Iată fiii lui David care i s-au născut la Hebron: întîiul născut Ammon cu Ahinoam
din Izreel; al doilea Daniel cu Abigail din Carmel; al treilea, Absalom, fiul Maachei, fata lui Tarmai,
împăratul Gheșurului; al patrulea, Adonia, fiul Haghitei; al cincilea, Sefatia cu Abital; al șaselea,
Itriam cu Egla.” Adică poligamie că nu poate cuprinde mintea noastră atît de otrăvită de făcăturile lor
drăcești dar nimeni nu îndrăznește să strănute a supărare fiindcă este imediat plesnit peste mutră cu
fascismul, naționalismul, antisemitismul, negaționismul holocaustului și antipupincurismul față de Sa­
tana și preaiubiții lui feciorași ai întunericului.
Și vin în perioada cînd pretind ei că s-au îmbolnăvit rău de vedenii, adică scorneli puhoi, arătînd că
regișorul ivrit Irod a avut 10 „soții” și mai mulți copii dintre care 3 i-a ucis cu propria mînă între anii
7-4 î.e.n. el suferind de o boală cumplită care i-a făcut întregul corp plin de bube purulente, dar de fri­
ca celor ce îi doreau moartea, refuza orice tratament răspîndind în jurul lui o duhoare îngrozitoare.
2 Samuel 13,1-2 și 13-14: „După aceea, iată ce s-a întîmplat. Absalom, fiul lui David avea o soră
frumoasă, numită Tamar și Ammon, fiul lui David a iubit-o. Ammon era atît de chinuit din această
pricină, încît a căzut bolnav după soră-sa Tamar, căci era fecioară și-i venea greu lui Ammon să-i facă
ceva... Unde mă voi duce eu cu rușinea mea? Și tu vei trece drept un mișel în Israel. Acum vorbește te
rog împăratului, și nu se va împotrivi să fiu a ta. Dar el n-a vrut să o asculte, a silit-o, a necinstit-o
și s-a culcat cu ea.” Eusebiu din Cezarea, pentru a justifica poligamia iudeilor de unde ei își trăgeau
înțelepciunea, scrie lucrarea Poligamia și marile familii ale patriarhilor, încercînd să mai dreagă min­
ciuna cu familia monogamă a lui Iosif și Mariei din care s-ar fi născut scornitul Iehoshua al lor!
La scrierile arătate mai înainte trebuie să tragem și cîteva concluzii, chiar dacă amarnic îi va supăra
atît pe mozaici cît și pe iudeo-cretini. Mozaicii nu au avut niciodată conceptul de familie în sensul
religiei geților, a practicilor morale și religioase și a culturii europene pînă în anul 1014 cînd la
Worms, rabinul Gershom ben Iuda (960-1028) interzice poligamia. Din fragmentele prezentate se
desprinde limpede ideea că ei își cumpărau femeile cu care făceau urmași. În cortul lor era în fapt un
femeiesc lărgit unde se găseau atît femeile cumpărate dar care aveau statutul° de oameni liberi, sclavele și
țîitoarele sau haremul și de aici ura lor fără margini asupra familiei creștine pe care o denigrează și o
batjocoresc în prezent cu fel de fel de „drepturi” ale omului, ale minoritarului, ale destrăbălatului, că s-
a ajuns ca majoritarii să fie controlați la sînge de către minoritarii cu apucături sodomite sau demen­
țiale. Stăpînul cortului și al întregului femeiesc ce îi aparținea de drept ca orice bun cumpărat, se putea
împerechea atît cu femeile mature indiferent de statutul lor social, cît și cu fetele născute de acestea și
nimeni nu se rușina de asemenea apucături. Pe cale de consecință ei nu au avut niciodată în cultura
lor instituția căsătorie, fiindcă își cumpărau femeile pentru a-și perpetua neamul, iar la mare cinste
era plata în „prepuțuri” recoltate de la nefericiții filisteni. Dar scrierile Împărați și Cronici, dovedesc
în fața istoriei că ei au practicat poligamia cu mare rîvnă atît în antichitate cît și la începutul evului
mediu pînă a fost interzisă în anul 1014. O altă blăstămăție în viața lor obișnuită era dreptul fraților de
a se căsători între ei cum ne dezvăluie fragmentul 2 Samuel 13! Și informațiile despre Irod dovedesc
poligamia practicată de această ceată a întunericului care se pretinde că a dat lumii cea mai aleasă mo­
rală și religie! Deci și povestea cu fecioara Maria și familia monogamă este numai o scorneală ivrită,
preluată de ticăloșii greci și italici care, prin această manevră au urmărit să evite un conflict deschis cu
întreaga populație a imperiului roman pe care o trecuseră la iudeo-cretinism în anul 380 cu sabia și pîr­
jolul. Un alt subterfugiu practicat peste 1200 de ani pentru a ascunde adevărata față a mozaismului și
ereziei numită iudeo-creștinism, a fost slujirea cultului numai în limba latină pe care o cunoșteau foar­
te puțini oameni și astfel grozăviile din pretinsele scrieri revelate nu erau înțelese de cinstita enorie
tîmpită și cu creierii spălați ca orice vas folosit cînd ai nevoie să torni ceva în el, iar după o vreme pui
altceva la fel de mizerabil.
 7.3 Calea Luminii și Adevărului
Ieșirea din întuneric

Multe i-au mai fost date să îndure neamului° mioritic, dar parcă prea mult pentru un popor care nu mai
reușește să-și adune veleaturile și bruma de avut sub acoperișul Carpaților ce i-a fost leagăn din timpu­
rile fără de număr și socoată pe răbojul vremurilor adumbrite de uitare și răutate.
Ca să-i număr pe răufăcătorii și plăsmuitorii de fel de fel de istorii și adevăruri clădite numai pe
minciună și ură, am să caut în traista veacurilor apuse de unde arheologia a scos la iveală mulțimi de
dovezi uluitoare pentru istoria și cultura noastră identitară, însă pe istorici nu-i mișcă nici în pix și nici
de pe fix așa că... încă va rămîne cum au zis! Dar mă oțărăsc o leacă și eu, zicîndu-le plin de îndîrjire,
că, ce au zis este doar vis, iar în loc sînt hotărît să pun Adevărul adevărat, chiar de va trebui pe ei să-i
ung numai cu căcat! Pe baza dovezilor arheologice și a cercetărilor lingvistice putem dovedi oricărui
cap pătrat sau înveninat că sîntem aici de peste 40000 (patruzeci de mii și nu este nici o greșeală întu­
necaților!) de ani, asta cu patalama cum o cer ei mereu, chiar dacă au scriituri sub nas de înțeleg cum
vine vrerea timpului și cei cu caș la gură.
Dar rădăcinile istorice și atemporale ale neștiutelor vremuri fără chip, ne duc la fapte pe care
trebuie să le luăm în ghiocul timpului nostru și să mergem chiar mai devreme de aceste sprîncene ale
zărilor necunoscute, dar înțelese de cei cu minte în cap și gîndire alăturea fiindcă un popor nu se naște
așa, cum ne-au tot tîmpit profeții noștri, într-o sută cincizeci de ani sau chiar mai puțin. Populațiile
care au trăit pe meleagurile carpatine prin mileniile XX-X î.e.n., erau puține iar cunoștințele pe care le
aveau nu le permiteau să scrie la calculator sau să trimită rachete pe lună. Ei se chinuiau zi de zi să-și
poată asigura hrana și o scînteie de căldură în vremurile friguroase să nu devină statui din carne și
oase. Chiar de vom judeca scurgerea timpului numai pe baza dovezilor arheologice și tot ne este des­
tul să ne scriem o istorie de peste 9000 de ani cu litere de lumină ca să crape de ciudă toate jeguri­
le, furii și plăsmuitorii ce ne-au urît de moarte și ne-au scos prin crimă, jaf și minciună în afara istoriei.
Tărtăria este o localitate situată pe malul Mureșului, iar săpăturile făcute aici în anul 1961 de către
arheologul clujean Nicolae Vlassa au dus la descoperirea în sit a unui schelet împreună cu mai multe
obiecte casnice și de podoabă și trei tăblițe de lut cu diferite semne grafice pe ele care indicau o formă
de scriere, datîndu-le cu C 14, pe la anii 4500 î.e.n. Arheologul italian Marco Merlini, a analizat situl
de la Tărtăria într-un amplu proiect al protoscrierii vechii Europe care a fost publicat în lucrarea La
scriitura è nata in Europa? apărută în anul 2004, unde, prin cercetarea făcută arată că vestigiile sînt
din perioada 6210 ± 65 î.e.n. fiind vorba despre ritualul religios al unei femei de 50-55 ani care înde­
plinea un rol sacru important în cadrul comunității. Poate că era mare preoteasă° și se închina către Ma
Ga, după cum scrie Eschil despre vechile credințe ale frigienilor, adică Maica Pămîntească după scrie­
rile strămoșești ale geților (ma: mamă + ga: pămînt). El susține că primele forme de scriere din isto­
ria omenirii au apărut în bazinul inferior al Dunării, cu 4000 de ani înainte de Sumer și nu gre­
șește deloc chiar dacă istoricilor români le crapă rînza de venin și ură iar scăfîrliile de prostie!
Lepenski Vir, a fost o localitate de pe malul sîrbesc al Dunării, iar primele săpături au început în
anul 1965 și au continuat pînă în anul 1971, cînd situl a fost acoperit de apele barajului de la Porțile de
Fier. Aici s-au descoperit în mai multe așezări suprapuse sau învecinate, 136 de construcții cu mai
multe altare de cult. Așezarea datează de pe la sfîrșitul mileniului VIII î.e.n. iar construcțiile și cerami­
ca sînt din perioada 6500 î.e.n.-5500 î.e.n. Materialul bogat arată nivelul de trai al locuitorilor care au
lăsat în urmă asemenea dovezi istorice.
Aici s-a descoperit un ou din calcar, sculptat pe exterior cu un fel de șerpi vopsiți în roșu, iar
partea de sub ei rămînînd galbenă. Pe un alt ou din lut ars – fotografia de mai jos – descoperit tot aici,
sînt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se găsesc pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia,
iar 3 reprezintă Pomul Vieții cu mici modificări unele față de altele.
 Din numărul de 25 de semne de pe acest ou care se găsesc și pe tăblițele de plumb ale geților
despre care viperele atotștiutoare șuieră că sînt falsuri, numai două vor apărea după 6 milenii și în
alfabetul grec, dovadă indubitabilă că ei au luat alfabetul de la pelasgi și apoi i-au împroșcat numai
cu minciuni pînă i-au scos din istorie cum le este felul și năravul atît de apreciat de toată cultura euro­
peană clocită în secolul XIX, zic ei și al luminaților, dar pentru noi este numai al întunecaților de toate
felurile și de toate neamurile.
Oul din lut ars este împărțit în patru benzi orizontale și zece linii verticale, dintre care numai
31 de casete au imprimate pe ele diferite semne. Cele două benzi orizontale pline cu semne, cred că
sînt două anotimpuri cînd locuitorii puteau umbla nestingheriți cu animalele la păscut, dar să facă și
ceva cultivare a unor plante folositoare, iar intervalul cu semne poate că le arătau sărbătorile. În incinta
sacră a capitalei geților – dabo geto Sarmisetuzo – s-au descoperit mai multe sanctuare cărora încă nu
le-a fost găsită o explicație acceptată de toată lumea. Pe terasa X a acestei incinte este un sanctuar
orientat spre NV-SE, compus din 4 șiruri a cîte 10 postamente de andezit cu diametrul fiecare de 2
metri. Incinta măsoară circa 38 de metri lungime și 26 de metri lățime, fiind aliniamentul cel mai bine
păstrat din completul religios al religiei și culturii astronomice a geților.
În Egiptul antic cifra zece era un factor de influență a vieții oamenilor pentru că săptămîna avea o
durată de zece zile; dintre care una de odihnă și nouă lucrătoare cînd nu interveneau și alte sărbători în
această perioadă. Săptămîna mai avea două subdiviziuni de cîte cinci zile. Anul era alcătuit din 36 de
săptămîni la care se adăugau° la sfîrșit încă cinci zile pentru a se completa rotația completă a soarelui.
Același sistem de împărțire a timpului este semnalat și la emeși în primele lor faze ale civilizației
dezvoltată în Ki-en-gi. Primii carpatini care au ajuns pe tărîmurile dintre Tigru și Eufrat au fost pe la
mijlocul mileniului VI î.e.n. cam pe cînd se stingea cultura Lepenski Vir din vadul Dunării, iar a doua
migrație este pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. Cei care au ajuns pe cursul Nilului au plecat în partea a
doua a aceluiași mileniu.
Pitagoreicii considerau cifra zece ca simbol al armoniei desăvîrșite, adică număr pur fiind perceput
ca sintagmă completă a Universului însuși.
Platon care a trăit în secolul V-IV î.e.n. ne-a spus în Timaios că pentagon-dodecaedrul – adică un
ou cam luat din bardă, este simbolul geometric al cosmosului, așa cum știau și strămoșii noștri, dar
mai devreme cu vreo 6000 de ani și cum le-a spus subțirilor eleni înțeleptul arimin Orfeu prin secolele
XIII î.e.n. ei știindu-se foc de pricepuți în ale înțelepciunii atunci cînd s-au dat la cules în grădina
altora! Ideea apare și în scrierea lui Plutarh Despre oul din Delfi, unde autorul arată că universul (pan­
ta) poartă același nume ca și numărul cinci (pente). Dar sanctuarul de la Delfi a fost construit de către
hiperboreeni, adică geții din nordul friguros, prin secolul° XV î.e.n., iar odată cu zidirea lăcașului de
cult au lăsat aici și niște table triunghiulare cu scriere religioasă. Știm că aceste table vorbeau despre
nemurire și judecarea fiecărui muritor odată cu săvîrșirea caierului cu zile ale fiecăruia. Dar tot vechii
greci au scris că la începuturile începuturilor circulau pe sub nasul lor Cărțile Misilor, nu a ivriților
sau pîrliților, adică acestea fiind primele scrieri de teologie din istoria lumii taman cum vine și poves­
tea cu sanctuarul de la Delfi. La sfîrșitul secolului II al erei noastre, prelatul iudeo-creștin Tertulian,
scrie despre lucrarea teologică a geților Cartea lui Eno că a fost salvată de la potop de către Noe în
corabia sa, de unde s-a răspîndit în lume, iar aceste date ne dovedesc fără putință de tăgadă că nu
făcătura ivriților a fost prima scriere teologică din istoria popoarelor antice ci „cartea” amintită de
Tertulian. Românii au păstrat° în limba veche numele de Bitia pentru Facerea lumii, care nu mai este
folosit de nici un popor iudeo-cretin. Tare ciudați mai sîntem! Dar cuvințelul Bitia vine de peste vămi­
le lumilor trecute fiindcă el se compune astfel: bi: a deschide, a dezvălui, a se prelinge, a se scurge +
Tia/Dia: cea mai veche divinitate din panteonul strămoșesc ce îl întrupa pe Tatăl de Lumină ziditor al
tuturor văzutelor și nevăzutelor. Sensul religios este de înțelepciunea sau învățătura cerească dezvă­
luită sau adunată încetul cu încetul, venită de la străbuna Dia pentru facerea lumii pămîntești ca zidire
spirituală din înțelepciunea cerească. Divinitatea străbună o mai găsim și astăzi amintită prin unele
ritualuri și incantații cum sînt cuvintele Papadia (papa: tată + Dia) sau Paparuda ori Aradia (ara: a
străluci, a lumina + Dia). Și șmecherii greci cînd au început să-și facă propria religie, l-au cocoțat pe
Zeus în fruntea tuturor după ce s-a răzvrătit împotriva zeilor vechi, dar l-au numit cu două cuvinte
neoș carpatine Dio sau Dia cum apare în Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia. Armînii folosesc
și astăzi cuvîntul teamina pentru a explica sexul feminin al ființei umane, dar el se folosește uneori și
pentru masculin ce mai are sensul și de inteligență și vine din vechea limbă astfel: tea/dia: divinitatea
carpatină supremă ca dătător de lumină + mina: mamă, soție. Și aceste informații trebuie să le știe
românii de azi despre adevărata noastră istorie, dar mai ales despre cine au fost strămoșii noștri ce au
lăsat în urma lor valori spirituale cu care, cei care le-au tîlhărit în trecut se fudulesc și astăzi de le stă
freza ca o creastă de cocoș!
În lucrarea Enigmele pietrelor de la Sarmisegetusa, apărută la editura Albatros în anul 1984,
autorul I. Rodean scrie la pagina 189: „În mileniul V î.e.n. comunitățile arhaice cunoșteau însă și
sistemul calendaristic orientat după mersul aparent al soarelui prin decanii zodiacali. Registrul
ornamental al vasului de la Traian-Dealul Fîntînilor, precum și ideogramele° aparținînd culturii Gîrla
Mare-Cîrna sînt mesaje ale sistemului calendaristic care împărțea anul în 36 de săptămîni de cîte 10
zile.” Despre sanctuarul de pe terasa X, la pagina 200 scrie: „Pe urna de la Lăpuș, cele patru anotim­
puri sînt delimitate prin imaginea celor 4 sori. Fiecare anotimp este redat simbolic prin imaginea a
10 munți, în total 40 de munți.”
Semnificația împărțirii oului descoperit la Lepenski Vir (www.prehistory.it) este a unui calendar cu
săptămîni formate din 10 zile cuprinse în luni de cîte 40 de zile(10x4) și care în număr de nouă –
casetele fără semne – formează anul la care se mai adaugă 5 zile ca la egipteni. Împărțit tot pe patru
anotimpuri, totul este pus sub pavăza Tatălui Ceresc, protectorul universului sub forma oului cos­
mic. Ori poate săptămîna avea numai 9 zile ordonate în 10 luni a cîte 36 de zile, iar la sfîrșitul anului
se mai adăugau 5 zile și atunci casetele fără semne au altă semnificație.
Amintesc aici și simbolul Pomului Vieții sau al Cunoașterii Binelui și Răului – n-ați mai ajunge să
vedeți lumina soarelui pentru cît rău ne-ați făcut – care a parcurs istoria împreună cu neamurile carpa­
tine pe aceste meleaguri binecuvîntate de An, Gog sau Sîntu, iar astăzi ne mîndrim cu el atît pe ouăle
încondeiate cît și pe covoarele țărănești, pe porțile caselor dar și pe picturile mănăstirilor și bisericilor.
El a fost dus de emeși în noua lor patrie dintre Tigru și Eufrat unde se găsește incizat atît pe piesele cu
scrierea precuneiformă cît și în religia lor. Pomul Vieții apare stilizat și pe un disc descoperit la Kara­
novo, cam de pe la 6000 î.e.n. unde s-au găsit mai multe asemenea obiecte cu simboluri sau semne de
scriere de început. Localitatea este în partea centrală a Bulgariei și a fost locuită pînă către anii 1000
î.e.n., iar descoperirile acestor comori fiind făcute întîmplător în anii 1920 și cuprind piese arheologice
începînd cu sfîrșitul mileniului 7 î.e.n. pînă la începutul mileniului 1 î.e.n. Aici forma Pomului Vieții
este stilizată printr-o linie verticală care are pusă în partea de sus în vîrf un triunghi isoscel simbol al
Ziditorului, iar de fiecare parte cîte trei asemenea triunghiuri isoscele așezate echidistant cu un vîrf
orientat în sus. O altă formă de cult a Pomului Vieții sau a celor 7 duhuri cerești ori arhangheli bătrîni
zămislite de Sîntu, este sanctuarul descoperit în locul numit Poduri, pe valea Tazlăului din județul Ba­
cău, care este din perioada 5050-4550 î.e.n.
Alături de Pomul vieții pe oul arătat mai sus apare de mai multe ori crucea cu brațele egale,
simbol religios specific numai populațiilor care au trăit în jurul Carpaților chiar mai devreme decît
această dată, pentru că îl descoperim pe o farfurie aflată la Muzeul de istorie din Botoșani, ce a fost
datată pentru anii 6800 î.e.n. sau mult mai devreme în picturile rupestre de la Coliboaia și Gaura Chin­
diei. Și acest simbol sacru se folosește pe ouăle încondeiate de românce pentru sărbătoarea Paștilor.
Dacă românii ar fi trăit după legămîntul lui Avraam, pe ouă trebuia să apară această scîrboșenie, dar
tușinat de prepuț așa cum se laudă ei cu prieteșugul pentru Întunecimea Sa Iahwe și specifica obrăzni­
cie drăcească față de toată lumea.
Sîntem singurul popor din Europa care are în tradițiile populare dar și religioase aceste
simboluri vechi de peste 9000 de ani ce au fost perpetuate prin viu grai pe aceste meleaguri, ge­
nerații după generații pînă am ajuns să le folosim și azi, parcă în ciuda timpului și a întuneca­
ților de tot felul și de toate neamurile. Dacă eram aduși de aiurea la începutul mileniului II î.e.n.
după făcătura indo-europenilor sau la începutul secolului IX al erei noastre după scapeții latriniști, nu
puteam perpetua aceste tradiții spirituale, dovedite cu artefacte că au o vechime din mileniul IX î.e.n.
Așa-i bre?
Dar leprele mioritice și de aiurea ne îndeamnă să pupăm în cur cu mare sîrg jegurile ivrite pentru că
ele au dat lumii religia crucii și filozofia creștină!? Ori se cunoaște destul de bine de ceva vreme, că ei
numai au otrăvit sufletele și mințile oamenilor cu iudeo-satanismul și alte urîciuni la fel de odioase pe
care le știm că se numesc comunism, sionism, național-socialism, semitism și bolșevism-leninism.
Un alt semn cu mare semnificație în vechea cultură de la Lepenski Vir, dar și pe tăblițele de plumb
ale geților descoperite la Sinaia, este cel al Tatălui Ceresc.
Semnul ‡?? de pe oul de lut din cultura arătată mai sus, apare și la Tărtăria pe tăblița rotundă iar sen­
sul lui este de Tată Ceresc, care prin acele vremuri cred că se zicea An, Anu sau Ana așa cum au dus
emeșii în Ki-en-gi, cînd apare în Sumer pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. și în silabarul cipriot folosit
în secolele XV-XII î.e.n. apoi pe tăblițele de plumb pe la mijlocul secolului V î.e.n. (T, 7) dar în poziție
orizontală. Semnul, dar cu trei linii apare în poziție verticală pe tăblița 36 ca litera T, la spatele călăre­
țului care este Boero Bisto, iar în cuvîntul mato, din fața calului el apare tot cu trei linii dar în poziție
orizontală. Forma verticală este identică cu forma stilizată a Pomului Vieții și care ar însemna naștere,
moarte și renaștere. Scrierea de pe acest ou este realizată în patru benzi orizontale – două late pe mij­
loc și două foarte înguste pe capete – și 10 coloane pe verticală.
În eme-gi, semnul de mai sus este citit nun cu sensul de prinț, conducător, întîimergător, iar în
alfabetul cipriot, se citește pa, dar în emegi cuvîntul folosit în Cipru însemna tată, conducător, înso­
țitor. Semnul mai apare pe un artefact descoperit la Vinča și datat pentru perioada 4600 î.e.n.-3800
î.e.n. fiind însoțit de crucea cu brațele egale dar și alte grafeme formînd un text sacru. La geți, semnul
a fost preluat prin silaba ta cu sensul de tată, sau părinte ocrotitor așa cum se găsește pe tăblița 7 care
are în mijloc un tablou religios cu Sîntu în centru iar deasupra capului este semnul ‡, dar cu linia mai
lungă în poziția orizontală.
Pe un sigiliu emeș aflat în prezent la British Museum din Londra, este prezentată° înălțarea Sfîntului
Soare pe cer la răsărit. Este simbolizat sub forma umană cu aripi apropiat de forma îngerilor iar în
partea stîngă lîngă el este un copac cu patru ramuri. Din aripi atît din partea stîngă dar și din cea dreap­
tă ies cîte trei săgeți. Un preot care stă tot în partea stîngă îi dă arcul cu care să arunce săgețile de lumi­
nă și căldură asupra pămîntului. În partea dreaptă un alt preot îi întinde șoimul solar – Șaue – care să-l
însoțească pe parcursul călătoriei zilei și să vegheze existența muritorilor. Un alt preot tot din partea
dreaptă îi întinde curcubeul. Aceștia foloseau pentru cele șapte divinități principale, ca simbol și cru­
cea cu brațele egale cum apare pe mai multe tăblițe și sigilii. Ea reprezenta începutul comuniunii din­
tre muritor și duhul din ceruri, o cale lungă și plină de piedici mai mari sau mai mici dar prin străda­
nii, omul putea să ajungă în cetatea luminii din ceruri. Iudeo-creștinismul l-a rupt pe om de natură
prin conceputul de legămînt ca izvor al neamului omenesc și al gîndirii, fără a avea cît de mică le­
gătură cu ce este în jurul lui ca formă materială sau energetic-cognitivă. Omul este un animal violent și
prin însăși existența lui, se dovedește o batjocură la adresa lui Iahweh, Satanei și întregului tineret dră­
cesc care trebuie să aibă zilnic grijă de el. Distrugînd coeziunea familiei și a societății prin robirea
minții și a sufletului pentru a fi controlate absolut de cler, iudeo-creștinismul s-a manifestat de la înce­
put ca o ideologie criminală ce îl considera pe om o ființă abjectă și ticăloasă fiind numai robul lui
Iahweh și niciodată fiul Ziditorului care prin fapte bune, vorbe bune și gînduri bune poate intra în co­
muniune cu Creația de Început din care să facă și el parte.
Ideea separării indivizilor în sînul familiei° și a societății este fundamentul iudeo-creștinismului
occidental de azi, venită din cea mai sălbatică formă de exacerbare a urii și terorii din iudaism și mo­
zaism. Mecanicismul secolului XVII a lui Newton, a „dovedit științific” acest postulat al iudeo-crești­
nismului occidental că fiecare este o rotiță într-un uriaș mecanism și nu o parte din energia universală
a Creației care se mișcă mereu, transformîndu-se după Lege, dar păstrîndu-și° armonia existențială și
de manifestare continuă. Idea de la care a plecat Newton și medicina antică luată la grămadă de cea
feudală vine din conceptul că omul este în fapt un mecanism din care poate fi înlocuită orice parte
componentă fără a se afecta funcționarea angrenajului în ansamblu. Ea diferă fundamental și este opu­
să gîndirii creștinismului arimin cum a remarcat plin de amărăciune și grecul Sofocle cînd se afla la
Potideea în secolul V î.e.n. Această gîndire venită din „antichitatea clasică greco-romană” neagă con­
ceptul de energie și cîmp informațional în biologie. Dar mintea noastră este un generator continuu
de energie și ° informații care fac parte din cîmpul energetic al nostru numit uneori și „aură”.
S-a demonstrat științific că sistemul nostru de credințe și concepte ne influențează viața și chiar
fizionomia de-a lungul vieții prin cîmpurile energetice generate de creier care se răspîndesc în tot cor­
pul și care transmit un flux informațional subtil dar foarte durabil. Gîndurile noastre concretizate în
cîmpuri informațional-energetice comandă corpului nostru să producă anumite substanțe chimice în
funcție de starea psihică și de aceea devenim în timp atît de deosebiți unii de alții față de nou-născuții
care sînt foarte asemănători. Ideologia comunistă avea ca fundament postulatul: să nu gîndești, să faci
ce ți se spune, adică un control absolut asupra mentalului individual și colectiv și dirijarea lui numai în
interesul celor care dețineau puterea pentru a și-o conserva pe vecie. La fel au făcut și leprele iudeo-
cretine cu gloata de goi cap de lut! Studiile moderne au arătat că unele informații sînt recepționate și
decodificate mai repede de inimă și ulterior de creier, acest organism fiind uneori un al doilea creier
dar lucrînd înaintea primului. Medicina contemporană, devenind o afacere veroasă a unor grupări ce
 urmăresc numai profitul și nicidecum sănătatea pacientului, a ajuns un adevărat dușman al omului prin
susținerea unor tratamente care mai mult distrug decît ajută să vindece sau să amelioreze starea bolii.
La ivriții îmbolnăviți de vedenii, ură și venin de cea mai bună calitate și urmașii lor întru întune­
cimi, tușinarea prepuțiului nu este decît mutilarea unui organ al trupului și nici urmă de comuniune, ar­
monie și iubire ci numai sălbătăciunea și mîrșăvia unui cult falic-satanist. Adică să ne fie pe înțeles,
mozaismul este doar o existență pămîntească, materialist-hedonistă fără alt concept spiritual-existen­
țial care să dăinuie după moartea trupească unde Satana, Talpa Iadului și tot tineretul drăcesc, își trece
din cînd în cînd prin strungă, cîrdul de întunecați pămînteni să-i achipuie la tușinătură dacă nu cumva
s-a strecurat vreun nepoftit printre ei care să le facă vreo strigătură.
Ardă-v-ar focul adevărului nemernicilor!
Cezar Bolliac afirma în martie 1870 în ziarul său Trompeta Carpaților nr. 876, fila 3. cu privire la
atitudinea istoricilor români față de tezaurul descoperit la Pietroasa: „zică orice va zice, zvîrcolindu-
se oricît vor putea arheologii noștri, vasele de la Pietroasa sînt dacice, cu stil dacic, pentru un cult
din Dacia.” În primăvara lui 1871 în același ziar, arheologul amator scria: “Da, am zis-o și o voi repeta
până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm științelor arheologice pe omul Carpaților
preistoric, anteistoric.” Bolliac știa că istoricii din vremea lui, așa rămînînd pînă azi, aveau alte aple­
cări ce ne-au adus numai rele și minciuni, sta-le-ar în gît tăciuni aprinși!
Așezările rupestre de la Nucu, Colți și Brăiești, adică zona unde s-a descoperit tezaurul, sînt săpate
în calcar fiind lăcașe unde au viețuit călugări sau au fost lăcașe de cult, asemănătoare cu cele de la
Corbii de Piatră, Cetățeni sau Nămăiești din județul Argeș. Localnicii spun despre aceste așezăminte
rupestre că „sînt de pe vremea tătarilor sau mai înainte”. Una dintre aceste grote săpate numită „Pește­
ra lui Iosif” situată în aproprierea peșterii lui Dionisie, are incizat deasupra intrării un pește care apare
și în alte locuri de pe teritoriul României, la fel cum apare și pe tăblița 11 turnată în partea a doua a
secolului IV î.e.n. Dacă leprele nu ar fi urlat că tăblițele de plumb sînt falsurile lui Densușianu sau
Scaraoțchi, atunci poate aveau acel dram de minte să facă vreo legătură între cele două dovezi arheolo­
gice. Dar ei s-au simțit foarte mîndri să-i pupe în cur pe scorțoșii germani care pretind că acest tezaur a
ieșit din mîinile măiastre ale strămoșilor lor goți. În apropiere de peștera amintită se află Dealul
Goților și Dealul Martira, iar de aici a pornit damblaua nemernicilor de toate neamurile și apucăturile.
Un Sava numit și Gotul era născut prin partea locului în anul 334, și a trecut la iudeo-creștinism urmă­
rind să facă cît mai mulți prozeliți. Geții și goții se supără de apucăturile lui Sava și îi leagă un lemn
greu de gît aruncîndu-l în rîul Buzău din ordinul regelui Athanaric în anul 372 pentru a se boteza cît
poftește în undele curgătoare. În anul 374 moaștele îi sînt duse în Capadocia la cererea lui Vasile cel
Mare care era rudă cu guvernatorul Tomisului Iulius Soranus. Germanii uitîndu-se pe colanul din acest
tezaur au văzut că unele semne se aseamănă cu runele folosite de goți și au zis că și acest tezaur este
tot al° culturii lor. Repede, pe nerăsuflate, i-au tras o năstrușnică tălmăcire scrierii ce sună așa: Gutanio
wi hailag (al goților stăpîn ocrotitor). Dar literele G,I,L sînt ca formă, identice cu cele de pe vasul de la
Vinča din mileniul VII î.e.n. deci după zicerea lor năucă, goții ca strămoși ai germanilor – altă făcătură
care a falsificat istoria Europei – erau și în acele vremuri uitate de istorie pe cursul inferior al Dunării,
fiind primul popor al Europei așa cum se screm nemții de vreo 150 de ani să-i lumineze pe toți locuito­
rii bătrînului continent. Iară noi, ca niște proști datorită istoricilor pupincuriști, am rămas iarăși pe
nicăieri sau pe dinafara istoriei și civilizației Europei. Tezaurul de la Pietroasa a fost dosit în acea gau­
ră din dealul de calcar, undeva în partea a doua a secolului VI î.e.n. cînd Zamolxe le-a cerut geților să
renunțe la folosirea aurului pentru că este aducător de rele. Fiindcă erau obiecte sfinte, ele au fost
îngropate, fiind date înapoi Maicii Pămîntești de unde au fost primite spre folosință atît metalul și pie­
trele prețioase. Statueta Maicii Pămîntești din tezaurul de la Pietroasa ține în mînă vasul cunoașterii
specific numai religiei geților și nu sula lui Iahwe așa cum fac mozaicii și iudeo-cretinii.
Parcă neajungîndu-le ce nemernicii le-au ieșit pe gură istoricilor și arheologilor români despre
tezaurul descoperit la Pietroasa, cînd li s-au pus sub nas kosonii, au strigat ca loviți de turbare că
aceștia sînt o făcătură romană să le rupă botul geților! Cum dracul să nu ne zică H. R. Patapievici că
sîntem un cur, cînd asemenea stîrpituri spun despre orice obiect ce a aparținut culturii strămoșești că
nu este al nostru. Sigur că negîndu-ne strămoșii nu putem rămâne decît o adunătură de netrebnici în
curul gol cam așa cum ne tot aburesc cei aleși de Satana sau alți întunecați, mari iubitori de valori geti­
ce pe care ei știu să le arate lumii ca hunice, slave, germane, ungurești, cazare, sau evreiești.
Populațiile nordice aveau obiceiul precreștin de a forma un cerc de pietre pe care îl numeau
„att” (ad:· cer, strămoș, tată) iar cercul format din 8 pietre se numea „dagsmark”(dag: strălucitor, curat,
adunare + mark: ținut) fiind folosit în Irlanda ca un calendar simplu de către orice familie. Și aceste
informații dovedesc fără putință de tăgadă că vechii goți în năvălirile lor ce au durat mai bine de patru
secole, în contact cu cultura geților, au găsit și ei un folos pe care l-au dus acasă în nord, întrebuin­
țîndu-l pînă au venit iudeo-creștinii cu sabie și foc peste ei. Cît erau de doritori de a agonisi din fuga
calului tot ce le ieșea înainte, nu prea mai aveau acești curioși timp și pentru meșteșuguri care cereau
multă așezare și pricepere. Dar dovezile dăinuirii noastre în jurul Carpaților din cele mai vechi timpuri
le vedem numai dacă deschidem ochii și privim cu atenție la ce ne-a dat pînă în prezent arheologia.
Parța este un sit arheologic, situat pe malul drept al rîului Timiș unde s-au făcut săpături începînd
cu anul 1931. Aici s-au descoperit două altare de cult, unul cu statui monumentale iar celălalt mai mo­
dest realizat în parte peste primul. În jurul acestui centru spiritual, erau mai multe sate sau centre de
locuit ale populației de atunci. Complexul cuprinde cca 150 de locuințe dintre care unele cu 4-5 came­
re ca la sălbatici iar altele chiar cu etaj. Dați dracului și parcă prea năzuroși erau acești sălbatici! Mate­
rialul arheologic descoperit a fost foarte bogat iar ca simboluri religioase s-a găsit un cap de taur,
dovedind cultul taurului solar din mitul lui Mitra sau Sarmis, care a fost dus și în Egipt de către popu­
lațiile ce au migrat pe valea Nilului pe la începutul mileniului IV î.e.n. Al doilea simbol cultic este
închinat cerbului și el se găsește la vechii irlandezi care sînt urmașii direcți ai populațiilor arimine pe
care grecii i-au numit pelasgi. Situl are cele mai vechi datări pe la anii 6250 î.e.n. existînd o concor­
danță deplină cu cele de la Tărtăria, Lepenski Vir, Vinča și Karanovo, numai în mințile istoricilor și
arheologilor români nu se leagă absolut nimic.
Gradesnica este o localitate în sudul Macedoniei, un alt teritoriu locuit din vechime de neamuri
arimine care și azi își spun armîni, unde s-au descoperit resturi ceramice ce poartă pe ele o scriere
veche, cam de la sfîrșitul mileniului VIII î.e.n.
Vinča, localitate din apropierea Belgradului pe malul drept al Dunării unde săpăturile au început în
anul 1908, fiind continuate după 1960. Cultura materială de o bogăție deosebită este datată pentru anii
5500-4500 î.e.n. fiind asemănătoare cu cultura Turdaș, localitate aproape de Tărtăria, tot pe valea
Mureșului dar în județul Hunedoara. Studii ample despre acest sit arheologic a făcut sîrbul R. Pesič
care și-a publicat ideile în lucrarea The Alphabet Vinča, apărută la Milano în anul 1987, unde el susți­
ne că etruscii au luat alfabetul de la aceste populații.
Tertulian (160-220) părintele latinei liturgice, în lucrarea Apologeticus spune că scrierile lui Eno –
cunoscute de noi sub numele Calea/Legea Adevărului și Dreptății – erau° scrieri° sfinte° chiar înaintea
potopului și au fost salvate de la dispariție de către Noe în corabia sa pentru a fi dăruite neamu­
lui omenesc. Nu cred că și acest iudeo-creștin era nebun și lăuda spiritualitatea poporului mioritic cînd
scria asemenea gînduri despre scrierile sfinte ale Neamului Scoborîtor din Zei, adică strămoșii mei
geți. În Cartea lui Eno, varianta etiopiană, scrie că îngerii veghetori trimiși de Tatăl Ceresc pentru a-i
îndruma pe pămînteni în viața lor de muritori, văzînd ce ademenitoare erau fiicele acestora, s-au îm­
preunat cu ele și au născut uriașii. Zice scrierea că Domnul s-a făcut foc și pară împotriva neamului
omenesc pentru că trăia numai în răutăți și nelegiuiri, fapte pentru care îi va nimici printr-un po­
top: „Pentru a pune capăt dezmățului care a cuprins omenirea, Eu voi dezlănțui un potop asupra Pă­
mîntului, care va distruge omenirea și va aduce bezna peste tot. Din sămînța omului va ieși o altă
tulpină, mult timp după aceea, dar mulți dintre ei vor fi nemulțumiți.
Cel care va călăuzi aceste veleaturi de oameni, le va dezvălui și cărțile tale, cele ale părinților
voștri, cei care vor avea misiunea de a păzi lumea precum și pe toți cei care-Mi sînt credincioși, și
care nu rostesc numele Meu în deșert. Și ei le vor spune urmașilor lor și tuturor celor ce vor urma în
veacuri, că toți cei ce vor citi, vor fi mai slăviți decît primii...
După ce îl luă pe Îngerul nenăscut la cer, îl căută pe Noe, care se arătase mai vrednic decît ceilalți
muritori și îi° destăinui gîndul Său. Îi spuse că vrea să înece într-un potop nemaivăzut Pămîntul cu
toate vietățile lui dar nu vrea ca neamul omenesc să fie stîrpit, ci el să salveze cîte o pereche din toate
viețuitoarele. I-a poruncit lui Noe să purceadă de îndată la construirea unei corăbii mari astfel ca în
ziua potopului să aibă cu ce se salva el și celelalte viețuitoare. Noe, fiind unul din fiii neamului ales de
Sîntu pentru primirea învățăturii cerești, nu ieșea niciodată din cuvîntul Domnului și repede s-a apucat
de făcut corabia după spusa lui Dumnezeu.” Textul ne arată că Noe practica învățăturile geților și nu
pătimea săracul după lipsa Torei de pe fața pămîntului pentru că el nu a intrat niciodată în hăiticul
Satanei chiar dacă întunecații l-au înghesuit în făcătura lor în secolul I sau II al erei noastre.
În scrierea esenă Frăția Celui Ales descoperită la Qumran în anul 1947, manuscrisul fiind din
secolul II-I î.e.n. sau primii 30 de ani din secolul I al erei noastre cît timp geții au mai fost stăpîni pe
acest centru, se spune despre învățăceii eseni că: „La vremea amurgului/ El se va aduna cu frații săi/ Și
împreună vor studia cuvintele sfinte/ Ale taților lor și ale taților taților lor,/ Chiar pînă la
cuvintele Părintelui nostru Eno”, așa cu punct și virgulă cum va scrie și Tertulian după mai bine de
200 de ani. Acesta era adevărul atunci, scrierile iudeo-creștine erau numai niște făcături, adică niște
texte ale geților pe care ivriții le-au iudaizat băgîndu-l pe Iahwe, Satana și Moșe acolo unde nu le-a
fost locul niciodată. Iar prelatul iudeo-creștin a scris ce știa el ca tradiție despre aceste scrieri sfinte ale
neamului omenesc. Și în scrierea esenă Evanghelia Păcii, descoperim aceste adevăruri uluitoare pen­
tru istoria și cultura noastră pe care le-a menționat și Tertulian în scrierea sa. „Atunci Fiul Omului va
căuta pacea prin cunoașterea vîrstelor trecutului, pentru că, adevăr zic vouă, în Manuscrisele Sfinte
sînt o comoară de o sută de ori mai mare decît toate diamantele și tot aurul din bogățiile împărățiilor și
chiar mai prețioase, pentru că, în adevăr, ele conțin toată înțelepciunea dăruită de Sîntu Fiilor Lu­
minii, chiar acele tradiții care vin de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrșit a veacu­
rilor, învățăturile Celor Mari. Și acestea sînt moștenirea noastră, întocmai cum fiul moștenește
averea tatălui său, cînd el se arată demn de binecuvîntarea acestuia. Într-adevăr, prin cercetarea învăță­
turilor a căror înțelepciune este fără vîrstă vom ajunge să cunoaștem pe Sîntu, pentru că, adevăr zic
vouă, Cei Mari L-au văzut pe Sîntu față în față, de aceea cînd noi citim Manuscrisele Sfinte, noi atin­
gem picioarele Izvoditorului.”
Probele arheologice de la Tărtăria, Turdaș, Parta, Gradesnica, Vinča, Lepenski Vir, Hîndrești și
Karanovo, confirmă informațiile transmise de Tertulian dar și pe cele din scrierile esene sau Manus­
crisele Sfinte ale geților. Pe toriștea carpatină și în întregul bazin inferior al Istrului, încă din mileniul
VIl î.e.n. se practica o religie a crucii cu o trinitate divină formată din Tatăl Ceresc, Maica Pămînteas­
că și Fiul Omului care ocroteau „Neamul Scoborîtor din Zei”, muritorii aveau sărbători și rînduieli
strașnice, iar în timp, de pe aceste locuri s-au răzlețit de mai multe ori către cele° patru zări valuri de
pribegi care și-au găsit sălaș trainic prin alte tărîmuri. De aceea emeșii au atîtea elemente și simboluri
religioase comune cu tăblițele de plumb descoperite la Sinaia dar și cu tradițiile noastre din creștinis­
mul popular. Și tot din acest făgaș s-au desprins cei care au ajuns pe malurile Nilului unde au zidit o
civilizație unică în lume despre care europenii vorbesc cu jumătate de gură și aceea spurcată. Dar
aceste scrieri esene sau Manuscrisele Sfinte cum le spuneau ei, sînt astăzi dispărute din cultura Europei
și a lumii chiar dacă o parte dintre ele se cunosc de la începutul secolului XX, fiind ocultate cu mare
îndîrjire de către tagma de lepre și întunecați care luptă de două milenii împotriva Neamului Scobo­
rîtor din Zei. Deci în timpul cînd Tertulian scria acele idei despre manuscrisele esene, ele erau cunos­
cute de toată lumea și chiar incluse în cultul iudeo-creștin însă după anul 380 ele au fost interzise, iar
în Vechiul și Noul Legămînt, găsindu-se doar unele concepte sau fragmente izolate care sînt în totală
contradicție cu restul scrierilor.
Episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes în Apologia adresată împăratului roman Marcus Aure­
lius (161 -180) pe la anii 175, scria despre filozofia pe care o propovăduia „că filozofia creștină după
ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Ori numai în nordul Istrului exista o religie a
crucii, cu o teozofie atît de elaborată încît astăzi, unii scriu despre manuscrisele esene că ar fi de origi­
ne extraterestră datorită conceptelor teologice unice.
Mai devreme cu vreo 30 de ani, alt prelat iudeo-creștin, Justin Martirul a lăsat scris în Dialogul cu
iudeul Trifon, 28 despre sciții (geții) din nordul Istrului numiți în acele vremuri și sciți de mulți autori,
că erau „mari iubitori de filozofie creștină”. Și chiar mai mult, spune despre creștinii din vremea sa
că: „nu sărbătoresc nici petrecerile iudeilor, nici sărbătorile lor, nici tăierea împrejur.” Continuă mai
departe în Prima Apologia 8, cu gîndurile sale greu de înțeles pentru istoria acestui cult: „ei, atît cei
care au trăit în oraș cît și pe cei care au trăit la țară, au fost toți obișnuiți să aducă mulțumiri într-o zi
care este duminica, unde citesc Scripturile, rostesc rugăciuni și alte îndemnuri în cadrul întîlnirii dumi­
nicale, fiindcă aceasta este prima zi în care Dumnezeu, a schimbat întunericul și a creat lumea, iar
Domnul nostru Isus, în această zi a înviat din morți.” Adică chiar ei o spun explicit că nu au nici o le­
gătură cu religia și ritualul ivriților! Dacă nu vrem să ne cunoaștem adevărata istorie și cultură, asta
este dovada indubitabilă a îndobitocirii românilor de către tîrîturile care ne-au falsificat în totalitate
istoria veche și identitatea de neam. Că acești iudeo-creștini spuneau adevărul despre religia și cultura
geților, îl aduc de martor al timpului pe scriitorul grec Celsus, care pe la anii 178 luînd la puricărit din
scurt pretinsele sacramente iudeo-creștine, vede că este multă hoție și minciună, în aceste făcături și le
pune pe toate în lucrarea Calea/Doctrina Adevărului așa cum își numeau geții Manuscrisele sfinte,
scriind despre acest cult că este în fapt religia lui Zamolxe pe care iudeo-creștinii au adaptat-o prin
iudaizare, nevoilor lor de cult și se umflă în pene cu hoția și potlogăria făcută. Numele lucrării lui Cel­
sus este inspirat dintr-o cunoaștere profundă a religiei geților așa cum este dovedit de scrierea esenă
Tatăl Ceresc: „Numele Tău este cel care a făcut Adevărul... Tu ești Cunoscătorul și Sufletul, Tu ești
Legea Sfîntă”, ori cuvîntul grec pentru doctrină alethes are și sensul de cale sau lege de urmat.
Aceeași realitate istorică prezentată de Mleiton, Justin dar mai ales de Celsus, o găsim în miturile
noastre cu caracter religios. Se spune într-una din vechile tradiții strămoșești pe care nimeni nu vrea să
le ia în seamă, că în vremurile uitate din ținuturile mărginite dinspre estul Carpaților, au plecat undeva
în sud, foarte departe o parte a populației amintită cu numele de rohmani, rahmani sau blajini. Ei au
fost primii oameni de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe dar și ei sînt
creștini ca noi, iar cei mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și
învățături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Și spun legendele noastre că acești creștini neștiuți
încă de istorie „sînt tot creștini ca noi dar au luat credința prin Fiul Oii,” adică românii din secolul°
XIX știau că neamul lor strămoșesc a fost creștinat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim în lucra­
rea Mitologia românească de Marcel Olinescu.
Că mioriticii stăteau foarte bine cu memoria colectivă, nu ca astăzi, o dovedește scrierea esenă
Evanghelia Păcii unde, cînd Iosius este rugat de către iudeii adunați pe malurile unui rîu din apro­
pierea Mării Galileii, să-l însănătoșească pe cel mai bolnav dintre ei, le-a răspuns: „Mare este credința
voastră. Fie după voia voastră, veți vedea chipul înspăimîntător al Satanei și puterea Fiului Omului.
Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu.” Pe mai
multe din tăblițele descoperite la Sinaia, Sîntu apare, ori ținînd un miel în brațe, ori avînd capul mielu­
lui lîngă obrazul său. La asemenea dovezi nu cred că mai este loc pentru pertractări, conciliabule, făcă­
turi, revelații, proorociri, născociri, vedenii, tîmpenii și alte asemenea parascovenii cu care au îmbro­
bodit ei lumea goimilor cap de lut de 1600 de ani. La geți Mielul era simbolul nevinovăției, bunătății și
puterii celui plăpînd împotriva Satanei, pe cînd în mozaism, mielul este un animal de jertfă° la fel ca
altele ce trebuie să ardă ca să-i umfle° nările Talpei Iadului, Satanei și întregii tinerimi drăcești.
Dovezile arheologice arătate în acest text, scrierile antice venite de la greci și romani, scrierile
esene precum și tradițiile noastre populare, arată fără putință de tăgadă că pe arealul locuit de geți în
vechime și de români în prezent, din mileniul VII î.e.n. s-a practicat o religie a crucii care a fost
dezvoltată într-o teozofie uluitoare din care au furat pe rupte grecii și apoi ivriții, iar după ce au dat
lovitura de stat în imperiul roman în anul 380, Militia Cristi împreună cu Ucigă-l Toaca și toată ceata
de întunecați ieșiți de sub Talpa Iadului, au distrus în cea mai mare parte scrierile geților, falsificînd și
istoria imperiului roman pentru a scoate în afara timpului Neamul Scoborîtor din Zei.
Cît timp ne vom ține de țîțînile porților întunericului din Ierusalim și de făcăturile iudeo-
sataniste, nu avem cum ieși din iadul clocit de ei!

7.4 Teologie și teozofie arimină

Năstrușnică zicere și parcă pusă numai pe rele cînd o auzi zumzăind zburdalnic în minte! Despre
religia strămoșilor noștri izvoarele antice ne-au lăsat informații foarte puține dar și acelea nesigure,
unele dovedite ca false de tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Dar acestea le putem completa cu
date venite din descoperirile arheologice și unele texte care au fost scoase la lumină în ultima sută de
ani. Herodot ne spune că geții cei sălbatici și-ar fi divinizat pe unul de-al lor, Zamolxe după ce acesta a
făcut o perioadă de ucenicie la Pitagora, alții spun că a fost chiar sclavul acestuia. Cu tărtăcuța plină
ochi de înțelepciune greacă, sclavul a purces la luminarea răulenilor de geți pe care greu i-a dat la
brazdă! Și tot ei ne spun că geții aveau obiceiul ca odată la patru ani să trimită pe unul dintre ei care
stă bine cu vrednicia, să-l vadă pe Zamolxe și să-i spună păsul neamului muritor. Trimiterea mesage­
rului pe lumea cealaltă se făcea prin aruncarea (ne)fericitului într-o pădure de sulițe. Te ia cu furnică­
turi cînd te gîndești la asemenea fapte dacă ar fi fost reale. Să mergem cu băgare de seamă pe acest
drum al urmelor fără umbră să vedem ceea ce n-au vrut să văză alții și au mințit cu mare nerușinare.
Cu cîțiva ani în urmă, la Gorban, pe malul Prutului în județul Iași s-au descoperit mai multe piese
din ceramică cu anumite semne pe ele care erau puse într-un vas de lut ars fiind datate pe la începutul
mileniului IV î.e.n. Pe fundul acestui vas era incizată o cruce în cerc. Faptul că aceste mici statuete
erau puse în vas dovedește că formau mesajul unui cult ce avea ca simbol al sacrului crucea cu brațele
egale. Muzeul de istorie al județului Botoșani are comori inestimabile ale cultului crucii pe teritoriul
românesc cu multe milenii înaintea pretinsei creștinări a românilor pe care nu o poate dovedi nimeni.
O farfurie din paleoliticul timpuriu (6000-4500 î.e.n.) are pe fund – în interior – desenată o cruce cu
brațele egale. Un vas pentru păstrat lichide sau mîncare din paleoliticul dezvoltat (4500-3600 î.e.n.) are
pe exterior pictată crucea cu brațele egale înscrisă în cerc. Mai multe vase pentru păstrat provizii din
paleoliticul dezvoltat și eneolitic (3600-2500 î.e.n.) au pictate pe exterior mai multe cruci cu brațele
egale înscrise în cerc. O cruce din lut ars cu brațele egale avînd lungimea de aproximativ 1,5 metri ce a
slujit de altar vine din perioada Cucuteni, faza B (cca. 3500 î.e.n.). La Cucuteni s-a descoperit un vas
de lut ars aparținînd fazei B cu semnul crucii înscris în cerc desenat pe laterală. Pe tăblița de plumb 1
turnată pe la mijlocul mileniului II î.e.n. apare printre semnele scrierii și crucea în cerc, semn care se
găsește pe plăcuța descoperită la Djemdet Nasr (3400 î.e.n.) și pe tăblițele cu scriere cretană liniar B
din perioada 1500-1300 î.e.n. Simbolul îl găsim mult mai tîrziu pe meleagurile noastre prin medalio­
nul get de bronz din secolele IX-VII î.e.n. ce face parte din tezaurul descoperit la Fizeșu Gherlei.
Crucea înscrisă în cerc apare la strămoșii noștri pe vîrful sulițelor iar în prezent este folosită foarte
mult în tradiția populară și cea religioasă. Emeșii cînd au plecat de pe meleagurile noastre în Ki-en-gi
au dus cu ei semnul crucii ca simbol al sacrului împreună cu steaua cu șase raze și steaua cu șase
colțuri așa cum se vede mai jos pe sigiliile lor și unele de pe la noi.

Fotografiile din stînga sînt ale simbolurilor venite de la emeși, iar cele două din dreapta vin de
la biserica Trei Ierarhi din Iași sau Trii Sfetite cum a fost ea numită la zidire de către Vasile Lupu,
adică cele trei fecioare hiperborene – Ahaia, Opis și Hecaerge – care au dus templului din Delfi tablele
triunghiulare cu scrierea religioasă de la nordul Istrului ce le era muritorilor rînduială cerească.
Primele biserici esene din Palestina și Siria, numite mai tîrziu „creștine” aveau sculptat deasupra ușii
la intrare, ca simbol al sacrului crucea cu brațele egale înscrisă în cerc! Pe tăblițele cu scrierea geților
aflate la popreală la Institutul de Arheologie București apar toate aceste semne dovedind continuitatea
spirituală și dăinuirea noastră pe aceste meleaguri de cel puțin 9000 de ani cînd am îndrăznit să ne
consemnăm existența. Crucile libere prezentate la sfîrșitul cărții, au în mijloc o mică gropiță sau o
cruce mai mică. Pe dealul Ghindaru care aparține localității Poduri de pe valea Tazlăului, județul Ba­
cău, s-a descoperit o necropolă veche de 6000 de ani. În interiorul acesteia era un lăcaș de cult format
dintr-o cruce cu brațele egale care avea în mijloc o mică adîncitură unde se puneau ofrandele pentru
ars și 7 vetre situate în jurul ei. Podoabele geților erau o imitare a acestei realități religioase și cred că
aveau rolul de talisman așa cum se întîmplă și astăzi. Cele 7 vetre sînt simbolurile a celor 7 dio sau du­
huri ale creației de început – veghetorii cerești sau arhanghelii cum i-au botezat furii – din religia stră­
moșilor noștri care au ieșit din Santta, Sento sau Sîntu (crucea-vatră). Mai apare și crucea înscrisă în
cerc care reprezintă universul existențial al fiecărei persoane (roata vieții) și se subscrie renașterii în
nemurire prin puterea crucii.
La emeși legătura dintre Creator și celelalte 7 duhuri născute din el sînt prezentate simbolic printr-
un copac cu 7 ramuri așa cum apare pe un sigiliu din jurul anului 2000 î.e.n. și „preluat” în Tora ca
menora sau „pomul cunoașterii”. Sub ramurile copacului sînt două fructe care aduc a mere sau pere iar
colindul nostru de Crăciun chiar asta spune! În partea stîngă a copacului este o divinitate stînd pe un
corp dreptunghiular iar în spatele ei este un șarpe ridicat pînă deasupra capului personajului. Mitul se
găsește în cultura noastră populară ca depozitar al culturii strămoșești a geților. Imaginea a fost
„înțeleasă” de iudeii care au ajuns să o cunoască între secolele VI-IV î.e.n., ca „ispitirea Evei”, o tîm­
penie ca atîtea altele pentru că în religia emeșilor, șarpele era un animal binecuvîntat de divinitate cu
puterea înțelepciunii ca și la geți. Pe tăblițele 34, 42, 52 apare șarpele ridicîndu-se pe un suport cu trei
picioare iar în imaginea 73 este chiar ca pe sigiliul emeș! Informațiile de pe aceste tăblițe sînt năuci­
toare pentru cei care și-au înțepenit mintea în dogmele clocite de învățații secolului XIX și refuză orice
descoperire făcută ulterior. Pretinsele lor adevăruri sînt falsuri oribile și minciuni, care repetate de
peste o sută de ani au devenit sacre și unice, nimeni neavînd curajul să le contrazică!
 Ei uite că eu mă îndîrjesc și îndrăznesc să zic ba!
Cînd pleca la luptă,o astea geților era binecuvîntată de preoți și păzită de oastea de îngeri și de pu­
ternicul Moș Arimin. Puterea divină era invocată și pentru potolirea unor iți năbădăioși și răi care au
batjocorit pînza pusă la uscat. Pentru a le scoate gărgăunii din cap și obrăznicia din priviri: „Pe acești
răi cu mintea în pîclă i-am descîntat cu apă neîncepută și i-am uns să stea vioi și sila să nu-i mai țină.
Voi striga: privește aceste măciuci care s-au murdărit iar acum se rușinează și rag (plîng în hohote).
Acești tineri geți, prin cetate vor umbla numai în zdrențe. Sfîntul a spus că aceste măciuci rele ne-au
dat numai boală (pagubă)” cum scrie la tăblița 14. Duhul Sfînt este chemat să dezlege și limba unui
răulean care nu vrea să-și recunoască greșeala și o cotește pe după deget ca în tăblița 39: „Ne-a dus cu
vorba zicînd: învățătura vie românească nu obligă să iei azimă pentru a mărturisi”. Deciziile judecă­
torești erau unse cu semnul crucii ca dovadă a participării duhurilor sfinte la cîntărirea faptelor cum se
spune în tăblița 61. În tăblița 48 puterea divină este chemată să desfacă o căsătorie pentru că ginerele
era un neisprăvit iar părinții fetei nu au mai vrut să-și chinuie mîndrețea de față într-o șatră de
jegoși. „A fost destulă umilire de cînd eu am dus-o, acum este sosită cu ajutorul Celui Sfînt la neamul
ei iar nedreptatea s-a terminat”.
Pentru a afla vești de la divinitate se cercetau figurile îngerilor de pe cer și nu minciuna scrisă de
Herodot despre aruncatul mesagerului în sulițe, cum erau ele așezate și îmbrăcate cu haine frumoase
sau uzate. „Du-te și cercetează ființele cerești (îngerii) îngrămădite laolaltă dacă vor goni și vor închide
gura puiului lor de căprioară din cetatea geților. Locuitorii Sarmisetuzei au fost loviți din nou. Basileul
Duro să iasă și să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile nălucilor din ceruri dacă sînt îmbrăcate
cu haine uzate sau haine de sărbătoare. Să ne curățăm de nenorociri ca niște lei și să ne ducem cu
Matei pentru a da încă o lovitură”.
Geții practicau incinerarea la care participau toate rudele iar cenușa era adunată într-un vas sau o
legătură de pînză și pusă în metocul cetății unde urmașii aduceau ofrande. Tăblița 4 ne arată cum se
proceda pentru incinerare: „După săvîrșirea morții, au fost aduse sfintele pirostrii ale cetății cum este
datina străbună pentru a fi înălțat întreg la ceruri. Eu am fost vioi și am alergat să-i duc cele necesare
cinstitului somn de veci. Am ieșit și plin de sfială am aprins lampa Mîntuitoruui (IOI). Mulțimea adu­
nată s-a îmbrăcat frumos și a dansat cîntînd ca un șuvoi. Preoții șoptind și spunînd rugăciuni au cură­
țat pirostriile (de cenușă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferința și murdăria au fost luate și duse
la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să meargă înapoi la credinciosul și
minunatul sfînt Zoei să-și doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geților. Baico trebuie să
mergi la Sfîntul pentru un adăpost în mitocul cetății tale”. Dau în continuare cîteva fotografii pentru a
înțelege mai bine batjocorita și tîlhărita noastră istorie, făcută cu ură nemărginită atît de către români,
cît și de fel de fel de venetici, care, cum s-au ițit pe plaiurile carpatine au și început a răcni către cele
patru zări că aceasta le-a fost baștina din „??vremuri imemoriale, și cam tot de atunci au fost alungați de
către fioroșii antisemiți români plini de ură și venin.

Primul din stînga este un car-urnă descoperit în localitatea Dubljaja din Serbia, sudul Banatului ce
este făcut la anii 1500 î.e.n. unde se văd mai multe modele pe statuetă: spirale, trei cercuri concentrice
cu un punct în mijloc, un triunghi pe poala hainei și altele, iar alăturat este un car-urnă descoperit în
același loc, avînd pe pieptul statuetei două svastici, una fiind în dreptul inimii.
O descriere mai amplă a actului incinerării este făcută în tăblițele 55, 56 și 57 unde este prezentată
aducerea trupului martirizatului Ili din cetatea Sionului de către o ceată de geți, în Sarmisetuzo. Tre­
cerea în cealaltă lume se făcea potrivit tăbliței 41 cu „Sfîntul toiag al geților care merge și bate în
sfintele porți ferecate ale judecății cerești!” Chiar cetatea neamului geților era considerată binecuvînta­
tă de divinitate așa cum scrie în tăblița 70 unde se spune despre ciomăgeala pe care le-au administrat-o
geților romanii lui Fuscus. „Zi! sfîntă mamă Sarmisetuzo, conducătorul adunării neamului împreună
cu nobilii se pot întoarce călare la tine? Încă odată să fie cercetate chipurile nălucilor de pe cer”. Și la
neamul nostru din Ki-en-gi exista această tradiție a sfințeniei centrului de putere, fiecare cetate fiind
sub protecția unui duh, iar cetatea Nippur (nip: mulțime + pur: curat, binecuvîntat) era considerată „ce­
tatea sfîntă”. Sarmisetuzo era sub protecția lui dio Zoe și Sarmis așa cum arată tăblița 61.
Sacerdoțiul era organizat în metocuri (mici mănăstiri sau biserici) – case ale sfintei cruci – pentru
bărbați (T 6) și pentru femei (T 59). Dar nu totdeauna a existat o unitate religioasă de neclintit a geților.
Cei din Mesia care erau ceva mai aproape de influențele grecești dar mai ales de cultul din Tracia, au
călcat de mai multe ori strîmb și dabo geto a trebuit să ridice sabia asupra lor pentru a-i aduce la dreap­
ta credință a crucii. În tăblița 12 se pomenește de o răzmeriță religioasă a geților din dreapta Istrului ce
au blocat intrarea de pe apă în cetatea din sud, loc religios important. Pentru acești răuleni s-a ostenit și
conducătorul Bazorio care a trebuit să vină cu oaste asupra lor să-i liniștească din rătăcire, cum arată
tăblița 16. „A fost pîrît că anul trecut s-a răzvrătit repede și a fost liniștit de Dardaneo, ruda sa unde și-
a găsit refugiu. Neamul acesta murdar a fugit și s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune și
Soarele (Creatorul) să îi ajute să revină la veșnica credință a crucii”. Tăblița 31 povestește cum s-au
rătăcit misii sub oblăduirea unui preot ticălos. „În neamul lor au dat stafiile și refuză învățătura ca
niște bolnavi. Cînd Mateo a adunat neamul să-l asculte, i-a dat lui Eli, capul clanului, apă neîncepută
pentru descîntece. Astfel cînd Bazorio a ieșit (pornit în campanie militară), Mateo a sosit și a adus
cetatea Fecoio care a fost cucerită. În timpul luptei poetul Rubie și-a găsit refugiul la noi. A ieșit și
Ion, care după înfățișare nu este marele drac al tracilor. Noe a dat cetății geților un preot rău care i-a
dus (păcălit) pe toți tații cu veșmintele lui minunate. Astfel, plin de vigoare a dat apă sfințită pînă ce
toți se maimuțăreau lui și arătau ca niște viespi. Cu privirea rătăcită s-au plîns agiei pentru întîmplarea°
rea. Conducătorul a dat comanda de întoarcere înapoi în cetate a geților care l-au însoțit în Mesia”.
Dar religia geților a avut mare trecere la galii (galații) care s-au aciuat printre șatrele acestora pe la
mijlocul secolului VI î.e.n. cum spune tăblița 12. „În tinerețe am fost eu, o! umilul la regele galilor, m-
am rugat smerit și sfios pentru el, l-am botezat cu vin și pîine strămoșească și l-am numit cu epitetul
de fiu al crucii strălucitoare. Auzind poetul Edimo a roșit pînă jos (la călcîie) s-a eliberat de trofeul lui
pe care l-am adus în mîndra cetatea getă Sarmisetuso” și tăblița 10 unde avem imaginea bunelor relații
între preoții geți și galați sau gali. După aproape 300 de ani de amiciție, apele s-au tulburat și boero
Biseto I a ridicat sabia asupra lor pe la anul 279 î.e.n. În religia geților ce avea ca simbol al sacrului
Sfînta cruce a Mîntuitorului au fost unși și cabirii din insula Samos la îndemnul lui Zamolxe pe la anii
540 î.e.n. chiar dacă țîfnosul de Pitagora stătea numai cu rîtul pe sus, cum ne spune tăblița 3. Cenușa
Mîntuitorului Sarmis sau Mitra cum a fost el „botezat” în imperiul roman, era păstrată cu mare pio­
șenie și îi însoțea uneori în aprigele lupte pe geții cei viteji. În confruntarea lor cu Lisimah pe la anul
294 î.e.n. pe cer au apărut două cruci care arătau grija Mîntuitorului pentru neamul său de muritori
cum spune tăblița 25. „Zărind pe cer că Mîntuitorul ne-a trimis două cruci, am plecat la neamul meu și
am chemat din bucium toate rudele noastre să vadă minunea. Cei adunați au lăudat cu înțelepciune
minunea ce strălucea. Cenușa sfîntului Mîntuitor al geților ne-a însoțit și ne-a ajutat să-i oprim pe
acești răi să cadă prinși. Le-am dat la gioale și i-am trimis spre judecare lui Dromioxto”. Legenda este
preluată de hagiografia creștină și pusă pe seama lui Constantin cel Mare care a primit în felul acesta
semn de la Iahwe că-l sprijină în războiul din anul 324 e.n. dus împotriva lui Licinius ajutat de păgîni.
De fapt Constantin urmărea să controleze în totalitate imperiul roman iar Licinius era și el adept al
religiei lui Zamolxe și de neam get ca și dușmanul său numai că falsificatorii de istorii l-au făcut
„păgîn” ca să iasă deasupra adevărului Militia Cristi și toată liota de sataniști! Dar legenda Mîntuitoru­
lui și a crucii de pe cer ca simbol a sprijinului divin, o întîlnim și la miruirea cabirilor din insula Samos
pe la anul 540 î.e.n. făcută de înțeleptul Zamolxe ca mare preot al Frăției Celui Ales din Sarmisetuza.
Teologia getică nu a fost pomenită în vreo sursă epigrafică antică originală pentru că toate scrierile
care aveau asemenea „beteșug” au fost distruse de către sataniștii iudeo-creștini ce ne-au furat cultura
și religia. Însă din mulțimea informațiilor indirecte cît și cu ajutorul celor de pe tăblițe la care trebuie
să adăugăm mitologia noastră străbună, putem reface destul de bine religia strămoșească. La ei existau
mai multe variante de facere a lumii prin puterea Cuvîntului care zămislește sau a intervenției directe a
Creatorului. O parte din aceste mituri se găsesc în mitologia emeș, de unde ivriții s-au inspirat pe la
începutul secolului IV î.e.n. cînd au început a-și plăsmui scriiturile lor pline de ură și venin împotriva
neamului omenesc. Dar ei au avut la îndemînă și Cartea lui Eno pe care l-au scris Enoh ce a făcut
parte din canonul mozaic pînă la sfîrșitul secolului I al erei noastre cînd au văzut ei că scrierea getă le-
a adus multă dezbinare la „revelații”. Dacă ne luăm după scrierile lor canonice Tora și Talmud unde
recunosc negru pe alb că Enoh a trăit mult înainte de potop și deci toate învățăturile lui sînt dinaintea
diluviului așa cum a lăsat scris și întunecatul iudeo-creștin Tertulian, atunci Moșe este un pîrlit care nu
avea ce înțelepciune dumnezeiască să mai primească, ci numai drăcească. Pe cea cerească o primise cu
mii de ani mai înainte, Enoh de la Sîntu.
Scriitorii greci ne-au lăsat spre aducere-aminte a vremurilor de demult ale° neamului mioritic, o zicere
despre Cartea Misilor care ar fi fost prima carte scrisă despre religia monoteistă a geților. Nimeni
nu a luat în serios această informație dar ea se corelează perfect cu descoperirile scrierilor lui Eno și a
celor atribuite oracolelor caldeene sau lui Hermes Trismegistos. Dar această cărticică, spun ei, că ar fi
apărut chiar înaintea războiului troian și era o călăuză fără plată și-nțeleaptă pe cărarea spre lumina din
lumină în creația divină. Teologul iudeo-creștin Tertulian, scrie pe la anul 200 că Noe a salvat de la
potop Cartea lui Eno, una din scrierile sfinte ale geților pe care au folosit-o atît mozaicii cît și urmașii
lor greci și romani. Și tot ei ne-au lăsat prin artefacte datate pentru începutul secolului V î.e.n. că în
ținutul Megarei în orașul Andania unde era un mare centru al cultului cabirilor, existau scrise pe două
plăci de marmură regulile de oficiere ale acestei religii precum și obligația conducătorului ceremoniei
– basileul – de a păstra cu mare grijă lada unde se ținea cartea sfîntă numită Biblia!!! Dar acest loc
binecuvîntat de credința în Sîntu mai are o „ciudățenie”, scrierile ne vorbesc de o „Cină de Taină” în­
tocmai cum era în creștinismul arimin între Sarmis numit și Fiul Omului sau al Luminii și apropiații
lui. Tot așa este amintită Cina cea de Taină în mitraism, adică religia monoteistă a strămoșilor mei,
falnicii geți, dar după urechea și mintea romanilor. Ori îi șuguială, ori de nu, se va lăsa sigur cu o mare
păruială, pentru că ne-am săturat de atîta abureală!
În limba irlandeză, adică rămășița vechii pelasgi, cuvîntul cabir înseamnă asociație sau frăție,
întocmai cum era Frăția Celui Ales ca sistem de organizare a creștinismului arimin. Iar Apolo al gre­
cilor preluat din Zabelo al geților avea ca simbol doi pești așa cum apar în diferite zodiace și tot acești
pești totemici se găsesc pe steagul kabililor din nordul și vestul Africii!
Numeroase surse ale vechilor greci spun că Abaris a existat ca personaj real fiind preot sau profet
de neam scit ori hiperboreean, a vizitat Grecia pe la anii 580 î.e.n. ca predicator al lui Apollo după
zicerea lor sau Zabelo după cum scrie pe tăblițele de plumb. În vizita făcută, el a dat elenilor o carte în
versuri despre facerea lumii numită în greacă Theogonia (facerea lumii) și o alta cu descîntece de
purificare și vindecare, nu de înveninare și crimă cum sînt scrierile satanistilor mozaici. Cartea lui
Eno, unul° din textele sacre ale geților a fost scrisă inițial în versuri și descrie facerea lumii cu cele
văzute și cele nevăzute, iar fapta s-a petrecut cînd profetul a fost ridicat la ceruri de către Sîntu pentru
luminare și înveșnicire.
Zamolxe ca mare preot al° Frăției Celui Ales cunoștea obligatoriu textele străbunului Eno și cred că
pe acesta împreună cu altele, le-a lăsat grecilor spre adîncă învățătură. Iar aceste texte formau în acele
vremuri Biblia, scrierea sacră a geților. După Suidas, înțeleptul get ar fi vizitat Grecia pe la 568 î.e.n.
informație care este cea mai apropiată de adevăr, fiind confirmată de tăblițele de plumb ale strămoșilor
noștri cînd marele învățat a vizitat cabirii din insula Samos pe la anul 540 î.e.n..
Scrierea sacră a cabirilor numită Biblia menționată pe placa de la Andania de la începutul secolului
V î.e.n. este de fapt Teogonia lăsată de getul Abaris sau Zamolxe cu aproape un secol înainte, fudulilor
greci spre a se lumina în taina religiei geților și de unde Platon a știut să citească și să bage la cap
destule. Informația este confirmată de Diogenes Laertios care a trăit pe la mijlocul secolului III al erei
noastre. Autor al lucrării Despre viețile și doctrinele filozofilor, ne spune în Cartea I că filozofia ar fi
apărut după unii învățați vechi, la popoarele străine de unde grecii s-ar fi inspirat. El combate aceste
idei scriind: „Dar acești autori uită că realizările pe care le atribuie ei barbarilor aparțin grecilor, cu
care începe nu numai filozofia, dar și însuși neamul omenesc. De pildă Musaios s-a născut la Atena,
iar Linos la Teba. Se spune că primul, fiul lui Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie, a
construit o sferă și a susținut că toate lucrurile se nasc din unitate și dispar în unitate. Și eumopilzii din
Atena își primesc numele de la tatăl lui Musaios”.
Ca să-i limpezim puțin patosul mincinos lui Laertios, îl dau pe grecul Pseudo Apolodor ce a trăit
cu 200 de ani înaintea lui și scrie în Biblioteca 3,15,4 că: „misterele de la Eleusis au fost întemeiate de
Eumolpos, șef de trib trac, toată Atica fiind stăpînită de el.” Iar faptele relatate de Pseudo Apolodor
se refereau la secolele XII-VIII î.e.n. Eumopilzii erau familia din Atena care îndeplinea funcții sacerdo­
tale la misterele din Eleusis. Ovidiu în versurile sale trimise lui Cotiso, conducătorul geților pe la anul
10 al erei noastre, spune că acesta se trage din Eumolpos, adică toată povestioara duce la nemuțul nos-
tru străbun, cel get sau arimin, care le-a dat grecilor o scriere sacră și o familie de preoți ce slujeau
misterele de la Eleusis. Dar în textul lui Laertios mai găsim informația uluitoare care vorbește despre
construirea unei sfere, ori și acest amănunt arată originea carpatină pentru că geții își imaginau univer­
sul ca o sferă sau ou în interiorul căreia, pe un ocean imens, plutea pămîntul. Partea de sus a sferei era
bolta cerească. El mai enunță principiul fundamental al teozofiei geților: toate lucrurile se nasc din
unitate și dispar în unitate, transformîndu-se și regenerîndu-se continuu, afirmație care se găsește
în scrierile esenilor, cele trismegiste, în textele lui Eno și în oracolele caldeene.
Erau strămoșii noștri tare subțiri în tărîmul filozofiei și religiei, iar grecii au avut grijă ca aceste
valori spirituale să le treacă discret și temeinic în seama lor, falsificînd sau „uitînd” pe unde s-au adă­
pat ei la izvoarele cunoașterii. Acest amestec de teologie și filozofie, care este căutat prin cercetare
adîncă pentru a descoperi drumul către nemurire, grecii l-au numit teurgie, fiind gustat foarte mult de
ei în primele secole ale erei creștine.
Proclus (412-485), filozof grec spunea: „Dacă eu aș fi stăpînul, aș distruge toate cărțile și n-aș lăsa
decît două: Oracolele caldeene și Timaios-ul lui Platon. Dar în primul rînd Oracolele caldeene”. Eu
sînt de acord cu el fiindcă scrierile „caldeene” aparțineau teologiei geților la care aș mai adăuga,
Cartea lui Eno și Poimandres ca să ne fie bucuria deplină.
Oracolele caldeene erau scrise în versuri și au fost comentate de către Porphyrios (232-305), Iam­
blichos (280-330) și Proclus. Se susține că scrierea ar fi apărut în timpul împăratului Marcus Aurelius,
fiind scrisă de un teurg chaldean ce a îmbinat într-un sincretism perfect, pitagoreismul, platonismul,
stoicismul, cu elemente din religiile perșilor și ale caldeenilor!? Parcă prea mult pentru o tărtăcuță,
chiar fie ea și foc de isteață. Dar surprinde faptul că nu se cunoaște autorul acestei lucrări geniale ce
poate sta foarte sus în cultura lumii și din motive obscure ale dogmatismului iudeo-cretin ea este ocul­
tată și în prezent la fel ca traducerile din manuscrisele esene făcute de E. Bordeaux Szekely. Ori texte­
le egiptene din timpul împăratului roman Antonius Pius (138-161) spun că aveau aceste scrieri calde­
ene în templele lor încă de la sfîrșitul secolului VII î.e.n. Povestea seamănă foarte mult cu cea a tăblițe­
lor de plumb descoperite la Sinaia și făcute nevăzute de peste 130 de ani°!
Minciuna sataniștilor trebuie să fie pentru toată lumea cunoaștere absolută și adevăr divin. Scopul
teurgiei era de a ne arăta în orice lucru afinitatea simpatetică ce face din lumea întreagă un singur tot
armonios, de a ne uni în felul acesta cu inteligența care a creat ordinea universală, și de a ne face să
lucrăm împreună cu ea, atît cît ne stă în putință, la menținerea acestei ordini divine. Pentru a ușura
această sarcină, teurgia făcea posibilă legătura cu ființele inteligente superioare.
Teurgia voia să facă după scrierile eleniștilor, din oameni Zei, magia iar pretinsele vedenii și reve­
lații ivrite nu urmărea decît să-i afunde din ce în ce mai mult în materie și întuneric. Prima se afla în
slujba Inteligenței, a doua nu urmărea decît să stîrnească pasiuni care să robească ființa umană în pati­
mile lumii materiale.
De nu s-or supăra prea rău întunecații, am să amintesc, pentru a întări cele afirmate mai înainte, că
Sîntu, divinitatea supremă și unică a geților avea și sensul de a fi, așa cum se găsește în sute de ma­
nuscrise vechi din perioada feudală. În apropierea locului unde au fost descoperite tăblițele de plumb,
mai este și în prezent un altar al vechii religii strămoșești unde Izvoditorul este scris Santta. În
budism, cuvîntul sanscrit Santo are sensul de existență și vine din verbul a fi, ca formă superioară de
cunoaștere a înțelepciunii divine. Iaho, divinitatea supremă în vechile culte egiptene alături de User,
mai era numită cu epitetul de Santi, ca ziditoare a lumilor și întruchiparea veșniciei cerești. Vechii
egipteni au plecat din Carpați către sfîrșitul mileniului IV î.e.n. iar neamul aryas a plecat către India pe
la începutul mileniului III î.e.n. ori aceste informații istorice și lingvistice, arată fără putință de tăgadă
că poporul mioritic ce a viețuit în jurul Carpaților începînd cu mileniul VII î.e.n. avea o religie
monoteistă în frunte cu o divinitate numită Anu, Gog și mai tîrziu Santa, iar acest cult a străbătut
istoria timp de 9000 de ani pentru că am folosit și folosim pentru Dumnezeu încă apelativul Sîntu.
Asta dovedește că nu am avut niciodată nevoie de „sfințire” mozaică sau iudeo-satanistă. La neamul
aryas divinitatea Ushas cum este scris în Veda era Aurora sau Zorile, iar cuvîntul ne amintește de
User, Usir, Usire sau Wesir al egiptenilor.
Cam așa stăteau strămoșii noștri cu gîndirea aia subțire și înțeleaptă. La mozaici, legăturile cu întu­
necimea Sa, se stabilesc și clarifică prin a avea cantitatea de aur, argint, aramă, pînzeturi vopsite în
albastru, alte țesături subțiri, piei vopsite, mirodenii, pietre prețioase pentru a-i alina pohtele, cum este
scris în toate făcăturile lor drăcești și foarte clar în Facerea 25,3-7.
Dacă noi avem proverbul „dar din dar se face rai”, concept ce arată mila și înțelegerea celor ce se
află în nevoie fiind izvorul faptelor bune și a gîndurilor bune, la ivriți se trăiește sub postulatul „jaf cu
jaf aduce-avere” unde totul trebuie să se adune sub baierele pungilor lor și toate popoarele pămîntului
trebuie să robească pentru ei! Asta le macină mințile de cînd și-au șters puchii de la ochi și au început
să se uite la alții, înădușindu-se în invidie și venin!
La filozoful grec Iamblichos apare termenul de teurgie ca artă și filozofie divină și spune că
„Pitagora a învățat-o de la egipteni”. Păi de asta a fost distrusă inteligenta teurgie, fariseismul satanist
devenit iudeo-creștinism interzice cunoașterea și înălțarea omului spre divinitate!
Iordanes în Getica la XII,71 ne spune cu ce fel de apă se putea bea religia geților după textele pe
care el le-a cercetat: „Căci a ales atunci dintre ei pe bărbații cei mai nobili și mai înțelepți, pe care
învățîndu-i teologia, i-a îndemnat să venereze cele dumnezeiești și sfinte, făcîndu-i preoți, dîndu-le
numele de pileati, după cît socot fiindcă săvîrșeau jertfele avînd capetele acoperite cu niște tiare, pe
care cu alt nume le chemau pilei”. După episcopul iudeo-creștin Iordanes, vorbind despre marele preot
al geților Deceneu, spune că i-a învățat pe geți „teologia” și i-a îndrumat în venerarea „celor dumne­
zeiești și sfinte” care pentru autor, aveau același statut religios și moral în creștinism ca și în religia pe
care i-a învățat Deceneu pe geți. Nu tu cult păgîn sau barbar, nu blăstămății și alte nelegiuiri care îi
făceau pe prelații iudeo-creștini să scoată pe gură numai pucioasă și spurcată afurisenie satanistă după
învățăturile lui Iahwe. Ori a înnebunit episcopul Iordanes scriind asemenea trăsnăi, ori minciuna
iudeo-creștinismului este atît de străvezie încît o poți descoperi pe întuneric și cu ochii închiși!
Ca să le deslușim mișelia și să-i putem bate cu vărguța la tălpi pentru aceste fapte odioase, trebuie
să mergem chiar la începuturile scornelilor „revelate” și emanate, dîndu-le niște emulații de numai,
numai! Spun ei, iar eu le iau minciuna drept dovadă pentru a le demonstra născocirea, că sărmanul
Avram cînd îl luase dorul de pribegie spre alte meleaguri, s-a abătut prin Canaan, țara filistenilor de
neam ales, unde l-a întîmpinat Melchisedec care era rege în Salem sau Ierusalim și mare preot. În
Facerea 14,18,19 Melchisedec binecuvîntează pe Avram cu pîine și vin în numele Dumnezeului Cel
Prea Înalt, Ziditorul cerului și pămîntului°. În Cartea lui Eno, versiunea slavonă, Melchisedesc este
prezentat ca nepotul marelui preot Matusalem, iar la naștere a fost îmbrăcat în veșmînt preoțesc și i-au
dat pîinile binecuvîntate primite cu mare cinste de la Tatăl Ceresc sau Dumnezeu Cel Prea Înalt după
făcătura ivrită. Cu aceste pîini sfinte și vin l-a binecuvîntat el pe pribeagul Avram. Dar Matusalem era
fiul lui Eno iar Avram cînd ajunge în Egipt, ne spune Apocriful Genezei coloana XIX 24, că, atunci
cînd a fost cercetat de funcționarii faraonului din Tanis, el le-a vorbit prin pilde din „cartea cuvinte­
lor lui Enoh.” Deci, Avram care practica religia crucii după învățăturile lui Eno, a primit binecuvîn­
tarea acestui cult de la marele preot și rege al Salemului sau Ierusalimului Melchisedec, iar povestea
scrisă chiar de ivriți în Facerea, se întîmpla cu mult timp înainte ca Moșe să fi fost miluit pe muntele
Sinai cu cele° două table de piatră pline de înțelepciunea celor 10 porunci ale lui Iahwe cel întunecat, de
pucioasă-nmiresmat.
Să ne dumirim puțin în acest univers al subțirimilor mioritice și ce a avut de învățat pribeagul
arameu – deci nu semit – Avram din înțelepciunile filistenilor cuprinse în Legea Adevărului și Drep­
tății a Tatălui Ceresc pe care Eno a copiat-o și a adus-o oamenilor pe pământ. În actul creației de înce­
put, toată făcîndu-se ca un efort al minții gînditoare și a luminii, omul zidit după asemănarea Tatălui
Ceresc era cea mai iubită zidire a sa, iar în texte, neamul omenesc apare ca „fiii luminii.” Cînd Eno
este urcat la cer de către cei doi îngeri ca să primească Legea Tatălui Ceresc, el trece prin mai multe
ceruri, unde lumina slavei și cîntecele îngerilor fac să rodească toți pomii vieții care erau în acele
locuri. În mijlocul lor se afla un pom deosebit împodobit cu cele mai frumoase roade ale cerului și din
descrierea ce urmează, vedem coloana de lumină ce unește cerul de pământ. Cîntările dumnezeiești ale
îngerilor sînt cea mai frumoasă muzică ce a existat vreodată. „C 10 Îngerii mei păzitori m-au luat și m-
au dus în al treilea Cer. Am privit în jos și am descoperit pe dată minunile acestor locuri, și o fericire
sufletească neștiută pînă atunci inimii mele. Vedeam mii de pomi ai vieții cum înfloreau încet și-și
pregăteau fructele, care miroseau nespus de frumos, la fel ca toată hrana pe care o purtau pe ramurile
lor, într-o clocotitoare revărsare de miresme. În mijlocul acestor pomi ai vieții, în acel loc unde
Dumnezeu se odihnește înainte de a urca în Rai, se află un pom deosebit care are o negrăită mireasmă
de bunătate, și care e mai împodobit decît oricare altul.... Trei sute de îngeri luminoși cîntă neîncetat
cu o voce blîndă, și păzesc această grădină, slujindu-l, în același timp pe Domnul.” Mai sus, în al
Șaptelea Cer, Eno întîlnește o lumină minunată, a ființelor fără trup formată din îngeri, Arhangheli,
Domnii, Tronuri și alte făpturi de lumină ce își duc existența în slava cerească și iubirea față de Tatăl
Ceresc. În aceste locuri inefabile pline de strălucire și iubire, pe unde își poartă pașii și Sîntu, a fost
chemat Eno să se alăture lumii Veșniciei. „C 23 Dar să știi că fiecărui suflet i s-a pregătit un loc în
Veșnicie, căci fiecare suflet va obține veșnicia...C 31 Eu am blestemat ignoranța... C 33 Deschide­
ți mintea, Eno, și cunoaște-L pe Cel care îți vorbește și ia cărțile pe care le-ai scris...”
În scrierile esenilor acești pomi ai vieții sînt pomul cunoașterii binelui și răului și pomul învățăturii
divine a Tatălui Ceresc pe care toți cei ce fac parte din Frăția Celui Ales, trebuie să le cunoască. Dar
mitul este chiar mai vechi pentru că îl găsim într-o formă asemănătoare în cultura emeș unde se poves­
tește cum înțeleptul pămîntean Adapa a fost înălțat la ceruri la Creatorul An și a primit de la acesta
veșmîntul sfînt, pentru că era cel mai vrednic și mai credincios dintre pămînteni, cel mai înțelept și
mai bun. Creatorul îl miluiește pe Adapa cu păstrarea tainelor divine a apei vieții și a pîinii sfinte bine-
cuvîntată de zei ori toate acestea sînt conceptele sacre ale religiei geților, mitraismului și religiei egip­
tenilor. Iudeo-cretinii au avut de sfînta sfintelor, sfîntul prepuț, mîrșăvie cu care catolicii s-au maimu­
țărit vreo 1000 de ani, însă acum se fac foc dacă le amintești scîrbavnica apucătură!
Să vedem ce spune Tora despre pomii vieții și pomii cunoașterii trecuți prin întunecimile minciuni­
lor ivrite. Facerea 2,9 „Elohim a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni
la mîncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoașterii binelui și răului...2,17 dar din
pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el vei muri
negreșit... 3,5 dar Iahwe știe, că în ziua cînd veți mînca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca El,
cunoscînd binele și răul.” Textul arată explicit că în mozaism și iudeo-creștinism, cunoașterea este
cel mai mare păcat și Iahwe te trăsnește cu moartea. Amintesc aici morțile de martiri ai cunoașterii,
îndurate de Ian Hus, Giordano Bruno și Copernic, pentru că s-au opus îndobitocirii scriiturilor drăcești
ieșite din mințile unor dușmani ai neamului omenesc. În făcătura mozaică, Adam și Eva sînt alungați
din rai tocmai pentru că au vrut să cunoască rostul existenței pămîntene și calea de urmat pentru a se
înturna iarăși în lumea de lumină a Veșniciei cerești, devenind astfel ca Ziditorul°.
Ce este interzis și blestemat în mozaism, în religia geților sînt fundamentele existenței omului pe
pământ și calea sigură de urmat pentru a deveni OM. În teozofia practicată de creștinismul ortodox
român, iertarea aproapelui este fundamentul relațiilor sociale și cu Dumnezeu. În iudeo-creștinismul
după Vechiul și Noul Legămînt, dar și în mozaism, ignoranța, supunerea oarbă și pedeapsa sînt
temelia relațiilor sociale și cu întunecatul Iahwe.
Curat murdar că pute rău în closetul mozaismului satanist și a iudeo-creștinismului. Dacă am dat
mai sus bucățele din scrisorelele geților, să vedem și mărturiile pline de evlavie și milă ale neprihăni­
ților iahviști, care i-au pîndit la cotitură pe strămoșii noștri mai bine de trei sute de ani.
Esenii cînd s-au înfruntat cu fanaticii iudei în Palestina în secolul I al erei noastre, i-au numit pe
aceștia „ceata lui Belial” ori a Satanei sau „fiii întunericului”, pentru că practicau un cult al întunericu­
lui, necunoașterii, lăcomiei, groazei și urii fără margini împotriva celor ce nu le înghițeau ideile și mai
ales pretențiile lor criminale de stăpînire a neamului omenesc. În textele esenilor, se vede că geții le
cunoșteau bine ivriților scrierile religioase și aveau argumente nenumărate să le combată. Belile era alt
nume pentru Iștar sau Astare, zeiță a dragostei, desfrîului și războiului, de aici geții le spuneau° ivriților
„ceata lui Belial”, pentru că trăiau într-un dezmăț înspăimîntător și o ură veșnică împotriva neamului
omenesc. Dar și noi avem cuvîntul „belea” care are sensul de nenorocire, pacoste, faptă rea, cam tot
așa cum îi vedeau esenii pe întunecații ivriți.
Printre manuscrisele găsite la Qumran, centrul principal al Frăției Celui Ales în Palestina, s-au des­
coperit mai multe variante ale Torei scrise în secolele II-I î.e.n. foarte deosebite de ceea ce ni s-a vîn­
dut nouă ca revelații, pe care esenii le studiau cu sîrg pentru a combate nebunia iahvistă.
Dar și scrierile lui Eno, adică cele mai vechi texte ale Neamului nostru Ales și sigur mai vechi cu
cel puțin 2000 de ani decît plăsmuirile sataniștilor ivriți, ne dau informații despre cine era Satana și
ceata lui ieșită din Talpa Iadului. „Îngerii m-au dus în cel de-al Cincilea Cer. Acolo am văzut nenu­
mărați oșteni numiți Veghetori. Ei aveau o înfățișare omenească: înălțimea lor era mai mare decît a
celor mai mari uriași, iar fețele lor erau posomorîte. Tăcerea necurmată a buzelor lor nu-și avea rostul
în cel de-al Cincilea Cer. I-am întrebat atunci pe îngerii mei păzitori: «De ce sînt așa de posomorîți
acești Veghetori, de ce sînt așa de supărați și de tăcuți, de ce nu fac nimic în acest Cer?»
Răspunsul lor m-a luminat: «Aceștia sînt Veghetorii, care, împreună cu căpetenia Satana, l-au res­
pins pe Domnul Luminii. Din cauza lor sînt întemnițați în întuneric îngerii pe care i-ai văzut în al Doi­
lea Cer. Trei dintre ei și-au încălcat legămîntul, și au părăsit tronul lui Dumnezeu pentru a se pogorî pe
Pământ într-un loc numit Hermon. Acolo ei au văzut fiicele oamenilor și, văzînd cît sînt de frumoase,
s-au împreunat cu ele.»” Numai dacă nu vrei să știi altceva decît făcăturile și golăniile pline de otravă
ale iudeo-cretinismului, te poți considera un deplin mîntuit al cunoașterii. Informațiile din antichitate
sînt chiar mai mult decît lămuritoare pentru istoria și sensul teologic al fariseismului satanist, numit
după sfîrșitul secolului IV iudeo-creștinism.
Și mitologia noastră păstrează această realitate cutremurătoare privitoare la natura mozaismului.
Românii spuneau Satanei și Șlomnea, adică românii au primit tîrziu iudeo-cretinismul satanist și mult
timp au văzut în „înțeleptul” Șlomo sau Solomon, drept Satana pentru că toată înțelepciunea din pre­
tinsele scrieri revelate, sînt cele mai oribile și mai monstruoase idei născute vreodată de o minte ome­
nească, dar mioriticii le-au mirosit de la început duhoarea lor drăcească.
Iar organizația criminală Militia Cristi care și-a însușit în tot acest cult satanist, a mai scăpat cîte o
neatenție cum găsim în Apocaleapșa lui Ioan cînd se adresează frăției din Smirna și scrie la 2,9: „Știu
necazul tău și sărăcia ta și batjocurile, din partea celor ce zic că sînt iudei și nu sînt, ci sînt o sinagogă
a Satanei.” Și celor care alcătuiesc frăția din Pergam, autorul îi atenționează să nu se dea în stambă
cu iudeii pentru că el îi știe cine sînt și cîte parale fac: „Știu unde locuiești; acolo unde este scaunul
de domnie al Satanei, tu ții Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea cînd
Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satan”. Mai dau și o zicere a
proorocului Isaiia, care supărîndu-se foc pe cinul său, l-a luat la probozit la 14,13 pentru că s-a lăsat de
marea iubire pentru Talpa Iadului și viclenitul ucigan Satana, șuierîndu-le numai vorbe de ocară, iar pe
noi oful lui ne luminează cine au fost și au rămas ei: „Vai, neam păcătos, încărcat de fărădelegi,
sămînță de nelegiuiți, copii stricați! Au părăsit pe Elohim, au disprețuit pe Sfîntul lui Israel, i-au întors
spatele...”, adică pe iubițelul Satana după înțelegerea noastră. Așa au zis ei fără a fi sparți cu sula pe
undeva, eu nu mai am nimic de adăugat la asemenea sincerități care te uluiesc și te înlemnesc! Și
Plutarh în lucrarea Despre Isis și Osiris spune cam aceleași realități cumplite despre ivriți dar pe la
anii 130 ai erei noastre să se știe bine cît și cum se minte!
Textele de mai sus sînt atît de clare încît orice alegorie, șmecherie sau nemernicie, invocate pentru
a justifica acest cult satanist, nu este decît o dovadă în plus a acuzării definitive în fața istoriei. Orige­
ne, unul din părinții ideologiei iudeo-creștine, recunoaște în scrierea lui Hexapla – cît a mai scăpat
după ce a fost condamnată ca eretică și arsă în° anul 415, că multe din textele Torei sînt împotriva bu­
nului simț, absurde și nu pot fi puse pe seama lui Dumnezeu. Dar textele mozaicilor sînt chiar foarte
explicite și spun că vin din „înțelepciunea” lui Iaho care este Talpa Iadului slujită cu zel de făcătorul
de rele Satana și chiar nu au nimic cu scrierile date de Dumnezeu, Calea Adevărului și Dreptății! Sînt
altceva fariseii și iudeo-creștinii decît niște bolșevici sataniști ai antichității clasice și tîrzii?
La fel de expliciți au fost și mai tîrziu cînd la mijlocul secolului XIX, i-a cuprins un alt val de ură
împotriva neamului omenesc, născocind comunismul, semitismul, sionismul, național-socialismul și
bolșevism-leninismul cu care au reușit să otrăvească mințile unei mari părți a goimilor cap de lut, blin­
dat cu plumb. Dacă religia crucii teoretizată prin creștinismul arimin se bazează pe comuniune și iubi­
re prin cunoaștere, iudeo-satanismul se ține de neclintit prin frică, teroare și ignoranță absolută. Din
acest mîl otrăvitor a ieșit bolșevismul cazar ce ne-a stăpînit 45 de ani, și, după ce a „reeducat” o mare
parte din români prin pușcării, lagăre de muncă forțată, deportări, spitale de psihiatrie și altele, potolin­
du-le anticomunismul, ne-au hățuit în continuare prin îndobitocire, miluire și turnătorie după principiul
lor criminal: „să nu gîndești, să faci ce ți se spune!”
Pentru că geții, prin esenii din Palestina și terapeuții din Egipt, au simțit mișelia ivriților și le-au
arătat că obrazul nu este cur, aceștia s-au întunecat de furie și au început să clocească un plan de nimi­
cire a neamului arimin din Carpați. Ura lor nemărginită s-a vărsat ca o otravă în scrierile pline de
venin din Tora și Talmud împotriva neamului omenesc în general și a ariminilor în special, stabiliți pe
mai multe meleaguri și a divinității lor supreme Gog sau Sîntu. Pentru a ne desluși la minte, trebuie să
deschidem ușa începutului făcăturii, adică a Torei unde spun ei că Noe a avut pe feciorii Sem, Ham și
Iafet.° Ultimul i-a avut ca urmași pe Gomer, Magog, Madai, Tubal, Iavan, Meșec și Tiras. Iar Gomer la
avut ca fiu pe Togarma. Scriu ei mai departe, că, de la aceste neamuri se trag toate celelalte popoare ce
locuiesc în jurul mării, iar informațiile venite din alte surse ne spun că este vorba de Marea Neagră și
Marea Caspică.
În scrierea Antichități iudaice, Ioshua Ben Matityahu (J. Flavius) spune despre fiii lui Noe în
Cartea I, capitolul VI, la pagina 40 următoarele: „Fiii lui Noe au avut la rîndul lor feciori care le-au
cinstit memoria, numele părinților fiind date popoarelor oriunde pămînturile le reveneau° lor. Lui
Iafet i s-au născut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocîrmuirea lor începea de la munții Taurus și Amasus,
se întindea în Asia pînă la fluviul° Tanais (Don), iar în Europa pînă în Gadira (Cadiz). Întrucît aceste
ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabi­
lite acolo. Cei cărora grecii le zic acum galateni, s-au numit cîndva gomarieni, fiindcă erau urmașii lui
Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la colonia întemeiată de Magog.” Grecii le
spuneau geților din nordul Traciei dar în mod deosebit celor de la nordul Istrului, „sciți” tot așa cum
zice și ivritul priceput în abureală revelată de ne rupe-n foale și spată! În lucrarea Apocriful Genezei,
scrie că sciții erau urmașii lui Gomer, iar la vest de fluviul Tina/Don era patria lui Magog, de unde se
vede treaba că în antichitate se știa exact cine este Magog, dar după ce leprele sataniste au pus mîna pe
putere în imperiul roman au rescris toată istoria să le fie bine și fălos numai lor, iară nouă totul pe dos!
Așa au făcut și bolșevicii cazari în Rusia după anul 1917 și după anul 1944 în România de nu mai știm
nici unde ne este fundu.
Prelatul iudeo-creștin Ieronim (345-420), în cartea Contra Pelagianos ne transmite date din vremea
sa despre misterioasele nume Gog și Magog din scrierile „revelate” ivriților: „El certe Gothos omnes
retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Și în mod cert toți învățații din
trecut au folosit ...pentru goți, numele get, decît Gog și Magog”. În secolul IV se știa încă destul de
bine că ivriții mint cu neobrăzare, iar spusele venite de la „învățații din trecut” erau că Magog repre­
zintă neamul get sau Dio Geția, iar Gog este divinitatea lor supremă și unică, ei fiind singurul popor
din antichitate care practicau o religie monoteistă! Dar în vechea limbă arimină cuvîntul ma
înseamnă și a străluci, a se naște din, iar termenul Gog are chiar sensul de Dumnezeu. Cuvîntul Magog
înseamnă cei născuți din Gog sau cei care strălucesc ca Gog, identic cu expresia de pe tăblițe on Sent
rodie – neamul născut din Senta sau Dumnezeu, ori° Neamul Scoborîtor din Zei cum a scris poetul
latin Ovidiu. De unde se vede treaba că ivriții știau despre neamul geților că erau „neamul ales de
Dumnezeu”, sau neamul strălucitor scoborîtor din Gog, Senta sau Dumnezeu, pe cînd ei toți se trăgeau
din Talpa Iadului pe care îl alintau Iahwe!
Mai avem un izvor la fel de lămuritor în Getica lui Iordanes care la paragraful 29 scrie despre
iudeul J. Flavius° că a cam uitat să-i pună pe geți în analele sale și îi scoate din istorie „Numai atunci
cînd amintește de Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam și ca nume au fost numiți sciți.”
Adică făcătura ivriților era știută de toată antichitatea, dar conspirația lor împotriva neamului arimin al
geților a fost sprijinită cu o ură fără margini de către greci și romani... și a reușit pe deplin! Nu era o
taină pentru ei că Magog era făcătura sataniștilor ivriți pentru neamul geților, iar Gog era Dumnezeul
lor, unic, necreat și nevăzut, de toți iubit și cinstit pentru că îi îndemna să facă numai bine, chiar și
celor care le doreau răul! Am să le dau în cap chiar cu sfintele lor făcături din Talmud și Midrașim
unde se luminează ei între ei și numai pentru ei, scriind că ținutul lui Magog este Gitia, dar îl identifi­
că odată și cu Germania. Ca să nu ne plesnească tărtăcuța de atîta „turbare și fanatism”, să ne lămurim
cum vin trebușoarele zise de ei. Romanii au numit populațiile din partea estică a Rinului „germani”,
cînd i-au întîlnit prima oară după ce au cucerit Galia în anul 46 î.e.n. deci „revelațiile” ivriților sînt
toate după această dată așa cum reiese și din studierea atentă a manuscriselor de la Qumran.
Cuvîntul Gitia nu se găsește pomenit niciodată de scrierile romane dar nici de cele grecești antice
fiindcă toate sînt copii făcute după secolul IX, adică în ele s-a putut face orice „corectură” dorită de
întunecați, iar acestea sînt dovadă clară că iudeo-sataniștii au lucrat meserie să ne scoată în afara
istoriei Europei. El este amintit numai în cultura geților, adică pe tăblița 67 unde adunarea neamului
spune că vrea să trimită o solie la Roma după războiul cu Domițian° din anul 89, iar artefactul preci­
zează că a fost turnat în Die Gitii, adică Sfînta Geție. Ivriții nu puteau să cunoască acest nume decît de
la esenii din Palestina sau de la vreun vorbitor arimin, ori așa se știa în secolul I al erei noastre și păs­
trînd numele țării locuită de geți în această formă, cu el dovedim două adevăruri cutremurătoare în fața
istoriei: primul este că iudeo-sataniștii creștini ne-au distrus cam toată cultura ștergîndu-ne urmele din
culturile greacă și latină, iar al doilea este faptul că ivriții, trăind în sistemul lor de gheto, nu s-au gîn­
dit vreodată că acest cuvînt va ajunge la vreun isteț și-i va spune ceva!
Identificarea pentru țara Magog cu Gitia sau țara geților, arată că leprele ivrite ne urau de moarte
încă din secolul I î.e.n. și au urmărit cu ferocitate să distrugă statul get, continuînd pînă după secolul
IV cînd grecii și italicii le-au luat jucărica revelată pentru a o folosi numai ei. Iar dovada acestui anti-
getism și antiariminism ancestral venit din „vremuri imemoriale” o avem în profețiile lui Ezechiel
din Vulgata tălmăcită de episcopul Ieronim pentru catolici, unde găsim la 38,2: „Elohim mi-a zis: «Tu
omule întoarce fața către Gog spre țara lui Magog, spre acest Domn peste Mosoch și Tubal și vorbește
către el ceea ce Adonai îți spune: eu sînt împotriva ta Gog, Domn peste Mosoch și Tubal»”. Învenina­
rea și ura lor o arată punînd la cale distrugerea Geției° cum găsim în Ezechiel pentru ortodocși care
scrie la 39,6: „Voi pune foc Magogului și celor ce locuiesc liniștiți în ostroave, ca să știe că eu sînt
Elohim”. Și au venit într-adevăr cu romanii, punînd foc Sarmisetusei în vara anului 106 ca să îndepli­
nească jertfa pentru Talpa Iadului, întunecatul Iahwe. După trecerea cazarilor la mozaism și irumperea
sălbatică și fanatică a jidovismului, ideologie specifică neamului cazar, această adunătură criminală
ne-a pus iarăși pe tava Satanei pentru nimicire în secolul XIX cînd au dorit făurirea unui stat cazar la
est de Carpați, continuînd în secolul XX cu bolșevismul leninist și holocaustul roșu asupra culturii
neamului mioritic.
Aceste adevăruri istorice cutremurătoare și năucitoare pentru orice român cu minte sănătoasă, le
găsim scrise în mai multe cronici irlandeze medievale printre care Auraicept n na-Éces și Lebor
Gabala Érenn (Cartea invaziilor). Neamul irlandez sînt vrednicii urmași ai pelasgilor iar după scripta
ivrită ar fi descendenții lui Iafet prin Magog din Sciția dar s-ar înrudi și cu alte neamuri din Europa și
Asia. Ei spun în cronicile arătate mai sus că Partholon, căpetenia primului grup de migratori care au
ajuns în Irlanda după potop, era fiul lui Magog. De asemenea milesienii din Milet, patria istorică a
pelasgilor, care au fost al cincilea val de migratori ajunși în Eire, erau și ei urmașii lui Magog, adică
la ei mentalul colectiv a păstrat foarte bine tradițiile și legendele vechi inspirate din anumite eveni­
mente istorice reale, pentru că nu au fost buimăciți cu latinitatea, indo-europenismul și slavismul.
Dar textele din Tora, așa cum le cunoaștem noi, au fost plăsmuite în jurul anului 90 al erei noastre
și cele mai multe după această dată, cînd ei și-au canonizat făcătura. Scrierile de mai sus ne prezintă o
realitate pe care au consemnat-o și grecii de-a lungul istoriei; geții și sciții erau de același neam dar
ocupau teritorii diferite. Tot aici Gomer și Magog sînt fiii lui Noe după Apocriful Genezei scris în se­
colul II î.e.n., iar în textul Torei, scris cu vreo 200 de ani mai tîrziu, ei sînt nepoții lui Noe. Asta era în
cultul lor înainte de a-i apuca dorul de stăpînire, prăduire și robire a neamului omenesc sub sabia ne­
cruțătoare a lui Iahwe și buzunăreala distrugătoare a cioporului ivrit.
Cînd i-a cuprins pîrjolul vedeniilor°, împănîndu-și făcăturile cu fel de fel de minuni, unele mai trăs­
nite decît altele, au pus la cale distrugerea neamului get din țara Magog, care trăia după Legea Adevă­
rului și Dreptății dată de Sîntu sau Gog. Ori prin aceste afirmații chiar întunecații ivriți recunoșteau că
geții practicau o religie monoteistă cu Gog sau Sîntu în frunte și mai aveau pentru alinarea ofului un
Mîntuitor ce îi ducea pe cei vrednici în Cetatea Luminii Veșnice.
Fiindcă furturile din religia geților erau prea evidente, iar esenii le-au bătut obrazul care devenise
mai gros decît talpa încălțării, s-au pus ei pe o conspirație prin care să șteargă urmele hoției, să-i scoată
pe geți din istorie, iar ivriții° să devină moțul lumii. Și încep a da peste tot cu blesteme, poceli, scorneli,
afuriseli și alte cîte asemenea vorbe mișelești, buchisite vîrtos în scriitura lui Ezechiel care începe
astfel: „38,2 Fiul omului întoarce-te cu fața spre Gog din țara lui Magog, spre Domnul Roșului,
Meșecului și Tubalului și proorocește împotriva Lui! 38,3 Și spune: «Iată am necaz pe tine Gog,
Domnul (nu zice rege sau împărat deci este vorba de divinitatea supremă și unică a acestor neamuri,
tot așa cum spune Domnul oștilor cerești cînd proorocesc cu foc ei, dovedind prin acest text că știau de
monoteismul geților, tracilor, misilor, sciților și arameenilor sabei care erau tot sciți) Roșului (galii
cei roșeați din Galileea), Meșecului (misi) și Tubalului (arameeni)»! 38,16. În zilele de apoi te voi
aduce împotriva țării Mele, ca să mă cunoască Neamurile, cînd voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog!”
Adică vrea mincinosul să ne spună fără ocolișuri că are mult venin la rînză adunat împotriva lui Gog,
Domnul sau Dumnezeul neamurilor arimine ce și-au trimis mesageri chiar în Palestina – esenii – dar
el le va face felul. Ivriții numai așa se sfințesc, prin crime, sînge și măceluri, iar zilele acestor masacre
devin sărbători și vremuri de bucurie, și cine nu vrea să creadă aceste afirmații, să citească cu atenție
screirile lor pretins sfinte și se va convinge singur de ce doresc mozaicii, tuturor Neamurilor.
Dar monoteismul religiei geților îl cunoștea și făcătorul de istorii și antichități iudaice, priceputul
J. Flavius, unde în lucrarea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, II,8,5, luat de valul pe care
dorea să se cocoațe cît mai sus, scrie pe la anii 90 următoarele: „...Față de Dumnezeu ei își arată
evlavia într-un fel aparte. Înainte de răsăritul Soarelui ei nu vorbesc nici o vorbă profană, ci adresează
niște vechi rugăciuni moștenite de la părinții lor, implorîndu-l parcă să răsară... În afară de Dumne­
zeu, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului și cel ce îl defăimează este condamnat
la moarte... La terminarea mesei preotul se roagă din nou: la început și la sfîrșit ei îl proslăvesc pe
Dumnezeu ca pe Creatorul vieții.” Fragmentele lui J. Flavius sînt atît de explicite încît nici nu mai
trebuie comentate, religia geților era o religie monoteistă cu un Dumnezeu care a transmis întreaga
învățătură divină Neamului Ales printr-un Legiuitor. Mai spune despre esenii geți că nu-și duceau
jertfele pentru purificat la templul din Ierusalim fiindcă ritualurile lor erau superioare celor mozaice,
iar pentru acest „păcat” mioritic fiind obligați să plătească un bir către rabini. Rugăciunile și le făceau
într-o clădire specială despre care Flavius nu vrea să scrie nimic, unde nu aveau voie să intre străinii
iar viața dusă de eseni semăna cu a geților polistai, fiind un ordin religios.
Aceasta este numai o mică parte din istoria interzisă pe care nu trebuie să o cunoaștem!
Revin la proorocul zurbagiu să ne lămurim mai bine cu cine se socotea el cum zice mai depar­
te: „38,15 și vei veni din fundul miazănoaptei, tu și multe popoare cu tine, toți călări pe cai, o mare
mulțime și o puternică oaste!” Lucan numește ținutul geților drept polul frigului sau marginea lumii,
adică ivritul nu prea șuguia, pentru că știa foarte bine pe unde trebuie să-și poarte pașii așa cum am
arătat mai înainte. Ca urdiile prădătoare să fie spaima lumii, îi pune alături de geți și pe: „38,6 Gome­
rul (sciții) cu toate oștile lui, țara Togarmei (tracii) din fundul miazănoaptei, cu toate oștile sale, popoa­
re multe împreună cu tine.” În iureșul lor către Palestina, geții, sciții și tracii trebuie să treacă în Asia
Mică unde își măresc hăiticul arimin cu: „39,1 Fiul omului, proorocește împotriva lui Gog și spune:
Așa vorbește Elohim: «Iată că am necaz pe tine Gog, Domnul Roșului (galii cei roșeați din Galatia),
Meșecului (misilor de lîngă Troia) și Tubalului (arameenii sabei)! 39,2 Te voi tîrî, te voi duce, te voi sui
din fundul miază-noaptei și te voi aduce pe munții lui Israel. 39,3 Îți voi doborî arcul din mîna stîngă și
te voi face să-ți cadă săgețile din mîna dreaptă.”
Zice putoarea că a chemat urdiile arimine în Palestina doar să le facă felul tuturor, fiindcă nu se
cădea, ca asemenea scumpete să-și miște tîrtița în nordul plin de ger și promoroacă, să nu facă țurțuri
pe la părțile rușinoase.
Ne mai spune una de ne lovește în moalele capului, desigur numai pe cei care se simt geți, nu și
stîrpiturile latriniste: „39,6 Voi pune foc Magogului și celor care locuiesc liniștiți în ostroave ca să
știe că eu sînt Iahwe».” Această afirmație deocheată i-a cam dat în gît cu toate vedeniile lor, pentru că
ea arată perioada cînd a fost, dacă nu ticluit, sigur „ajustat” textul după o realitate pe care noi românii
nu vrem să o cunoaștem. Mesajul în sine este o fală unde ura maniacală și veninul ivrit împotriva
Gitia cum zic ei, arătînd că au reușit cu ajutorul ibericului Traian care ajunsese împăratul imperiului
roman și părințelul preaiubitor al sataniștilor mozaici, să nimicească Frăția Celui Ales din Carpați,
cucerind și o parte din pămîntul sfînt al Geției de către romani în anul 106. De atîta sfințenie, revela­
țiile ivrite au plesnit în niște monstruozități sataniste!
Un alt text ce amintește de Gog și Magog care este tot așa de plin de revelații ca broasca de păr,
Apocalipsa lui Ioan, spun ei că este scris în timpul împăratului Domițian, deci înainte de anul 100.
Unele informații din scriere arată fără putință de tăgadă că șmecheria s-a pus la cale către sfîrșitul
secolului IV. Scrierea este o apologie a victoriei iudeo-satanismului asupra creștinismului arimin cînd
făcătura iudeilor a fost pusă ca religie oficială în imperiul roman în anul 381, fiind amintită pentru
prima dată în scrierile sf. Augustin după anul 400! După ce îl prezintă pe autor luat la ceruri și martor
la mai multe vedenii, scrierea ne înfățișează și soarta șarpelui cel vechi, a proorocului mincinos și a
fiarei. Spune el că un înger s-a pogorît din cer ce ținea în mînă cheia adîncului și un lanț mare cît o
vreme de uitare în care ne-a tîrît secătura. „20,2 El a pus mîna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este
Dracul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. 20,3 l-a aruncat în Adînc, l-a închis acolo și a
pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele Neamurile pînă se vor împlini cei o mie de ani.
După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme... 20,7 Cînd se vor împlini cei o mie de ani,
Satana va fi dezlegat. 20,8 și va ieși din temnița lui ca să înșele Neamurile care sînt în cele patru
colțuri ale pămîntului, pe Gog și pe Magog ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării.” Vedem că și acest făcător de „adevăruri sacre”, se luptă ca un disperat cu Magog sau Gitia,
adică geții și divinitatea lor Gog. De ce îi stătea atît de rău în gît nemernicului ivrit, neamul get și
religia lui monoteistă, pîrlitul aiurit cu pretenții de prooroc nu vrea să ne spună! În textul aiuritului
satanist, mincinosul profet și fiara au fost prinși și aruncați în iazul de foc, concept teologic ce se găsea
în cultele antice numai în religia geților, perșilor și a egiptenilor. Ca să arăt de unde vin ponoasele pe
sufletul goimilor cap de lut, am să caut și în istoria egiptenilor pentru că acolo la Alexandria lui Filon
și-au clocit ivriții mare parte din scornelile și vedeniile turbării.
În Avesta se spune că Ariman, în ținutul lui din Arezura, avea un lac de foc unde chinuia sufletele
morților păcătoși ce duceau în cîrcă multe mișelii ale vieții de pe pămînt. Religia egiptenilor în epoca
tîrzie, începînd cu secolul V î.e.n., spunea că sub pământ era lacul de foc numit Rosetau unde ajungeau
sufletele celor păcătoși care l-au iubit prea mult pe Seth, căpetenia duhurilor rele, Tiphon după cultura
grecilor sau Satana după cea mioritică. Cum ivriții din Alexandria și-au rescris cultul mozaic în secole­
le II î.e.n.-I e.n. avîndu-l ca părințel pe Seth din religia egiptenilor, înseamnă, după descrierile de mai
sus, că Iahwe tocmai atunci ieșise din măruntaiele pămîntului de la locul lui de muncă și chin care este
Lacul de foc, unde deținea tronul primului fumalist, adică Talpa Iadului din religia ariminilor.
Ce credeai întunecimea Ta că nu-ți va da nimeni peste vicleșug?
În vremurile de început ale istoriei egiptenilor, Seth a fost zeul principal care proteja țara de inva­
ziile străinilor, fiind alături de Horus cele mai mari divinități o lungă perioadă de timp. Dar după a
doua invazie a perșilor de la începutul secolului IV î.e.n. – fenomenul apăruse chiar mai devreme – și
continuînd cu perioada lagidă, Seth ajunge un zeu al răului, al nenorocirilor°, vicleniei și vrăjitoriilor,
izbitor de asemănător cu Satana. Este invocat în această epocă și cu numele de Io, fiind asimilat și cu
zeul Iao, cel cu cap de cocoș, preluat mai tîrziu în gnosticismul setian. Iahwe în acele vremuri era che­
mat de către tot cioporul ivriților iubitori de întunecimea Sa, cu numele de Iao fiind identic în apucă­
turi și năravuri cu Seth.
Diodor din Sicilia care a trăit o parte a vieții în Alexandria, în Biblioteca istorică, scrisă către anii
40-30 î.e.n., în Cartea I,XCIV comentînd miturile diferitelor popoare prin care zeii ar fi dăruit murito­
rilor legi sfinte spre a avea o bună rînduială, spune despre religia mozaicilor următoarele: „Tot astfel
la iudei, Moșe spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat de iudei sub numele Iao”. Deci asta
era istoria timpului lui Diodor și asta se știa în secolul I î.e.n. despre religia mozaicilor; era un cult
tribal ce a preluat unele personaje din religia egiptenilor dar numai pe cele mai cumplite și înspăimîn­
tătoare, punîndu-și ei de o hîrjoană, se bucurau sărmanii că au cu cine a se ține în mare iub, chiar dacă
totul mirosea a pucioasă, iar fumul și pîrjolul îi îngrozea pe toți.
Tot din secolul I î.e.n. pînă în anul 30 al erei noastre, în scrierile esenilor sau a eremiților geți
stabiliți în Palestina, ivriții sînt numiți „ceata lui Belial” adică ceata Satanei așa cum se fălesc ei în Iov
2,1. Belali era numele în asiriană a zeiței Aștarte pe care o venerau mulți iudei și nu doreau să facă
prieteșug cu Întunecimea Sa. Ea era zeița războiului, a dușmăniei, urii, vicleniei, minciunii, lăcomiei,
desfrîului și plăcerilor trupești de tot felul. Belili apare în mitul lui Dumuzi pe unele tăblițe emeș ca o
femeie bătrînă și rea a făpturilor fără chip, adică ceva zeiță, aducîndu-i acestuia moartea, nesăbuință
care va fi aspru pedepsită de Inanna.
Plutarh (45-130) în lucrarea De Iside et Osiride la pagina 31 spune despre acelaș zeu al răului
nemărginit și groazei din religia egiptenilor – Seth – că s-a căsătorit cu Nephtys. zeiță a războiului, iar
din legătura lor s-au născut două ființe îngrozitoare; Ierusalimos și Iudeea. Chiar din secolul II al erei
noastre, au fost oameni cu mintea acasă care au văzut în mozaism un cult satanist al unui trib ce înne­
bunise de atîtea revelații, emanații, inspirații și toate i-au condus într-un puhoi de emulații și conspi­
rații împotriva neamului omenesc pe care să-l călărească și să-l robească ei în veacul vecilor!!!
Chiar dacă au reușit să distrugă cea mai mare parte a scrierilor° geților și celelalte scrieri veni­
te din alte culturi ce vorbeau despre neamul mioritic, au rămas totuși suficiente informații pen­
tru a le dovedi că religia lor este un cult satanist, iar toată făcătura sprijinită mai tîrziu de greci
și romani este marea crimă împotriva neamului omenesc în general și a geților în particular.
Numai religiile egiptene, a geților și emeșilor afirmau viața de apoi și trecerea sufletului în veșnicie
printr-o judecată cerească, și tot numai ele aveau crucea ca simbol al sacrului și al veșniciei. Geții și
emeșii își botezau copii la naștere (despre egipteni nu am informații în această direcție), iar pe drumul
vieții omul era însoțit de îngerul păzitor, concept teologic și teozofic specific celor trei religii. Și iarăși
numai în aceste religii, omul intra în comuniune cu divinitatea prin sacramentele liturgice; pîinea albă,
bere și vin sau uneori lapte. Cele mai folosite ofrande aduse divinității erau pîinea albă și berea. Aveau
Pomul Vieții unde se adăposteau sufletele celor merituoși în respectarea Legii Adevărului și Dreptății
sau se duceau în rai. Pe covoarele românilor apare pomul vieții, iar pe ramuri sînt porumbei. În tradiția
populară se spune că după moarte, sufletul decedatului se înalță la cer sub forma unui porumbel, cum
apare pe tăblița 3 și se așează pe un ram al Pomului Vieții. Pe cei întunecați la suflet și minte, cu apu­
cături mișele și stricăcioase, lacomi și ucigași îi aștepta numai iadul. La egipteni și geți exista lacul de
foc unde ajungeau la prăjit sub grija deosebită a dracilor, cei plini de rele, iar după izvoarele și
izvodirile antice, erau toți feciorașii lui Iahwiță sau ceata lui Belial. Sufletele celor merituoși se între­
geau cu veșnicia în cetatea luminii sau a vieții eterne. Cerurile erau pline de duhuri bune și rele care
ajutau sau umileau ori îl duceau pe căi greșite pe muritor. Miturile facerii lumii în cele trei religii sînt
asemănătoare, iar ordinea divină este deținută de Ziditor care are încă șapte duhuri ce îl ajută la dirigu­
irea celor lumești și pămîntești împreună cu oastea de îngeri. Dar au și cîte un tartor al răului care
împreună cu dracii din subordine, prin energiile întunecate vreau să distrugă omul sau să-l ducă în
păcat și să-l degradeze.
 În Vechiul și Noul Legămînt al satanismului mozaic nu există nici cea mai mică urmă din aceste
concepte! Numai Iahwe și feciorașii lui conduși de Satana au putut pune la cale asemenea monstruo­
zitate prin care au scos în afara istoriei, cultura și religia geților, ca singurii continuatori ai religiei cru­
cii și a tuturor conceptelor arătate mai sus timp de peste 9000 de ani.
Cultele ivriților, grecilor și romanilor susțineau că totul se petrece pe acest pământ și nimic nu mai
rămîne de făcut în întunericul unde trece sufletul după moarte. Trebuie să fii prea tîmpit ca să înghiți
poveștile ivriților și a celorlalți sataniști cu privire la originile iudeo-creștinismului.
Popoarele arimine get, emeș și egiptean care și-au pus la temelia existenței lor istorice demnitatea,
cinstea, curajul și credința în viața de apoi au dăinuit pe pământ mii de ani, pe cînd cele care s-au bazat
pe minciună, lăcomie, jaf și crimă au avut o istorie plină de atrocități și monstruozități iar urma lor pe
pământ a fost numai de sînge, cadavre, pogromuri și holocausturi. „Egiptenii sînt cei mai credincioși
dintre toți oamenii”, spune Herodot, ei fiind dintre toate popoarele antichității cei mai preocupați de
moarte. Strabon avea și el cam aceleași gînduri despre strămoșii noștri cînd scrie în Geografia VII,3,4:
„din toată desfășurarea istoriei geților; zelul religios a fost în toate timpurile trăsătura dominan­
tă a acestuia.” Și o spun cei care nu s-au omorît iubindu-i pe geții cei religioși, numai noi românii de
azi nu vrem să înțelegem ce este de înțeles. Despre ivriți am arătat mai sus ce gîndea antichitatea, adi­
că plini de ură și de venin împotriva tuturor, fiind stăpîniți de o lăcomie fără margini și cu patima ne­
bună de a robi și stăpîni întreg neamul omenesc dacă nu reușesc să-l distrugă prin foc și sabie!
Și după interzicerea creștinismului arimin în imperiul roman din anul 381, strămoșii noștri nu s-au
lăsat potopiți de satanismul ce se răspîndise prin măceluri ca o molimă a răului absolut, prelații greci
amintindu-i pe pavlicieni și catari, ca mari contestatari ai religiei oficiale, iar mai tîrziu au fost numiți
bogomili. Despre ei, informațiile sînt lapidare și contradictorii dar interesează cultul practicat care
spune că lumea a fost creată de un Dumnezeu al luminii, bun și generos, ce i-a învățat pe oameni să
trăiască în cumpătare și iubirea aproapelui. Ei trebuie să se instruiască mereu și să cunoască Legea
dată de Creator, să nu se lase ispitiți de Satana, care îi vrea să trăiască în lăcomie, viclenie, ignoranță,
ură și crimă. Satana îi învață pe oameni° că trebuie să-și ducă viața numai îngrijindu-și propriul trup ca
singurul izvor de cunoaștere și fericire, pentru că de suflet are grijă el! Spun bogomilii că omul a fost
făcut din lut și apă de către Satana, iar cînd acesta a fost alungat din cer pentru ceva gînduri întunecate
de mărire în creastă, a zis că trebuie să aibă și el slujitori, punînd ochii pe pămînteni. Dumnezeu ca
părinte a tuturor creaturilor văzute și nevăzute, i-a dat omului numai sufletul care însă era rău chinuit
în trup de poftele acestuia și putea scăpa de calvar doar prin cunoașterea și urmarea învățăturilor divi­
ne sau prin moarte. Pentru a merge pe calea cea bună și a deveni iarăși lumină din lumina veșniciei,
Sîntu le-a mai dat oamenilor o Cale/Lege care să îi călăuzească în nevoințele lor pămîntești. Aceste
idei străine mozaismului, le găsim chiar în Manuscrisele de la Marea Moartă, Cartea imnurilor, la 1,5-
39 „Făurit din lut numai cu apă,/ Împovărat de rușine și sursă a răutății,/ un cazan de nelegiuiri și de
păcate,/ un duh necurat, nevolnic și prostesc,/ în afară de orice judecată/ ce pot să spun fără să fie deja
știut;/ sau să dezvălui din ce nu a fost spus deja?” Conceptele nu puteau fi identice în cele două scrieri
– bogomile și qumranice – dacă nu aveau aceeași sursă de proveniență, textele sacre ale strămoșilor
noștri geți nimicite de ucigașii iudeo-cretini.
Bogomilii considerau facerea lumii la anul 5505 î.e.n. iar ortodocșii la anul 5488 î.e.n. însă datele
sînt de fapt reținerea în memoria colectivă a cataclismului care a avut loc la Marea Neagră la mijlocul
mileniului VI î.e.n. În mozaism, facerea lumii este la anul 3766 î.e.n. Ei considerau scrierile mozaice
ca izvorul lăcomiei și ticăloșirii oamenilor, menite tocmai pentru a robi sufletele muritorilor iar cultul
oficial drept cult satanist născut din foc și întuneric. Clerul iudeo-creștin s-a văzut în culpă față de
acești „schismatici” care au reușit din subteran să provoace mișcarea iconoclastă între anii 730-843 în
imperiul bizantin. Revolta religioasă nega rolul icoanelor în cult, interziceau tuturor celor care nu
știau să scrie și să citească și care erau cei mai mulți, să fie primiți în ordinul monahal sau cel preo­
țesc, negau mare parte din ritualul cultic considerîndu-l un lux care înjosea populația și ca o formă a
puterii deținută de patriarh pentru a controla poporul. Dar grecii nu puteau° face prea multe împotriva
acestor răzvrătiți pentru că erau un popor mic iar vlahii destui de numeroși și tari la vînă cînd se
supărau. Însă papistașii scuipau numai fiere și durere pentru ce se întîmpla la Constantinopol și mărtu­
rie stă scrisoarea papei Nicolae din anul 858 către împăratul° bizantin Mihail (842-867) prin care rău
îl ciritisea că „sciții” venind din Sciția (ținutul din nordul Dunării) își chemau zeul lor în imperiul
bizantin batjocorind astfel iudeo-creștinismul, iar această glăsuire nu o făceau în latină sau greacă ci
numai în limba scitică/valahă cum spune ofuscatul prelat din Vatican. Prin acele vremuri chiar italicii
știau despre geți că nu sînt urmașii Romei după nici o făcătură și sub nici o formă!
În timpul dinastiei vlahilor din Macedonia care au condus imperiul bizantin 189 de ani (867-1056),
împăratul Ioan Tzimisches (969-976) le acordă recunoașterea oficială bogomililor și îi așează în Tracia
lîngă Filipopole ca să apere hotarele de bulgarii din nord. Secta cunoaște o răspîndire deosebită și în
Macedonia, teritoriu cu populație formată în cea mai mare parte din vlahi, dar și o parte dintre bulgari
au acceptat-o de la care au primit numele de bogomili, păstrînd multe elemente din vechea religie a
geților în religia lor. După ce grecii au pus din nou mîna pe conducerea imperiului, i-au luat rău în
vîrful săbiilor pe bogomili și în anul 1111, medicul Vasile – conducătorul sectei a fost condamnat la
moarte, făcut „frigăruie frumos mirositoare” la Constantinopol și trimis în ceruri să fie adulmecat de
Iahwe. Tot ei au sprijinit religios și politic mișcarea de răzmeriță° a vlahilor din sudul și nordul Dunării
sub conducerea fraților Asen, Petru și Ioniță în anul 1185. Au ajutat la formarea primului stat rumân și
a unei biserici independente atît față de bizantini cît și de Roma fiind priviți cu mare suspiciune la
Constantinopol și cu frățească și nemărginită ură de papalitate. Chiar pe la anul 1360, în ținutul Vidi­
nului toată populația vlahilor era de credință bogomilă. Cartea lui Eno a fost descoperită acolo unde
erau bogomilii sau isihaștii de mai tîrziu; Serbia, Moldova și Rusia și a circulat în aceste regiuni pînă
în secolul XVII iar varianta slavonă ajunsă pînă la noi este scrisă după un manuscris din limba greacă,
adică și lor le-a fost priincioasă de ceva degustări cînd vremurile erau vremuite.
O altă rămășiță a religiei strămoșești considerată la fel de deocheată sau chiar periculoasă pentru
clerul ortodox, este vibrația cuvintelor din descîntec, deochi și rugăciune. Dacă rugăciunea este accep­
tată ca o formă de cult dar numai cum stă scris pe la scrisorele întunecaților, descîntecul și deochiul
sînt judecate ca vrăjitorii. Grecii Socrate și Platon cunoșteau aceste tehnici ale geților de a influența
psihicul celorlalți, dar le-au privit ca pe niște ciudățenii pentru că nu aveau legături cu cultura și modul
lor de a înțelege viața. Capacitatea de a transmite mesaje bioenergetice nu o avea orice păduche ci doar
cei instruiți în Solomonărie, iar scrierile grecilor spun despre getul Abaris sau Zamolxe că stăpînea
perfect tehnica decorporalizării și a telepatiei. Deci cele trei mijloace de transmitere la distanță a unor
mesaje bioenergetice pe care strămoșii noștri le stăpîneau ca adevărați maeștri, astăzi ni se par lucruri
aproape normale pentru cine vrea să știe mai mult decît ecranul televizorului!
Apa și rolul ei purificator era un element de bază al° religiei geților și a fost mult timp privită cu
condescendență de către fizicieni și alte minți aburite de materialismul hedonist. Dar la începutul
secolului XX, cercetările au arătat că într-adevăr apa curată are un rol benefic de purificare de ener­
giile dăunătoare ce se adună pe aura noastră. Prin îmbăierile ritualice se urmărea tocmai îndepărtarea
acestor energii și refacerea propriilor structuri bioenergetice. Masam Emoto, prin cercetările sale a
dovedit că apa are memorie și este influențată de cuvintele rostite de noi ca purtătoare ale unor vibrații
energetice. El a publicat mai multe lucrări pe această temă, arătînd că trăim într-un univers vibrațional,
dar, de care nu vrem să ținem seamă deloc în existența noastră, afundîndu-ne chiar de la naștere în
mocirla întunericului, ignoranței și manipulării numită îndobitocire. Dacă nu vrem să-l înțelegem pe
el, atunci avem o dovadă de netăgăduit chiar lîngă noi și o vedem în fiecare zi fără a conștientiza
realitatea. Trebuie să amintesc aici figurile călugărilor în comparație cu cele ale nebunilor și cele ale
morților de peste 40 de ani care, după ce au murit arată mult mai liniștite decît atunci cînd erau în
viață. Referitor la această liniște de pe chip, se spunea în tradiția populară că a scăpat de chinurile
vieții. Spre a ne înțelege destinul pămîntean trebuie să înghițim acest adevăr supărător pentru unii
privind capacitatea apei de a prelua mesajele energetice din vorbirea și gîndirea noastră care apoi
influențează structura celulară, iar cum noi sîntem 77% apă, concluzia este limpede: sîntem ceea ce
gîndim și vorbim!
Aveau și alte cunoștințe strămoșii noștri, astăzi dispărute, datorită urgiei turbaților iudeo-cretini
care au distrus religia și cultura geților?
Am arătat mai înainte semnificația cuvintelor rohmani, brahmani, rahman la arabi și sabei, rahmana
la iudei, toate cu sensul de înțelept, luminat, om bun precum și rosturile lor în cultura strămoșească.
Un mit mioritic spune că rohmanii erau creștini prin Fiul Oii iar românii de astăzi sînt creștini prin
Iisus, adică făcătura a rămas vie în mințile celor ce au vrut să știe!
Creștinismul la români nu vine dintr-o cunoaștere profundă a scrierilor Vechiului și Noului Legă­
mînt, ci tocmai dintr-o necunoaștere absolută a acestora. Dacă ar fi cunoscut bine aceste texte, atunci
situația era ca cea din țările dezvoltate și mai ales nordice, unde cultul iudeo-satanist a ajuns istorie în
cultura acestor popoare. La noi ideile creștine se bazează pe tradiția populară care are încorporată în
ea, cele mai multe din ideile și practicile religiei geților, și, care au fost transmise din generație în ge-
nerație prin viu grai pentru că ele au format sufletul și mentalul colectiv al acestui neam, iar nu mize­
ria, minciuna, lăcomia, depravarea, viclenia, ura și degenerarea satanistă din mozaism și varianta lui
fariseică, numită iudeo-creștinism.
Dar astăzi pentru că nu mai sîntem nici rohmani, nici rumuni, nici geți, ci poporul „sula”, ne-au
venit pe cap după păcăleala din decembrie 1989 fel de fel de lepre bolșevice să ne lumineze cum a fost
cu comunismul, cu holocaustul și alte făcături drăcești servite nouă pe tavă ca să nu ne mai ostenim
mintea și mînuite măiastru de aceste frății sataniste.
Religia geților este o mare și adevărată filozofie a sublimului în care fiecare individ ca parte a
întregului neam omenesc trebuie să iubească și să respecte prin cunoaștere, existența ca formă
vizibilă a Creației. Dumnezeu nu dă și nu ia nimic, el este numai o călăuză inefabilă a sufletului
omenesc spre nemurire.

7.4.1 Sîntu, Sent, Senta, Santta

Creatorul lumii a venit din veșnicia energiilor primare de la care încep marile izvoare spiritual-
energetice dătătoare de viață și născătoare de lumină și lume materială. În limba română veche Sîntu
are și sensul de Dumnezeu, păstrînd și în prezent o parte din semantica termenului de pe tăblițele de
plumb. În tăblița 64 conducătorul oastei împreună cu nobilii se duc să se închine Sfîntului pentru
reușita în luptă și iertarea celor ce vor pieri. „Înainte de a pleca la război, capul adunării neamului
împreună cu nobilii s-au închinat în fața Mîntuitorului și Creatorului din venerație”. Pe tăblița 66 avem
informații despre înfrîngerea geților de către generalul roman Fuscus sau Fusco cum apare pe tăbliță,
iar conducătorul Gezino este plin de supărare: „Eu îl chem pe sfîntul Zabelo să mă ia pentru că a dat
neamului ales de Dumnezeu, să-și bea existența viitoare cu vasul sărăciei (copilului fără părinți)”. Era
considerat nu numai duhul ocrotitor al neamului geților dar și al capitalei acestora ca simbol al unității
și puterii statale. Trebuie să precizez faptul că înaintea cuvintelor Sent sau Sinto nu apare dio dovedind
că el este începutul fără de sfîrșit din care s-au născut duhurile și lumea materială. Emeșii aveau în
fruntea structurii religioase pe Anu sau An, cu sensul de Creatorul de la care încep toate. În fața cuvîn­
tului An se punea o stea cu șase raze ca simbol al sacrului, iar pentru celelalte divinități se punea în
față cuvîntul dingir (di: a sfătui, a judeca, a îndrepta, a avea grijă, loc binecuvîntat de divinitate + ngir:
strălucitor, arzător, a alina) dovedind originea comună a religiei monoteiste simbolizată prin cruce și
stea care s-a născut în jurul Carpaților în urmă cu peste 9000 de ani.
Dau în continuare una din zicerile mitologiei emeș care spune că ar exista șapte ceruri și șapte
pămînturi. Ca să fie bine fixat de pământ cerul este legat cu odgoane de țăruși. Partea de deasupra pă­
mîntului este ținutul duhului En-lil (strămoșul sufletelor) și după numele lăcașului de cult este numită
E-kur „casa muntelui” sau casa din înălțimi. Pe acest munte este o cameră care are modelul odgonului
ce leagă cerul de pământ. Acest munte este împărțit în patru părți care corespund celor patru direcții.
Apoi muntele pămîntului a fost împărțit în șapte părți care erau în jurul muntelui: cele șapte etaje. La
răsărit de muntele pămîntului se afla muntele apusului soarelui și de la el pînă la mare era locul de
adunare al divinităților cu încăperea în care se fixa la începutul fiecărui an, destinul anului în curs. De
la izvorul de deschidere a apelor se întindea Oceanul subteran, adică apa freatică la care se ajungea
cînd se săpa pămîntul. Oceanul subteran înconjura pămîntul ca un inel, constituind o apă amară în care
pluteau opt insule; tot el înconjura și bolta cerească fiind Oceanul ceresc. Acesta, cînd se deschideau
ferestrele cerului, lăsa să cadă ploaie pe pămînt. Din acest Ocean de apă dulce veneau toate fluviile și
mările cu apă sărată. Români, mai adăstați în judecățile voastre și asupra acestor adevăruri pe care
nimeni nu le poate pune la zid sau să le ascundă cîtu-i veșnicia!
Dar numele lui Sîntu îl știau chiar plăsmuitorii și înveninații din antichitate și din primele secole ale
creștinismului. În Getica, Iordanes la V,39 spune că geții au avut mari erudiți, primul fiind Zeuta, al
doilea a fost Deceneu iar al treilea, marele înțelept Zamolxe: „În cel de-al doilea lăcaș al lor, adică în
Dacia, Tracia și Moesia, goții au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulți scriitori de
anale ne spun că a fost un filozof și un erudit de admirat. Căci și mai înainte au avut pe învățatul
Zeuta (Senta), după aceea pe Deceneu și în al treilea rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus.”
Numele Zeuta sau Zenta este o scriere sau citire greșită a cuvîntului Senta, datorată copierilor repe­
tate ale° textului din secolele XV-XVII după afirmațiile lui Carolus Lundius care precizează că istoricii
mai vechi au scris Senta pe care el îl consideră greșit. Cînd Mommsen a publicat pentru prima dată
textul lui Iordanes în anul 1882, a făcut unele modificări în el, după propria judecată și astfel în pre­
zent numele Ziditorului din religia geților este citit Zeuta sau Zenta ori pe tăblițe el apare cu numele
Senta așa cum l-au scris pînă prin secolele XVI majoritatea copiștilor de manuscrise istorice.
Tăblița 22 unde apare chipul lui Sîntu
sau Senta, flancat de triunghiul isos­
cel care era unul din simbolurile lui și
imaginea din lăcașul de cult de la
Șinca Veche. Senta apare scris pe tă­
blițele de plumb ale strămoșilor noștri
și sub forma Sent și Sinto.
Xenofon (427-355 î.e.n.) ne spune despre înțeleptul Abaris sau Zamolxe că era fiul regelui scit Sen­
tu, iar urmași întru gîndire subțire din neamul său din secolele V-1V î.e.n: Platon, Heraclid Pontiocul și
Aristofan ne-au lăsat spre învrednicirea minții că înțeleptul Abaris care colindase Grecia călare pe
săgeata primită de la Zabelo (grecizat Apolo) uimindu-i pe aceștia cu învățăturile lui, era fiul regelui
scit Senta, dar aici cuvîntul „scit” definește populația din nordul Istrului! Sentoi sau sintoi, era un trib
al geților de la nordul Istrului amintit de mai multe ori în scrierile vechilor greci care au ajuns în
preumblările lor pînă în Peloponez și în Ionia.
Aceste informații dovedesc fără putință de tăgadă că vechii greci știau ce apă curge pe Istru dar de
înveninați și întunecați ce erau, i-au afurisit în minciuni și făcături pe strămoșii noștri de s-a ales praful
și pulberea de cultura lor fabuloasă. S-au îndesat la furat fel de fel de stîrpituri și lepădături și de atunci
se tot fălesc cu ce au jefuit spunînd că este din prea plinul înțelepciunii lor sau i-au° apucat ceva reve­
lații, meditații, inspirații, fumegații, vedenii, tîmpenii și alte asemenea parascovenii.
De la d-l A. C. din Bușteni, mare iubitor de trecut mioritic, am primit niște fotografii ale unui loc
situat la cîțiva metri de cel unde au fost descoperite tăblițele de plumb cu scrierea strămoșească, schi­
tul cunoscut de lume ca Sfînta Ana.

Pe aceste poze se văd mai multe desene, texte cu scrierea geților și cîteva scobituri în stîncă, ele
făcînd toate parte din spiritualitatea religioasă strămoșească, iar locul unde au fost descoperite, în
vechime sigur a funcționat ca un altar sau lăcaș de cult al geților. Cercul săpat în stîncă are în interior
un pătrat, iar în acesta este o pictură care o reprezintă pe Maica Pămîntească cu aură în jurul capului
cum am arătat mai înainte. O imagine asemănătoare apare pe tăblița religioasă descoperită la Romula
unde Maica Pămîntească strunește de dîrlogi caii celor doi cabiri.
În textul esen Cele șapte căi ale păcii, scris în Palestina în perioada cuprinsă între prima parte a
secolului II î.e.n. și anul 25 al erei noastre cînd turbații ivriți aparținînd curentului fariseilor au pus
mîna pe centrul de la Qumran, am găsit o descriere asemănătoare ca cea de pe stîncă, cu referire la
aura de lumină ce înconjoară capul divinității geților: „De la început/ Și pînă la sfîrșitul timpului/ Fla­
căra sfîntă a iubirii/ Va înconjura capetele/ Tatălui Ceresc/ Și a copiilor Luminii.../ Ci ea arde ca flacă­
ra/ Luminii Veșnice.”
Imaginea din pătrat se găsește în toate bisericile românești, care îl însoțește pe Tatăl Ceresc pus sus
în cupolă numindu-se Pantocrator, iar aceste cupole sînt rotunde numai la ortodocși ca dovadă că
religia își are rădăcinile în spațiul spiritual carpatin și cine are nasul dat numai după făcăturile ivrite
vrînd să strănute pucioasă, îl invit să viziteze „biserica rupestră” de la Șinca Veche. Făcătorii de istorii
spun că a fost săpată în stîncă în secolul XVIII, dar dovezile din interior, arată clar că este vorba de un
lăcaș de cult vechi din mileniul IV sau III î.e.n. cînd religia crucii a cuprins întreaga lume a neamului
mioritic, venind peste ei ca o lumină. Crucea de sub imaginea Maicii Pămîntești cred că este de dată
mai recentă dar făcută tot în ciuda dogmatismului pentru că nu respectă canonul impus de biserică.
Deasupra scobiturii imaginii, este decupat în stîncă șoimul ceresc sau Pasărea Măiastră în poziție
aproape orizontală cu aripile desfăcute, cum apare pe unele tăblițe de plumb și într-un papirus egiptean
din secolul XIII î.e.n. simbol preluat în iudeo-creștinism sub numele de Sfîntul Duh. La dreapta Păsării
Măiastre este scris CAIM iar sub el este scris SANTTA, mai jos de acest cuvînt este scris BOE și sub
el DI ION G. cu O avînd un punct în mijloc care era simbolul Tatălui Ceresc, dar și simbolul religios
al lumii. Căim în limba română veche înseamnă că cerem iertare și ne cîntărim faptele iar sensul reli­
gios este de a cere îndurare pentru greșelile făcute și recunoscute în fața judecății cerești.
Cuvîntul SANTTA, trebuie citit SANT cu sensul de Creatorul sau Ziditorul lumii și TA ce are
sensul de Tată Ceresc, de unde zicerea completă trebuie înțeleasă așa: Îți cerem îndurare, Ție Tată
Ceresc. Altarul sau peștera artificială cred că a fost săpată pe la începutul secolului VII î.e.n. pentru că
această formă de scriere a Tatălui Ceresc o găsim în budism sub forma de SANTO, care, în sanscrită
înseamnă om bun sau de valoare și el vine din verbul a fi, ce vrea să dovedească veșnicia și întruchi­
parea sfințeniei așa cum a ajuns Budha, iar structura lor divină este dată de aura pe care o au în jurul
capului, cum este și în imaginea pe care am discutat-o mai sus. Aceste informații dar și faptul că alfa­
betul brahmi folosit de budiști este identic cu semnele folosite de geți, dovedesc că Budha a fost la noi
timp de șase ani de unde s-a adăpat cu învățătură mioritică pînă s-a umplut ca un vas cu apă.
Cuvîntul boe, în româna veche înseamnă chip, imagine sau figură, iar di pe tăblițele de plumb are
sensul de judecătorul sau luminătorul ceresc, adică cei 7 îngeri ai Tatălui Ceresc cu care a purces la
zidirea și ocîrmuirea lumii. ION cum este scris pe stîncă, arată un profund caracter teologic, pentru că
litera O are un punct în centru, ceea ce simbolizează centrul universului dar și al Pămîntului. Semnul
fiind folosit pentru compunerea cuvîntului ION, este o dovadă grăitoare că sînt în fapt cei 7 Dio de pe
tăblițele de plumb. Cuvîntul Ion, a fost preluat de filozofii greci din teozofia mioriticilor cu sensul
exact din religia strămoșească, adică făptură de lumină, sau îngeri cum s-au îngheboșat iudeo-cretinii
să se lumineze furînd pe rupte din religia strămoșilor noștri.
Pe o hartă din metal ce se află la Vatican care a fost întocmită pe la anul 1453, centrul lumii este
pus în Carpați așa cum spun și miturile noastre pe care nu se ostenește nimeni să le ia în seamă!!!
Ionii, erau îngerii cerești, dar felul cum este scris cuvîntul vrea să arate că este vorba numai de cei 7
îngeri ai Tatălui Ceresc sau îngerii cei bătrîni – arhanghelii – din furăciunea iudeo-cretinilor, scriși DI
pe stîncă sau dio, die pe tăblițe, ei fiind cîrmuitorii lumii cerești și celei pămîntești. Litera G. vine de la
GIO, adică viața veșnică așa cum este scris pe tăblițele de plumb descoperite la numai cîțiva pași de
schitul Sfînta Ana unde apare peretele plin de semne.
Ceva mai jos, sub aceste cuvinte, în dreptul imaginii pictate de pe stîncă, este scris G. SIUEN, și
sub acesta, mai jos apare cuvîntul MANDEII sau MANDEU. Între aceste cuvinte de sus în jos sînt
literele P și B. În eme-gi apare duhul Suen, apropiat de ce scrie pe stînca din Muntele Sfînt al geților,
și cred că sensul este de veșnicul Suen, sau Zoin cum apare pe tăblița scrisă de Zamolxe pe la mijlocul
secolului VI î.e.n. în insula Samos.
Mandeii au fost o populație scitică din nordul Iraqului, fiind deportată împreună cu guții sau goții,
în Samaria în secolul VII î.e.n. de către asirieni. Istoria acestui neam este însă mult mai veche și legată
de toriștea carpatină fiindcă în statul Punjab din vestul Indiei, există un numeros grup etnic numit Jat
(se citește geat) unde trăiește clanul Manda, ce face parte din tribul Dahiya. Istoricul latin Quintus-
Curtius care a trăit în timpul împăraților Claudius sau Vespasian în lucrarea Historiae Alexandri
Magni la IX,2 amintind de campania lui Alexandru Macedon din Asia, scrie că armatei acestuia i s-au
alăturat triburile de sciți ori saci Dahae. În persana veche cuvîntul dahae înseamnă lup și a ajuns la
latini sub această formă, iar grecii le spuneau daoi și daai, ei fiind o confederație de triburi care au trăit
în nord-estul Mării Caspice. Prima menționare sigură a acestei confederații nomade apare în lista de
națiuni ale lui Xerxes I cel Mare sub denumirea Daeva. În lista popoarelor și provinciilor Imperiului
Ahemenid, Dahae sînt identificați în persană veche ca Dāha, fiind urmați imediat de grupul Saka
vecinii acestora. Strabon în Geographika 11.8.1, amintește neamul și că ar fi luptat alături de perși în
bătălia de la Gaugamela din anul 331 î.e.n. unde Alexandru Macedon îl învinge pe Darius III și devine
stăpînul imperiului persan. După căderea imperiului ahemenid dahii s-au alăturat lui Alexandru Mace­
don, în încercarea sa de a cuceri India.
Într-un răvășel al regelui regilor, Cirus pe la anii 539 î.e.n. se spune că încuviințează întoarcerea
neamului Manda la baștina lui. Dar o parte a rămas în Samaria și amarnic au fost persecutați de ivriți
după anul 145 î.e.n. pentru că nu voiau să-și taie moțul bărbăției și să se pupe în bot cu Iahwe. În
scrierile lor sfinte Cartea sufletelor – Sidra d Nishmatha, spun că Mîntuitorul a venit în Samaria de
undeva de departe și acolo a fost asasinat de turbații și fanaticii ivriți. Mai tîrziu aceștia l-au născocit
pe Cristos pentru a fura jertfa de martir al adevăratului Salvator. Ori povestea lor este identică cu isto­
rioara lui Ili de pe tăblițele de plumb ale neamului mioritic descoperite la Sinaia și nu în Sinai.
La dreapta imaginii pictate este săpat în stîncă fulgerul, ca simbol al puterii Tatălui Ceresc dar și
instrumentul prin care el a început izvodirea lumii. Are înscrise mai multe litere care sînt rămășițele
unor cuvinte, ce nu se pot citi. Cuțitul sacrificial în religia geților – dage – era cu o lamă cu trei mu­
chii, cum avea și sfîntul Ilie o sabie cu care îi fulgera în ceruri sau pe pământ pe draci, nu știu dacă și
pe slujitorii lor cei mai credincioși, ivriții, care și pe unde îi° găsea.
Sub fulger este o firidă care nu știu ce ar vrea să reprezinte. Pe marginea firidei este scris ceva dar
foarte greu se poate citi și tălmăci, la fel avem și în interiorul acesteia. Între fulger și firidă este scris
cuvîntul SANGEA. Emeșii își spuneau sang-gi, adică neam ales, iar mai multe izvoare antice amintesc
la Istru, niște triburi numite° sangi sau singi. Cuvîntul îl mai găsim în secolul V ca nume la tribul scitic
sangi din nordul Mării Negre.
Deasupra fulgerului este scris cuvîntul SINCA și alte fragmente de litere pe care nu am reușit să le
deslușesc. Ori Sinca este cel mai vechi lăcaș de cult rămas în picioare din vechea arhitectură sacră a
geților, istoricii spunînd numai minciuni despre acest loc sacru strămoșesc. Deasupra acestui cuvînt
sînt scrise cu maro cuvintele SOI (neam, viță) POLII (polei: îngeri), adică oastea de îngeri din scrierile
esenilor dar și din cele furate de ivriți de la neamul nostru străbun.
La dreapta fulgerului am reușit să citesc MG IO, iar sub acest cuvînt este scris GAIE DA IM. Sub
ultimul cuvînt menționat este scris DIO P și subliniat pe dedesupt, iar în dreapta apare scris cu maro
semnul Muntelui Sfînt Gogaion.
Expresia mg Io, trebuie înțeleasă ca mega IO, adică Marele Început și Sfîrșit, Unicul și Totul,
concept din teologia geților care se găsește și la egipteni. Expresia gaie da im, are legătură cu mitul
șoimului/gaie solar, care binecuvîntează/dă și urmărește destinele oamenilor pe pământ/im. DIO P,
este patri dio de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri descoperite doar la cîțiva metri de acest
loc sfînt, iar zicerea înseamnă Țara Sfîntă. În tezaurul de la Pietroasa, pasărea prezintă un șoim, poate
Șaue din vechea cultură carpatină. Pe pieptul aceste păsări misterioase este figurat un pat, iar pe acesta
este așezată o piatră prețioasă de culoare albastră, de forma unui ou așa cum își imaginau ei universul
ca pe un ou sau sferă în care plutea pămîntul pe marea de început. Pasărea are poziția pornirii zborului.
Pe la anul 500, Sf. Benedict, născut la Nursia în Umbria în anul 480, s-a stabilit la mănăstirea Mon­
te Cassino unde a introdus modelul esen al Frăției, numit de el „Regula Santa.” Cum se pretinde că era
un iudeo-creștin sadea, regula trebuia să se numească Satana sau Iahwe, după numele întunecaților
mentori. Dar numita „regula Santa” a „descoperit-o” sigur în creștinismul arimin al regatului geto-got
din Italia condus de marele rege get Teodoric, care și-a construit la Ravena biserica Sant’ Apollinare
Nuovo, ce dovedește istoric acest adevăr. Cuvîntul folosit de prelatul iudeo-creștin mai arată că a fost
la o adîncă cercetare a rădăcinii religiei geților prin SANTTA, cum apare pe stîncă, și tot de aici Tertu­
lian l-a născocit pe sanctus, deși ei aveau la îndemînă pe latinescul divi.

7.4.2 Dio, Die, Dieo, Deo

În munca de a căuta adevărul scris pe tăblițele de plumb ale geților, pentru cuvîntul dio am folosit
termenul actual de sfînt. Sensurile acestor cuvinte nu sînt identice dar pentru că limba română modernă
nu are unul mai apropiat de vechiul dio, am fost obligat să caut o aproximare lexicală. Să explic de ce
aceste două cuvinte nu sînt identice (ci asemănătoare) și creează probleme de semantică. În emegi dio
este compus din di: a sfătui, a spune, a judeca, a îndrepta, a avea grijă, loc binecuvîntat de divinitate; și
o: vegetație, hrană, odihnă, soare, lumină, zi, veșnicie, a urca, a călători, a fi cel mai înalt, a naște din,
fără margini. Într-un sens mai larg ar însemna lumina veșniciei care aduce pe pământ viața și dă toate
cîte sînt necesare traiului iar la sfîrșit te judecă pentru cele înfăptuite, bune sau rele. Într-o formă mai
concisă ar fi judecătorul, veghetorul sau luminătorul ceresc. Conceptul este identic cu Annunanki
din religia emeș – judecătorii și luminătorii cerului și pămîntului – fiind tot 7 la număr ca și dio la geți.
În romanșa din Elveția se spune di la ziuă, iar irlandezii folosesc dia cu același sens. Printre ataca­
torii Troiei, o parte au fost de neam pelasg, iar grecii, cînd încă nu le întunecase mintea fumurile mări­
rii, îi numeau divini – dioi – pe aceștia cum vedem în Iliada lui Homer, sau ieroi –sfinți.
Cuvîntul dios folosit de Homer în Iliada pentru cei cu calități ieșite din comun, are sensul de dum-
nezeiesc sau divin. Iar Dyonisos al grecilor preluat de la traci sau geți cum spun chiar ei este un cuvînt
compus din două vorbulițe vechi aparținînd fondului lingvistic carpatin din mileniile II-I î.e.n. și vine
astfel: Dio + Nisa: primăvară, începutul timpului, verde, frumos, tînăr, a măsura scurgerea timpului,
muntele sfînt din sudul Istrului – Tribalia – unde își avea principalul centru de cult zeul.
Dio era o entitate spiritual-energetică ce aducea viața în structură materială, o conserva prin regene­
rare și o rechema în structura energiei universale prin moarte. Dar decesul nu este privit ca o distrugere
a biologicului, ci ca o trecere din lumea materială în lumea energiilor veșnice printr-o etapă de purifi­
care sau degradare a materiei vii numită moarte.
Sfînt în credințele prezente ale românilor are sensul unui personaj care a avut o existență biologică
concretă dar pentru faptele lui reale sau închipuite în binele comunității acesta este sanctificat și
venerat printr-o acțiune religioasă. Nu are trăsături comune cu dio de pe tăblițele de plumb și este mai
mult o confuzie a termenului Sîntu care pe tăblițe însemna Creatorul sau Ziditorul tuturor văzutelor și
nevăzutelor. În religia geților, lumea sacră era a unor duhuri fără existență materială dar percepute
senzorial prin structuri energetice și conștientizate religios prin reguli clare, fără statui.
Epitetul de dio îl au numai cele 7 duhuri din religia geților care au participat la izvodirea lumii
alături de Tatăl Ceresc, Sîntu, Senta sau Santta și nu se extinde la lumea îngerilor. Și tot șapte sînt tai­
nele religiei lor: crucea cu brațele egale, botezul, spovedania, împărtășania, judecata cerească, raiul (ce­
tatea luminii), iadul (ținutul sufletelor zbuciumate). Pentru că plăsmuitorii de evanghelii iudeo-cretine
nu au reușit să înghită totul pe nemestecate, au dat-o rău la plesneală!
Scriu ei cu multă iubire pentru revelația divină, că Dumnezeu a creat în generozitatea lui 7 arhan­
gheli să vestească muritorilor nemărginita dragoste a noii religii. Acești arhangheli sînt niște entități
divine nevăzute dar simțite prin energiile (puterea) lor care fac legătura între Dumnezeu și viața oame­
nilor fiind conducătorii oștirilor îngerești. Arhanghelii din creștinismul iahvist sînt cele 7 duhuri dio
din religia geților care au fost create de Sîntu pentru nașterea și renașterea vieții pe pămînt și buna
ocîrmuire a existenței muritorilor, fiind numiți în scrierile esene „veghetori”. După cum se vede nu au
avut nici opreliște nici rușine la furtișag, subțirii evangheliști! Pentru Dumnezeu, în limba italiană se
spune Dio, iar in franceză Dieu. Așa au fost strămoșii noștri, nemernicilor!
Într-o plîngere a jidovilor craioveni din anul 1800 împotriva ovreiului Bohor, care i-a tras pe sfoară
luînd bani cu împrumut dar nu i-a mai restituit, reclamanții spun că pungașul s-a dus în orașul Dii,
unde locuiește liniștit, ba încă s-a și însurat pe banii lor și este ferice în fapta săvîrșită. Orașul Dii din
hrisovul amintit este Vidinul de azi, amintit de tăblița 12 ca reședință religioasă de gios sau sud, adică
o casă a celor 7 îngeri ziditori ai lumilor de început. Ori cuvîntul vechi românesc arată tocmai rolul de
centru religios și juridic al localității. El se mai regăsește fonetic și semantic în împărțirea administra­
tivă în dioceze (dio + șeză) a imperiului roman făcută de împăratul Constantin cel Mare.
Vechimea divinităților Dio de pe tăblițele de plumb, o găsim într-o uitată divinitate agrară la vechii
italici din Lațiu – Dea Dia – ajunsă acolo odată cu urdiile de ausoni ce au migrat din Carpați în timpul
regelui Aetes – protectoarea vieții pastorale și agricole, însă ignorată cu totul de scriitorii romani.
Templul ei se afla în via Campana în apropiere de Roma și era administrat de Colegiul fraților arvali
(arvus: de arat). Ea reprezenta duhul luminii zilei, făcîndu-se ceremonii religioase numite „prima
luce, sub dio, sub diu”. Preoții erau îmbrăcați numai în alb, locul ei în ritualul religios fiind înaintea
tuturor zeilor romanilor. Ca mari preoți ai colegiului au fost lăsați spre aducere-aminte și Valeriu Tre­
biciu Decianus sau C. Victorius Hosidius Geta.
Dio Zabelo Întîlnit și sub forma Zabelio, Zabielio sau Sabelio este duhul care aduce lumină și viață
pe pămînt. Este o divinitate a naturii, a agriculturii, a vieții și a dreptății fiind consultat în hotărîrile
preoților judecători. „Uite, sfîntul Zabelo a făcut această judecată pe care eu am luat-o iar solul a fost
măsurat (bătut) afară”. De sus el veghează soarta geților dar nu intervine niciodată direct în viața lor
fiind izvorul de înțelepciune la care poate veni oricine. Tăblița 3 arată slava și grija pe care o are Zabe­
lo pentru neamul geților și a Mîntuitorului acestora ocrotindu-i: „Sabelio este ocrotitorul credincios al
Mîntuitorului”. În eme-gi avem cuvîntul zabalom care semnifică cele mai înalte culmi muntoase. În
sens religios înseamnă sanctuarul din vîrful muntelui, sau hotarul dintre pămînt și cer arătînd originea
acestei religii care s-a născut într-un loc cu munți înalți unde soarele răsărea de pe culmile acestora. De
aceea emeșii au construit ziguratele, să poată venera duhurile energiilor primare pe înălțimi la fel ca în
țara lor de baștină.
Tracii aveau o divinitate solară, unică și mîntuitoare cu numele de Sabazios sau Sabadius după
scrierile grecilor, dar mai apare scris și sub forma Zibelsurdos (Zibel ca la sarmați sau Zabelo de pe
tăblițe + surdos) fiindcă prin tunetele și fulgerele aruncate asupra pămîntului îi asurzea pe bieții muri­
tori. La neamul nostru răzlețit între Tigru și Eufrat mai găsim divinitatea cu numele de Zabab ca duh
al vînătorii și războiului unde ghioaga și arcul erau la mare căutare. Grecii vechi ne-au spus în izvoa­
rele lor că tracii venerau și pe Gebeleizis, divinitate a vegetației și renașterii naturii fiind reprezentată
ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale. Uneori apare așezat
pe tron, sau în chip de călăreț, cu un arc în mâna stângă însoțit de un șarpe care coboară spre capul
calului și de un vultur cu moț care ține în cioc un pește iar în gheare un iepure, imagine comună și
pentru unele coifuri ale geților. Alteori apare în chip de călăreț luptător însoțit de un câine ce poartă o
lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreț din fuga calului, sau în chip de călăreț pașnic purtând
în mână o torță ori un corn al abundenței, tot așa cum sînt sculptați cabirii. Mai este reprezentat ca un
zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălțate sau desfăcute, iar celelalte
strânse către podul palmei și să nu uite leprele cretine că începem să ne dezghețăm la minte, iar socoa­
ta nu este prea departe. Emeșii ne-au lăsat pe tăblițele lor informații despre Gibil ca duh al purificării
și al iertării precum și al apelor limpezi dar și al soarelui arzător sau al focului. Ca duh al vieții pline
de energie, strămoșii noștri l-au considerat pe Zabelo simbolul principiului masculin, numele lui fiind
purtat de bărbați. Trebuie remarcat faptul că sfîntul Zabelio ca structură spiritual-energetică nu se
identifică niciodată cu corpul ceresc „soarele” cum dovedește clar tăblița 22: „Sfîntul Zabelio a jude­
cat și a dat armatei populare a cetății Sirmio condusă de Dromixto, acel soare arzător care i-a culcat la
pământ și i-a lovit pe furiș pe jumătate din ei” sau din tăblița 73: „înrăiții prăștieri ai lui Bilo au ieșit
din întăritura lor pe un soare care dădea să te topească”.
Și Herodot în Istorii I,212, scrie despre Tomiris că i-ar fi trimis lui Cyrus un mesaj pentru a opri
invazia perșilor scriind: „De nu vei face cele ce-ți spun, mă jur pe Soare, stăpînul masageților că te voi
sătura eu de sînge, oricît de nesătul ai fi.” Amintirea acestei realități teologice o găsim la geți și peste
800 de ani cînd Augustin își îndeamnă supușii iudeo-cretini să se roage „nu la soare ca păgînii, ci la
întruchiparea lui dumnezeiască”, unii scriitori creștini numindu-l „Soarele libertății” pe Iisus!
Astrul zilei, geții l-au scris pe tăblițele de plumb prin cuvintele sor sau sora. În sanscrită cuvîntul
sur înseamnă soare, iar în eme-gi sur are sensul de culme, apogeu, a se roti, fierbințeală, a transpira.
Încă o dovadă că nu avem nimic cu duhoarea latrinistă! În dialectul istroromân este cuvîntul zabelie cu
sensul de a unge cu ulei, a pune ulei pentru ardere, iar slavii de răsărit de lîngă noi care au practicat
religia geților pînă la° anul 988 cînd s-au trecut la mare iub cu Talpa Iadului – ucrainenii – au cuvîntul
Zabelo atît ca nume de familie cît și nume de bărbat.
Într-o Biblia a românilor, manuscris din secolul XVII dar și altele din secolul următor, este mențio­
nată Savela, femeie arimină de o înțelepciune uimitoare a lumii vechi și pentru aceste daruri, ajunge
împărăteasă. Ea călătorește în Palestina și încredințată în superioritatea înțelepciunii sale, îl pune la în­
cercare pe Solomon cu mai multe întrebări pline de tîlc, dar nu știm ce a răspuns ivritul și cum s-a ter­
minat disputa. Un manuscris din anul 1760, spune că Savela era din țara Ugorescu, adică ungurească
sau Ardeal. Împărăția ei era „la marginile pămîntului... atîta cît și alți împărați de prin marginea pă­
mîntului trimetea de lua sfat și învățătură de la dînsa... și dărui bisericii Sionului multe odoare
scumpe... și se duse în țara ei și iarăși cu mare cinste.” Textul este dovada de netăgăduit a păstrării în
mentalul colectiv mioritic, a Frăției Celui Ales care a dăinuit în Palestina sau dabo Sion cum apare pe
tăblițele de plumb din secolul II î.e.n. pînă la începutul secolului VI. Dio Zabelo sau Sabelo este păstrat
și de către românii de azi sub numele de Savel, așa ca să le fie urîcioșilor ciudă de să le crape rînza pli­
nă ochi de venin!
Dio Zoe, Zoei, Zoin, Sien, Zien Duhul care ține roata vieții și rînduiește soarta morților și întoar­
cerea în universul energiilor primare din care s-a născut totul. Simbolizează renașterea prin creație
divină și umană fiind asimilat de către geți duhului feminin, iar numele de Zoe era purtat de femei.
Este un judecător al sorții tuturor oamenilor dar nu un tiran și are în subordine ținutul unde sufletul
omului poate reveni la ce a fost înainte de viața pămîntească. Cînd nații (oamenii) și-au terminat caie­
rul, încalță miști pentru ultimul drum și cheamă preotul să se spovedească. Moartea nu este privită ca o
nenorocire impusă ci ca o eliberare dintr-o strînsoare în care greșeala stătea alături de fapta bună și
numai fiecare nat sau nată avea dreptul că aleagă drumul pe care vroia să meargă.
În tăblița 2 Zamolxe ne spune că împărtășirea credinței crucii este în fapt o căsătorie între duhul
Zoin și muritorul care vrea să meargă pe acest drum al modestiei, cinstei, cumpătării și adevărului.
Este o povară pe care fiecare și-o asumă după puterile și voința sa dar ajutați și îndrumați de conștiința
divină. În tăblița 61 Zoe este judecătorul unui comandant de oaste care a distrus polcul datorită
încăpăținării lui în luptele pe care le-a dus cu dușmanii. În tăblița 46 Zoeo primește în tărîmul său un
suflet plecat prea devreme dintre cei dragi. „Cînd el a sosit, eu Cotizo am ieșit doborît, am adus pentru
noi (agheasmă) prima apă sfințită a lui Zoeo și săpăligă”. La emeși avem pe Suen, Zuen, Zoen ca duh
al lunii, al regenerării sau al vieții în așteptare fiind considerat și stăpînul înțelepciunii simbolizînd
începutul vieții în formă de germeni. În mitologia emeș se amintește de pasărea Zu care a furat tăbli­
țele destinelor oamenilor din ținutul veșniciei En, unde era stăpîn En-lil (duhul cerului) și le-a ascuns
în cuibul său de pe muntele Sabu (Sadu?) dar sînt găsite de Lugalbanda (conducătorul cetei) și aduse
înapoi. Pe tăblițele de la Tărtăria s-a descoperit o divinitate Șaue care primea ofrande ce erau arse pe
altar împreună cu mortul. Asta-i, să ne smintim dacă nu vrem să gîndim! Ca să nu șuguiesc prea rău cu
mințile năstrușnicilor înțelepți, am coborît în fîntîna nesecată a folclorului neamului nostru să dibui
ceva frumos. N. Desnușianu în Dacia preistorică la paginile 110, 120, 121 ne dă mai multe colinde și
legende în versuri pentru a înțelege cum stăteau cu credința strămoșii noștri din vremi uitate.
Colo-n jos mai în jos Ci-i turma lui Dumnezeu
Nu știu ceață-i ori verdeață, Păcurariu-i Sfîntu Soare
Ba zău ceea că nu-i ceață, Cu soru-sa cea mai mare...
Sau alta cu un conținut asemănător:
Pe cel rit cu flori frumoase Da’ la turmă cine umblă?
Flori dalbe, – Umblă, umblă Sfîntu Soare
Mîndra turmă de oi paște Cu soru-sa cea mai mare...
Mai sînt în tradiția noastră folclorică două legende care nimicesc sfînta latinitate.
Ostrovel verde în mare Dar sora ce mi-și grăia?
Prundul Măriei Sale Aleu! Soare luminate!
Iese nouă argele, Trup fără păcate,
La mijloc de argelușe Tu mări să-mi faci
E argea mare de marmură, Peste mare ca să-mi faci
În ea cine țese? Pod să-mi faci peste mare
– Iana Ghiuzuleana La capătul podului
Sorioara Soarelui Dalbă mănăstire...
Și a doua legendă.
Pe ăl buhaz de mare Cu ferești de sticlă
Soarele-mi răsare Cu uși de sipică,
Colea-n răchițele Pe jos pardosită,
Sînt nouă argele Țese Iana-n ea,
Este o argea mică, Sora Soarelui...
Mică și măruntă
Iana lucrează de zor și cere fratelui ei Soarele:
Fă-mi un pod de ceară Dar la capul podului
Cu stîlpii de ceară, Să-mi faci domnia ta
Cu urșii de ceară, Două dalbe mănăstiri...
Cu blănile de ceară,
Pentru că
Foaie de cicoare, Puternicul Soare,
În prundul de mare Dar el nu-mi răsare
Iute că-mi răsare Ci vrea să se-nsoare...
Aceste legende (sînt mai multe în literatura folclorică) spun că Soarele a căutat să-și găsească o
soață dalbă pe măsura cinstei lui dar nu a avut noroc după ce a umblat prin lume și prin stele 9 ani.
Atunci se hotărăște să se însoare cu sora lui Iana Sînziana, Cosînzeana sau Ghiuzuleana. Pentru a
încerca să evite acest fel de căsătorie interzisă de legile naturii, Iana îi cere să-i facă o dalbă mănăstire
legată peste mare de un pod de ceară. Amîndoi pleacă pe acest pod către mănăstirea dalbă pentru cu­
nunie. Datorită căldurii Soarelui, podul se topește și ei cad în mare. Dumnezeu, care le știa trăsnaia nu-
i lasă să se înece dar pentru a evita pe viitor asemenea rătăciri, îi pune pe cer, pe unul la răsărit iar
celălalt la asfințit, cu ochii să se vadă dar niciodată să nu se întîlnească. La ivriți, o astfel de căsătorie
era foarte frecventă pentru că ei trăiau în poligamie și nu în familie.
În emegi avem E-anna – casa cerului sau casa Creatorului dar îl găsim și la frigieni în aceeași
formă, iar Inanna (stăpîna cerului întunecat și soră a pămîntului) este duhul lunii care asistă femeile la
naștere și ajută plantele să germineze. Să fie românii așa de smintiți încît să se adreseze soarelui și
lunii cu apelativul Sfîntul sau este reflexul firesc al vechii religii strămoșești a geților? În creștinismul
iahvist nu există asemenea idei. Eu am trebăluit puțin prin ăst tărîm și am mai tras cu urechea unde am
prins din zbor un cîntecel plin de învățăminte din Tătărușii Pașcanilor:
Sfîntul Soare vrea să jure Sfînta Lună îl oprește!
Sau un colind din Maramureș:
Răsai soare în fereastră Soare luce și străluce, Peste zare tu te duce.
Și ceva bucățele de colinde din județul Botoșani:
Raza soarelui, sau Numai floarea soarelui
Floarea soarelui. Șade-n poarta raiului.
Versurile dovedesc că folclorul nostru este mai vechi de 6000 de ani, iar dacă cultura scrisă a fost
ținută sub cheie de canalii și trădătorii de Neam și Țară după anul 1948, cultura populară a zburat din
gură-n gură mii de ani! Emeșii au plecat din ținutul carpatic pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. și s-au
aciuat în Ki-en-gi unde au realizat o cultură uluitoare. Dacă acest neam ar fi venit din altă parte în
Ki-en-gi și ar fi elaborat acolo toate miturile religioase și întreaga structură socială, nu trebuiau
să existe legături atît de vii cu religia geților și tradițiile noastre populare.
Sfîntul Soare și Sfînta Lună vin din religia neamului nostru pe care o practicau strămoșii pînă au
venit romanii și au distrus statul get interzicîndu-le în ținuturile ocupate cultul crucii, iar legătura cu
religia emeșilor dovedește că tradițiile noastre populare sînt un depozit extraordinar de cultură, veche
de peste șase milenii. Să mai dau o raită prin tolba cu tradițiile străbune și să arăt că în Joimărel (Joia
Mare) prin ogrăzile gospodarilor se aprind focuri astfel ca morții acelei șatre să vină din lumea lor rece
și să se încălzească. Tot la această dată, la cimitire se aprind focuri la morminte pentru a oferi morților
căldură din lumina vie și puterea reînvierii. Mai avem în cultura populară pe Joimărița (Zoe + mărita)
sau Zoica, duh protector al căsătoriei care veghează la trăinicia și rodnicia familiei și întărirea
neamului. Iar ziua cea mai bună în care trebuie să se înceapă aratul în cîmp este joia. În Ardeal, în
multe colinde se găsește refrenul „ziorel de zîuă” dovadă ce arată că în subconștientul colectiv Zoirel
(Zoi) nu a dispărut nici după măcelul roman. Într-un colind din Cluj se spune că Sfîntul Soare împreu­
nă cu sora lui (Sfînta Lună) păstoresc pe cer turma Domnului! Tot aici se dă colindătorilor un colac
mare umplut care are deasupra o cruce împletită din două șuvițe de aluat. În spațiile acestei cruci sînt
așezate opus două cruci mici și literele O (om) și T (tete: tată) din alfabetul geților.
Un colind din Oaș ne spune parcă în ciudă: „Două mere jucătoare, rupte de la Sfîntu Soare”.
Tradiția este o referire fără echivoc la vechea religie a geților închinată lui Zoie, chiar dacă peste ea s-a
pus eticheta creștină. Vreau să mai arăt că la ceremonialul de înmormîntare se folosesc colaci de forme
speciale tot ca o amintire neștearsă a religiei strămoșești. Sînt în formă de opt care au pe extremitățile
lungimii spirala vieții, iar la capul mortului o lumînare făcută în spirală arde pînă se termină. Ea se
numește statul mortului sau toieguț și se aprinde cînd se fac slujbele. Aceasta se vede pe steaua de la
Șinca Veche dar care are spirala dublă. Tot în acest simbol sacru se vede și cel numit OM. Un alt colac
are forma unui S mai desfăcut, iar ambele forme se găsesc identic în alfabetul get. Însă liftele, ca
aprigi hulitori, urlă din toții bojogii că ținutul strămoșilor noștri era o cumplită sălbăticie pînă la veni­
rea romanilor care s-au silit ei să ne aducă pe calea cea bună a culturii și civilizației chiar cu sabia dar
nu au reușit pentru că sîntem un popor îndărătnic și nevolnic! Doamne, apără-ne de lichelele care au
năpădit sufletul neamului românesc ca rîia pe oaie! Părintele° Arsenie Boca (1910-1989), ca mirean s-a
numit Boca Zian Vălean, ca să se știe cine am fost și de ce vrem să fim chiar mai mult de atît!
Dio Tiaz, duh al medicinei și înțelepciunii, amintit numai în tăblița 40 atunci cînd vajnicul Bisto are
a cere ceva socoteli lui Rebodeno, conducătorul cetății Sirmio. Pentru că Bisto era conducătorul nea­
mului geților, el trebuia să chibzuiască și să cîntărească cu mare grijă acțiunile pe care le făcea în nu­
mele dage balo fiind puse în joc interesele majore ale întregului popor. În limba română veche avem
cuvîntul tas însemnînd tavă mică și rotundă, tipsie, talgerele cîntarului, semantică ce te duce cu gîndul
la acțiunea de cîntărire fină sau cugetare înțeleaptă. Cum neamul nostru străbun stătea foarte bine cu
glagoria, nu se putea accepta ca minte sănătoasă, orice zvăpăială ieșită de sub freza natului chiar dacă
acesta era mato. Fapta trebuia chibzuită în vii discuții și hotărîrea era luată de toți cei de față. Mai
avem cuvîntul tias folosit la alungarea rațelor de pe baltă prin lovirea cu un băț a apei și rostirea
puternică a vorbei arătate. Această practică se mai păstrează în unele descîntece sau vrăji. În eme-gi
avem ti: viață, trai, natură, a fi de partea cuiva, a duce o anumită viață, a se hrăni cu, a se aduna, a în­
frunta și az: laudă, elogiu, medic, înțelept, a îngriji, a trata, a drege. Vechile înțelesuri ale limbii ce se
vorbea în urmă cu 6000 de ani pe meleagurile mioritice se păstrează foarte bine în structura spirituală
a sfîntului Tiaz. Ca apărător al celor ce se ocupau de sănătatea trupului dar mai ales a sufletului, dio
Tiaz este simbolizat printr-un șarpe încolăcit pe picioarele unui scaun înalt sau stă înălțat în vîrful
cozii. Această prezentare imagistică se găsește pe mai multe tăblițe din perioada lui Bisto și Diogio dar
și pe tăblița de plumb nr. 1.
Goții cei veniți din Gota, peninsulă în Scandinavia și bastarnii au viețuit cu geții cîteva sute de ani,
preluînd de la aceștia religia pe care au adaptat-o° după limba și gustul lor, unde găsim pe Tiwaz cu
sensul de Creator în cele mai vechi mituri, apoi ca o divinitate de rangul doi, așa cum erau dio la geți.
El avea mai multe nume după limba fiecărui trib, dar mai pomenesc aici pe cel scris Teiws, amintindu-
ne° nouă de orașul Teiuș, ca să le mai bag o șpangă în cultura lor latrinistă.
O legendă veche spune că: „Pămîntul se sprijină pe patru piloni și o osie. Osia se reazemă pe un
balaur care se încolăcește în jurul ei” dovedind că încă nu ne-am uitat rădăcinile. Un colind din Mara­
mureș amintește: „Tu șarpe ce ai fost sfînt, să te tîrîi pe pământ” păstrînd în subconștientul colectiv
tradiția religiei străbune și momentul cînd iudeo-creștinismul a fost impus peste vechea credință. Cred
că această negare a sfîntului Tiaz a venit în mentalitatea populară mult mai tîrziu, după înstăpînirea
creștinismului iahvist peste toriștea urmașilor geților, impus de catolici în Ardeal și fanarioți în Munte­
nia și Moldova. Vechii greci care i-au cunoscut pe strămoșii noștri, au fost foarte buimăciți de valorile
spirituale ale geților și de felul lor de a înțelege legăturile dintre trup și suflet.
Iordanes°, amintindu-l pe Dyon Crysostomos, spune despre geți că Deceneu „i-a făcut să trăiască
potrivit cu legile însăși ale naturii, ...cercetînd însușirile ierburilor” pentru realizarea unor leacuri folo­
sitoare cum este menționat și pe tăblițe cînd sînt cerute împreună cu fîșii de pînză pentru folosința
oștirii. Că aceste informații erau deosebite în domeniul terapiilor cu plante o dovedește din plin tradiția
noastră populară. Dar geții erau adevărați maeștri ai medicinei energetice. Neam cu o inteligență deo­
sebită, a dezvoltat foarte mult tehnicile bioenergetice în tratarea bolilor, iar descîntecele și rugăciunile
erau folosite pentru tratarea sufletului. Carianul Herodot spunea despre hiperboreanul Abaris sau Za­
molxe că umblase prin Grecia purtat de o săgeată de aur, nu avea nevoie de mîncare, a făcut atîtea mi­
nuni de au amuțit toți clevetitorii, iar grecilor le-a lăsat să bage la cap o carte de descîntece.
Platon pe la anul 430 î.e.n., Heraclid Ponticul pe la 375 î.e.n., Aristofan și Himmariu pe la mijlocul
secolului IV î.e.n., spun că hiperboreul Abaris fiu al regelui scit Senta a venit în Grecia de la Istru și le-
a dat spre studiu niște Oracole și o Teogonie precum și alte cărți despre Geția° ori Hiperboreea, pe care
grecii le-au păstrat mult timp. Suidas menționează aceste scrieri ale lui Abaris ca Scitice. Toți autorii
arătați mai sus îl considerau pe Abaris prin scrierile transmise grecilor, mai erudit decît învățații lor
de la Academia și Lycceul din Atena. Platon în Opere ne spune despre neamul get că arăta mare preo­
cupare pentru sănătatea sufletului, iar în scrierea Charmides ne lasă vorbă din înțelepciunea marelui
gînditor despre legătura dintre trup și suflet fiindcă: „toate de aici pornesc... de la suflet... mai ales
sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gând să aducem la bună stare atît capul cît și restul trupului...
Zamolxe, înțeleptul nostru care este în ceruri, spune că precum nu trebuie să cercăm a vindeca ochii
fără să vindecăm mai întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul
fără să îngrijim și de suflet și că tocmai de aceea sînt multe boli la care nu se pricep medicii
greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci dacă acesta merge rău, este cu
neputință ca cealaltă parte să meargă bine”. Marea problemă a medicinei europene – modelată după
medicina antică a grecilor – este tocmai negarea componentei spirituale a ființei omenești și tratarea
trupului ca un mecanism care poate fi cîrpit și parțial înlocuit, fără nici o preocupare față de structura
energetică a omului! Tot el amintește într-o altă lucrare că Socrate a cunoscut și el un gînditor deosebit
din seminția geților pe la 432 î.e.n. de la care a învățat un descîntec folosit chiar de Zamolxe dar nu a
înțeles mare lucru pentru că nu este decît rostire frumoasă. Societatea geților era o societate puternic
spiritualizată pe cînd grecii erau raționaliști materialiști și mari hedoniști, adică două lumi care nu au
nimic comun. Pentru geți, puterea rugăciunii și a bioenergiei erau adevăruri de netăgăduit, iar folosirea
lor cu pricepere în zilele noastre, face adevărate minuni. Medicina lor era în primul rînd o medicină a
sufletului ca structură energetică privită în ansamblul trupului și al comuniunii cu natura. Șarpele ca
simbol al sacrului pentru dio Tiaz este folosit și în prezent în cultul ortodox într-o formă incredibilă.
Cîrja patriarhului este identică cu caduceul de pe monezile geților. [Partea de sus formată din doi șerpi
înfășurați pe băț stau cu gurile deschise spre interior către o cruce aflată între ei.]?? Simbolul nu vine din
creștinismul iahvist pentru că, după „revelațiile”° lor, șarpele a fost vietatea care a adus decăderea
spiței omenești prin ispitirea Evei, iar sataniștii iudeo-cretini spun că șarpele este simbolul Satanei și
bine ar fi fost să-și pună ca simbol al sacrului, „legămîntul” falic pe care mozaicii făceau cele mai ar­
zătoare juruințe! Dar întunecații se contrazic singuri în făcătura lor drăcească fiindcă în Evanghelia
după Matei la 10,16 ne zic pentru luare-aminte: „Fiți înțelepți ca șerpii și blînzi ca porumbeii”.
Ca să mai descoperim puțin din întunericul cu care ne-au acoperit sufletul și mintea, am să aduc o
zicere de-a noastră ce te unge la inimă chiar și atunci cînd este potîngă după cît venin a îndurat.
De Ziua Crucii, sărbătoarea noastră strămoșească, a voastră este de ziua tăierii prepuțiului, șerpii se
înfășurau cîte doi pe un alun subțire și împreună se chinuiau pînă scoteau din gurile° lor piatra vinde­
cătoare cu care se vindecau toate boalele, vrăjitoriile și lichiturile de vînt, fiind un leac pentru relele
aruncate asupra omului de vorba rea, privirea pizmașă, descîntecul dușmănos aruncat în vînt ori spur­
căciunea locului rău. Piatra se mai numea și clarvăzătoare fiindcă cel care o purta pe frunte, putea
vedea toată lumea cu trecutul și viitorul ei precum și toată înțelepciunea adunată de-a lungul vremuri­
lor! De aceea caduceul lui Sarmis/Hermes învia morții și vindeca orice boală și lichitură. Mînca-v-ar
întunericul iadului pocitanii sataniste!
Originea lui trebuie căutată în credința străbună unde șarpele era simbolul lui Tiaz fiind chemat să
păzească cu mare grijă religia crucii prin sănătatea trupului dar mai ales a minții. La neamul nostru
răzlețit în Ki-en-gi, era o divinitate arhaică reprezentată printr-un șarpe ce se încolăcea în jurul unui
toiag și simboliza creația de început a naturii.
Sigiliile foarte vechi emeș reprezintă o divinitate cu cap și corp de om dar care se sfîrșește cu un
trup de șarpe fiind imaginea creației din haosul de început a balaurului Tiamat. Herodot ne spune des­
pre pîrdalnicul grecotei Heracle, care, ostenindu-se ca un turbat în muncile lui, ajunge pe pămînturile
Sciției/Geției unde dă peste o ființă identică cu cea arătată de sigiliile emeș numită Echidna. Pîrjolit de
focul amorului la prima vedere, s-a pus înfierbîntatul grec pe încolăcit și prăsit neam omenesc în țara
arimilor, și dacă ne-am lua după trăsnaia lor am fi sămînță de neîmblînziți ahei. Lasă că și fioroșii
ivriți pretind, pe cînd erau soldățoi în legiunile romane, că au venit plini de pohte focoase pe toriștea
Geției și au însămînțat tot ce le-a ieșit în cale! La așa minți, numai asemenea putoare!
Inana din religia emeșilor ca duh al° lunii și al fertilității avea ca simbol tot șarpele încolăcit pe toiag.
Cînd plecau la luptă, geții purtau în sîn un șarpe care să-i apere de gîndurile mișele și loviturile dușma­
nilor. Iar tradiția a păstrat acest obicei prin zicerea: „l-am încălzit la sîn ca pe un șarpe”. Cred că acest
duh din religia strămoșească are legături încă neînțelese și cu steagul geților.
Dio Sopio Duh al inteligenței, chibzuinței, vitejiei și curajului, amintit pe tăblița 63, cînd populația
este chemată la oaste să înlăture primejdia apărută. În frunte cu conducătorul și nobilii, armosa „seara
va fi dusă cu simplitate și sfială pentru închinare sfîntului Sopio și marilor preoți ce urmăresc cu aten­
ție adunarea noastră”. La geți războiul nu era pofta vreunui năbădăios, ci o poruncă dată de Sîntu pen­
tru apărarea Țării Sfinte și a Legii, iar hotărîrea se lua după o adîncă chibzuință, astfel ca cei ce vor
muri să fie primiți în cetatea vie a veșniciei. Chiar Iordanes în Getica scrie despre năravul acestor lup­
tători teribili, care își mai găseau timp atunci cînd nu mînuiau sabia, să cerceteze – în acele vremuri nu
apăruseră leprele pupincuriste cu „monitorizarea” – despre plante, despre stele, despre filozofie sau
alte căi ale gîndirii. Pe tăblița care prezintă nașterea lui Sarmis, mama lui primește de la Ziditorul
lumii un toiag cu care pruncul năzdrăvan să păstorească și să călăuzească lumea. În templele egiptene,
ca și în cultura carpatină de unde s-au răzlețit urdiile pe malurile Nilului, toiagul era simbolul puterii
divine cunoscută prin înțelepciune, fiind reprezentat de un șarpe care stă drept în coadă iar capul lui
este capătul toiagului.
În° teozofia mioritică dio Sopio avea sensul de înțelepciune divină, iar războiul era o decizie foarte
importantă în viața comunității care implica și dreapta judecata cerească. La neamul nostru aciuat în
Ki-en-gi, cuvîntul su-ub are sensul de păstor, îndrumător, a binecuvînta, a conduce, a păzi. Uite ce
ușor ne descoperim° rădăcinile dacă vrem să le cunoaștem pe cele adevărate nu pe cele clocite de gru­
pările criminale ce au urmărit să ne îndobitocească fără putință de a mai afla vreodată adevărul despre
noi. Și din limba noastră cea străbună, pe care pelasgii o vorbeau în tot arealul de la sudul Istrului pînă
în Peloponez, țîfnoșii greci și-au tras o sofie, numai lor să le fie scufie de mare mîndrie și fudulie.
În limba română veche cuvîntul sopă are sensul de ghioagă ghintuită cu un capăt de fier ca simbol
al puterii, fiind o armă foarte folosită de strămoșii noștri. Cei care plecau la o asemenea acțiune tre­
buiau să păstreze neschimbate obiceiurile vitejilor străbuni de a lupta numai cu fața, nu să arate duș­
manilor spatele și iuțeala călcîielor.
Dio Oroeliu Duh al gospodăriei și familiei care veghează la buna rînduială din șatrele geților și a
felului cum fiecare membru respectă aceste obligații (T 59). Dacă acel boiero Biseto care își ia° de
soață pe bastarna Bisica, s-a străduit să ne lase o asemenea mărturisire, atunci oala lor a rămas mai
mult rece decît caldă iar supăratul soț a fost lovit rău la polonic. „Toarnă tu sfinte Oroeliu și dă căldura
să curgă peste Bisica mea pentru a o grăbi să ia, să alerge și să poarte mai des tigaia și covata de
frămîntat aluat pe care i le-am dat așa cum părintele cetății, Dapisiu mînuiește ghioaga pentru apărarea
ei”. Pentru că nu a găsit înțelegere la leneșa soață, mofluzul o amenință cu trimiterea la mănăstire!
Dio Dionise Duhul înțelegerii (T 45) și al dreptății, este chemat cînd muritorii nu mai găsesc soluții
pentru situațiile care trebuie rezolvate. După moartea lui boero Bisto, geții s-au bezmeticit de băutură
și s-au șonțît pe capete prin duelurile făcute în cetate. Conducătorul Bezino era disperat că statul nu
mai avea puterea de altădată și caută soluții salvatoare chiar dacă sfetnicii lui sînt niște răuleni: „Cu
acest gînd strigat de Zamolsei, comandantul Onero și soții săi s-au unit în jurul cetății geților. Sfîntul
Dionise a spus că pentru a merge pe drum cu o osie pătrată, trebuie încercată orice metodă”. Grea mi­
siune chiar pentru un sfînt!
Grecii ne-au lăsat mărturie că neamul arimin ce trăia în Tracia, avea pe Dionisos ca divinitate
supremă și era legat de renașterea naturii și a Anului Nou. În cinstea lui se țineau sărbători cu măști și
dansuri orgiastice spun ei, unde se trăgea rău la măsea! Această descriere, poate fi adevărată pentru
vremurile de după secolele IV-III î.e.n. cînd civilizația tracilor a fost influențată mult de năravurile
grecilor, dar dacă ne uităm mult mai devreme, pe timpul lui Orfeu, religia era una atît la ariminii din
nordul Istrului cît și la cei din sud. În calendarul ortodox, se păstrează amintirea acestui duh din religia
strămoșească prin sfîntul mucenic Dionisie care este amintit de trei ori în lunile mai și iunie.
Dio Donizeto Duh al celor care nu au dreptul să meargă la Zoe, datorită faptelor murdare. Pe tăblița
41 avem un caz de revoltă a unui comandant de oaste care a fost scurtat de cap, iar cenușa a fost
împrăștiată peste pămîntul Țării Sfinte ca jertfă adusă lui Donizeto. Este singura menționare a acestui
duh și cred că era un protector al țării față de cei ce uneltesc împotriva ei și sînt trimiși la moarte,
neamurile nu aveau dreptul să le păstreze cenușa în micile bisericuțe sau altare. Acești condamnați nu
ajungeau niciodată în ceruri la dreapta judecată, iar pentru ei era cea mai mare pedeapsă să le ia°
dreptul de a deveni nemuritori, rătăcirea sufletului printre răutățile lumești nu o puteau îndura. Prin
această acțiune vinovatul pierdea și dreptul la veșnică amintire în memoria colectivă a comunității din
care a făcut parte.

7.4.3 Sarmis, Sarmise

Este Mîntuitorul, Salvatorul, Eliberatorul sau Luminătorul neamului geților și apare pe tăblițe sub
forma ΙΟΙ, III, II, IU, Ili, Ilio toate avînd aceeași semnificație. În eme-gi ili are sensurile: a duce, a
conduce, a elibera, a salva, a mîntui, a judeca, a da o sentință, a ierta, cel mai înalt, strălucitor, luminat,
mare. Este invocat ca un ocrotitor pentru cei bolnavi dar și ca un mesager cînd oastea geților îi înfruntă
pe dușmani. Tăblița 1 este prima atestare materială a legendei nașterii Mîntuitorului care se va numi
mai tîrziu Sarmis, la șmecherii greci Fanes dar cu aceleași sensuri ca la strămoșii noștri, iar în imperiul
roman, Mitra, adică cel cu bonetă sau căciula aplecată în față, specifică portului neamului geților după
figura Omului din Bucegi, dar și a unor geți din Tracia.
Sub un șopron cu o vită șezînd, un copil mic ridică brațele către cer simbolizînd bucuria vieții care
s-a născut. La dreapta jos, mama mulțumește lui Sîntu ori Moș Crăciun sau Arimin cum apare în unele
legende românești care poartă costumația religioasă specifică, iar pe piept are atîrnată crucea și capul
de bour. Deasupra șopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete și barbă scurtă ca semn al
tinereții dar și a felului de a-și aranja bărbații geți barba, imagine preluată de hagiografia creștină. La
stînga imaginii sus, este un porumbel zburînd reprezentînd Pasărea Măiastră sau Șaue care a ajuns la
iudeo-creștini Sfîntul Duh; doi măgăruși și un profil de om. În stînga jos a șopronului se vede o per­
soană șezînd pe un scaun, iar în mînă ține un toiag. Scaunele sînt trei sugerînd legenda celor trei magi.
Sub imagine, în colțul stînga jos se văd stilizate imaginile pentru o șopîrlă mare, un pește, o broască
țestoasă, o pasăre mare care aleargă și un cîine sau lup. La mijlocul tăbliței este un șarpe lung iar lîngă
coada acestuia este un pătrat împărțit în nouă părți egale sugerînd că apără pe vînători și învățați. Șar­
pele a fost ales ca simbol al înțelepciunii pentru că, chiar dacă nu are picioare sau labe, iar ochii lui
sînt țepeni, el reușește să fugă, să vadă prada și să o prindă, să se ascundă cu multă pricepere.
Imaginea descrisă mai sus, reprezintă de fapt nașterea lui Sarmis așa cum o aveau geții în religia lor
iar nașterea se întîmpla într-o peșteră, dar descrierea o voi face mai încolo unde voi dovedi și hoția!
 Cuvîntul Sarmis este compus din sar: tot, toată, toți, în întregime, lume, natură, orizont + meș: fiu,
prinț, dezvoltînd această idee la capitolul despre mitraism. În cultura emeș, șarpele este însoțitorul mai
multor divinități, iar „ispitirea Evei” de către acesta face parte din patrimoniul spiritual al neamului
nostru din Ki-en-gi așa cum se vede pe unele sigilii. În realitate° mitul din Tora este o născocire ivrită
pentru că ei nu au înțeles nici povestea sumeriană și nici imaginile mitologice referitoare la aceasta, ci
au vrut să prelucreze după mintea lor îndrăcită un mit arimin, afurisind și falsificînd religia geților. Dar
în Evanghelia lui Matei găsim chiar sensul real al mitului pe care îl știau și ivriții cei plini de vedenii și
revelații, dar și dovada făcăturii, pentru că el spune la „10,16: Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate
ca porumbeii”.
În vechime după scrierile lor, la mare cinste în regatul lui Iuda pînă în partea a doua a secolului VII
î.e.n. era șarpele de aramă al lui Moise pe care îl primiseră de la înțelept în pustiu după ieșirea din
Egipt. Te și întrebi plin de nedumerire, cum au făcut ei șarpele în pustiu dacă la o asemenea treabă sînt
necesare temperaturi foarte ridicate și locuri special amenajate? Numeri 21,9: „Moise a făcut un șarpe
de aramă și l-a pus într-o prăjină, și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă,
trăia”. Și în Evanghelia lui Ioan este amintit șarpele de aramă făcut de Moșe în pustiu la „3,14: Și,
după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”. Cum toți
apologeții iudeo-creștinismului erau niște mincinoși fățarnici și veninoși, Origene ca unul dintre cei
mai moțați plăsmuitori scrie în Apologeticum, că șarpele este animalul Satanei. Desigur, închinătorii
Satanei erau în primul rînd toată șleahta lui Iahwiță pentru că vroiau să întindă peste tot pămîntul
domnia șărpăriei mozaice, a întunericului și a sclaviei absolute, iar dacă Origene i-a condamnat pe
Matei și Ioan că sînt o leacă sataniști, o făcea cu obrăznicie tot un satanist. Spurcarea lor era născută
din năravul sumețirii prostești. Nu se potrivește zicerea damnatului Origene; a dat cu parul în cele
sfinte tocmai el, pe care catolicii îl au de părinte al iudeo-creștinismului, dar și de eretic turbat care a
fost excomunicat!
Lupul ca animal totemic la geți este venerat cu sfințenie fiind și steagul de luptă al lor. Vreau să
amintesc aici că fondatorii mitologici ai Romei, Romulus și Remus au fost salvați din coșul care plutea
pe apele Tibrului de o lupoaică care i-a și alăptat. Legenda nu putea veni în lumea geților de la romani
pentru că simbolistica este mult mai veche în ținutul Carpaților. Pe tăblița 59 unde un nobil get se
plînge că pe soția lui a lovit-o lenea, se vede mai bine pe soclu un lup care este în reședința Mîntuito­
rului, acest animal fiind parte a steagului geților, iar blana lui și-o puneau unii preoții geți pe cap în
timpul ritualurilor religioase. Să las animalele totemice din mitologia strămoșilor noștri, pentru a da în
continuare versul din poezia Sarmis scrisă de M. Eminescu: „Pe Sarmis, craiul tînăr din Geția° cea
veche;” și din poezia Gemenii închinată aceluiași personaj:
„...................................................................
O candelă subțire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă.
Cari, tăiați în marmur cu steme și hlamide,
Se-înșirau în sală sub negrele firide,
Iar acolo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci, Sarmis a murit.
Iar chipu-i – cel din urmă din lungul șir de regi –
Sub vălu-i ca pe-o umbră abia îl înțelegi.
..................................................................................
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni –
Ca umbra cu ființa sînt amîndoi asemeni –
încet înaintează, făclia și-o ridică
Ș-urechea ațiind-o el asculta: „Nimică!
Un ceas mai am, și iată că voi ajunge-n fine
Atît de sus în lumea această pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărțile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi...

Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări,

Aude glasuri multe și pași urcînd spre scări,
Iar ușa de la mijloc dă aripile-n laturi,
 De intră voievozii de țări și de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrîn... Iar moșneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur și-l ridică: – Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulțimii și-n fața tuturora
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Și dacă nici acum din umbră-i nu răsare,
Să-ți oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deșert să nu rămîie,
Nici văduvă coroana de tîmpla cuvenită.
Pe un tripod s-aduce cățuia aurită,
Cu facle strînse-n mînă-n genunche cad oștenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă.
S-acopere mulțimea, iar flăcările saltă.
Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
– În numele Celuia, al cărui vecinic nume
De-al rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Cînd limba-i neclintită la cumpenele vremii,
Toiagul meu s-atinge încet de vîrful stemei
Regești, și pentru dînsa te chem – dacă trăiești;
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde ești.
Pe ochi țiind o mînă, făcliile-și întind,
La sfîntul foc din mijloc cu toții și le aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar brațele ridică făcliile în aer.”
Este uluitoare descrierea morții lui Sarmis de către Marele Român și informațiile transmise de
tăblițele de plumb în această direcție care sînt atît de asemănătoare precum și procedeul de numire a
lui mato de către marele preot. Știa Eminescu mai multe decît știm noi astăzi sau mintea lui genială a
intuit o practică străveche la strămoșii noștri pe care îi admira atît de mult.
Tăblița 1 turnată pe la mijlocul mileniului II î.e.n. dovedește odată în plus originile mioritice în
credința crucii. Imaginea a fost reluată pe tăblița 2 care povestește vizita lui Zamolxe în insula Samos
a ionilor pe la anii 540 î.e.n. și trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mîntuitorului! Pe ambele
tăblițe apare semnul crucii ca simbol al sacrului și al pămîntului (țării) care stă sub această protecție. În
religia emeșilor exista un duh de importanță mai mică pe care akadienii îl numeau Șamaș și avea ca
simbol crucea cu brațele egale. Era duhul divinației și al purificării fiind invocat în rugăciunile de
iertare a păcatelor dar și a spurcăciunilor trupului, era paznicul legilor și al dreptății. În județul Mureș
există localitatea Sărmaș, nume care trebuie să dea dureri de cap răilor! Ca să ne lămurim mai bine
cum stăm cu adevărurile religiei geților, am să caut iar în tolba cu vremuri uitate a folclorului nostru.
Nicolae Densușianu în lucrarea amintită, la pagina 110 ne-a transmis legenda:
Coborît-a, coborît, Pînă fu Joi de cu seară
Maica sfîntă pe pământ, S-așeză într-o poicioară
I-a venit vremea să nască Și-și așternu fîn uscat
Și umbla din casă-n casă, Și născu mîndru-mpărat.
Nime-n lume n-o lăsa
Textul este o descriere a imaginii nașterii Mîntuitorului de pe tăblițele 1 și 2 care a avut loc sub un
șopron (staul, poicioară) de vite. Legenda se găsește într-o formă apropiată în Apocalipsa lui Ioan 12.1-
6: „În cer s-a arătat un semn mare; o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare și cu o cunună de
douăsprezece stele pe cap, Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască.
În cer s-a mai arătat un alt semn; Iată s-a văzut un mare balaur roș cu șapte capete, zece coarne și șapte
cununi împărătești pe capete. Balaurul a stătut înaintea femeii, care sta să nască, ca să-i mănînce
copilul cînd îl va naște. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cîrmuiască toate
neamurile cu un toiag. Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul lui de domnie. Femeia a fugit în
pustie într-un loc pregătit de Dumnezeu să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile”. Pe tăblița
40 se spune că toiagul ceresc este folosit pentru a bate în porțile cerului la judecata de apoi. Tăblița 68
prezintă imaginea unei femei care ține în poală un copil mic ce-i cuprinde trupul cu mîna stîngă și în
palmă are o crenguță cu frunze, dovedind că cel care a scris textul Apocalipsei a cunoscut aceste ima­
gini și legendele geților legate de ele. Iar o colindă din ținutul Sucevei ne spune că: „Am venit pe-
acest pămîntu, Cînd o nins și-o bătut vîntu”. Dar cea mai răspîndită colindă despre nașterea Mîntui­
torului este următoarea:
La portița raiului Florile dalbe lemn de măr,
Florile dalbe lemn de măr, Că mama ție-ți aduce
Șade Maica Domnului Florile dalbe lemn de măr,
Florile dalbe lemn de măr, Două mere două pere
C-un puiuț micuț în brațe Florile dalbe lemn de măr,
Florile dalbe lemn de măr, Și-un buchet de viorele
Taci puiuțule nu plînge Florile dalbe lemn de măr.
Cele două texte ne obligă să admitem că nașterea Mîntuitorului s-a întîmplat în partea a doua a
lunii martie cînd înfloresc viorelele și merii, așa cum a stabilit la cererea papei Felix al III-lea și pre­
latul Vaticanului, Dyonisius Exiguus un get din Dobrogea, bute de înțelepciune, ce a calculat pe la
anul 532 potrivit lucrării Liber de Paschatae sau „Cartea despre Paști” că Iisus s-ar fi născut la 25
martie anul 753 de la întemeierea Romei, adică anul 1 al erei creștine, el respectînd cu mare credință
tradițiile baștinei sale și contrazicînd grav scriiturile mozaicilor! Data de 25 este după calendarul vechi
cînd era echinocțiul de primăvară, sau 20 martie după cel actual. Dar asta le dădea peste cap toată
făcătura sataniștilor și nu a mers mult respectivul calendar, fiindcă s-au pus pe mințit și scornit leprele
iudeo-cretine că nașterea ar fi avut loc la Crăciun! În sprijinirea ideii nașterii la 25 martie vine și
faptul că Maica Domnului s-a dus într-un șopron unde era o vită culcată și a născut pe un așternut de
fîn uscat. Dacă era alt anotimp nu puteam găsi în același moment viorele, meri înfloriți și fîn uscat,
vitele erau ținute încă în șoproane pentru că iarba abia scotea colțul și păscutul pe pășune ar fi distrus
vegetația prin afundarea copitelor în pămîntul moale. De reținut faptul că el a venit pe „pământu cînd
o nins și-o bătut vîntu”, fenomene caracteristice lunii martie. Primele 9 zile ale lunii martie se numesc
Babe și după cum îți este baba așa îți va fi tot anul. În imaginea de pe tăblița 1 apare acel pătrat împăr­
țit în 9 pătrate mai mici care pot fi cele 9 babe sau calendarul cu săptămîni de nouă zile, iar șarpele
spune că fiecare își alege destinul singur și după pricepere pentru durata întregului an.
Dar tot legat de această dată avem o legendă din Bucovina care ne amintește că în ziua de 9 martie,
în vechime se ținea Sărbătoarea Șarpelui, animal sfînt considerat în tradiția strămoșilor noștri dar și
la emeșii din Ki-en-gi, Creatorul neamului omenesc și a tot ce este viață pe pămînt. Acest animal
hibernează iarna, iar odată cu venirea primăverii iese din ascunzători pentru a-și începe un nou ciclu
biologic. Se folosește în tradiția populară perioada de un an pentru că anul începea la 25 martie odată
cu renașterea naturii prin sărbătoarea Paștilor și reluarea muncilor legate de agricultură și de păstorit.
Românii au mai multe balade închinate acestui animal-totem venit din vechea religie° a creștinismului
arimin și atunci îi întreb pe întunecații care ne-au falsificat credința strămoșească: dacă șarpele este
simbolul Satanei, noi românii am fost un popor care ne rugam tartorului din Iudeea și Talpei Iadului?
Tot tradiția populară ne spune că Sînziana (Sîn + Zien) s-a născut la data de 9 martie, adică
renașterea naturii după vechea religie a geților. Cînd pruncuțul plînge, mama îi aduce două mere sau
două pere, fructe specifice regiunii noastre și care contrazic fără drept de tăgadă șmecheria mozaică
privind nașterea Mîntuitorului în Betleem. Povestea este ticluită de apostolul Luca ce susține că Iisus
s-a născut în lumea iudeilor și-i stabilește o genealogie năucitoare care, dacă nu ar fi toată o mare
plăsmuire, te-ar sminti cu pretențiile ei de adevăr absolut.
În prima parte a secolului XIX s-au descoperit în Ardeal mai multe monede de aur ce aveau pe o
parte imaginea unui bărbat cu plete sau imaginea fețelor duble unite prin ceafă, iar pe partea cealaltă
erau înfățișate o broască țestoasă sau un altar pe care arde focul avînd inscripția Sarmis sau Armis
Basil sau Basileo. Alte monede din aramă sau amestecate cu argint reprezintă o figură umană stilizată
puternic, iar pe parte opusă un cal în galop cu un caduceu pe șa. Aceste imagini dovedesc originea lor
getă și faptul că cele de aur sînt mai vechi decît secolul VI î.e.n. cînd Zamolxe a introdus interdicția
aurului. Broasca țestoasă de pe tăblița 1 apare și pe unele monede din aur dovedind continuitatea spiri­
tuală timp de mii de ani a neamului care a creat religia crucii. Realitățile menționate sînt confirmate de
folclorul românesc care păstrează în versuri moartea lui Sarmis și urcarea lui la ceruri. Precizez că
Sarmis este menționat pe mai multe tăblițe și cu numele de Ili sau Ilio cu sensul vechi de Salvatorul,
Eliberatorul sau Mîntuitorul.
Sus în dalbe mănăstiri Lîngă bătrînul Crăciun
Șede Bunul Dumnezeu, Șede Ion Sînt-Ion,
Lîngă Bunul Dumnezeu Lîngă Ion Sînt-Ion
Șede Maica Precista Șed toți sfinții de-a rîndul
Lîngă Maica Precista, Și-mi judecă pe Sivo-Ilio
Șede bătrînul Crăciun, Vasileo Ilio...
În limba română veche cuvîntul sivă are sensul de persoană cu părul cărunt, încărunțit sau bătrîn,
iar în textele geților de pe tăblițele de plumb, basileo era comandantul armatei. Litera b a trecut în v în
cultura populară ca în cazul Betleem în Viflaim. Sarmis după ce a ajuns la adînci bătrînețe i s-a ter­
minat caierul și s-a înălțat la cele veșnice pentru judecată. Bătrînul Ilio era așteptat chiar de Bunul
Dumnezeu sau Tatăl Ceresc ori Sîntu și de bătrînul Crăciun (ziditorul neamului arimin) arătînd rolul lui
în perpetuarea Neamului Ales, civilizarea geților și importanța celuilalt Sarmis, cel escatologic în sis­
temul religios al acestora. Sus în ceruri, Sarmis a ajuns căpetenia cetei de îngeri sau fratele Soarelui
așa cum este amintit Mitra în unele texte. Vechii greci furăcioși și fuduli, numeau Soarele ca divinitate
cu numele de Ilion așa cum mai era numită și Troia, iar cuvîntul se găsește și în colindele noastre:
„Acolo-n jos mai jos/ Ilion și-anost’ Domn!/ Fac o dalbă mănăstire.” Cuvîntul Ilion este compus din
Ili cu sensul de Mîntuitorul sau Salvatorul și on care însemna neam, ceată, a se aduna, adică după
mintea noastră se poate zice, căpetenia cetei ființelor de lumină.
În teologia egipteană, al doilea Thot, care a redescoperit cultura și tradițiile vechii civilizații,
învățîndu-i din nou pe băștinași marile taine ale înțelepciunii egiptene, a mai fost numit „de două ori
mare”. Începînd cu secolul II al erei noastre – după textele ajunse pînă la noi – egiptenii l-au mai
înălțat puțin pe marele înțelept Thot zicîndu-i, „de trei ori mare”, adică Trismegistos. Aceste epitete
ale lui Thot nu au fost înțelese pînă în prezent în cultura occidentală și nimeni nu a găsit o explicație
logică a expresiilor amintite. Ele însă au legături trainice cu teozofia mioritică și o putem dovedi cu
probe arheologice din secolul XII î.e.n.
Epitetul cu care a fost firitisit înțeleptul Thot sau Hermes cum l-au grecizat meseriașii în făcături,
este un cuvînt care își are rădăcinile în limba vorbită pe plaiurile mioritice fiind compus astfel; tris:
trei iar meghiston arăta o înaltă demnitate sau cinste cum trebuie să înțelegem semantica religioasă.
O figurină din lut ars, descoperită la Cîrna-Dunăreni, județul Dolj și datată pentru secolul XII î.e.n.
poartă pe ea mai multe mesaje scrise cu alfabetele strămoșești pe care nimeni nu a vrut să le înțeleagă
pentru că istoria românilor a fost și este scrisă numai în dauna adevărului. Forma statuetei este de o
modernitate uluitoare, amintind de unele sculpturi ale marelui român C. Brîncuși. Privită mai mult
timp ea pare că reprezintă o femeie cu un văl pe față, cu brațele lipite de corp, adunate în față, purtînd
o vestimentație largă ce îi ascunde în totalitate picioarele.
Mesajul ei religios amintește de statuia ce reprezintă o femeie așezată lîngă capul taurului solar,
descoperită în templul din localitatea Parța, județul Timiș, datată către mijlocul mileniului V î.e.n. Fața
figurinei de lut este imaginată de creatorul anonim sub forma literei U, cu marginile desfăcute spre
exterior, avînd în mijloc litera I cu două linii mici orizontale deasupra în loc de punct. Mesajul celor
două litere trebuie citit prin IU. Conturul de jos al feței și gîtul este delimitat prin două săbii sau cîrlige
care se intersectează în forma literei X, iar în acest loc este atîrnat în jos litera I din prima descriere.
Formele grafice trebuie citite III. Pieptul este delimitat printr-o
formă mare care seamănă foarte bine cu litera U, fiind sprijinită la
bază pe ambele laterale cu două săgeți. Mesajul trebuie citit IUI.
Sub acest U care delimitează pieptul, se văd trei forme ale literei V
suprapuse unele peste altele, dar întoarse cu vîrful în sus, iar sub
ultima este o mică linie în jos. Prin acest simbol grafic s-a scris
duhul Șaue care apare pe tăblițele de lut de la Tărtăria, dar citite de
sumerologii ruși, și în textele religioase ale vechiului Egipt. Figuri­
na are o mulțime de alte simboluri care merită o analiză separată.
Cele trei mesaje de pe figurină sînt în fapt, căile de a deveni „de trei ori mare” în religia geților, a ori­
cărui muritor cu tragere de inimă pentru glia străbună, Legea lui Sîntu și respectul pentru neamul din
care vii. Alături am pus o statuetă din același lor ce are în loc de cap o alungire cu semnul crucii pe ea.
Prima etapă IU, impune nevoia cunoașterii Căii/Legii Adevărului și Dreptății, adusă de Eno,
Neamului Ales de Sîntu pentru izvodirea lumii prin cruce și înveșnicirea ei în marea taină a nemuririi.
Natul cel isteț trebuia să bage la cap că toată existența celor văzute și nevăzute era diriguită de reguli
stabile și clare unde nu mai este loc pentru hîrjoană, tîrguială sau șpagă. Pornind pe această cărărușă,
trebuie să înțelegi și să respecți Legea Marii Izvodiri și legăturile acestui act cu tot ceea ce există pe
pământ, unde natura și omul sînt părți complementare ale Marelui Tot. Distrugînd viața, în oricare din
formele ei, nu faci decît să batjocorești Creația Tatălui Ceresc și devii dușmanul ei și al armoniei
divine. Cînd Eno a primit Legea de la Sîntu, el a fost cinstit cu veșmînt de lumină pentru faptele lui de
mare cinste pe pămînt, și care îl învrednicea pentru viața veșnică.
A doua etapă III, este calea sacrificiului de sine pentru binele comunității și a Neamului Ales, imp­
licit aportul adus în luptele pe care geții erau obligați să le poarte împotriva pofticioșilor de avere și
moșie așa cum se vede pe tăblița 33. Cei care mureau pentru apărarea gliei și a Neamului Ales, erau
considerați aseni sau eroi, fiind urcați la ceruri înveșmîntați cu straie de lumină pentru vrednicia lor. În
teologia egiptenilor, acești eroi se acopereau cu veșmîntul de lumină numit ansi. Și Iordanes cunoștea
acest concept teologic al religiei geților pentru că îl amintește în Getica la XIII,78.
A treia etapă IUI, era calea desăvîrșirii înțelepciunii depline prin cunoașterea Legii lui Sîntu dar și
interesul, respectul și sacrificiul dat Neamului Ales din Țara Sfîntă. Toate acestea te duceau la condiția
de OM, adică o îndumnezeire a muritorului, dar exclusiv pentru vrednicia faptelor lui în armonie și
respect cu Legea divină și cu îndatoririle de fiu al Neamului Ales din Țara Sfîntă.
Și în învățăturile egiptene aduse de cel de-al doilea Toth, erau trei căi ale inițierii în cunoașterea
divină; 1. muritorii care încă nu realizaseră cunoașterea interioară, 2. inteligențele care au reușit să
devină OM și au primit gîndirea divină și 3. fiii luminii veșnice adică cei ce au ajuns să cunoască
adevărata înțelepciune cerească.
Vechiul Șaue care era șoimul solar cum este scris pe tăblița de plumb 1 fiind însoțit de epitetul pira
cu sensul de flacără, sau Sarmis cum apare el mai tîrziu pe tăblițele descoperite la Sinaia, era călăuza
sufletelor celor morți în dobîndirea vieții veșnice pentru faptele de seamă făcute pe pământ, fiind
simbolizat sub forma unei păsări, adică șoimul divin, dar cînd iudeo-creștinii au pus de o hoție și făcă­
tură criminală, au văzut un porumbel în loc de șoim. Șaue de pe tăblița 1, poartă același nume ca farao­
nii sau conducătorii vechilor egipteni arimini – pira (flacără).
Să revin la cîntările noastre care ne pot aduce lumină în suflet și în minte.
Colindul Fericat, ferice din Săvîrșin, județul Arad are refrenul: „IOI Domnului, Doamne”! Trimi­
tere fără echivoc la Mîntuitorul geților. Și în Oaș se mai păstrează amintirea lui Sarmis în următorul
refren de colin: „Iai Domnuțu-i bun”.
Și peștele de pe tăblița 1 are un profund caracter religios pentru că pe tăblița 9 apare alături de
preoții geți și preotul gal într-un sincretism religios de necrezut. La Muzeul de istorie din Botoșani
există un pește din aur cu lungime de aproximativ 45 cm. care are forma identică cu cel de pe tăblița
menționată. Cred că a fost realizat înainte de începutul secolului VI î.e.n. cînd Zamolxe i-a rugat pe
geți să lase aurul lui Satana pentru că aduce numai rele. Stîlpul din stînga porții veșniciei de pe tăblițe­
le de plumb, pe unde sufletul trecea în veșnicie, era format dintr-o ființă cu jumătatea de jos a trupului
de pește, iar toracele și capul sînt de om. Acest trup este acoperit cu o mantie. La emeși era legenda,
după care toate cunoștințele și meșteșugurile au fost aduse lor de un om, Oannes cu partea de jos a
trupului în formă de pește care a ieșit de mai multe ori din mare pentru a-i ajuta. Deasupra capului de
pește avea un cap de om. Grecii au preluat această legendă de la preotul caldeean Berossos. Noi avem
numele de Oanea, Oană sau Oana, iar conducătorul geților, boero Bisto a avut un basileu cu numele de
Beresio! Dar ce a făcut Sarmis cît a domnit peste neamul geților? Ca să înțelegem ce s-a întîmplat
atunci trebuie să cercetăm și altfel de informații decît cele istorice.
Știm că pe la anii 1650 î.e.n. – dată determinată pe baza resturilor de lemn carbonizat găsite în
cenușa depusă – a avut loc erupția vulcanică de la Santorini. Efectele ei devastatoare asupra dezvoltării
civilizației europene nu au fost analizate pînă în prezent. Ghețarii din Groenlanda sînt adevărate
capsule ale timpului, iar cercetarea straturilor de gheață arată că în anul 1644 î.e.n. a avut loc o depu­
nere uriașă de cenușă vulcanică după care au urmat 10 ani de depuneri masive de straturi de zăpadă.
Aceste informații arată că după erupția vulcanică de la Santorini în Europa a urmat o răcire bruscă a
climei cu efecte catastrofale asupra populațiilor care trăiau atunci. Strămoșii noștri erau și în acele
vremuri uitate la ei acasă în toriștea Carpaților chiar dacă nimeni nu a vrut să arate condica de prezență
în fața istoriei. Răcirea puternică a climei a obligat neamul nostru de păstori transhumanți să-și caute
alte sălașe pentru salvarea lor și a turmelor. Așa a început o mare migrație° a semințiilor noastre arimi­
ne către alte țări de soare pline. Populațiile din jurul Carpaților și din Mesia au coborît către sud tre-
cînd în Anatolia unde au pus de o nouă patrie, Misia, care să le amintească de baștină. Alții s-au stabi­
lit în Canaan unde au găsit neamul lor statornicit acolo cu ceva vreme înainte după ce îi vizitase nepof­
tiți pe egipteni. Pindar, unul din marii poeți greci care a trăit în secolul VI î.e.n., ne spune că divinita­
tea Apollo (Zabelo), după ce ridicase cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe
Istru la hiperboreeni.
În mitologia noastră populară, dezastrul provocat de erupția de la Santorini este păstrat printr-o
povestioară plină de savoare. Ea spune că Sfîntul Mihail în vremurile de început purta pe umeri soare­
le și luna, și, fiind un vrednic slujbaș al cerurilor, trebuia să o țină în botniță pe Mamarca, mama draci­
lor pentru a o opri de la răutăți. Prin răsuflarea ei, aceasta aducea cele mai cumplite geruri, transfor­
mînd pămîntul într-un sloi de gheață și distrugînd viața care era zidirea sfîntă a Creatorului. Păstrarea
acestei realități într-o fărîmă de mit, arată că noi nu ne-am părăsit niciodată toriștea și chiar dacă unii
au plecat mînați de răutățile soartei, alții au rămas agățați de glie pentru că aveau datoria sacră față de
Sîntu să apere țara sfîntă. Trebuie să acceptăm că șederea geților în Anatolia a fost de ceva ani după
care s-au întors pe meleagurile străbune care au fost pîrjolite și părăginite de geruri cumplite.
Sarmise a fost conducătorul lor care i-a dus în pribegia anatoliană și i-a adus înapoi salvînd neamul
de la dispariție. Toată viața i-a ținut pe geți în cumpătare și respect pentru legile sfinte care le diriguiau
existența pămîntească. După ce a trecut la cele veșnice, neamul geților l-a venerat alături de Salvatorul
sau Mîntuitorul divin așa cum arată tăblițele 5, 73 și 74 unde apare acel persoanj cu două fețe, iar
cenușa lui era păstrată în metocul Sarmisetuzei așa cum spune tăblița 25 cînd Dromichete le-a dat rău
la gioale macedonenilor pe la 300 î.e.n. El era alăturat acelui Fiu° al Omului, adică Sarmis din ceruri
purtînd amîndoi același nume și fiind în timp și fapt salvatorii neamului carpatin. Cînd religia geților a
ajuns să fie practicată în imperiul roman de o parte importantă a populației, Salvatorul sau Mitra cum
l-au botezat aceștia a mai primit și alte caracteristici. Într-o legendă de-a noastră găsim transferul unor
atribute ale lui Sarmis, asupra Sfîntului Soare: „Soarele are două fețe: fața cea care asfințește este
dos, și cea care răsare este față. De la amiază se întoarce cu partea cealaltă, nu mai luminează cu fața.
La amiază se șede nu se lucrează, că atuncea soarele doarme o minută, un ceas și Sfîntul Soare se
mîniază și zice: „Eu că-s soare și stau, dar tu să nu stai? Soarele doarme noaptea ca și omul.” O altă
direcție a migrațiilor de la mijlocul secolului XVII î.e.n. a fost către vest ajungînd prin peninsula
italică, iar unii mai sprinteni s-au aciuat în peninsula iberică unde au șăruit o nouă patrie. Dar pentru
un ram neliniștit drumul a continuat și au trecut în nordul Africii unde anticii i-au cunoscut pe getuli.
Neamul nostru de la Nistru pînă dincolo de Marea Caspică s-a deplasat către sud trecînd munții
Caucaz unde sînt amintiți de cronicile hitite cu numele de kaska sau gesca. Aceștia au cucerit Sumerul
întemeind un mare imperiu al kaskilor sau mușkilor. În tohară, adică neamul scitic de la nordul
Caucazului care se întindea pînă la granița cu chinezii, cuvîntul kașși înseamnă înțelept, iar mușkii sînt
moska sau masa din alte izvoare. Neamul rahmanilor cu două milenii înainte și-a° pornit șatrele din
ținuturile carpatine ajungînd pînă în India dar alții și-au găsit adăpost la izvoarele Tigrului și Eufra­
tului în regiunea cunoscută sub numele de Aramu sau Aryanam adică țara ariminilor.
Platon ne spune că în regatul lui Atlas care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au
existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere pe o coloană de aramă. Tot așa emeșii din
Ur au primit legile divine de la Inanna, pe niște table de aramă. În mitologia veche greacă se spune
despre Hermes că a scris mai multe cărți după care să se conducă muritorii și să aibă informații despre
religie, fizică, geografie, astronomie, morală și alte farafastîcuri subțiri.
Clement Alexandrinul spune că Lycurg (sec. IX î.e.n.) dorea să dea Spartei un sistem de legi și
mergînd adesea la oracolul lui Apolo de la Delphi, a învățat de la acesta legile. Povestea mai este
menționată de Platon și Aristotel. La 13 km. de templul din Delphi există ruinele unei construcții reli­
gioase din secolele XX-XV î.e.n. numită cetatea urletelor de lup și care trimite la cultul specific geților
nord-dunăreni (hiperboreenii sau ariminii) de unde au venit pelasgii în Elada. Această construcție este
situată pe o colină înaltă care are la bază o peșteră unde s-au oficiat ritualuri religioase după cum dove­
dește altarul din piatră sculptat și incizat cu diferite semne. Ori aheii cînd au sosit pe aceste meleaguri
au găsit pe pelasgi, ramura sudică a hiperboreenilor de la care au preluat multe elemente de cultură,
dar nu recunosc nici dacă îi dai pe răzătoare! În amintirea acestui get de toată isprava, urmașii Salvato­
rului sau Mîntuitorului Neamului Ales de Ziditor l-au pus în cărțile° lor religioase, Cartea lui Eno,
fiind fiul lui Matusalem (matu: prinț, rege + silim: pace, liniște, odihnă).
Dar cuvîntul Sarmise are și sensul de fiul luminii, fiul lui Dumnezeu sau prințul cerurilor. Religia
geților avea ca formă superioară de înveșnicire, devenirea în starea spirituală de OM, care era starea
absolută de renaștere și revenirea în forma energetică primară a creației și Creatorului, deci devenea
Dumnezeu. Geții considerau noțiunile de Sîntu și Om ca preceptele fundamentale și unice ale religiei
lor, fiind forma sublimă de devenire a oricărui muritor, prin reîntoarcerea sufletului său în Dumnezeu.
Leprele ivrite, cînd s-au pus pe hoțit, au auzit ei de la eseni de povestea „fiului Omului” dar nu i-au
dat° de meșteșug, și atunci au pus în scrierile lor drăcești un beteșug de gîndire pe care nu îl înțelege
nimeni. Iar Dumnezeu a născut din Maica Pămîntească, prin lumină din lumina unui fulger pe fiul lor
Sarmis, care l-au dat să fie călăuza neamului omenesc, fiind prezent pe unele monede ale geților. În
timp, geții au apropiat personajul istoric Sarmis, ce i-a salvat de la dispariție după erupția de la Santo­
rini ducîndu-i mai către sud, cu Sarmis divinul sau Fiul Omului, adică al lui Sîntu sau Dumnezeu.
Astfel a luat naștere prezentarea iconografică a acestor două personaje sfinte ale geților cum apare pe
tăblița 52, capul cu două fețe, una spre stînga și cealaltă spre dreapta! Cînd religia geților s-a răspîndit
în imperiul roman în partea a doua a secolului II al erei noastre, Sarmis a fost numit de către romani,
Mitra, pentru că era purtător de mitră, la început o bonetă sau căciulă mioritică aplecată în față cum
purtau geții și unii rumuni pînă mai ieri, apoi acea coroană formată din raze. Este prima dată în istorie
cînd apare acest model de coroană, fiind un fel de imitare a razelor solare, iar Mitra ar putea fi
interpretat prin „înrăzatul soarelui” sau „purtătorul de coroană solară”.

7.4.4 Oastea de îngeri

Ca și emeșii bejeniți prin ținuturile topite de soarele din Ki-en-gi și neamul nostru mioritic și-a
păstrat cu mare grijă credința străbună. Îngerii ca făpturi divine ce asigură ocrotirea fiecărui nat sau
nată în parte dar și a întregului Neam Ales prin binecuvîntarea Creatorului, existau atît la emeși cît și
la geții cei făloși. Dar la neamul nostru aciuat între Tigru și Eufrat, timpul nu a vrut să ne mai lase
imagini cu îngeri sau alte simboluri sacre ale lor chiar dacă tăblițele cu scriere cuneiformă ne-au trans­
mis informații valoroase privitoare la credințele lor în puterea crucii. La ambele neamuri noii născuți
erau botezați și luați în paza unui înger păzitor care îi° ducea pe drumul vieții pînă se termina caierul,
iar ceata de îngeri asigura protecția întregii comunități a neamului ales pentru apărarea credinței crucii,
a Țării Sfinte și a Legii. Chiar dacă se țin iudeo-cretinii că ei ne-au fericit cu asemenea bucurii
spirituale, prin dovezile venite din negura istoriei le putem da peste bot pentru obrăznicie și minciună
fiindcă istoria ne arată altceva. Pe lîngă emeși, îngerii apar foarte timpuriu și în religia egiptenilor, fără
ca cineva să pretindă că pe aceștia i-a pălit damblaua vedeniilor și s-au apucat mișeii să-i îmbrobo­
dească pe alții să meargă numai prin întuneric. Ca dovezi de netăgăduit sînt picturile din unele mor­
minte ale faraonilor sau de pe unele papirusuri venite din secolele XV-XIII î.e.n. unde îngerii apar în
poziții asemănătoare cu cele din iudeo-creștinism!

Avem o fotografie cu annunanki de la emeși de prin secolele XXV î.e.n. unde veghetorii cerești
apar cu ° aripi pe spate, ieșite dintr-un trup de om, cu un cap de pasăre răpitoare, sau șoim, dar la spa­
te cu plete. În mîna dreaptă ține conul de brad specific religiei geților și a românilor care era în trecut
dar și în prezent Pomul Vieții sau al Cunoașterii Binelui și Răului. Lîngă el este un mic potir lucrat la
Karanovo în centrul Bulgariei, vechiul teritoriul Mesia al neamului get, unde vedem un înger, piesa
fiind realizată în secolele XV-X î.e.n. În partea dreaptă este un înger ce veghează mortul de sus,° este
desenul de pe un papirus egiptean din secolul XIII și un detaliu al acestuia. Trebuie să precizez că în­
gerul de pe desenul egiptean poartă o mică barbă, podoabă ce nu era specifică acestui popor, dar se
mîndreau cu ea falnicii geți, iar în gheare ține roata vieții și toiagul ceresc ca și vulturul de pe cosoni.
Nici aceste simboluri nu au aparținut vreodată teologiei egiptenilor.
 Dar îngerii îi găsim și la ariminii din sudul Istrului așa cum ne arată o monedă bătută de către
Alexandru Macedon (333-320 î.e.n.) care are pe una din părțile ei un înger iar în spatele acestuia scrie
ΑΛΕΞΑΝΔΡΟ. În față este un trident, simbol ce apare pentru prima dată la Gobekli Tepe în mileniul
XII î.e.n. O altă monedă tot din Macedonia bătută pe la anul 410 î.e.n. prezintă pe cabiri însoțiți de un
înger care zboară deasupra cailor și în dreapta este o monedă a lui Lisimah cu inscripția Basileos (spa­
te) Lisimahoi(în fața îngerului) și ține în palmă un înger.
Tăblițele de plumb ale geților au fost mai generoase cu noi și ne-au lăsat informații uluitoare
privind religia în sfînta cruce. Pe multe dintre ele găsim îngeri primind mesaje de la geți sau formînd
structura unor imagini religioase complexe.
Cea mai reușită prezentare a îngerilor este pe tăblița 11 unde un călăreț
get vine în fața protectorului său ceresc pentru a-i cere grijă și îndruma­
re. Este o realizare din profil a unui personaj cu plete cu privirea către
dreapta, îmbrăcat cu un veșmînt lung și larg, pe frunte poartă o bentiță
simbol al neamului arimasp, iar în mîinile întinse din coate ține un cerc
(roata vieții). Poate este tăblița destinului așa cum o știm din religia
emeșilor, iar tăblița de care discutăm are și ea o formă către rotund.
Personajul stă pe un soclu sau altar situat la o înălțime de cca 2 metri,
iar pe spate se văd cele două aripi. Pe tăblița 71 preoții judecători care
au cercetat gugumănia lui Pantelo Goe au fiecare în mînă cîte un cerc
drept simbol al rostului lor de a judeca soarta altora. Aceste practici ale religiei și sistemului juridic al
geților erau cunoscute chiar și de romani pentru că Marțial în epigramele sale amintindu-și de lumea
misterioasă hiperboreană, vorbește despre copilul dac, ce se joacă cu cercul iazig pe malul Istrului
înghețat. Vrea să trimită epigramele lui Marcellinus care „din nou are timp de glume și de citit” printr-
un sclav dar nu vreun get dintre aceia° care se joacă cu cercul pe malul rîului sarmatic. Ce să zic, te
apucă răul de atîta prostie și mîrlănie tovărășească°! Imaginea a fost preluată identic în iudeo-creștinism
dovedind că această religie este o translare a religiei geților la care au colportat niște ageamii plini de
răutate și viclenie. Cred că tăblița a fost turnată între secolele VI-V î.e.n. pentru că textul se referă la
Zoin ca simbol al luminii ce vrea să vină, interpretare religioasă pe care o găsim la Zamolxe cînd îi
trece pe cabiri la credința în puterea crucii. Și pe alte tăblițe (T 40, 49) imaginea se repetă identic dar la
dimensiuni mai mici sau apare în compoziții sacre (T 31,44,73,74).
Invocarea îngerului păzitor este făcută de geți atît în nume individual cînd apar situații neplăcute
pentru individ sau cînd acesta are o reușită, dar și în nume colectiv pentru o comunitate religioasă
anume sau chiar în numele întregului neam al geților. Tăblița 3 spune că după ce Zamolxe i-a trecut pe
cabiri la religia crucii, „micile și credincioasele zîne au mers pline de strălucire și au păstorit (au ajutat
credința) în insula Samos”. Tăblița 7 zice că îngerii aveau „casa sfintei cruci a făpturilor vii sau de lu­
mină din Sarmisetuzo” care duceau sufletele vrednice în ținutul plin de iubire al lui Zamolxe.
Cînd geții porneau să facă o șonțeală de meseriași și să lovească de aproape ca un ciocan, în iureșul
lor îi însoțea oastea de îngeri. Tot aceasta supraveghea rînduielile religioase impuse de credințele
geților: „cercetează înfățișarea îngerilor de pe cerul Sarmisetuzei și descoperă toate locurile unde
lumina a biruit și este cu atît mai mare. În cetatea geților au fost duse și puse deoparte cănile pentru
vin și hainele de sărbătoare (s-a postit)”. Cînd Ili merge în cetatea Sionului (T 52) pentru a înfrunta
preoții iudei, cheamă în ajutor „micile făpturi din ceruri care vor arăta grija lor de mamă”. După ce
trupul neînsuflețit al lui Ili este adus la Sarmisetuzo, iar jalea a cuprins întreg neamul get (T 54) se
„cercetează chipurile care au născut nobilul neam”, iar tăblița 55 spune „să caute oastea de îngeri din
ceruri dacă mai au grijă de neamul geților. Uite, a venit chin rău peste daci!” Zicerea de la T 55 ne
dovedește că geții se știau Neam Ales, Neam Nobil sau Scoborîtor din Zei cum ne-a lăsat mărturie lati­
nul Ovidiu în pribegia lui la Tomis unde ne-a cunoscut destul de bine strămoșii!
Tăblița 56 povestește nenorocirea care a cuprins-o pe mama lui Ili: „să se cerceteze mișcarea lină a
ființelor din ceruri dacă sfînta mamă va fi judecată pentru marea suferință”. Oastea de îngeri este che-
mată și în vremuri de restriște pentru geți (T 66): „să cerceteze solii, chipul nălucilor de pe cer astfel ca
pentru toți să fie pace” sau cînd sînt rău chelfăniți de Fuscus (T 68) „trebuie să cercetăm chipul nălu­
cilor care aleargă pe cer”, iar pentru cel care a adus înfrîngerea și este supus judecății adunării neamu-
lui(T 69) „încă odată să fie cercetate chipurile nălucilor de pe cer”. Pentru răscumpărarea prizonierilor
din captivitatea lui Fuscus (T 70) trebuie să participe cu bani întreaga populație și „încă odată îngerii i-
au călăuzit pe micii gospodari să adune birul și să-l ducă la Sarmisetuzo”.
Emeșii aveau duhul Enki, protectorul pămîntului, din cuvintele căruia s-au născut toate ființele
inclusiv oamenii. În cinstea lui se făceau ritualuri de purificare și pentru boli, răniri, nașteri, pagube
fiind invocat cu numele E-Nuru/Noru (lăcașul sau casa lui Noru). Era un prieten al oamenilor pe care
nu se supăra niciodată și nu căuta răzbunare ca divinitățile grecilor sau Iahwe cel nemilos al iudeilor.
De aceea duhul Enki și simbolul său berbecul-pește (Capricornul de mai tîrziu) era numit Karubu cu
sensul de divinitate protectoare, iar pe plăcuțe acestea sînt numite cabiru. Și geții își căutau înțelege­
rea și alinarea în ceruri/noru la oastea de îngeri pe care o cercetau de cîte ori aveau nevoie iar aceasta
era și protectoarea întregului neam arimin. După războiul din 101-102, Diogio este copleșit de dezas­
trul geților (T 72) și spune: „du-te și cercetează zînele (îngerii) îngrămădite laolaltă dacă vor goni și vor
închide gura puiului lor de căprioară din cetatea geților”. Diogio încearcă să refacă armata și să răscoa­
le întregul neam al geților, iar pentru a reuși să-i alunge pe măcelarii istoriei, trimite ștafetă la geții din
Mesia spunînd: „eu cer îngerului păzitor să te călăuzească cu chibzuință cu pînza lui albă”. Este vorba
de Ili care a ajuns alături de oastea de îngeri ocrotitorul neamului geților iar giulgiul său este invocat
ca o călăuză sacră. Rădăcina comună a religiei emeșilor și geților este dată și de folosirea cuvintelor
lam în ambele limbi cu sensul de înger și a-ngi-a/angea chiar dacă între ele există o distanță în timp de
2000 de ani și o distanță de peste 2000 km în spațiu! Am amintit că religia strămoșilor noștri era o
confruntare continuă între bine reprezentată prin cei 7 dio care conduc oastea de îngeri și rău.
Dacă mai avem o fărîmă de demnitate în noi trebuie să ne revendicăm istoria cu cele bune și cele
rele, dar așa cum este nu cum au ticluit-o alții pentru îndobitocirea unui popor de nemernici!

7.4.5 Sotea

Cunoscut în tradiția populară și sub numele de Satana, Aghiuță, Scărăbuță, Scaraoțchi, Dracu,
Talpa-Iadului, Codîrlici, Împielițatul, Cornea, Nefîrtatul, Michiduță, Benga, Naiba, Iuda, Izrael sau
Șlomnea, adică Șlomo ori Solomon după îmbîrligătura lor, era mesagerul răului care oferea – contra
cost – să te ajute cînd erai la necaz dar trebuia să bați palma cu el. Acest blestemat umbla printre oa­
meni cu ispita în vîrful cozii să facă prozeliți chiar și printre cei credincioși pentru că, nu-i așa, fiecare
are glagorie și dreptul de a-și alege singur drumul de urmat și stăpînul de pupat. Numai că în religia
geților aveai posibilitatea să-ți asumi singur destinul pe cînd în prezent soarta este impusă ca o fatali­
tate în care individul nu mai are nici o răspundere. De la răspunderea absolută asupra faptelor săvîrșite
din religia geților pînă la lipsa totală de răspundere asupra existenței așa cum este în prezent în iudeo-
creștinism, arată diferența enormă ce există între adevăr și minciună. Sistemul de valori teozofice cul­
tivat de religia strămoșească este temelia filozofiei și în parte a teologiei iudeo-creștine, dar deocam­
dată caimacul este luat de coada Întunecimii Sale cu tot cioporul de ucigani și șutași ai întunericului pe
care îl slujesc cu mare îndîrjire mozaică, dar și fățărnicie cretină.
Emeșii aveau ca duh al răului pe Sataran, iar limba română veche are cuvîntul satara cu sensul de
amendă în bani sau vite pentru răscumpărarea omuciderilor, a tîlhăriei sau a adulterului, belea, pa­
coste, povară. Zamolxe a observat că aurul era metalul blestemat care distruge sufletul oamenilor prin
lăcomie și i-a convins pe geți să renunțe la folosirea acestui metal în relațiile sociale curente. În tăblița
20 este surprins acest act extraordinar. „Bre! cu această bucată de pînză de in cusută cu beteală se iese
la ilău iar pericolul sînt bastarnii... Se șoptește pe marginea șanțului să dați dracului beteala”. Ca o
reflectare directă a mentalității acelor vremuri în cultura noastră populară avem proverbul: banul este
ochiul dracului! În piesele arheologice descoperite pe teritoriul țării noastre nu se mai găsesc obiecte
de aur începînd cu secolului VI î.e.n. confirmînd interdicția religioasă impusă de marele gînditor get
Zamolxe neamului său pentru a-l feri de lăcomia neghioabă ce-ți robește sufletul și mintea. Dar în mo­
zaism, orice tușinat era obligat să cotizeze cu 10% din agoniseala făcută pentru templu, adică pentru
Întunecimea Sa împreună cu întreg cinul de întunecați, altfel îndîrjitul care a călcat înțelegerea de
început, era excomunicat și mare jale se lăsa peste capul lui.
 7.4.6 Cabirii

Așa cum tăblițele de plumb cu scrierea geților stau ascunse la Institutul de Arheologie din Bucu­
rești, fiind considerate de către „specialiștii” în istorie și lingvistică niște „falsuri geniale” dar ei ca su­
pergenii le-au adulmecat din prima, tot așa sînt tratate cu total dispreț cele 20 tăblițe de plumb, bronz
și piatră descoperite pe teritoriul nostru, ce se presupune că ar reprezenta un ritual cultic al geților. Mai
sînt 5 tăblițe care s-au descoperit în Ungaria și Slovacia, teritorii locuite cîndva de geți, iar despre 4 nu
se știe unde au fost descoperite dar au imagini asemănătoare cu primele. Mai adaug gemele cu ima­
gini ale cabirilor care au fost interpretate ca aparținînd cultului „călărețului trac” o găselniță neaoșă,
plină de venin și ticăloșie care urmărește cu premeditare să oculteze și să ascundă adevărul.
Despre religia geților avem informații vagi și acelea contradictorii dacă rămînem numai la zicerile
grecilor. Herodot ne spune că geților le-a luat ceața de pe ochi un anume Zamolxis ce ar fi primit ceva
spoială de învățătură de la înțeleptul grec Pitagora și cu aceste nimicuri i-a îmbrobodit pe sărîntocii
carpatini de nu îndrăzneau să iasă cu nimic din cuvîntul lui! Alții, mai aplecați către adevăr spun că
Zamolxe ar fi fost chiar el un mare înțelept care l-a inspirat pe „faimosul” Pitagora, ar fi dat legi drepte
nu numai geților dar și galaților și chiar druizii s-au ales cu ceva din relația lor cu fericitul nostru stră­
bun. Din așa vălmășag este greu să ieși pe calea cea bună! Bazîndu-mă pe citirea tăblițelor de plumb
cu scrierea geților, am găsit și calea de înțelegere a informațiilor simbolizate pe imaginile acestor
iconițe cu pretinsul cult al „călărețului trac”. De fapt ele reprezintă o abstractizare foarte mare a ideii
morții și renașterii naturii prin ciclurile anotimpurilor, așa cum o știau geții și o aveau structurată în re­
ligia lor, dar și un ritual de purificare și vindecare. Cum neamul nostru arimin, prin traci și frigi se în­
tindea pînă în Asia Mică, avem unele informații despre cultul cabirilor, venite de la vechii greci și
romani care au preluat acest cult și l-au adaptat năravurilor celor două popoare. Ca să înțelegem sim­
bolistica acestor iconițe, trebuie să trecem prin ciur informațiile transmise de sursele antice și să le
coroborăm cu cele descoperite în comoara de la Sinaia, dar și cu alte izvoare.
Neamul nostru răzlețit în cele patru zări, a format în jurul Carpaților o vatră de cultură și civilizație
unică în lume ce° a dat culturii europene valori spirituale fundamentele. După catastrofa de la Santorini pe
la anul 1645 î.e.n. ° răcirea puternică a climei° a obligat neamul nostru de păstori să migreze către sud
sau către alte direcții pentru a-și salva viața și turmele de bîrsane. În noile lor patrii și-au adus atît obi­
ceiurile cît și cultele religioase, iar dacă au găsit băștinași, din această conviețuire a rezultat o nouă
cultură° dar purtînd amprenta celor precedente. Cam așa s-a întîmplat și cu cabirii din Asia Mică și cul­
tul lor, cunoscut în istorie prin izvoare grecești și romane care spun că el este foarte vechi în această
regiune scos parcă din negura timpului. Mai mulți scriitori antici lasă această informație privind cultul
cabirilor care spun ar fi de origine pelasgă.
Prima menționare istorică a cabirilor o avem la începutul mileniului II î.e.n. în tăblițele cu scriere
cuneiformă din orașele Larsa și Assur care spun că aveau năimite trupe de mercenari habiru sau
khabiru. Mai tîrziu îi găsim amintiți de tăblițele hitite care spun că pe meleagurile Asiei Mici în bă­
tălia de la Kadeș dată în anul 1296 î.e.n. împotriva armatelor egiptene, în armata hitită au fost și trupe
ale populației° seminomade habiru scrisă după fonetica limbii hitite dar grecii îi menționează kalibi sau
kabiri. În izvoarele grecești nu mai avem date sigure privind istoria acestei populații dar existența lor
este încorporată în mitologie și arată că ei erau acolo din totdeauna, fiind amintiți mereu ca pelasgi de
neam, adică avînd baștina în nordul Istrului în lumea hiperboreenilor sau a geților!
Pausanias în Descrierea Greciei, VIII, 1,6 spune că ținutul Pergamului era consacrat cabirilor, iar re­
ligia acestor divinități s-a născut prima dată în sînul populației pelasge. Și Herodot confirmă această
zicere în Istorii (2,51) astfel: „Cel ce este inițiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothra­
cienii, primindu-le și dînșii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Atît în limba latină cît și în cea
greacă cuvîntul cabiri însemna „care arde” și vom înțelege mai departe sensul adevărat.
Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică în Cartea XLVI amintindu-l pe istoricul Efor, spune: „Sînt
alții, și printre aceștia este și Efor, care povestește că dactilii ideeni locuiau împrejurul muntelui Ida
din Frigia și că trecură în Europa cu Minos”. Ne mai povestește: „Fiindcă se arătaseră° ca autori ai unei
binefaceri foarte mari către neamul omenesc, ei primiră onoruri nemuritoare”. Aici avem un timp
foarte îndepărtat al cultului care amintește de răspîndirea lui și în Creta lui Minos. În Cartea XLVII
informațiile se completează astfel: „Unii afirmă că această insulă s-ar fi numit odinioară Samos. Dar
acest nume – Samos – a rămas doar insulei care a fost mai recent locuită, pe cîtă vreme vechii insule
Samos i s-a spus Samothrace, pentru că se afla în apropierea Traciei. Locuitorii din Samothrace sînt
băștinași și, de aceea nu există nici un fel de legende despre cei dintîi oameni din insulă și cîrmuitorii
lor. Unii spun că odinioară i se zicea° Saonesos și că abia mai tîrziu, cînd au venit coloniștii în Samos
din Tracia a fost denumită Samothrace. Băștinașii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe
s-au păstrat pînă în zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor. Locuitorii din Sa­
mothrace povestesc că, înaintea potopului celui?? mare, de pe urma căruia au suferit celelalte nea­
muri, fusese la ei o revărsare de ape uriașă, care a început prin surparea pămîntului ce înconjoară Stîn­
cile Cyanee și, apoi, prin a celui care formează strîmtoarea Hellespontului. Căci, pînă atunci, Pontul
Euxin fusese doar un lac; însă din pricina rîurilor care se vărsau în lacul acesta, apele lui se umflară
atît de mult, încît năvăliră în Hellespont, inundînd astfel o bună parte a litoralului Asiei. O întindere
apreciabilă a insulei Samothrace a fost prefăcută în mare. Iată de ce, multă vreme după aceea, niște
pescari au scos în mrejele lor capitelurile unor coloane de piatră, ca și cum niște cetăți fuseseră înghi­
țite de valuri. Oamenii care scăpaseră cu viață se refugiaseră pe locurile mai înalte ale insulei. Fiindcă
apele mării tot creșteau, locuitorii făcură zeilor făgăduieli și – fiind izbăviți de nenorocire – au însem­
nat pe tot cuprinsul insulei, printr-un cerc hotarele pămîntului care fusese ferit de revărsarea apelor.
Apoi, au înălțat altare, unde pînă în zilele noastre se aduc prinoase și jertfe. Prin aceasta se arată lim­
pede că insula Samothrace, încă înainte de potop a fost locuită.”
În acest pasaj, Diodor reproduce o legendă a potopului de la Marea Neagră, care istoricilor nu le-
a spus nimic pentru că ea contrazice făcăturile ivrite și alte născociri academice. Cataclismul tectonic a
existat întocmai cum l-a descris Diodor și a avut loc la mijlocul mileniului VI î.e.n. fiind dovedit
științific în anii 1990 prin două expediții făcute în bazinul mării care au arătat că înainte de acest°
eveniment, Marea Neagră era un lac cu apă dulce cu un nivel de 180 m mai scăzut.
Dar el ne mai spune că vechiul nume al° locuitorilor insulei era „saoneni” înainte de a se numi
Samothrace, nume luat de la căpetenia Saon care ar fi colonizat prima dată insula. Și mare mi-a fost
mirarea și bucuria așijderea cînd am găsit localitatea Saon ce aparține comunei Niculițel, situată la
marginea de vest a Deltei Dunării în județul Tulcea. Aici este o mănăstire de călugări, iar urmele
lăcașului se pierd în negura timpului. Și de nu le-ar fi prea mare supărarea plăsmuitorilor de istorii să-
mi dea voie să cred că acei vechi locuitori ai insulei numiți saoneni, erau niște geți de soi din locul
uitat de istorie numit Saon din Țara Sfîntă adică Geția°!
În Cartea XLVIII Diodor ne mai spune că: „Iasion a luat de soție pe Cybele și l-a zămislit pe
Corybas. Mai tîrziu cînd Iasion a fost trecut în rîndurile zeilor, Dardanos, Cibele și Coribas au adus
cultul Mamei Zeilor în Asia, statornicindu-se în Frigia... Dar amănuntele sfintelor ceremonii nu au
fost destăinuite decît celor inițiați în mistere. Foarte vestite sînt aparițiile acestor zei – cabirii – cum și
ajutorul minunat pe care ei îl dau celor inițiați, cînd aceștia se află în primejdie și cheamă Nemuritorii
să le vie în ajutor.” În Cartea LXIV ne spune că dactylii care locuiau pe muntele Ida erau mari magi­
cieni ocupîndu-se „îndeosebi cu vrăjile, riturile de inițiere și misterele, uimindu-i în timpul șederii lor
din Samothrace pe locuitorii de acolo, prin îndemînarea de care dădeau dovadă în meșteșugul lor. În
acea vreme le-a fost ucenic și Orfeu... El, cel dintîi, a împămîntenit la eleni riturile de inițiere și
misterele.” Dar orfismul era religia geților practicată de neamul arimin din Tracia, din care s-au păstrat
informații puține venite numai pe surse grecești. Spunînd că Orfeu a introdus la greci acest cult,
Diodor arată explicit că el era adus din altă cultură, pe care se ferește să o numească. În Cartea LXX,
Diodor ne spune indirect că chiar religia lor se trage din cultul cabirilor: „Pe muntele Ida unde a fost
crescut Zeus, i-a fost închinată peștera în care fusese hrănit; tot așa și pajiștea din jur care se află
aproape de culmea muntelui... Înainte de a se lupta cu giganții în Creta, Zeus a sacrificat un taur
Soarelui, Cerului și Pămîntului.”
Știm că geții aveau în religia lor peștera ca loc de naștere a lui Sarmis, așa cum este imortalizat pe
iconițele lor, și tot în peșteră se făcea ritualul de naștere a luminii, cult preluat în lumea romană sub
numele de mitraism. Sacrificiul făcut de Zeus pentru Cer, Pământ și Soare, este sacrificiul din religia
geților adus Tatălui Ceresc, Mamei Pămîntești și lui Sarmis înrăzatul sau Sfîntului Soare prin înjun­
ghierea unui taur care simboliza renașterea vieții atît din natură cît și neamul omenesc, de unde se vede
de la o poștă grecizarea deochiată rău a religiei strămoșești. Dacă nu le convine, le aduc spre judecare
coiful de la Coțofenești care arată fără putință de tăgadă că religia° geților cum este pe tăblițe, se
practica și în secolele VII-VI î.e.n. Iar Orfeu se ruga la cabiri pentru a liniști furtunile pe mare, dar prin
secolul° XII î.e.n. Aducînd jertfe acestor divinități supreme, înseamnă că derbedeul elenilor încă nu se
cocoțase în înaltul cerurilor de unde să verse hîrdaie de zoi peste obrazul Neamului Ales, ieșind
mișelul la cules de înțelepciune de cea mai bună calitate.
 Ca să-i dovedesc coțcăria, dau în continuare încă un tras din conul Diodor. În Cartea LXXII aflăm
cu uimire că, după ce a spurcat și furat în stînga și în dreapta, cățărîndu-se în vîrful Olimpului, căpe­
tenia divinităților cerești a grecilor nu purta în vechime pe cînd era june și nedat în toate răutățile,
numele de Zeus! „S-a mai poruncit să-i fie aduse lui Zeus jertfe mai mari decît celorlalți zei; iar, după
ce s-a înălțat de pe pământ în cer, în sufletele tuturor care se împărtășiseră din binefacerile lui avea să
încolțească credința că el este stăpînul tuturor fenomenelor cerești, al ploii, tunetului, fulgerului și al
altor lucruri de acest fel. Iată pentru ce i s-a dat lui numele de Zen: i s-a spus așa deoarece vedeau în el
izvorul întregii vieți și fiindcă, printr-un climat prielnic făcea ca fructele să se coacă.” Dar Zoen și
Zien era duhul renașterii din moarte în religia geților, adică izvorul vieții veșnice cum a izvodit isto­
ricul elen, și tot sub patronajul acestuia erau pîrguirea poamelor și a roadelor cîmpului. Acum după ce
am citit tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri, îi putem spune magistrului și întregului său neam, că
nu merge deloc făcătura cu realitatea istorică, chiar dacă a fost descoperită așa de tîrziu! Și mai am
ceva cu care îndrăznesc să le plesnesc mincinoasa goarnă; armînii care le-au fost vecini vechilor elini
ca locuitori ai Traciei și Macedoniei, acum făcîndu-i mai greci decît grecii, au și astăzi cuvîntul Zîn
pentru un duh masculin al răului, deci așa îl știau ei din străvechime pe pezevenchiul uzurpator de tro­
nuri și ceruri al subțirilor eliniști. Mai este o informație la fel de importantă privind originile jupînului
lor ceresc – Zeus – pe care îl scriau la acuzativ Dio sau Dia, iar eu vin să-i acuz de ceva hoții făcute pe
plaiurile neamurilor arimine fiindcă în teozofia acestora Dio era numele celor șapte veghetori cerești și
Dia îi mai spuneau Tatălui Ceresc, fiind un nume foarte vechi.
Cabirii, în sudul Istrului își aveau principalul centru de cult în insula Samothrace, dar erau cinstiți
pretutindeni în bazinul Mediteranei, chiar și în Egipt la Memphis, fiind trei personaje care au fost
interpretate în epoca romană cu Jupiter/Tatăl Ceresc°, Minerva/Mama Pămîntească și Mercur/Fiul
Omului sau mesagerul divin. În apropiere de Memphis este lacul Meotis unde Filon a cunoscut o așe­
zare de eseni sau terapeuți de la care a învățat chiar foarte multe scrie el, inclusiv Tainele cele Mari,
adică niște cabiri cam sătui de zurba lumii ce trăiau retrași ca și esenii.
Eusebiu din Cezareea spune despre acești terapeuți amintiți de Filon în scrierea Despre viața
contemplativă, că ar fi primii creștini – și nu greșea deloc fiindcă atunci cînd el a scris Istoria biseri­
cească (Cartea II, XVII), nu știa că iudeo-satanismul va triumfa în imperiul roman peste 70 de ani.
Deci Saul cu „creștinii” lui din cetatea Antiohia, toți ivriți sadea tăiați împrejur, știa că minte dar o
ținea tot după drăceasca tradiție a neamului său cu viclenele, șușotele și alte asemenea șmecherele.
Tot la vremurile foarte îndepărtate privind istoria cultului cabirilor, se referă și scriitorul roman
Servius care în Aeneidas spune: „Unii zic că un oarecare Dardanus, plecat din Arcadia, venise în
Frigia; alții că ar fi dus zeii penați din Samothrace în Troia, pe care zei, Eneas îi luă cu dînsul în Italia;
căci chiar samothracienii se numeau strămoși ai acestor penați, care mai în urmă au fost numiți de
romani salii, pentru că aceștia îngrijeau de altarele penaților”. Mai adaugă că zeii aduși de Enea erau
din lemn sau de marmură purtînd ca și inițiații în misterele Samothracei, un fel de panglică în
jurul capului. Ne luminează el că și la Troia în vremurile ei de glorie, adică după secolul XVII î.e.n.
avea mare trecere cultul cabirilor. Și ca să fie zăpăceala completă mai spun că misii, o parte a geților
din sudul Istrului care au migrat în Asia Mică pe la 1645 î.e.n. au șăruit de o Misie chiar lîngă ținutul
Troiei, în dreptul insulei Samothrace și că i-au ajutat pe troieni în războiul cu aheii. Așa se poate
înțelege bine de ce religia misilor avea atîta trecere în cetatea lui Priam, misii și cabirii erau populații
care aveau aceeași rădăcină carpatină, fiind același neam dar scris diferit în diferite limbi și epoci.
Cabir în vechea limbă a neamurilor arimine înseamnă conducătorul păstorilor sau neamul păsto­
rilor avuți (ca: colonie, cătun + bir: șeful echipei care mînă oile). Un alt sens este cei strălucitori sau
cei puternici (cab: a crește atenția, capul omului + bir: a arde cu flacără, a străluci, flăcări mari) Pe un­
de s-a preumblat neamul nostru mioritic pe lumea aceasta apare și cuvîntul cabir. Cei din Ki-en-gi,
aveau duhul Enki, protectorul pămîntului, în cinstea căruia se făceau ritualuri de purificare și pentru
boli, răniri, nașteri, pagube. Era un prieten sincer al oamenilor și îi ajuta la nevoie cînd muritorii îl°
invocau. De aceea duhul ceresc Enki și simbolul său divin berbecul-pește (Capricornul de mai tîrziu)
era numit karubu cu sensul de divinitate ocrotitoare sau părintească.
La fenicienii de lîngă filisteni avem kibir și înseamnă zeu păgîn arătînd că și ei cunoșteau acest cult
pentru că erau popoare vecine. Cabeiroi sau Cabiroi – cei puternici – se găsește în cultul sabeilor din
sudul Arabiei, nemuțul nostru cel uitat de istorie așa cum arată alfabetul lor și a celor din Carpați. Ei
au întemeiat mici regate care erau conduse de un sfat al bătrînilor avînd în frunte un cabir.
Khabar sau kabar este denumirea arabă a zeiței lunii, iar grecii i-au numit cabeiroi sau cabiroi.
Kappar sau kappir sînt eroii luptători din scrierea mitologică Edda a scandinavilor avînd multe influ­
ențe din cultura geților. În eme-gi avem kabar și kapar înseamnă cioban, strungar, băiat începător la
stînă. Cabira era un oraș în Pont adică pe acolo pe unde s-a plimbat cîteva sute sau poate chiar o mie
de ani, neamul kaska sau geska din însemnările tăblițelor hitite. Chobir și Chobaras sînt două nume
de rîuri în Caldeea, iar gabirim în persană înseamnă oameni puternici, făurari. Ei existau și în textele
hitite sub numele habiru, iar în mitologia irlandeză sau a vechilor ioni ori pelasgi, care și ea are ele­
mente comune cu a geților și a emeșilor, avem cuvîntul cabur, nume comun pentru divinitățile lor. În
comuna Flămînzi este o familie cu numele de Cabur. Dar mai au irlandezii de yi și cuvîntul cabar cu
sensul fără acoperiș, sub streașină. În scrierile bizantine din secolul IX se amintește că în cîmpia dintre
Marea Neagră și Marea Caspică trăia o populație numită cabari, iar în Ardeal trăiesc în prezent un
neam de țigani-căldărari ce se numesc gabori și care au fost armurierii ungurilor, venind odată cu ei
printre românii din Ardeal.
Ca să înțelegem rădăcina acestor mituri trebuie să căutăm în negura timpului și a farîmelor de
informații ce ne-au venit din acele vremi. Pentru că sîntem aici din timpurile fără istorie vom chema de
mărturie nemuțul nostru din Ki-en-gi și zicerile lui fabuloase dar față de care cultura europeană se
ferește ca Dracu de tămîie!
Un mit de pe tăblițele lor de lut spune că Ea – stăpînul pămîntului și al apelor, a vrut să zămislească
o seminție de om mai bună și a cerut ca un duh sau zeu să se sacrifice astfel din sîngele, trupul și duhul
lui amestecat cu lut, Mami să poată zidi un nou om. Acest sacrificiu s-a realizat de cîte ori a fost ne­
voie pentru renașterea spiței omului. La emeși zeița mamă a apelor și creației pămîntești Ea, ziditoarea
neamului omenesc și a celorlalte viețuitoare, era reprezentată printr-un șarpe ce se încolăcește în jurul
unui toiag. Sigiliile arhaice emeș reprezintă o zeitate al cărui corp și cap sînt umane, dar care se sfîr­
șește cu un trup de șarpe așa cum zice Herodot despre Echidna arimină. Alături de ea apare ca divini­
tate însoțitoare Dumu-zi sau Fiul Omului, care și el era protector al vegetației, adică un fel de Sarmis
get sau Mitra. Ca duh al pămîntului și ca principiu feminin al regenerării Ea a mai primit numele de
Ninanna, Nanna, Innini, Inanna; ca stăpînă a cerului s-a numit Ninsiana, Ninsinna, iar ca patroană a
medicinei a primit numele de Gula. Mai era considerată stăpîna înțelepciunii și a divinației.
Dumuzi, fiul omului, este un duh din panteonul emeș, la origine poate un rege sau un erou la care s-
au adăugat atributele unor divinități. Duh al vegetației, a cărui coborîre în lumea rece a celor morți în
locul iubitei sale Inanna – duhul nașterii și al regenerării, stăpîna lunii, era pentru emeși o mare sărbă­
toare. Dar aceasta intră în lumea umbrelor pentru a se căsători cu Dumuzi și a-l aduce din nou la lumi­
nă pentru a reînvia natura și a începe un nou ciclu al vieții. Este atît fiul Inannei cît și soțul ei pentru a
ajuta la reînvierea vieții din moarte, rol cultic asemănător cu Atis al frigienilor. Un mit spune că
Dumuzi ca duh al păstorilor s-a înfruntat cu Enkidu, duh al plugarilor pentru a lua în căsătorie pe divi­
nitatea Inanna, oferindu-i fiecare cu dărnicie roadele muncii sale din păstorit și agricultură. Pînă la
urmă cei doi rivali se împacă, păstorul Dumuzi vine cu turmele lui pe cîmpiile plugarului și malurile
canalelor declarîndu-se amîndoi prieteni pentru tot restul zilelor, iar dușmănia o lasă în seama răilor
care de atunci s-au înmulțit fără măsură! Șmecherii ivriți auzind legenda prin Babilon au preluat-o
punînd conflictul între Cain și Abel.
Mai amintesc un mit care spune că vara (Emeș) și iarna (Enten) ca duhuri primare ale pămîntului se
ciondăneau care are mai mare importanță în reînvierea naturii și a vieții în general în ciclicitatea
anotimpurilor. S-au dus la județ la Enlil și acesta după o adîncă chibzuință a spus că Enten este primul
pentru că la el se pune sămînța pentru tot ce Emeș aduce la naștere și apoi la maturitate, dar cu căldura
lui duce și la moartea pe care fratele său trebuie să o învingă prin renaștere. Am dat aceste trei mituri
pentru că ele arată trei feluri de interpretare a morții și reînvierii într-o continuă ciclicitate, iar obîrșia
lor este ținutul carpatic fiindcă de aici au plecat emeșii cu ele și le-au pus pe tăblițe în noua lor patrie
dintre Tigru și Eufrat. Să luăm la cercetat și pe vechii greci care ne lasă unele informații cu privire la
aceste mituri incluse în cultul cabirilor și să căutăm ceva urme în mitologia lor care i-au cunoscut
direct. Argonauții, debarcînd în Lemnos, au fost primiți de către aceștia cu mare veselie și omeniți cu
vin, deoarece ei erau socotiți ca zei ai vinului și ai viței de vie. Locul unde cultul cabirilor era cel mai
cunoscut, a fost insula Samothrace, care era o adevărată punte între Asia Mică, Tracia și Grecia. Ca-
biri, erau niște divinități în număr de trei sau patru și simbolizau focul și mineralele, avînd mari sărbă­
tori numite „Cabirii” în Samothrace, Lemnos si Teba, iar probele pentru inițierea în ciudatele lor mis­
tere erau dintre cele mai grele. Dar în acele vremuri elenii încă nu-și dăduseră mintea în stăpînirea
minciunii pentru a dovedi lumii că toată cultura și civilizația a ieșit din pușcoacea lui Heracles al lor!
 Monedă cu cabiri găsită în Austria sec II e.n., și alta din secolul I î.e.n. descoperită în Anglia, spre
dreapta este o monedă din Austria secolului I î.e.n. și în capăt am pus o monedă din regatul Macedo­
niei bătută pe la anii 420 î.e.n.

În stînga este o placă din marmură cu „cavalerul trac” văzut de istoricii români care este în fapt
cultul cabirilor, lîngă ea o altă placă ce are pe față scena cu un cabir. Spre dreapta este un talisman des­
coperit la Cancho Roano în sudul Spaniei, acolo pe unde au poposit neamurile carpatine și prezintă sti­
lizat doi cai cu doi călăreți lipiți între ei, iar pe umerii acestora apare cîte un leu. În dreapta este o mo­
nedă a regelui macedonean Filip care mînă caii solari.

În stînga este o gemă mitraică spun ei, dar ea reprezintă imagini din misterele cabirilor care făceau
parte integrantă din religia geților, lîngă ea este o iconiță a cultului cu călărețul ce ține toporul dublu în
mînă și sare cu calul peste o persoană culcată, spre dreapta avem o gemă mitraică cu scenă ce cuprinde
elemente din acest cult și inscripția sus KI AN O(T) F și jos PI A DIS, iar în capăt tot o gemă mitraică.
Inscripția KI(ci: a fi) ANTF(ante: dinainte, înaintași) trebuie înțeleasă ca „cei dinainte, strămoșii”,
iar PIA (pie: credincioasă, evlavioasă) DIS (bogat, avut) se citește: cea bogată în credință. Cînd vorbim
despre imaginea „cavalerului trac” trebuie obligatoriu să punem în discuție simbolistica de pe iconiță
și geme care se găsește toată numai în religia geților și în mod special steagul Neamului Scoborîtor
din Zei care apare pe două din aceste artefacte. Dar jegurile române au una sau două imagini pe care le
discută, iar despre restul nu pomenesc nimic de parcă nici nu ar exista! Aceștia ne sînt istoricii noștri,
o șleahtă de canalii și trădători de Neam și Țară, altminteri „niște oameni onorabili” după părerea unei
lepre dintre ei, chiar dacă au scris numai minciuni. Iar tridentul care se vede pe gema din dreapta,
apare pentru prima dată ca simbol de cult pe obiectul oval descoperit în lăcașul religios de la Gobekli
Tepe din Anatolia, vechi de prin mileniul XII î.e.n. dovedind prin aceasta că aici la poale de Carpați, a
existat o continuitate de viețuire din zorii civilizației cînd omul a început să facă primii pași către o
viață mai bună căutîndu-și hrana și un adăpost ferit de animale și intemperii.
Cele două iconițe mitraice care prezintă o par­
te din ceea ce nu știm că a fost religia geților
carpatini. Pausanias în lucrarea Descrierea
Greciei, IX,5,2 ne-a° lăsat mărturie peste timp
că: „La oarecare depărtare de Teba se găsea o
pădure sacră a Demetrei – Cabira și Persepho­
nei. Cine sînt acești cabiri și care sînt sacrifi­
ciile ce li se oferă lor și mamei lor? Acei ce
vor să știe să-mi dea voie a păstra tăcere asu-
pra unui astfel de subiect”. Autorul a aflat de la tebani că templul a fost construit chiar la cererea De­
metrei pe care l-a lăsat în slujirea cabirilor sau a anticului oraș al cabirilor. Ea era zeiță a agriculturii°,
legislației și vieții civilizate. Unii greci presupuneau că acest cult a fost adus din Creta; în timpuri mai
vechi și nu fusese decît o zeitate a vegetației și a fertilității pămîntului.
După Diodor din Sicilia, descoperirea agriculturii în Elada a fost în fapt o redescoperire, deoarece
Erechteus, aducînd din Egipt la Atena mult grîu după o lungă perioadă de secetă, după ce a devenit ba­
sileu, a introdus la greci ritul inițiatic al Misterelor Eleusiene cînd și Demetra a venit în Attica, iar
zeița purta numele inițiatice Deo, Doso sau Dos. Întemeierea orașului Eleusis este atribuită zeului Her­
mes, dar Herodot spune despre acesta că era o divinitate pelasgă așa că orașul exista înainte de venirea
grecilor pe acele meleaguri. Avea ca simbol al sacrului un toiag cu doi șerpi înfășurați la capătul de
sus, cu care putea adormi sau învia morții.
Pe monezile de argint descoperite în Ardeal apare caduceul lui Sarmis, Harmiz sau Hermes care
este un băț cu două ramificații curbate spre interior. Iar patriarhul nostru are un toiag la capătul căruia
sînt înfășurați doi șerpi cu plete identici cu cei de pe iconița 9, uitîndu-se la crucea dintre ei! Același
simbol îl găsim și la duhul emeș Ea cum am arătat mai înainte. Chiar numele de inițiere ale zeiței
Demetra sînt luate din limba noastră; deo este pe tăblițele geților cu sensul de sfînta, iar dos înseamnă
ascunsa, tainica și vine de la verbul a dosi cu sensul de a ascunde, a pune la loc tainic (Deo + Mitra).
Misterele Eleusice consemnau evenimentul mitic; răpirea de către Hades – stăpînul lumii morților,
a Persephonei pe care Demetra o găsește cu ajutorul lui Tritolemos la Eleusis și cere să i se înalțe aici
un templu. Subiectul mitului este același ca al Inannei și Dumuzi dovedind originea lui pelasgă adică
din nordul Istrului de unde au venit aceștia în Peloponez. La Atena sărbătorile erau în luna septem­
brie (24 și 26 ), iar la Teba se ținea vara fiind practicate numai de femei.
Orficii credeau că la Eleusis era poarta care se deschide spre Hades, ținutul umbrelor morților de
sub pământ, de unde nu se mai întoarce nimeni. În legătură cu cultul ei trebuie amintite grîul, secara și
în general toate cerealele și fructele cu mențiunea specială pentru mac și rodie precum și coșul mistic
cu flori. Principalele însemne sacre ale ei erau uneltele agricole, dar și stiletul ca legislator, acestea
apar și pe iconițele geților – ciurul, îmblăciul, coșul, secera, cupa, rithonul, cuțitul – găsite pe teritoriul
locuit de străbunii noștri, confirmînd originea carpatică a cultului. Viitorii inițiați se purificau, înainte
de participarea la ceremonial cu o băutură făcută din apă, făină și busuioc fraged. Să revin la mitologia
grecilor care mai spune că Iason, după ce luase de nevastă pe Cybele, născu pe Corybas. Dar trecînd în
rîndul divinităților, Dardanus care revenise din Asia în Samothrace, pentru a participa la nunta surorii
Harmonia, împreună cu Cybela și Corybas transportară misterele în Asia unde le stabiliră în Frigia. Și
această legendă arată tacit, consimțămîntul tuturor scriitorilor antichității, ce ne asigură că misterele
celebrate în Samothrace, sînt de o vechime fără seamăn care se pierd în negura timpului.
Un alt centru al cultului cabiric a fost în Megaria, în vechiul oraș Andania unde se venerau și
zeitățile din Eleusis. Aici au fost descoperite două plăci de marmură pe care este scris regulamentul
sărbătorii cabirice și a fost prezentat de J. Foucart în Inscriptions de la Megaride, 1860. La ceremonii
luau parte atît cei inițiați în misterele cabirice cît și locuitorii orașului. Cei împuterniciți să ajute la
organizarea sărbătorilor cabirice erau aleși de către cetățeni pe perioadă de un an și dădeau socoteală
de felul cum au fost cheltuiți banii publici în fața acestora. Ei, dar și preoții cultului trebuiau să poarte
haine simple fără urmă de aur sau podoabe din acest metal și să arate bună cuviință în tot ce fac. Cel
mai important personaj după conducătorul ceremoniei – basileul, era paznicul fîntînii sau izvorului sta­
tuii Cybelei care trebuia să păstreze cu mare sfințenie lada unde se ținea cartea sfîntă Biblia.
Scriitorul Nonus Panopolitanul în lucrarea Dionysos, povestind despre războiul pregătit de Cybele
împotriva indienilor și care va fi condus de Dionysos, primii soldați chemați sînt cabirii: „Mai întîi din
stînca abruptă și scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape ca un molift mistic
din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avînd numele de familie° al mumei lor, pe care Cabiro din
Tracia îi născu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon și Eurymedon, măiestru în fierărie”. Au­
torul ne precizează că originea cultului cabirilor este în Tracia, dar știm sigur că ariminii sau armînii
traci practicau religia geților, așa cum dovedește tăblița 16. Zamolxe cînd se duce în vizită în Egipt îi
găsește pe cabiri în insula Samos și îi trece la religia crucii Mîntuitorului. Spune înțeleptul get că aceș­
tia musteau° de evlavie ceea ce dovedește că erau de aceeași religie și deci o confirmare scrisă că religia
geților avea încorporat în ea cultul cabirilor.
Strabon în Geografia VII,47, repetă aceeași zicere adăugînd: „Sînt unii, care susțin că provin din
Ida, alții că s-au stabilit acolo; dar toți ne asigură că ei sînt cei care au lucrat pentru prima oară fie-
rul în muntele° Ida; toți sînt niște vrăjitori întrebuințați în serviciul mumei-zeilor și avînd reședința lor
în Frigia, în jurul Idei”.
Clement din Alexandria în Stromata afirmă că „dactilii ideeni erau frigieni și barbari” și nicidecum
greci. Cu această precizare că religia cabirilor era practicată la începuturi de barbari sau străini și nu de
greci, fiind lămurit pe deplin că acest cult nu s-a născut în lumea grecilor ci a fost preluat de aceștia și
grecizat într-o epocă încă necunoscută dar după ce au năvălit peste pelasgi°. Cultul era închinat renaș­
terii naturii și regenerării vieții în toate formele ei după ieșirea din perioada friguroasă, avînd și funcție
de însănătoșire și protecție a persoanelor și bunurilor. Cînd generalul persan Mardonius la anul 492
î.e.n. se pregătea să cucerească Grecia, o furtună a nimicit jumătate din flota sa pierzînd și 20000 de
soldați. Grecii, de bucurie săreau într-un picior și aduceau mulțumiri cabirilor pentru că le-au as­
cultat rugămințile! Să le fie pentru parastasul istoriei!
O altă variantă a cultului cabiric ne spune despre un act de paricid de nu va fi o minciună care apare
în secolul IV î.e.n. odată cu formarea imperiului macedonean care a impus mitul lui Dionisos-Zagreus.
Iudeo-creștinul Iulius Firmicus Maternus care a trăit în secolul IV, în De errore profanarum religio­
num, ne transmite peste timp că: „În cultul coribanților, paricidul era onorat, căci un frate fu ucis de
cei doi frați ai săi, și de teamă ca nu cumva vreun semn oarecare să destăinuiască omorul comis, uci­
gașii consacrară jertfa la poalele muntelui Olymp. Pe acest coribant, macedonenii îl adoră cu o patimă
nebună. Acesta este cabirul sîngeros căruia thesalonicienii odinioară se rugau cu mîinile însîngerate”.
Un alt izvor este Clement din Alexandria care în Protrepticus precizează: „De voiești să te inițiezi în
misterele coribanților, află că aceștia au ucis pe cel de-al treilea lor frate, au înfășurat capul mortului
într-un zăbranic de purpură, după ce l-au dus pe un scut de aramă, încununîndu-l, îl îngroapă. Și pre­
oții lor, anactotelestii??, numind pe coribanți cabiri, numesc și misterul, cabiric”.
Arnobiu în Adventus Natura. întărește această legendă: „Să dăm uitării cultul coribanților în care se
transmite acest mister ca sfînt: „un frate măcelărit de frații săi”, iar Pseudo-Orpheu în Himmnes se
adresează către cabir sau coribant astfel: „Curet nocturn, Coribant care rătăcește singur, Coribant sîn­
gerînd, sfîșiat de cei doi frați ai săi”. În Macedonia, în secolul IV î.e.n. tinerimea era inițiată în mistere­
le cabirice, dar arăta o dragoste mult mai mare pentru unul din cabiri, dragoste pe care Lactanțiu ne-o
afirmă cu cuvintele: „Macedonii adorau cu o venerație adîncă numai un cabir”.
În cultul tracic al lui Sabazios, zeul este și el sfîșiat de titani, frații săi. În cultul tîrziu al cabirilor
este specific învierea celui mort iar ucigașii sînt în timp uitați! Alt punct comun cu cultul tracic este
faptul că acești cabiri sînt slujitorii zeiței Cybele, iar Sabazios este chiar fiul ei. În cultul lui Sabazios,
șarpele era considerat animal sacru și ținut într-un coș sau în cutele hainei inițiatului. Antichitatea știa
că legenda morții și învierii din cultul lui Sabazios provenea din lumea tracilor și nu a grecilor.
Această legendă a cabirului apare pe mai multe monede și medalioane bătute în Macedonia. O
medalie are pe revers o cunună de stejar cu numele întreg al orașului Thesalonic, deasupra căreia un
vultur își desfășoară aripile. Pe avers se distinge capul tînăr și cu lauri al lui Nero cu legenda: Neron
Cabeiros. Și acest împărat dorea să fie ca un cabir, adică un fel de duh protector pentru imperiul său
dar se pare că nu a înțeles prea bine cum vine rostul lumii! Marii preoți geți așa cum arată tăblițele de
plumb purtau pe frunte o panglică cu un mic obiect fiind simbolul neamului arimasp, iar acest indiciu
arată încă odată originea carpatină a acestui cult pe care grecii l-au numit cabiric. Zeii pe care Eneas i-
a dus la Roma purtau pe frunte o asemenea fîșie la fel și inițiații în misterele samothraciei! Trebuie să
precizez că în prezent șeful bisericii siriace poartă pe frunte tot o fîșie îngustă cu un mic obiect, fiind
preluat de la eseni. O monedă bătută de același oraș dovedește că în cinstea cabirului se țineau anumite
sărbători însoțite de jocuri.
După legendele antice, dactylii, coribanții, telchinii și cureții erau preoții zeiței Cybele (Maica Pă­
mîntească), iar cabirii sînt și ei slujitorii acestei divinități și toți grecii spun că acest cult a ajuns la ei
venind din Asia Mică. Strabon în Geografia care, aducînd mărturie pe Stesimbrot din Thasos, ne spu­
ne că divinitățile cabirice vin de la muntele Cabiros, una din ramificațiile muntelui Ida, de unde își tră­
geau numele și erau asociați zeiței mari din Frygia, adică Cybele. La sărbătorile religioase inițiații
acestui cult, mergeau desculți în urma statuii avînd fruntea înfășurată cu o bentiță îngustă.
La neamul nostru din Ki-en-gi avem pe Gibil ca duh al soarelui dogoritor și al° focului, purificării,
iertării și interdicțiilor. Originea cultului cabirilor a fost în Troada după spusa lui Strabon în Geografia
X,3,19: „locurile consacrate cultului acestor genii (cureții și coribanții) sînt, nelocuite cum este
Corybantion din Hamaxitia, acum ținînd de teritoriul Alexandreilor, aproape de Sminthion, în Corybi­
sa din Skepsia”. De aici, spune Strabon coribanții identificați cu cabirii, au trecut în Samothrace, care
se numea înainte Melita. Dar Corybisa lor mie îmi amintește de Colibița de la noi. Iar asta nu este ve­
denie sau revelație ci numai o constatare de bun simț!
Pelasgii ca primii locuitori ai acestei insule sfinte veniți din ținutul de la nord de Istru, au întemeiat
mai tîrziu în Ionia cetatea Milet, iar în nord-estul României este rîul Miletin. Și ne mai spune istori­
cul: „Astfel este diferența de păreri care domnește în aceste tradiții: unii declară că coribanții, cabirii,
dactilii ideeni și telchinii erau aceeași ca și cureții; ceilalți pretindeau că sînt numai rude între ei, și
distinși unii de alții prin mici diferențe; dar, spre a spune lucrul în tot și în general, toți fără excepție,
erau un fel de fanatici și bachanți; care sub forma de servitori sacri, izbeau spiritele în timpul celebrării
sacrificiilor, dedîndu-se la jocuri cu zgomot și tumult, fiind înarmați și făcînd să răsune cimbalele, to­
bele și armele, precum și flautul și scoțînd țipete”. Spune despre coribanți că sînt fii ai lui Cronos adică
ai Tatălui Ceresc „fiind ei aceeași cu cabirii” adică vechii titani și venind de la facerea lumii!
Apollonius din Rodos scrie în Argonautic: „Acolo fermecătorii din Ida (dactilii) frigienii, oameni
munteni, își fixaseră° locuințele lor”. În insula Lemnos, cabirii erau socotiți ca fiii lui Hefaistos și a zeiței
Cabiro, și purtau epitetul de purtători de clește, adică făurari. Meșteri făurari, neam de ciocănari, mari
stăpîni pe foc, țin timpul în loc să aibă noroc! În insula Delos a fost un centru puternic al cultului cabi­
rilor și dioscurilor.
Cabirii în mitologia greacă aveau numele: Axieros, Axiokersa și Axiokersos, iar Axieros este fiul
lui Axiokersa și Axiokersos. Vedem că toate aceste cuvinte au de început prefixul axio care înseamnă°
mijloc, centru, arătînd un timp al transformărilor naturii pentru că ei erau divinități agrare în Grecia
continentală fiind asimilați Demetrei. La primul cuvînt ne rămîne ros care există în limba română
roos, plin de rouă sau multă rouă, iar luna cu cea mai multă rouă este martie. Din al doilea cuvînt ne
rămîne kersa care în limba română înseamnă piersică și arată perioada cînd se coc aceste fructe, iar în
eme-gi înseamnă livadă, adică luna iunie. Al treilea cuvînt este kersos, care vine din primele două și
înseamnă livezile pline de rouă adică luna septembrie. Cele trei nume sînt grecizarea lunilor cînd
aveau loc sărbătorile cabirice, martie, iunie și septembrie, adică perioada de renaștere, maturizarea
și moartea° ° vegetației. Demetra – Cabira primea obligatoriu ca jertfe mai multe feluri de fructe care nu
puteau fi culese decît după ce ajungeau la maturitate. Ei ne mai spun că Axieros era fiul celorlalți doi
cabiri la fel cum Sarmis, Mitra sau Fiul Omului era fiul Tatălui Ceresc și a Mamei Pămîntești. Zău că-
ți vine să tușești de atîta șmecherie elenistă și elitistă!
Sacra Samothracia, centrul care a avut un prestigiu imens în lumea antică find respectat chiar în
cazuri grave de conflicte militare. Attilius în Ad Samothracem este categoric: „Sacram hanc insulam
(Samothrace) et augustam totam atque inviolati coli ese”. Aceeași părere o găsim și la Diodor din
Sicilia. Dacă pămîntul insulei era recunoscut de greci ca sfînt, atunci trebuie să credem că și religia lor
a fost mult superioară față de a grecilor, pentru că și-au călcat nemărginitul orgoliu și au înglobat în
religia lor cultele unor barbari! Chiar dacă misterele interziceau inițiaților să divulge ceva în legătură
cu acest cult, totuși se știe că erau niște preoți numiți anactotelești care aveau° în frunte un Basileus. El
era și administratorul insulei sau magistratul cel mai important. În insulă existau și tribunale care sanc­
ționau aspru pe cei care încălcau interdicția de a intra în oracolul sanctuarului. Aveau cîteva sărbători
mari anuale, una era în luna martie, alta în luna iunie și alta în septembrie. În timpul copilăriei lui
Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, cultul cabirilor era foarte răspîndit în Grecia, Tracia și Macedonia.
Divulgarea secretelor acestor mistere era pedepsită cu moartea, dacă guralivul era prins. Chiar regele
Lisimah ia sub grija sa altarele insulei și administrarea ei. În epoca respectivă insula se bucura de res­
pectul unui pământ sfînt. Multe capete încoronate și-au găsit aici salvarea după ce au fost înfrînți de
către poftitorii de putere. Puteau beneficia de această protecție numai persoanele pe care un tribunal al
insulei le considerau nevinovate și nu tot tîlharul. În perioada macedoneană au fost construite mai
multe sanctuare ale căror urme au fost descoperite de arheologi.
Chiar numele insulelor unde cultul cabirilor a avut mare răspîndire, sînt de origine getă sau tracă.
Samă în română înseamnă socoteală, judecată, chibzuință, înțelepciune, care toate erau ale ariminilor
sau armînilor din Tracia ori dincolo în Samos unde se aflau cabirii găsiți de Zamolxe. Lemnos înseam­
nă tare ca lemnul; Delos însemană cu multe dealuri sau dîmburi, deluros, dîmbos, iar Rodos înseamnă
plin de rod, mănos. Toți scriitorii amintiți mai sus spun despre cabiri că erau slujitorii zeiței Cybele
sau niște zei protectori asimilați unor zeități grecești ori cum apar în textele hitite și pe tăblița lui
Zamolxe, erau un popor din neamul geților sau Tracia. Această învălmășeală trebuie lămurită și cu
toată muțenia misterelor ne-a fost transmis numele preoților care slujeau în Samothrace și se numeau
anactotelești nu cabiri. Scrierile antice nu dezvăluie nimic din taina misterelor care se oficiau în Samo-
thrace pe care le-au lăsat posterității sub denumirea de „cultul cabirilor” chiar dacă Pausanias cunoaș­
te ritualul religios. Herodot în Istorii 2,51 zice cu înțeles că: „Cel ce este inițiat în misterele cabirilor,
pe care le celebrează samothracienii, primindu-le și dînșii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”.
Prestigiul uriaș al cultului cabirilor la greci, practicat chiar de la începutul istoriei lor și pînă în
secolul IV al erei creștine arată că era o religie acceptată de marea parte a populației care a găsit în ea
un sprijin al existenței pămîntești și un drum pentru o viață trăită în înțelegere cu natura. Trecerea lui
și în peninsula italică la începutul secolului III î.e.n. spune că sistemul de valori fundamentale ale
acestei religii a fost pe înțelesul multor nații și chiar dacă aveau culturi diferite însă existau elemente
suficiente care le uneau. Cabirii în practicile grecilor erau și zei vindecători la fel ca și cultul lui
Mithra, iar simbolurile acestuia: taurul, șarpele, vulturul, cocoșul, leul, soldatul și peștera se găsesc și
pe iconițele geților. La monumentele cabirice răspîndite în Tracia, Macedonia și toată peninsula hele­
nică lipsesc din simboluri, personajul lungit de sub cal, peștele de pe masă, corbul, taurul, berbecul,
vulturul, iar călăreții sînt de multe ori prezentați goi, și cu lance în mînă. Apăi dă! Vechii greci nu se
încurcau cu fitecine, miel să iasă și să aibă lînă albă!
Să privim cu atenție simbolistica iconițelor și a gemelor pentru a înțelege mesajul lor așa cum a
vrut să-l transmită cel ce le-a făcut sau cum îl intuim noi după 2000 de ani. Sigur ele au fost realizate
înainte de cucerirea romană pentru că ulterior geții nu aveau cum să-și practice sub nasul romanilor
religia și asta a spus-o foarte limpede Traian care i-a trăsnit cu un edict de interzicere a religiei „creș­
tine”. Împăratul get Iulian (361-363) în Iuliani Imperatores pune în gura lui Traian: „Dacii erau cel
mai războinic din cîte neamuri au existat, nu numai prin vîrtoșia trupului lor, dar încă prin acele învă­
țături pe care Zamolxis, cel foarte tare cinstit de dînșii, le înfipsese adînc în sufletele lor, căci ei nu
cred că mor, ci își schimbă locuința și de aceea merg la moarte cu mai multă veselie decît la orice
călătorie”. Am folosit cuvîntul iconiță pentru că așa erau ele în realitate și asta se vede la I 1, unde are
două găuri de fixare cu cuie!
Călărețul sau călăreții, sînt personajele principale ale scenelor prezentate pe toate iconițele, avînd
caracteristic faptul că totdeauna aleargă sau se pregătesc să sară peste persoana culcată jos cum se
vede foarte bine în I 1,3,5,6,7. Uneori sub copitele calului apare un pește. Călărețul este îmbrăcat cu
hainele obișnuite ale geților și căciula cu vîrful aplecat în față. Pe o iconiță călărețul poartă în mînă o
toporișcă, pe altele cunoscutul steag get sau pe altele nu are nimic în mîini. Toporișca era un simbol al
esenilor inițiați și confirmați de comunitatea lor dar o întîlnim și la inițiații care au devenit solomonari,
fiind unealta cu care spărgeau gheața în ceruri și aduceau grindina cînd oamenii nu îi ascultau dar și
simbolul puterii cerești. Această poziție a calului de încordare și pregătire pentru salt se vede și pe
monedele de argint sau bronz descoperite în Ardeal cu inscripția Sarmis, Mîntuitorul geților. Saltul
peste persoana culcată simbolizează actul de purificare religioasă pentru realizarea unei noi ordini
existențiale. În lumea satului românesc vechi, femeile puneau noul născut jos în biserică, iar preotul
trebuia să îl pășească. Dar parte din cultul cabirilor, noi românii – fiind și singurii păstrători – o mai
ținem vie în dansul Călușarilor, iar unii vătafi chiar își îndeamnă ceata cu expresia: Hai cabiru! Să nu
mai îndrăzniți spurcaților să ne „binecuvîntați” cu legămintele voastre sataniste sau sfîntul prepuț al
preacuviosului vostru Priapus că am să vă pun în ștreang sau țeapă pe toți pentru cîte nemernicii ne-ați
adus în viață. Vă las totuși libertatea de a alege felul plăcerii, fiindcă tot urlați pe coclauri că sîntem
naționaliști, fasciști° și antisemiți, uite prin asta vă dovedim că nu este chiar așa!
Călușul, a fost dintotdeauna la noi un dans cu caracter sacru, ce urmărea curățirea de duhurile rău­
lui, de alungare a bolilor, a duhuruilor nevăzute ce pun stăpânire pe lumea văzută, fiind practicat în pe­
rioada Rusaliilor. E singura săptămână din an când călușarii, ca niște paznici cerești ai luminii, colindă
din sat în sat, pentru a sta de strajă la hotarul binelui, luptându-se cu armele binecuvîntate de Sarmis
sau Mitra, împotriva Ielelor°, Rusalimelor, Vântoaselor°, Spiritelor° răutăcioase ale apelor, văzduhului și pă­
mîntului. Cetele de călușari, din timpuri imemoriale, au fost alcătuite doar din bărbați. Doar ei au
dreptul de a îmbrăca straiele călușărești, ca adevărați preoți și propovăduitori ai vechilor divinități.
Ceata de călușari poate să grăbească la Rusalii căsătoria fetelor și să binecuvînteze cu prunci femeile
sterpe prin intrarea acestora în hora călușarilor și prin atingerea lor cu bățul cioplit din lemn purtat
de Mut, care amintește de toiagul lui Hermes și Mitra ce avea puterea de a învia morții și a fertiliza
locul atins cu el. Însă ei erau renumiți pentru vindecarea persoanelor luate de Rusalime.
Ritualul tămăduirii acestor boli neuropsihice cuprindea doua etape de purificare: consultarea bolna­
vului pentru a constata dacă are suferința numită popular „luatul din Căluș” și tratarea acestuia. De
obicei, o persoană° din familia suferindului mergea în zilele de Rusalii la vătaful cetei de călușari și îl
ruga să i-l scoale din Rusalime. Vătaful venea la bolnav însoțit de lăutari pentru a-i cînta melodiile de
joc. Dacă la auzul melodiilor călușărești bolnavul începea să se legene, să miște o mînă, un picior, să-
și schimbe culoarea sau aspectul feței, atunci se considera că a fost luat de Rusalime și, ca urmare,
putea fi vindecat. Călușarii nu se puneau să vindece epilepsia, bolile neurologice, paraliziile. Ei vinde­
cau și așa-numita „boală° a fetelor nejucate”, sau depresia psihică după vorba de azi, frecventă în satul
tradițional, apărută datorită regimului aspru de supraveghere a părinților fetelor ca acestea să nu se
strice înainte de căsătorie. Tratamentul era făcut acasă, cu bolnavul întins în curte pe o pătură, sau într-
o poiană din pădure unde era dus cu căruța și avea la bază concepte de medicină tradițională numite
astăzi psihoterapie, fitoterapie, chinoterapie, meloterapie și altele. În multe regiuni locuite de români,
Călușul sau Călușarii se dansau în săptămîna dinaintea Rusaliilor.
Tradițiile populare românești mai păstrează vechiul ritual al religiei strămoșești – cultul cabirilor,
unde în trecut erau și cabire – în dansul Călușarii, cuvînt compus din calu și sari, executat numai de
flăcăi în săptămîna Rusaliilor în luna iunie așa cum se vede bine în iconițe și talismane, perioadă cînd
cabirii aveau o mare sărbătoare.
Domnitorul D. Cantemir în Descriptio Moldaviae spune despre acest dans arhaic că avea în mare
măsură un rol magic, dansatorii umblau cu fețele acoperite, veșminte femeiești și glasuri prefăcute fe­
meiești, purtînd pe cap cununi de pelin și flori și agitînd săbii în mîini. Ceata era condusă de un stareț
și un primicer care transmitea comenzile de dans. Dar în Ardeal și în Banat pînă pe la mijlocul se­
colului XIX călușarii erau preoți, iar steagul sau toiagul avea un rol magic asupra bolnavului în cins­
tea căruia se făcea dansul tot așa cum era și toiagul lui Sarmis.
Însoțitorii lui Mithra aveau cîte un asemenea toiag iar pe unele sculpturi se vede cum este aplecat să
atingă ceva cu el. Călușarii erau preoții satelor sau alți săteni purificați care făceau acele dansuri
ritualice tocmai pentru a alunga blestemul Rusalimelor asupra acelui loc cînd vreun curios ar fi privit
la hora lor și nu a mărturisit, iar păcatul se aștepta să vină peste întreaga comunitate. La începutul dan­
sului ei strigau: hălăi șa (hale: vijelie, monstru, dihanie, păsări, duh necurat care poate aduce epilepsia
+ i: a alerga + șa: binecuvîntare cerească, a fi tînăr, frumos, a arde, a lovi, a ruina sănătatea cuiva, a
apărea, roșu, a se schimba, persoană, mulțime, albie de rîu, stare sufletească, a face bine) sau Iara șa!
(iera: strălucitoare + șa: binecuvîntare cerească, a fi tînăr, a străluci) Mai amintesc aici asemănarea
cordoanelor roșii purtate de călușari și „crucea sfîntului Andrei” de pe scuturile soldaților lui Boero
Bisto, simbol venit din vechea religie a crucii ce reprezenta Crucea Mare sau Crucea Nordului ca să nu
ne mai spurce fel de fel de tîrîturi cu trecutul lor fabulos, iar al nostru numai cumplite mizerii și neno­
rociri ce le-a adus „civilizatorilor”, „înțelepților” și „aleșilor” lumii vechi numai supărări.
Vechii locuitori ai Peloponesului, botezați de către romani cu numele de „greci”, numeau toporul
dublu ca simbol al puterii divine cerești „labrys”, „pelekys” sau „pelegys” cum trebuie să fie corect
scris fiindcă ei au preluat denumirea uneltei după neamul care îl folosea în ritualurile cultice, adică
neamul pelasgilor ce a ajuns în actualul teritoriu al Greciei, pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. sau înce­
putul celui de-al treilea. Dar aceștia își aveau baștina la nord de Istru și tot aici ne arată arheologia ur­
mele acestui topor dublu folosit ca simbol pentru Mama Pămînt. Plutarh chiar a lăsat scris că numele
toporului dublu ar veni din Lidia, teritoriu locuit înainte vreme de ioni, neam înrudit de aproape cu cel
carpatin și iarăși ne aduce ața la baștina noastră mioritică unde avem un asemenea artefact de la înce-
putul mileniului III î.e.n. sau chiar mai devreme.

Simbolistica Marii Zeițe sau a Mamei Pămîntești în vechile mitologii era coloana, arborele, șarpele,
porumbelul, taurul, vaca, toporul cu două tăișuri și altele, dar acestea au fost și simbolurile cabirilor
carpatini. Cultul divinităților cabirilor îl găsim și la populațiile nordului care au fost puternic influen­
țate de religia geților cînd au intrat în vecinătate cu ele în secolul I î.e.n.
 În localitatea Tanumshede din Suedia este cunoscută cea mai mare aglomerare de desene pe o întin­
dere de cca 25 km., care în vremurile trecute forma coasta unui fiord, ele venind din epoca bronzului și
a fierului, o perioadă de timp cam pentru anii 1800-600 î.e.n. Multe dintre aceste° desene au un carac­
ter religios, arătînd înmormîntări sau invocarea unor divinități pentru ocrotirea respectivelor comuni­
tăți umane ori incantații pentru aducerea belșugului la turta lor cam spălată de valuri. Din această mul­
țime de imagini, am ales numai una – cea cu dansatori care au în mînă cîte un topor dublu și la gît o
cruce înscrisă în cerc – pentru a dovedi cu artefacte autentice că avem istorie cît să cuprindă întreaga
Europă numai să o căutăm și să ne-o aducem acasă. În stînga imaginii se vede o siluetă desenată în ne­
gru cu un topor dublu în mînă, iar pe piept poartă un disc cu o cruce cu brațele egale înscrisă în el,
fiind poate Maica Pămîntească așa cum erau firele mărțișorului nostru – roșu și negru – în vremurile
trecute. În fața acesteia sînt trei persoane desenate în roșu cum apăreau bărbații în picturile egiptenilor,
fiecare avînd cîte un topor dublu în mînă și discul cu crucea desenată pe el, purtat la gît sau pe piept.
În limba veche cuvîntul tanmen însemna limpede, senin, luminos, iar șede: liniștit, calm, a se așeza, a
supraveghea; cu un sens mai larg era locul luminos care aduce liniște, sau lumina care călăuzește,
adică un loc plin de taină unde morții erau chemați la ultimul drum spre cetatea luminii, iar cei rămași
pe pămînt puteau înălța o rugă pentru liniștea răposaților dar și luminarea lor. În partea stîngă, este
intrarea în peștera Huda lui Papa-Ră unde s-a găsit pus într-o crăpătură un topor dublu de bronz din
mileniul III î.e.n. În lumea grecilor antici, cabirii sînt divinități foarte vechi luate de la pelasgi, iar
dansul acesta plin de ciudățenii arimine sau pelasge cum au spus vechii greci, se practică și azi în
Anglia, de nu v-ar fi supărarea prea mare și înveninarea ca un izvor nesecat. În insulele britanice el se
numește Morris, Morrice, Moresgue, Morisgue sau Morrisk, dar toate aceste° nume arată un ansamblu
de dansuri, iar Enciclopedia Britanică scrie că forme asemănătoare cu dansul lor – eu aș îndrăzni să
zic pe cea adevărată, că dansul aparține celor care au practicat religia crucii în mileniile V-II î.e.n. în
jurul Carpaților – se găsesc în Orientul Apropiat, India, America Centrală și de Sud și bine zic năzuro­
șii englezi care nu au nevoie de revelații sataniste ca să spună ceea ce văd!
Caracteristica comună a acestor dansuri este că un grup de tineri sau de diferite vîrste dansează
însoțind o divinitate precreștină, prin acest ritual celebrînd renașterea acestuia din moarte, iar de cele
mai multe ori ei poartă haine albe, avînd legate pe picioare sau pe corp salbe de clopoței. Totdeauna
aceste dansuri au fost asociate cu ideea de noroc, sănătate și bunăstare, iar desfășurarea ritualului era
privită° ca o putere magică ce se cobora asupra dansatorilor, ei dorind să o răspîndească celor din jur.
Un alt ceremonial ținut în special la Padstow, Cornwall fiind inclus în grupul de dansuri numit
Morris este procesiunea de Ziua Floriilor sau ziua primăverii unde un vrăjitor numit Oss Oss este
deghizat într-un cal, purtînd o mască ce face minuni. Dansatorii care însoțesc personajul cîntă melodii
specifice, bat în tobe, dansînd împreună cu cel deghizat. Se spune că dansul avea rolul de a îndeplini
un anumit ritual al morții si al reînvierii sau însănătoșirii.
Uneori o parte dintre dansatori sînt mascați reprezentînd pe lîngă cai frumoși și tauri și dragoni,
alteori dansul este executat cu săbii în mînă care se agită mereu într-un anumit fel de către ceata de
dansatori, avînd un rol magic sau secret. Și Vodă Dimitrie Cantemir scrie în lucrarea amintită că în
Moldova, fiecare sat avea dansul lui specific Călușarii, unde dansatorii deghizați în femei, iar unii
mascați agitau mereu săbiile pe care le țineau în mîini pentru a speria duhurile rele. Pentru a nu ne lăsa
în ceață, Vodă Cantemir ne lămurește în scrierea sa mai departe. „Mulțimea superstițioasă crede că ei
au puterea de a izgoni bolile fără leac, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a așternut la
pămînt, aceia încep săriturile lor și la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă
la picioare, pe cel culcat, îi spun° la ureche cîteva cuvinte anume ticluite și poruncesc bolii să iasă”.
Astăzi în unele regiuni ale țării, Călușarii sînt plini de zurgălăi pe pulpe iar dansul lor este plin de
vigoare cu bețele agitîndu-le mereu. În unele momente călușarii dansează din poziția culcat și sar unii
peste alții. Acest fragment al dansului amintește de descrierea lui Strabon cu privire la cabiri pe care
am arătat-o mai înainte. Tot dansul este însoțit de o muzică foarte ritmată și de strigături spuse de
staroste. După scrierea lui Cantemir, ritualul durează zece zile, timp în care călușarii dorm numai sub
streșini de biserici, din prevedere față de Ielele răzbunătoare. Acest dans este specific tuturor zonelor
locuite de urmașii geților și de aromânii din Macedonia. Jocul Călușarii este evident un dans magic și
cu rol profilactic împotriva bolilor aduse de Iele, fapt confirmat de acea stranie conspirație a muțeniei
pentru ceata de dansatori.
Istoricul Tacit amintește neamul german al naharvalilor ce locuia prin regiunea care astăzi se
numește Silezia și se învecinau cu geții, spunînd că aveau o dumbravă sacră unde preoții îmbrăcați în
veșminte femeiești slujeau unor divinități numite Alci care nu aveau chipuri cioplite și erau doi frați.
Teodor Burada face o călătorie în Moravia în anul 1893 și găsește în nordul acestei provincii care se
învecinează cu Silezia, o regiune numită Valaska unde locuiau 150000 de valahi, adică geții istoricului
roman. Numai specialiștii noștri o țin una și bună: zic ei nu și nu și nu, că n-au fost și nu mai fu!
Englezii nu știu de unde vine numele dansului și nici cînd a apărut în patria lor, dar era legat de
lumea satului cînd a fost consemnat în secolul XV. Le spun eu fără vreo răutate sau revelație satanistă
că el vine de la numele latine Maris, Marisius, Marusius, sau Marisios al rîului Mureș și a fost dus în
insulele britanice de către legionarii geți în secolele II-V ale erei noastre care după terminarea cătăniei,
s-au stabilit în acele locuri ce le păziseră zeci de ani. Dar prima „vizită” a neamurilor carpatine prin
acele locuri este dovedită de toporul dublu sculptat pe unul din stîlpii de la Stonehenge identic cu
cel din Ardeal, construcția megalitică fiind realizată în mai multe etape între anii 2900-1600 î.e.n.

Morris dance Sydney Australia Morris dance Oxford Anglia Morris dance Cotswolds Anglia

Călușarii noștri din județul Olt, în grup pentru o fotografie și o altă ceată de dansatori în plină
desfășurare a „ciudatului” joc!
Imaginea dansurilor cabirilor amintiți de grecii din antichitate o avem pe iconițele geților, descope­
rite cele mai multe dintre ele pe teritoriile locuite de geți în antichitate, despre care istoricii spun că
este reprezentarea „cavalerului trac” sau danubian și nu privește istoria noastră veche. De remarcat
faptul că cei doi cabiri călare din imaginile celor trei geme, ai căror cai sînt ținuți de dîrlogi de către o
femeie ce stă pe tron sau în picioare – Maica Pămîntească – poartă fiecare steagul get cu balaurul în
vînt și nu legămîntul Talpei Iadului pus la gît în loc de jujău sau talisman! Pe iconița din stînga,
femeia ține de căpăstru calul cabirului călare care are în mînă toporul cu două tăișuri, iar în spatele lui
este celălalt cabir în mîna dreaptă avînd un cap de berbec, iar în stînga o mască pentru om. Nu am să
discut mai mult despre cultul cabirilor din religia strămoșească, fiindcă nu este locul, dar trebuie să
amintesc faptul că această practică religioasă a străbătut timpul odată cu neamul get, ajungînd pînă în
zilele noastre prin dansul călușarii (calu + sari) așa cum se vede în imaginile de mai sus, fiind practicat
în urmă cu vreo trei sute de ani în fiecare sat locuit de românii sănătoși la cap și la suflet.
Dar unii înveninați și-au dat drumul minții bolnave pretinzînd că în fapt dansul călușarilor ar fi fost
un ritual falic prin care se urmărea ca fetele să aibă noroc la măritiș, iar femeile căsătorite care încă nu
aveau copii, să fie binecuvîntate cu aceste daruri. Ei pretind că Mutul purta la gît un legămînt lung
pînă la genunchi fără a dovedi jegurile cît de puțin din ceea ce scriu. În realitate bățul călușarilor era
un simbol al caduceului lui Sarmis sau Hermes cum l-au botezat grecii, cu care purtătorul putea învia
morții, putea să aducă noroc peste cel atins, putea să vindece bolile, deci inclusiv fertilitatea fără a
avea nevoie de scîrbanvnicul legămînt al mozaicilor și iudeo-cretinilor de început. Desigur, prin aceste
blasfemii otrepele încearcă să ne bage în cap ideea că ar trebui° să ne rușinăm de așa zisele tradiții
care sînt vechi ritualuri falice și nimeni nu s-ar mai gudura la asemenea blăstămății. Bine că dovezile
arheologice și epigrafice privind cultul falusului la ivriți și iudeo-cretini nu sînt motive de rușinare și
indecență, ci numai de înluminare și cea mai aleasă morală cunoscută vreodată de cultura lumii. Eu vă
spun spurcăciunilor că vremea voastră se apropie de sfîrșit și nu puteți ajunge decît acolo de unde ați
ieșit, adică din closetul iadului, de unde v-au scos ticăloșii greci și italici la sfîrșitul secolului IV, pu­
nîndu-vă prin foc și sabie obraz subțire și morală aleasă întregului imperiu roman.
Persoana culcată jos am păstrat-o pînă pe la începutul secolului XX în satele românilor, cînd erau
chemați călușarii să vindere un bolnav, iar indirect are legături în tradițiile noastre populare cu obiceiul
Caloianului care este un ceremonial de combatere a secetei și aducerea fertilității ogoarelor.
Ianu sînt ionu, adică îngerii păzitori ai neamului omenesc din religia strămoșească! În tradițiile
populare păstrate în unele regiuni ale țării, în ritualul de exorcizare magică a Călușarilor, bolnavul se
scoate afară, se culcă pe pământ cu capul către răsărit unde se așază o oală mare de lut plină cu apă și
legată la gît cu un șnur roșu. În jurul acestuia, Călușarii dansează iar la un moment dat, bolnavul este
ridicat în picioare și în timpul dansului se aruncă oala în sus. Dacă stropii cad și pe bolnav, atunci el se
va vindeca, iar Călușarii vor reveni peste o săptămînă să încheie actul de magie, iar dacă stropii îl
ocolesc atunci el va muri. A doua marți după Rusalii este dezlegarea Călușarilor care se face într-un
loc tainic pe marginea unui rîu, la lăsatul întunericului. Din vîrful steagului Călușarilor se taie trei lun­
gimi din bățul folosit de dansatori, se leagă împreună cu coronița de pelin, legătura de usturoi și șter­
garul alb cusut cu ață roșie, se face un șanț de lungimea acestora unde se așază legătura cu bețe, apoi
se acoperă cu brazdele de pământ. Totul se desfășoară într-o muțenie desăvîrșită. La despărțire staros­
tele păstrează bucata rămasă din steag și cinstește restul cetei cu vin.
Femeia cu capul acoperit apare stînd în picioare între cei doi călăreți, stînd pe un piedestal și ținînd°
de dîrlogi caii cum este pe iconița descoperită la Romula, sau stînd în picioare și ținînd de hăț calul
cînd este un singur călăreț. Este poate unul din preoții amintiți de Tacit sau un personaj din zicerea lui
Cantemir dar poate fi și duhul renașterii la geți dio Zoin sau Zien care avea darul renașterii naturii și a
neamului străbun. Gestul de a ține calul de ham arată că vrea să aducă puterea vindecătoare a călărețu­
lui divin asupra suferindului întins pe pământ. Uneori poartă deasupra capului o stea sau un pește ca
simbol al sacrului, sau două stele de cele două părți ale capului ca pe iconița de la Romula. În două
imagini ea stă între cai cu mîinile ținînd poalele ridicate parcă adunînd ceva, iar o imagine o prezintă
stînd pe un tron între cei doi călăreți. Imaginea ei seamănă destul de bine cu cea a Maicii Domnului
din iconografia creștinilor ortodocși sau din statuile catolicilor și poate fi chiar Maica Pămîntească.
Personajele în picioare sau care stau la masă participă la ritualul de purificare sau vindecare în
diferite faze ale procesiunilor. Avem o persoană în mînă cu un rithon ca simbol al abundenței, alta
poartă deasupra capului un cap de berbec prins de un băț scurt, alta stă în poziție verticală cu piciorul
drept peste stîngul semn că se odihnește ținînd în mînă un fel de glob. Pe iconițele de plumb 9 și 10, în
spatele fiecărui călăreț apare cîte o persoană făcînd gesturi diferite, iar cea din stînga are îmbrăcăminte
de soldat și poartă o suliță, unul din gradele de inițiere din mitraism. Tot aici, în registrul doi sau trei
apare simbolistic „Cina cea de taină” în care trei persoane stau la o masă avînd așezat pe ea o farfurie
cu un pește.
Masca mortului apare clar numai pe iconița 1 și are legătură cu un ritual de exorcizare a duhurilor
rele din preajma decedatului. În unele regiuni ale țării se făcea Țoașca pentru a alunga aceste duhuri
din camera unde era așezat mortul să nu-i fure sufletul. Mai mulți tineri se mascau și veneau la casa
decedatului pregătiți cu ceva funii cu care îi loveau pe cei adunați la capul defunctului astfel ca prin
bătaia simbolică necurații să o încaseze și ei dacă erau prin preajmă și să dispară din acel loc.
Corbul apare pe mai multe iconițe fiind simbolul lui Zabelo, dar cum ei au falsificat religia
strămoșească, pasărea apare în făcătura lor ca un exemplu de cum nu trebuie să facă omul în existența
pămîntească, să nu fie lacom și să uite poruncile celui care l-a ajutat. În legenda potopului avem un
fragment în care Dumnezeu a căutat un om de ispravă care să dea pămîntului oameni de omenie și a
găsit un pui de român care nu ieșea din cuvîntul Lui și era cu frică pentru tot ce făcea și care se numea
Noe. Potopul a durat 40 de zile, iar Noe trimise pe corb să-i aducă vești de pe pământ dar acesta veni
tîrziu pentru că s-a ghiftuit 4 de?? zile cu hoiturile rămase după prăpăd. Pentru neascultarea lui a fost
blestemat să-și nască puii în frig. Apoi trimise o porumbiță care s-a întors imediat în cioc cu o ramură
de măslin. Pe tăblițele geților apare un Noe care dovedește că nu este venit din altă lume în cultura
strămoșească atît mitul cît și numele, numai făcătura satanistă și-a găsit cuibar și pe la noi. Dar în
cultul mitraic corbul era și una din etapele de inițiere pentru novici, iar la romani erau păsările de taină
a zeiței Iunona soața lui Jupiter.
Pe tăblița 11 în registrul de sus se vede o pasăre, poate corb, care face parte din simbolistica
religioasă a geților. Stema Țării Românești avea ca imagini heraldice corbul cu crucea în cioc, soarele
și luna păstrînd în mentalul colectiv imaginile religiei strămoșești. În unele iconițe apare cocoșul și un
cap de lup în compoziție cu celelalte animale. În scrierile Eddei ale lui Snori, Apolo hiperboreanul este
invocat sub forma unui corb, imagine care a fost transmisă lui. În aceste mituri nordice, adunate pentru
prima dată de Reffenius, se face chiar mențiunea corbilor puși pentru paza lui Apollo, dar și ca însoți­
tori ai lui Odin, iar grecii considerau corbul pasărea sacră a lui Apollo sau Zabelo.
Berbecul sau capul acestuia, mielul. În vechime, în preziua înmormîntării, se aduceau cîțiva berbeci
negri, și după ce răsăreau stelele, venea preotul și făcea o scurtă rugăciune. Apoi li se lipea cîte o lumî­
nare între coarne și erau întorși cu fața spre apus. Un om îi înjunghia lăsînd sîngele să curgă într-o
groapă săpată în grădină, anume în acest scop și care era numită ara. Din carnea berbecilor se făcea
apoi mîncare pentru pomană. Pieile erau date popii de unde a rămas vorba „pielea berbecului o ia
popa”. Pe iconițele de plumb, în partea stîngă în registrele doi sau trei apare un personaj care poartă o
blană de berbec cu capul acestuia deasupra, iar altul jupoaie un miel agățat de un copac. Tradiția
noastră amintește de cultul Mamei Mari de la romani și de cultul cabirului din secolul VI î.e.n. cum îl
practicau grecii, berbecul era animalul ce se sacrifica pentru Atis. Acest ritual religios însemna fertili­
zarea pămîntului prin sacrificiul sîngelui dar și un act de purificare prin jertfirea acestui animal spe­
cific populațiilor pastorale. În eme-gi ara înseamnă a pune sămînță, belșug, cale, obicei, trecere, laudă,
glorie, strălucire, sclipire, drag, toate legate semantic de actul de fertilizare și purificare magică a
omului și naturii într-o legătură indestructibilă. Ca să le mai aduc o sfîntă amăreală întunecaților, le
spun că patroana călușarilor la români se numește Aradia (ara: a străluci ca soarele, a radia, drag +
Dia: divinitatea străveche și unică a luminii). Capul berbecului apare pe mai multe iconițe, singur sau
ținut într-un băț de un om. Pe iconița 14 apare un miel șezînd, care este o jertfă a curățeniei, preluată și
în iudeo-cretinism dar nu într-o formă spiritualizată. Cînd va veni ziua Judecății de Apoi, îngerii vor
trîmbița atunci către toate văzduhurile și vor striga cu glas mare din cer către pămînt: „Gătește-te și te
pregătește ca o mireasă, că iată în curînd, pogorî-se-va Mielul cu mare alai peste tine și mare județ va
aduce”. La vechii greci în cultul Demetrei – Cabira, adică în cultul cabirilor practicat de țîfnoșii greci,
se aducea ca jertfă doi miei albi. Berbecul apare ca totem și la neamul aryas, numindu-se Ram, cuvînt
ce definește două din avatarele lui Visnu: Parashu Rama (Rama cu toporul de cremene) si Rama Cha­
dra, iar în limbile germană și engleză, cuvîntul „ram” înseamnă berbec. Aceste indicii arată originea
precreștină a baladei Miorița.
Geții sacrificau un berbec în cinstea lui Sarmis așa cum ne dovedește
imaginea de mai jos de pe coiful descoperit la Peretu din secolul VII î.e.n.
Leul apare numai cu capul pe iconița 1, iar pe iconițele 4, 9 și 10 păzește va­
sul cu apa vie. Îl mai găsim și pe tăblițele cu scrierea geților II și 49 dove­
dind legătura spirituală ale acestora cu iconițele, animalul fiind un totem
ancestral al vechilor geți cînd în Balcani mai trăiau lei, poveste de neînghițit
de creierele unineuronice ale istoricilor români, păstrat și în cultul neamului
arimin care s-a aciuat în Egipt în mileniul IV î.e.n.
Taurul în mitologia veche simboliza puterea fizică și fertilizarea naturală
fiind cunoscut în toate mitologiile din jurul Mării Mediterane dar și în religia
geților așa cum apare pe numeroase tăblițe de plumb pe care ei și-au scris
istoria. Capul de taur apare ca simbol al sacrului pe mai multe tăblițe ale geților iar animalul în picioa­
re îl vedem pe T 11 și culcat pe T 49. El reprezintă taurul solar, pe care l-a sacrificat Mitra sau Sarmis,
la îndemnul prietenului său Sfîntul Soare, ca prin jertfa lui de sînge, pămîntul și tot neamul omenesc să
înceapă un nou ciclu al vieții.
Acest totem se găsește la toate neamurile arimine; geții, emeșii, aryas și egip­
tenii, care l-au avut printre primele forme de venerare religioasă. Geții își pu­
neau acest animal totemic pe scuturi alături de cruce să-i apere în crîncenele
lor lupte cu pofticioșii de avere nemuncită, ci numai hoțită cum se vede alătu­
rat. Un scut unde taurul este pus într-un cerc de raze, iar sub bot are o
cruce „italică”. Lăcașul de cult de la Parța din mileniul V î.e.n. cu capul de
taur și cel de cerb, dovedește vechimea acestui cult practicat pe toriștea carpa­
tină din vremurile uitate de istorie.
Peștele în mitologia emeș, a geților dar și prin alte locuri a fost un simbol foarte răspîndit și venerat.
În stînga mai jos este un mozaic roman cu pești din vila Orfeu Leptis Magna, secolul II al erei
noastre, lîngă ea am pus simbolul iudeo-creștin al peștelui și unul luat de la incași, iar mai spre dreapta
sînt niște desene rupestre vechi de cca 40000 de ani reprezentînd pești, descoperite în peștera Nerja din
Spania. În capătul rîndului este o farfurie împărțită în patru cu cîte doi pești în fiecare sfert, găsită în
Iraq, veche de pe la 5000 î.e.n. cînd a avut loc prima migrație din Carpați către acele locuri. Divinita­
tea Ea la emeși era duhul apelor limpezi și al purificării, avînd ca totem, alături de șarpe și peștele.

El i-a ajutat pe oameni să învețe toate meseriile, științele, legile, artele și tot ceea ce înseamnă
cunoaștere, a apărut la distanțe mari de 4 ori sub formă de om-pește așa cum este și pe tăblițele de la
Sinaia. Mai era numit și Karubu cu sensul de „zeitate ocrotitoare” de unde ivriții s-au inspirat și l-au
preluat sub numele de Kerubim. Prin inversarea ultimilor două silabe, istoria a reținut caburu cum
apare în irlandeză sau cabiru din scrierile grecilor și romanilor. Pe iconițe se vede pus într-o farfurie
pe masă, așezat pe un tripod, iar pe una este prezentat cum sare calul peste el. Mitologia română astăzi
păstrează acest element de cult în mai multe forme. Dar peștele era un totem folosit des în mozaicurile
cu teme mitraice, iar ivriții mozaici spuneau Dacin – zodiei peștilor – ca să se știe cîte ceva și despre
geți în antichitate. Peștele apare și pe coiful descoperit la Peretu cu Șaue care are un pește în cioc, îl
găsim și pe tăblița de plumb 9 cu preoții geți și gali și în muzeul de Istorie din Botoșani descoperit
într-o veche cetate a geților. El mai este prezent și la filisteni sub numele de Dagon arătînd originea
comună a acestor popoare și culte. Dar cea mai veche prezentare grafică a simbolului peștilor este în
lăcașul de la Șinca Veche desenați în interiorul stelei cu șase colțuri, și tot pești își puneau primii iudeo°-
creștini pe pietrele lor de mormînt să le fie liniștea deplină și hoția mare cinste.
Faraoni sau femeile pește sînt niște ființe ciudate, jumătate pești, jumătate oameni și trăiesc în
Marea Neagră. Ele stau toată săptămîna, cît se frămîntă marea, ascunse pe fundul ei, iar sîmbăta cînd
și marea se odihnește, ies la suprafață. În locul acela se face o dungă roșie, una galbenă și una
albastră. Ele se țin de mîini și cîntă foarte frumos. Așa de frumos e cîntecul lor, încît, cine-l aude,
rămîne fermecat și dacă nu e om drept, își pierde capul și se îneacă. Dacă, e însă, om drept și cu frica
lui Dumnezeu, ține minte cîntecele acelea, și le aduce pe pământ de le învață toată lumea de la el.
Acolo deci între valurile mării se nasc cîntecele și faraonii le cîntă, împrăștiindu-le pe spuma mării
pînă ajung la urechile oamenilor. Rareori aceste femei-pești ies pe malul mării. Doar primăvara cînd e
cald, se rînduiesc pe mal și pe stînci și se joacă cu șiragurile de mărgele, și tot felul de scumpeturi ale
mării. Ele nu doresc să fie văzute de ochi de pămîntean, și de aceea, cînd simt că se apropie pas de
muritor, se zvîrl în valuri, uitînd adesea pe maluri, scoici, ghiocuri și alte frumuseți. Culorile care se
formează cînd faraonii ies pe mal sînt culorile sacre ale geților și nouă ne-au fost transmise ca simbo­
lul steagului românesc, ele găsindu-se în aceeași ordine pe steagul get puse pe trupul șarpelui!
O altă legendă spune că în marea cea mare trăiește un pește uriaș. Pe spinarea lui cresc buruieni ca
pe pământ. E așa de mare încît un tîrg întreg ar sta pe spinarea lui. De obicei stă nemișcat și peștii și
oamenii vin de se odihnesc pe el ca pe o insulă. Dar cum vede pe Dracu scăldîndu-se ori numai un dră­
cușor cît de mic, se ia după el să-l înghită. Dracu cum îl vede caută să scape înotînd dar peștele se ia
după el,° și cînd îl ajunge se iau la bătaie și din fuga și bătaia lor se nasc valurile.
Altă legendă este cea a Dolfului sau Dulfului de mare și chiar Dop și Duhul Mării, este o ființă,
cînd om cînd pește și care trăiește pe malul și în apa Mării Negre. La malul mării este un măr cu mere
de aur sau roșii și pe care numai el le mănîncă și chiar i se zice „hoțul de mere de aur”. Se spune în
mai multe colinde că au fost nouă frați și nouă surori dar au murit toți săgetați, numai Dulful a scăpat
și cu soru-sa mai mică. Pe toate iconițele se vede peștele fie izolat sau de cele mai multe ori pus pe un
tripod. Cultul acordat peștelui în antichitate era foarte răspîndit. Pe altarul zeiței siriene Tirgata sau
Atergatis se aduceau ca jertfă pești fripți sau fierți, ori pești de aur sau argint așa cum este unul la
Muzeul de Istorie din Botoșani despre care nu se știe nimic în cultura română. Peștele era considerat
un animal sacru iar cel care îl mînca era pedepsit crunt. Simbolul peștelui și al mielului apare pe
primele morminte creștine și se menține pînă în secolul VII dovedind că originea lui este în lumea ge­
ților și nu în plăsmuirile unor tîlhari de suflete și adevăr care i-a pălit miracolul revelației divine. Cît
despre obiceiul de a socoti pe Iisus Cristos ca un pește mitic, este dovada de netăgăduit că religia
iudeo-cretină este varianta iahvistă a religiei geților, iar preluarea cu toptanul a simbolisticii arată că a
fost o potlogărie făcută la lumina zilei. Pe tăblițele geților peștele ca simbol divin apare în T 1 foarte
simplificat și în T 9 cu un contur artistic realizat sub capul preotului get.
Șarpele era în religia emeșilor foarte venerat fiind un totem-simbol al sacrului pentru duhul Ea.
Tiamat a fost balaurul din Apsu sau Abzu, oceanul de apă dulce din lumea de jos din care s-au născut
toate ființele de pe pămînt inclusiv divinitățile. Numeroase tăblițe de argilă au pe ele reprezentări mito­
logice cu animale sălbatice și domestice, alături de șerpi sau de monștri fantastici și într-un caz un om
ține în mînă un șarpe lung așa cum se vede și pe iconițele noastre. Ea ca duh al apelor și izvodirii
pămîntului, al fertilității și înțelepciunii avea ca simbol un șarpe ce se încolăcea în jurul unui toiag.

Sigiliu emeș cu o divinitate, șerpi și lei, alături este medalionul bătut de Pantelo Goe la anul 89 e.n.,
spre dreapta avem T 42 cu șarpe și cap de taur pus pe un tripod. Un balaur supărat, luat de pe un ou de
piatră cioplit de emeși pe la 2800 î.e.n., iar în capăt șarpele cum a fost turnat odată cu tăblița 74 în vara
anului 106 era noastră.

În stînga, este un obiect din ceramică descoperit la Gumelnița vechi din mileniul V î.e.n. și repre­
zintă, șarpele ceresc, lîngă el este șarpele bun al lui Sethi din Egiptul antic, cum apare și pe unele mo­
nezi ale împăraților geți ce au condus imperiul roman, spre dreapta este un caduceu antic și lîngă el o
imagine simbol de pe peretele Gării Centrale din Milano! În capăt este un șarpe din aur descoperit în
mina de la Brad, județul Alba.
Informații găsim și în orfism care era o religie particulară în Grecia dar preluată de la tracii din
nord. Spun ei că în acest cult zeul Phanes era un zeu al luminii. În varianta orfică a cosmogoniei
grecești este zeul primordial identificat cu Soarele sau uneori cu Iubirea, iar alte mituri grecești îl
consideră principiu al luminii și al creației, creatorul cerului, pămîntului, soarelui și lunii. Dar deopo­
trivă era considerat șarpele primordial – un șarpe cu cap de taur și cu aripi de aur, conținînd în corpul
său germenii tuturor zeilor și lucrurilor, adică identic ca Tiamat dovedind originea carpatină a mitului.
În această ipostază a sa, Phanes are de obicei patru capete care corespund anotimpurilor zodiacale:
berbec – primăvara, leu – vara, dragon – toamna, taur – iarna. Gnosticii în scrierea Sfînta Cunoaștere,
spuneau că șarpele înaripat este Phanis, Phanes sau Faneas si are o aură de lumină în jur, el reprezintă
Lumina Lumii și începutul lumii. Pe numeroase tăblițe ale geților apare acest simbol al sacrului, fiind
amintit și de unele mituri grecești. Herodot ne transmite o legendă despre muncile lui Hercule și care
spune că vajnicul însămînțător de neamuri avea în pază o herghelie de iepe sirepe și cînd a adormit,
toate patrupedele au dispărut. Plecînd să le caute, le-a găsit în ținutul arimilor sau ariminilor fiind
strînse în toriștea Echidnei. Era această ființă cu partea de sus femeie și partea de la jumătate în jos
șarpe. Și așa de mult i-a plăcut grecului șerpoaica arimină că rău s-au încolăcit și au stat așa vreo trei
ani. Din această neostoită patimă s-a născut Scythes din care se trage poporul scit. El are ca frați pe
Agathyrsus, primul rege al agatîrșilor de pe rîul Mureș și pe Tracus din care vine neamul tracilor, așa
ca să ne fie învățătură de minte cine ne este strămoș! La emeși pe sigiliile arhaice apare o divinitate cu
corp și cap de om dar sfîrșește cu un trup de șarpe adică așa cum este și arimina Echidna precum și tot
neamul titanilor!
 Caduceul lui Hermes, divinitatea pelasgă preluată în panteonul grec, era format dintr-un băț în
vîrful căruia stăteau înfășurați doi șerpi față în față. Cu acesta Hermes adormea și deștepta sufletele
morților și tot cu dînsul transforma în aur tot ce atingea. Mitropolitul Valahiei, Antim Ivireanu uns la
anul 1698, avea° un toiag în capătul căruia erau înfășurați într-o buclă largă doi șerpi care se uitau
unul către altul dar fără cruce între ei așa cum poartă astăzi mitropoliții și patriarhul României. Un
caduceu identic cu al mitropolitului Antim se găsește imprimat pe monezile geților descoperite în
Ardeal în secolul XIX și pe care vestiții noștri specialiști le-au mirosit că sînt false. Pe fiecare din
iconițele geților vedem doi șerpi care stau în dreapta și în stînga dar de cele mai multe ori în partea de
sus. Pe iconița 1 șarpele iese dintr-un stejar tînăr, se urcă pe margine pînă în partea de sus a imaginii și
se apropie de capul unui leu. Pe iconița 9 șerpii au un fel de plete și barbă, iar cei de pe iconița 10 sînt
identici cu șerpii de pe toiagul patriarhului nostru.
Pe niște sigilii emeș de prin anii 2300 î.e.n. este gravat un om pe spinarea unei păsări, iar mitul a
fost descoperit pe plăcuțele de argilă din biblioteca regelui asirian Asurbanipal (685-627 î.e.n.). Regele
Șamash a fost odată martorul unei înțelegeri cinstite între vultur și șarpe. Șarpele trăia la rădăcina unui
pom anume iar vulturul își avea cuibul pe ramurile lui cele mai înalte. Vînau împreună și nu-și atacau
puii. Dar odată ce puii vulturului au început să zboare și să se poată apăra de șarpe, vulturul s-a repezit
asupra puilor lipsiți de apărare ai șarpelui și i-a mîncat. Șarpele, întors seara la culcușul prădat și
distrus, a ghicit îndată ce° s-a întîmplat și l-a implorat pe Șamash să-l răzbune. Drept răspuns Șamash, a
doborît un bou sălbatic în fața șarpelui, care, strecurîndu-se în culcușul lui, a așteptat să i se întoarcă
dușmanul. Cînd vulturul înfometat a coborît să mănînce boul, șarpele i-a încolăcit aripile, i-a smuls
penele și l-a azvîrlit° într-o crăpătură a pămîntului. Asta s-a întîmplat puțin după potop, în timpul
primului lugal al Sumerului, conducătorul Etana, care nu avea urmași. El l-a rugat pe Utu/Șamash, să-l
sfătuiască ce să facă. Zeul Soare i-a spus să-l tragă pe vultur din groapă, să se cațăre pe spinarea lui și
să urce la cer, unde zeii l-ar putea ajuta. Vulturului îi crescuseră penele la loc și recunoscător, el l-a
luat pe Etana salvatorul său, în spinare, zburînd pînă la porțile cerului și o clipă păru că vor intra prin­
tre ele. Dar ei s-au înălțat și mai sus de porțile albastre, pînă în ținuturile întunericului și ale focului
strălucitor. Întorcînd-și capul, Etana nu a mai zărit pămîntul dedesupt, iar vulturul s-a clătinat și s-a
prăbușit. Atît a rămas din poemul emeș, transmis prin intermediul culturii asiriene.
La români stejarul era considerat arborele judecății iar mitologia noastră este plină de elemente ale
religiei strămoșești. Fiecare casă își are norocul ei, înfățișat printr-un șarpe ce se numește știma casei,
șarpele casei sau ceasornicul de casă. Șarpele casei este întocmai ca un șarpe obișnuit doar că are
culoare albă pentru că trăiește la întuneric în zidurile casei. Cine ascultă cu luare-aminte în timpul
verii, punîndu-și urechea lipită de peretele casei de lut sau de vălugă, aude un ticăit ca de ceasornic.
Ticăitul acesta e făcut de șarpele ce bate cu coada în perete. Șarpele casei e blînd, nu mușcă, nu face
nici un rău, ba în unele case e atît de blînd, încît vine și mănîncă din blidul cu lapte al copiilor. Fiecare
casă își are șarpele ei și chiar fiecare om. El aduce noroc casei și de aceea nu trebuie omorît că nu e
bine. Cine își omoară șarpele, își omoară norocul. Dacă șarpele fuge de la casă, ea va rămîne pustie
sau are să moară cineva de la acea casă. Se zice că numai un șarpe are casa dar că are atîția° pui cîte su­
flete sînt în casă. Este uluitor cum am păstrat aceste mituri timp de cîteva mii de ani, iar țucalii spe­
cialiști ai istoricului cazar Mihai Roller după ce le-au interzis cîteva zeci de ani, acum nici nu vreau să
audă de ele, zornăindu-ne la urechi demitizarea istoriei românilor!
În poemul Ghilgameș, eroul pentru a dobîndi viața veșnică și a învia pe prietenul său Enkidu,
pleacă la Utnapiștin (omul ales de Creator să trăiască veșnic pe malul apei, Salvatorul) care îl îndrumă
să caute „iarba tinereții și nemuririi”. După ce o găsește, pornește spre Uruk, reședința sa dar pe drum
un șarpe i-o fură și tot chinul este zadarnic. În mitologia românească se spune că buruiana vieții este o
plantă cu care se pot învia oamenii și animalele moarte. Iarba o cunosc șerpii ce o păstrează pentru în­
vierea puilor uciși, iar după aceea este părăsită, arătînd că numai aceste ființe binecuvîntate de divini­
tate pot umbla cu planta miraculoasă. Era cunoscută numai de șerpi pentru că ei au fost mii de ani
animale sacre în cultura și religia neamului din jurul Carpaților, iar cele două sigilii emeș de la sfîrșitul
cărții arată cum divinitatea ține în mîini șerpeții, fiind însoțite de tauri și lei considerate și ele ființe
divine. La romani erau geniile care păzeau oamenii, casele, familiile, orașele, popoarele, împărățiile
avînd ca simbol șarpele. Iar soția lui Jupiter/Joe (zeu solar), Iunona era zeița lunii și a luminii reci noc­
turne. Ca fiică a lui Saturn și Rea zeitățile de început ale religiei romanilor, avea un cult foarte vechi
practicat în tot Lațiu. La Roma avea închinat un templu și lîngă acesta o pădurice sacră unde se afla o
peșteră, iar în interiorul ei trăia un șarpe mare, căruia în fiecare primăvară o fecioară îi aducea ofrandă
o turtă. Iunona era protectoarea femeilor, a perpetuării căsătoriilor și rodniciei vieții pe pămînt la
oameni, animale și plante. Este uimitoare asemănarea acestei zeități romane ca nume și atribuții cu
divinitatea Inana din religia emeșilor, cu Iana ca soră a soarelui din mitologia noastră și cu Zoe de pe
tăblițele geților dovedind că toate trei cultele au rădăcinile pe meleagurile mioritice.
La greci, eroii erau venerați sub chipul șarpelui. Pe tăblițele geților șarpele apare ca simbol al
sacrului înfășurat în jurul unui toiag sau pe piciorul unui scaun pe care este pus un cap de taur, într-un
triunghi ca pe T 11 sau foarte stilizat cum îl prezintă T 1. În mitologia vedică, Vișnu doarme pe spina­
rea cobrei Ananta (în sanscrită înseamnă infinit, nemărginit), iar marele act al creației universale por­
nește odată cu trezirea lui cînd începe să se rotească întreg cosmosul. (Vis + nu: cel ce nu mai visează
fiindcă nu mai doarme, trezitul).
Uneltele agricole si de tăiat, naiul, se văd în numeroase iconițe dovedind că avem de-a face cu un
ritual agrar unde natura și omul sînt invocate într-o relație de ajutorare și înțelegere totală. Dacă privim
cu mare atenție, găsim ciurul cu care se alegea grîul de pleavă, coșul de nuiele, îmblăciul, grătarul,
grapa și cuțitul, toate unelte agricole care arată mesajul religios al imaginilor, iar pe cîteva se vede
naiul ca instrument de acompaniament indicînd că în aceste procesiuni se cînta vocal dar și instrumen­
tal, iar lumea sărbătorea evenimentul. Toate aceste unelte sînt comune cu cele de la ceremoniile din
Eleusis dovedind originea cultului cel atît de scump fudulilor greci!
Vasul de cult este craterul unde se păstra apa vieții și o avea în pază un leu și un vultur sau șoim,
așa cum sînt înfățișate pe tăblița de la Romula. Se repetă pe majoritatea° imaginilor avînd o importanță
deosebită în ritual. În mitologia emeș duhul Anu care, în unele variante este și Creatorul lumii dar și a
divinităților, stă în cerurile cele mai de sus și posedă iarba vieții precum și pîinea și apa vieții veșni­
ce pe care le împarte cu generozitate celor care îi urmează învățăturile. În mitologia noastră găsim
aceste resturi ale religiei° străbune în poveștile cu Făt-Frumos care uneori are nenorocul să dea peste
cîte un zmeu ce îl hăcuiește rău de rămîn numai bucățile din el. Pentru ca neamul mioritic să nu rămînă
fără un apărător neobosit, două zîne milostive adună resturile flăcăului, le ung cu apa moartă și minu­
nea se întîmplă, au prins la loc și au lipit trupul sfîrtecat, iar cu apa vie l-au înviat, făcîndu-l și mai
tînăr și mai frumos de cum a fost. Mai amintim lampa de pe iconița 1 care se găsește în tăblița 5 ce po­
vestește moartea conducătorului Baicu pentru care preoții au aprins lampa Mîntuitorului° să-i lumineze
calea spre nemurire.
Peștera boltită este casa lui Zamolxe, marele reformator al religiei geților dar și locul unde se
desfășurau acțiunile de inițiere în cultul lui Mithra/Sarmis. Se știe din tratatul filozofului Porfyriu, De
Antro Nympharum, și dintr-o epistolă a sfîntului Hyeronim, că inițierea în misterele lui Mithra se
petrecea într-o peșteră naturală sau artificială, în apropierea unui izvor sau unei fîntîni cum era și în
cultul cabirilor. Căpeteniile bisericii iudeo-creștine după ce s-au înstăpînit peste imperiul roman prin
foc și sabie la anul 381, au vărsat numai ură nemărginită împotriva cultului lui Mithra sau Sol Invictus
pentru că era religia practicată de cea mai mare parte a populației imperiului. Am arătat că numitul cult
mitraic era în realitate religia geților, iar aceasta este încă o dovadă că nu ne-au tîrnosit alții glia și nea­
mul cum le place liftelor să ne laude. Acest simbol al trecerii din lumea vie în lumea spiritelor se gă­
sește pe mai multe tăblițe de plumb ale geților. T 44 anunță moartea conducătorului boero Bisto, iar în
centru jos se vede o peșteră sau poartă cu doi stîlpi de o construcție specială uniți între ei printr-o arca­
dă pe care scrie ceva. La intrarea în peșteră în partea stîngă se vede îngerul păzitor ținînd în mînă roata
vieții, în partea dreaptă pe un scaun este pus un cap de taur și pe un picior al acestuia stă înfășurat un
șarpe. În T 32 se anunță terminarea postului Crăciunului, iar toți românii sînt chemați să imite fără ză­
bavă poarta cu boltă care amintește de cultul lui Mithra.
Soarele, luna, fulgerele, ploaia sînt simboluri care se văd foarte bine în iconița 1 iar în iconițele 9 și
10 apare numai soarele cu cei patru bidivii înhămați la carul ceresc și care sînt gata de galop pe drumul
fără pulbere. Soarele ține în mînă un disc amintind de mitologia noastră care spune că pămîntul este un
disc înconjurat de ape, iar el îl parcurge zilnic pe bolta cerească. O legendă mioritică ne spune că
pentru a merge mai bine pe drumurile cerului, Dumnezeu a făcut din globul Soarelui un car punîndu-i
roți și osie și înhămînd la el 7 cai năzdrăvani. Iar carul acesta îl conduce Sfîntul Soare care e un
arhanghel frumos și veșnic tînăr cu plete și fața atît de strălucitoare încît nu-l poți privi din față.
Oprim firul povestirii și spunem doar atît: este descrierea fidelă a imaginii de pe iconița 1 colțul
stînga sus, iar pe iconițele 9 și 10 apar numai 4 telegari la carul solar! Să mai depănăm zicerea care
spune că Soarele stă într-un palat de cleștar și dimineața urcă pînă în crucea cerului după care co­
boară pînă asfințește. Cînd descalecă seara Sfîntul Soare mănîncă un colț de prescură și bea un pahar
de vin. După asta își urmează înapoi călătoria pe tărîmul celălalt pe dedesupt, înconjurînd pămîntul pe
la marginile lui, pînă ajunge iarăși la răsărit, unde sosește dimineața și-și reia calea din ajun. Drumul
acesta îl face Soarele în somn, fiind tras de niște balauri mari. Dacă balaurii aceștia au lăsat pe Soare
să se odihnească bine în timpul somnului, atunci Soarele răsare frumos și strălucitor, arătînd lumii că
este vesel, iar dacă n-a fost lăsat să se odihnească, atunci Soarele, răsare posac și înnegurat ori își
ascunde complet fața în nouri. Soarele a fost sfințit mai tîrziu de către Dumnezeu, pentru tot binele
care-l face oamenilor, luminîndu-le munca și încălzindu-le trupurile. De aceea e mare păcat să-l vor­
bești de rău sau să arunci cu murdărie în drumul pe care el trece.
Dumnezeu, cum s-a văzut singur, a scăpărat odată din cremene cu piatră prețioasă și a țîșnit Luna: o
fecioară minunată așa cum este prezentată pe iconița 1, colțul dreapta sus. Tot Dumnezeu, ca să dea o
pildă celor care ar mai păcătui, ucigînd pe frații lor, a pus pe fața lunii pe Cain și Abel, care se văd
atunci cînd e lună plină foarte bine. Abel este mort fiind așezat în partea stîngă a lunii, Cain, în partea
dreaptă, ține un vas din care curge mereu sînge. În acest mit se vede un sincretism între religia geților,
mitul cabirilor în varianta macedoneană și religia iudeo-creștină care a fost impusă românilor după
secolele XVIII. Toți îndrăgostiții iau de martor pe sfînta Lună, și tot ei i se plîng cei nefericiți în dra­
goste. O altă variantă spune cum Cain stă în picioare și ține în mînă o căldărușă din care picură sînge.
Cînd se va umple căldărușa de va da afară, atunci se va sfîrși și lumea. Aceste legende amintesc și de
sfîrșitul lumii din zoroastrism dar și de o legendă a Sfîntului Ilie. Trebuie făcută o mențiune pentru
iconița 14 unde apare pe spatele statuetei, soarele plin de căldură cu nori în jur, luna sub el iar mai jos
o perdea de nori din care se slobod fulgere aducînd ploile din miez de vară.
Crucea, stelele, roata vieții sînt simboluri ale sacrului atît la emeși cît și în religia geților așa cum ne
arată iconițele 1,6, 10, 11, 13. La imaginea 13 avem crucea înscrisă în cerc, iar la 11 avem crucea cu
brațele egale, lîngă ea este roata vieții și jos un miel șezînd, toate acestea fiind simboluri specifice
religiei strămoșești și nu au fost aduse la noi de nu se știe unde. Pe mai multe imagini apare acea
candelă primitivă cum se vede în iconița 1 de la picioarele persoanei culcate. Zicerile noastre străbune
ne spun că stelele nu sînt altceva decît candelele ce se aprind la nașterea fiecărui copil și reprezintă
durata vieții lui. Mai sînt 7 stele numite logostele dar acestea nu se văd decît arareori și numai cîte una.
Acestea sînt stelele zilelor. Pe tăblițele 50 și 59 un mîndru flăcău spune că și-a luat soață pe bastarna
Bisica dar ea nu prea avea darul de a mînui covata și tigaia, iar boero Biseto a cam mîncat ce nu-i ve­
nea bine. Supărat că nu mai are parte de mîncare caldă, el cheamă în ajutor pe dio Oroeliu să o îndem­
ne pe Bisica lui la treburile gospodăriei altfel va ajunge la mănăstire. Pe tăblița 50 se văd ca simboluri
sacre leul, capul de oaie, taurul șezînd care toate fiind elemente ale cultului cabirilor. Dio Oroeliu era
ocrotitorul familiei și al gospodăriilor geților, îndatorire care o găsim și la zeii penați ai romanilor cum
le spuneau ei cabirilor duși de Enea din Troia părintească.
Imaginea 14 reprezintă un medalion sau un sigiliu care a fost descoperit în Siria sau Asia Mică și
are pe o față un leu alergînd, iar deasupra lui este o stea așezată în secera lunii. Sub leu se citește cu li­
tere grecești arhaice, numele TAYANE, scris de la dreapta la stînga. În anul 1904, hulitul Teodor
Burada face încă o călătorie în ținuturile Macedoniei pentru a dovedi originea comună a acestui neam
și a românilor, lăsîndu-ne o tradiție din această regiune. În ajunul Sfîntului Ioan care cade la 24 iunie,
în cea mai mare parte a Macedoniei în satele locuite de aromâni sau armîni, era obiceiul ca să se adune
mai multe fete și neveste tinere, pe la prietene și neamuri și împreună cu mulți copii, pe care-i trimi­
teau la casele cu grădini să le dea flori pentru Taiani rugîndu-se: „Dați-ni andao lilice di, macar una
dați-ni azi s-banați”. Cu florile adunate, copii se întorc la locul unde îi așteaptă fetele și nevestele, se
așează în cerc, iau un ghium de aramă, îl împodobesc cu acele flori, beteală de argint punîndu-i și un
voal roșu. Așa împodobit frumos îl pun pe capul unui băiețel și se duc să-l umple cu apă la mai multe
fîntîni sau șipote, apoi o pornesc din casă în casă cîntînd în jurul lui cîntecul Taianului care este foarte
jalnic. în partea dreaptă este aducerea textului în limba română modernă.
– Ta Iani, Ta Iani, Ianis mata, – Ta Iani, Ta Iani, Ianis mata,
Cocîzî ș ma nicăzî. Mă chinui și mă necăjești.
Umple soră, varsă frate, Umple soră, varsă frate,
Ca să i dăm aii cripate. Ca să-i dăm oale crăpate.
Iu închiși-și di ni te adarași – Unde te-ai pornit de mi te-ai gătit?
– Ni-închisii la naoăli frăți, – M-am pornit la cei nouă frați,
Frăți li arei mult depărtați, Frați de-ai mei mult depărtați,
Naoăli frați toți ne-nsurați. Nouă frați toți ne-nsurați.
 Ne-nsurați ne procopsiți, Ne-nsurați, bătuți de soartă,
Peste mare lae, după Pole, Peste marea neagră dincolo de
Peste mare lae, peste mare lae! Constantinopole,
Tu nouăli hori fără haire, Peste marea neagră, peste marea neagră
Fără nveste fără fumelie. La cele nouă sate netrebnice,
Fără neveste, fără femei.
După terminarea cîntecului, gazdele puneau bani în ghium iar ele dădeau puțină apă pentru leac. A
doua zi se adunau iarăși la locul de întîlnire, puneau masă în mijlocul ogrăzii unde se ospătau și îm­
părțeau apa rămasă cu care se spălau pe față și pe ochi toți participanții. În mitologia noastră vedem că
rangurile cerești sînt ocupate în ordine de bunul Dumnezeu, Moș Crăciun și Sfîntul Ion care l-a ridicat
pe Iisus în ceruri. Numele Ion l-am întîlnit și pe plăcuțele geților dovedind vechimea lui în cultura stră­
moșească. Cred că invocarea lui Iani – grecizarea lui Ioan – la începutul acestui imn de jale, este o
chemare a duhului să ajute la refacerea norocului celor nouă frați duși cu forța dincolo de Constanti­
nopol, pentru că în religia strămoșească Ionii erau duhurile protectoare ale indivizilor și ale întregului
Neam Ales de Sîntu.
Rugăciunea se adresează unui părinte – ta – dar și unui ocrotitor sau protector – mata, pe care
fetele și femeile îl cheamă să nu le mai necăjească și să le dea tot sprijinul cerut. Data sărbătorii arată
că are legătură cu vechea religie a geților și dacă privim iconițele 8 și 9 vedem Sfîntul Soare sus iar în
registrul trei, la o masă pe care este așezată o farfurie cu un pește, stau trei persoane. La dreapta lor doi
copii dezbrăcați care povestesc ceva și arată spre masă. În registrul de jos în dreptul mesei este vasul
cu apa vieții sau apa sfințită. În nordul Dunării avem ritualul Paparudelor care seamănă foarte mult cu
cel de la macedoneni, avînd o vechime pierdută în negura timpului. Incantația este adresată unei divi­
nități numită Paparuda care nu mai poate fi explicată în cultura noastră datorită faptului că ne-a fost
falsificată cu atîta sălbăticie. Papas era numele lui Atis din religia frigienilor, dar și sciții aveau pe Pa­
pas cu sensul de tată ca divinitate unică și solară, poveste ce are legături cu mitul cabirilor geți. Ruda
poate fi neamul sau clanul ce participă la ceremonie sau locul unde se prelucrau minereurile, amintind
de o zicere venită de la vechii greci care spune că divinitățile cabire erau meșteri neîntrecuți în prelu­
crarea metalelor.
În Moldova colinară dintre Carpați și rîul Prut, comuna Ibănești, județul Iași, obiceiul se practica
pînă mai ieri și era numit Papadia. O femeie pricepută în ale celor sfinte făcea din lumînarea de ceară
folosită la învierea de Paști o mică păpușă pe care o punea într-o răcliță înfășurată în mai multe batiste.
Apoi lua cu ea mai mulți copii și ieșeau împreună la marginea satului unde spuneau toți o rugăciune
închinată Sfîntului Soare prin care se cerea slobozirea ploilor pentru creșterea ierburilor ca să hrăneas­
că animalele și umflarea izvoarelor astfel ca oamenii să aibă apă de băut. Cînd se întorceau în sat după
terminarea ceremonialului de chemare a ploii, sătenii îi așteptau la fîntîni cu căldările pline cu apă și le
aruncau pe ei. Vedem că la obiceiul din Moldova apare Papa cu sensul de tată sau Ziditor al neamului
omenesc prin Sfîntul Soare dar este însoțit de Dia. La vechii romani această divinitate era considerată
ca fiind cea mai veche din care s-au născut ceilalți zei, cum era Cybele la frigieni. Ca zeitate a țărani­
lor, primăvara statuia ei era plimbată peste ogoarele ce se așteptau să fie însămînțate. Dar și fudulii
greci îi spuneau Demetrei, zeița agriculturii, Deo întocmai cum apare și pe tăblițele de plumb cu sensul
de Sfînta sau Maica Pămîntească.
Resturi din străvechiul cult se găsesc și în Caloianu unde se spune o rugăciune pentru alungarea
secetei. Chiar cuvîntul caloianu este compus din calo cu sensul de a se însănătoși, a reface, frumos,
puternic + Ianu. Acest obicei are o variantă în Dobrogea. În joia din săptămâna a patra după Paști se
fac Scaloienii. În acea zi mai multe fete din sat se adună și fac scaloianul: chipul unui om mititel ca
de-o palmă de lung făcut din lut, apoi îl pun într-un sicriu de papură și îl dau pe Dunăre sau pe baltă,
cînd atunci toate fetele încep a se face că plîng și a se văicări zicînd:
Scaloeni, scaloian Te-a cătat te-a întrebat,
Trupușor de dician Prin pădurea rară
Scaloiță, scaloiță, Cu inima amară
Trupușor de cuconiță, Prin pădurea deasă
Mă-ta că mi te-a cătat, Cu inima arsă.
În multe locuri, scaloienii, înainte de a se arunca în apă, stau trei zile îngropați în pămînt. După ce
scaloianul s-a dat pe apă, toate fetele se întorc acasă, pun masa, fac bucate și plăcinte, beau, mănîncă și
fac horă, iar flăcăii cîntă din fluiere și din cimpoi. Vedem că aici se găsesc atît elemente comune cu
cîntecul de jale al lui Ta Iani, cu cultul lui Atis și al Cybelei dar și din cultul lui User/Osiris egipteanul.
Foarte important pentru cultura noastră este folosirea adjectivului dician, care arată că vine din
timpurile strămoșilor noștri. Am arătat că în Andania din regiunea Megaria, cartea sfîntă a cultului
cabiric se numea Biblia și asta prin secolele VI-V î.e.n. fiind compusă din vechile cuvinte bi: cuvînt,
a cerceta, a șopti, rugă, a pomeni + bili: a încolți, a crește, a se înfierbînta, a străluci + a: strămoș, fra­
te, a boteza, de la început.
Ori cartea sfîntă a cultului cabiric de la Andania nu putea fi decît cea lăsată de marele înțelept
Zamolxe pentru că mai avem în regulamentul de desfășurare a ceremonialului religios interdicția de a
folosi obiecte sau podoabe de aur sau veșminte cusute cu fir de aur așa cum era numai în religia geților
și mai tîrziu în scrierile esene. Iar Platon amintește pe filozoful Socrate prins de nevoile războiului din
432 î.e.n. la Potideea asediată de atenieni și care ascultă un descîntec de-al lui Zamolxe spus de un get.
Magistrul recunoaște, că a învățat zicerea ca să aibă un cîștig dar că „nu sînt decît rostiri frumoase.
Din aceste rostiri se iscă în suflet înțelepciunea iar odată ce aceasta iese la iveală și stăruie în noi, îi e
lesne să deschidă calea sănătății și către cap și către trupul tot”. Dacă pînă și Socrate și-a pus creierii la
fiert să priceapă înțelepciunea geților, înseamnă că avea mare trecere în lumea subțire elenă iar Anda­
nia este un exemplu scăpat de urgia timpului.
În secolele I și II au fost făcute mai multe traduceri a Torei în limba koine fiind incluse de iudeo-
creștinul Origenes într-o lucrare mare și publicate în anul 235 sub numele de Hexapla. Aceste texte au
fost traduse și în latină sub numele de Vulgata. Dacă în textul ivrit, facerea lumii este stabilită la anul
3761 î.e.n. dată preluată și în Vulgata; în textul „dăruit” goimilor cap de lut, anul de început al lumii
este 5488 î.e.n. Aceste diferențe atît de mari privind facerea lumii nu vin dintr-o transcriere greșită a
textului așa cum au încercat toți șmecherii să ne convingă. Unul dintre cei mai avizați traducători din
secolul II al° Torei a fost Aquila, un ivrit care a trăit în Pont pe la anii 135. Ori tot prin aceste regiuni
erau și cărțile sfinte ale cultului cabir cunoscute de cîteva bune sute de ani sub numele de Biblia ce
aveau ca început al lumii potopul de la Marea Neagră, dovedit științific prin cercetările din anii 1990 și
care a avut loc la mijlocul mileniului VI î.e.n. Chiar în mitologia emeșilor se spune că puterea
conducătorilor a venit din ceruri, iar după potop, aceasta a fost preluată de popoarele venite din munți.
Cercetările arheologice din Eridu au arătat că în respectiva regiune a avut loc o mare inundație pe la
mijlocul mileniului IV î.e.n. Refacerea acestei civilizații s-a făcut sub conducerea popoarelor care au
migrat din munții Carpați, acțiune reținută în mitologia lor ca o nouă zidire a lumii.
Ivriții au cunoscut aceste legende cînd o parte a clasei conducătoare a fost deportată în Babilon în
anul 582 î.e.n. sau mai tîrziu din surse persane, dar mai sigur de la esenii care trăiau în Palestina. De
aici au luat mare parte din miturile pe care le-au inclus în scrierile lor spunînd că i-a plesnit buhul înțe­
lepciunii. Faptul că noi am păstrat numele de Biblia pentru cartea sfîntă a cultului crucii în vorbirea
curentă nefolosind numele cultului falic-satanist Tora, Pentateuh și Vulgata, adică Verus Israel, am
păstrat simbolurile și credințele strămoșești în prezentul cult creștin ortodox, arată că am învins timpul
chiar dacă împotriva noastră au lucrat cu o dușmănie fără margini atîtea neamuri și au vrut să ne pre­
zinte ca o bandă de haimanale. Iudeo-creștinismul este în fapt furtul de identitate spirituală pus la cale
de ivriți, romani și greci în dauna religiei strămoșești! Civilizația emeș, tăblițele cu scrierea geților
descoperite la Sinaia și cultura noastră populară sînt reperele de netăgăduit ale vechii spiritualități
arimine ce dovedesc perenitatea românilor pe meleagurile mioritice. După atîtea preumblări prin lumi
uitate sau neștiute, să adăstăm puțin la un gînd de samă:
– civilizația omenească s-a născut în jurul Carpaților în urmă cu 40000 de ani așa cum o dove­
desc probele arheologice și de atunci ne ținem înrădăcinați și priponiți de Anu, Gog ori Sîntu
în această toriște chiar dacă mulți au vrut să ne spulbere, spunînd că ne-au adus cotropitorii
romani în Carpați sau ne-au puit stîrpiturile ivrite cînd făceau militărie pentru stăpînii lumii.
– plaiurile noastre au fost alese de Dumnezeu fiind numite pământul sfînt unde a zămislit
poporul arimin – poporul sfînt, prima vatră de civilizație a Europei, iar de aici au avut loc
marile migrații arimine.
– aici la Turdaș, Tărtăria, Vadu Rău și Gorban s-a născut prima formă de scriere din lume, s-a
dezvoltat în alfabet silabar, apoi fonetic de unde l-au „împrumutat” grecii, romanii și alte se­
minții din cele patru zări pe unde s-a răzlețit nemuțul nostru mînat de nevoi și timp.
– pămîntul sfînt a dat religia crucii ca drum de urmat în existența comuniunii prin viață, moarte
și înviere, pe care niște hoți au furat-o spunînd că este revelația unui stăpîn al întunericului,
tiran absolut și ucigaș neostoit, punînd ca simbol sacru legămîntul Celui cu Trei Coarne!
 Sub a cerurilor cort, eu aminte să îi port, în suflet nemuritor, plin de of și plin de dor! Imaginile I
1...14 de la sfîrșitul cărții sînt luate din lucrarea Cultul cabirilor în Dacia de Teohari Antonescu,
apărută în anul 1889 și retipărită în anul 2006.

7.4.7 Neamul Ales și Țara Sfîntă

Greu de crezut și înțeles că această sintagmă se referă la strămoșii noștri și ținutul locuit de ei, adică
toriștea carpatină. Și totuși acesta este adevărul, adevărat! Ideea vine din străfundurile gîndirii neamu­
lui nostru și o găsim în miturile geților pe care le-am păstrat neverosimil de bine, în scrierile esene, și
alte texte antice ce au recunoscut strămoșilor noștri un merit unic pe care românii de azi îl ascund cu
ură nemărginită! Ca să fie cîntare cu crezare, trebuie să o iau din vremurile cele vechi cînd grecii nu
mîncau curechi, iar geții nu spuneau minciuni ca o turmă de nebuni.
În scrierea esenă Arborii găsim ideea nașterii neamului omenesc apărut în jurul Carpaților din
titani, legendă care a mai fost pomenită și de vechii greci, dar așa de îndrăcit aburită că nimeni nu a
luat-o în seamă. „În zilele de demult, cînd creația era tînără,/ Pămîntul era plin de arbori uriași/ Ale
căror ramuri ajungeau deasupra norilor/ Și în care sălășluiau Vechii noștri Părinți/ Care au umblat
cu îngerii,/ Și au trăit în Legea Sfîntă.” Ori aceste scrieri care nu au fost încă iudaizate, trebuie să le
punem la temelia noii noastre culturi identitare ca să ieșim din robia iudeo-satanistă și să ne asumăm
adevărata cultură și istorie strămoșească. Din manuscris se înțelege limpede că strămoșii geților erau
născuți din ființe cerești care au trăit împreună cu îngerii în ceruri, rînduindu-și viața după Legea Sfîn­
tă a lui Anu, Senta, Gog sau Dumnezeu. De aici ei s-au pogorît pe pămînt făcîndu-l pe om după chipul
lor și tot unul de-al lor, Prometeu i-a învățat obținerea focului, scrisul, traiul în comun și multe altele.
De aceea toată antichitatea i-a știut pe falnicii geți ca Neam Scoborîtor din Zei, iar gruparea crimi­
nală Militia Cristi a muncit din greu peste 1000 de ani ca să șteargă din istoria Europei acest trecut
fabulos, care însă nu a ieșit din puturoșenia falică a Talpei Iadului Iahweh, numită azi eufemistic „le­
gămînt”. Și tot Ziditorul le-a dat Legea credinței monoteiste în puterea crucii și „limba zeilor” în care
să aducă cinstire Tatălui Ceresc, Maicii Pămîntești și Creației de început.
Iliada lui Homer (care a trăit prin secolul IX î.e.n.) spune despre pelasgi că erau Neam Ales de
Dumnezeu, și trebuie să mărturisim că nu l-am năimit să ne urce așa de sus, iar răbojul timpului încă
nu scosese neamul buricaților tăiați împrejur cu vedeniile lor smintite și îndrăcite. În Cîntul X al poe­
mului homeric, aheii atacă pe troieni și aliații lor din afara cetății, mulțimi războinice din care reținem
pe cei de mai jos ce ne sînt de istovul nostru:
„Pe de o parte spre mare sînt carii, peonii arcașii,
Divinii pelasgi, cauconii precum și lelegii;”
La fel îi numește și Eschil în scrierea Rugătoarele, ca să ne încețoșeze cumplit puțina minte ce
meșteșugit ea minte să fim ai nimănui pe acest pământ. Dar tot ei spun că pelasgii sînt geții sau hiper­
boreenii din nordul Istrului, veniți în Peloponez înaintea aheilor, fiind de fapt băștinași. Un alt neam
arimin, pomenit în Iliada, ionii care trăiau în Ionia, spun și ei prin urmașii din zilele noastre – irlande­
zii – că erau un neam divin sau ales de Creator. Cuvîntul ion în irlandeză are și sensul de viță aleasă
sau neam superior. Mai amintește Homer de Echidna că era o nemuritoare din neamul titanilor sau
Atlanților și care locuia într-o peșteră din ținutul Arima unde împreună cu soțul ei Tiphon, i-au înfrun­
tat pe zeii grecilor ce doreau cu mare furie să fie ei singurii stăpîni ai cerurilor și pămîntului, iar pe ti­
tani ca vechii stăpîni ai lumilor dumnezeiești și ziditorii neamului omenesc, să-i înghesuie în Tar­
tar așa cum au reușit leprele prin minciună, fals și distrugere să-i scoată pe geți în afara istoriei.
Hesiod care a trăit în secolul VIII î.e.n. în lucrarea Teogonia scrie despre Echidna, că era jumătate
nimfă cu privirea strălucitoare° și obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la brîu în jos, un imens șar­
pe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug
într-un loc ascuns al° Pământului Sfânt. Acolo ea are o peșteră adâncă sub o stîncă golașă departe de
zeii nemuritori și de larma muritorilor. Ea trăiește în țara numită Arima și tot aici este grădina cu mere
de aur pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriaș. Dar tot în acest ținut a fost rege titanul Atlas
fiul titanului Iapet, adică din neam dumnezeiesc și care l-a avut ca frate pe Prometeu, cel ce, zic grecii,
ar fi părintele neamului omenesc, și oricît ne-au spurcat, falsificîndu-ne istoria, chiar din zicerile lor
mitologice sîntem Neam Scoborîtor din Zei care trăia pe un Pămînt Sfînt. Lado este un flăcău de
toată isprava în unele povești românești neaoșe. Dacă dihania de Echidna trăia într-un „pămînt sfînt”
apoi de ce nu au venit ei scumpii și pricepuții în toate să ocupe acest ținut binecuvîntat de divinitate,
dar au rămas la ce au luat cu ghioaga și sabia de la pelasgi. Cred că dacă ar fi încercat o asemenea is­
pravă, s-ar fi ales cu mutrele pocite rău și hăcuiți chiar mai rău decît curechiul pregătit pentru mîncare.
Poetul Pindar care a trăit în secolele VI-V î.e.n. în oda Olympian îl amintește pe poetul epic Phere­
nicos din Heracleea care și-a dus viața cu ceva timp înaintea lui, cu următoarea zicere: „Hiperboreii
locuiesc în părțile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag,
după cum spun tradițiile, din neamul titanilor celor vechi (atlanților); ei sînt stabiliți sub suflul cel
rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor... la hiperboreeni s-au născut zeii”.”
Adică și acest jupîn al grecilor spune despre strămoșii noștri ascunși în uitare că erau Neam Scoborîtor
din Zei și chiar mai mult ne luminează, scriind că ținutul de la nordul Istrului era locul unde „s-au
născut zeii” adică Țara Sfîntă, taman cum găsim pe tăblițe – Dio Geția° – sau cum scrie manuscrisul
esen, fiindcă în timpul lui, grecii încă nu s-au apucat să dea cu hula în istoria și filozofia geților.
Herodot în Istorii spune că atunci cînd s-a pornit războiul dintre arimii și titanii din nordul Istrului
împotriva hoțomanilor ahei cu ciorchinele lor de zei și zeițe, flăcăul tartor din Olimp – Zeus – l-ar fi
trăsnit cu un fulger pe Tiphon și a prăvălit peste el muntele cu vulcanul Etna să aibă spor la lucru, însă
pe soața acestuia Echidna împreună cu fiii Scitul, Gelonul și Agatîrsul i-au lăsat să-și ducă liniștiți
veleatul în țara Arima pînă vor pune ei de o nouă păruială. Indirect și părintele mincinoșilor recunoaște
că la nord de Istru, acolo unde el scrie că era o mare pustietate, trăia neamul hiperborean sau get, cu­
noscut din vechime ca Neam Scoborîtor din Zei inclusiv de către înaintașii lui, iar țara lor era o Țară
Sfîntă și nu vîntură-brîu cum a ajuns azi. Despre această femeie-șarpe Echidna, cum au încondeiat-o
pricepuții născocitori eleni, tot unul de-al lor Dionisie din Halicarnas (secolul I î.e.n.) în scrierea Ro­
maike arhaiologia, Cartea 1,43 ne spune că: „Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercu­
les și° al fecioarei hiperboreene Echidna”, adică să înțelegem și să ne înțelegem; în antichitate se știa
că neamul latinilor era înrudit cu cel al geților din nordul Istrului și nimeni nu tușea pentru asta.
Însă originea neamului get ca neam divin sau scoborîtor din Tatăl Ceresc o recunoaște chiar unul
dintre părinții teologiei iudeo-creștine, Tertulian, care obosit de atîta lătrat pentru Talpa Iadului, pe la
anii 205 trece la gnosticism și recunoaște în scris preacucernicul, că manuscrisele lui Eno din care a
degustat și el, au fost date de Dumnezeu neamului omenesc fiind salvate de Noe de la potop, pe care
apoi le-a copiat și împărțit celor cu credință în sfînta cruce. Deci asta știau și întunecații iudeo-cretini
despre neamul mioritic din Carpați pe la începutul secolului III al erei noastre, că ei au primit scrierea
sfîntă Calea/Legea Adevărului și Dreptății chiar de la Tatăl Ceresc, cu mii de ani înainte ca ivriții
să se îmbolnăvească rău de revelații, vedenii și tîmpenii cu care au pus la cale o mare conspirație
împotriva neamului get. Dar și scrierile esene spun același adevăr, neamul get a primit Legea de la
Tatăl Ceresc prin Eno, care a fost cel mai iubit muritor de către Dumnezeu.
Despre „titanii cei vechi” sau atlanți, adică urmașii titanului Atlas, găsim ceva lumină la Diodor din
Sicilia (80-21 î.e.n.) unde în Biblioteca istorică, Cartea III, LX, ne-a lăsat mărturie: „Atlanții care locu­
iesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului (Marea Neagră), întreceau cu mult – pare-se – pe ve­
cinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor... Atlas avu șapte
fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide... Au fost așezate pe cer și au
primit numele de Pleiade.” Încă un izvor grec spune că Țara Zeilor era la nord de Istru, iar neamul
care locuia acele ținuturi – atlanții sau hiperboreenii – era cel mai evlavios popor din cîte se cunoșteau
în vechime. Ideea se găsește și în scrierea lui Strabon (63 î.e.n.-26 e.n.), contemporan cu cel amintit
mai înainte, unde în scrierea Geografia, XI,6,2, găsim: „Cei dintîi care au descris diferite părți ale
lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului și a Adriei”. Și după ce lă­
murește baștina acestui Neam Ales Scoborîtor din Zei, zice pentru lumile ce va să vină: „Nu ne putem
îndoi – din cele spuse de Posidoniu – și, de asemenea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geților, că în
neamul lor, zelul religios a fost din toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor... Este
foarte probabil ca în secolele de mai tîrziu, Zamolxe să fi convins pe geți, să ducă o viață pitagoreică,
fiindcă i-a găsit dispuși pentru filozofie.” Iar dacă neamul geților era dispus către filozofie, să ne dea
voie drăguțul de el să înțelegem și noi, că strămoșii geți erau un popor cu o cultură deosebită și nu o
adunătură de gunoaie cum ne prezintă astăzi falsificata istorie română și europeană. Că situația chiar
asta era în vechime, ne-o confirmă Iamblichos(240-320 e.n.) ce ne spune în lucrarea De Mysteriis vii,
4, scriind despre acest Neam Scoborîtor din Zei că ar fi primit întreaga înțelepciune de la Divini­
tate, așa cum mărturisesc și manuscrise esene, adică ale strămoșilor noștri geți: „Căci zeii au fost cei
care i-au învățat pe oamenii din națiunile sacre... întreaga lor limbă sfîntă. Cei care au învățat prime-
le nume ale zeilor, le-au amestecat cu propriile lor limbi... și ni le-au transmis astfel.” De aceea koine
vorbită de greci după secolul V î.e.n. are cca 40% cuvinte comune cu limba getă sau ru-muna veche,
fiindcă pîrliții au luat de la „națiunile sacre” cam toată filozofia lor pe care au mai pospăit-o după nă­
rav și pricepere și pe deasupra multe cuvinte din „limba zeilor” dăruite celor doritori să-și șteargă
puchii de la ochi și mucii de la nas!
Și inițiații orfici, amintiți de Ovidiu, spuneau în ritualurile lor cultice ceva ce sună foarte frumos la
urechile mele: „Al meu neam e din Cer”. Poetul latin, pe la începutul secolului I al erei noastre scrie
Pontice II, 9 Lui Cotys care este o scrisoare adresată conducătorului geților și spune: „Odraslă de regi,
Cotys, a cărui origine nobilă se ridică pînă la Eumolpus... Strălucirea neamului tău îți impune aceasta,
este datoria Neamului Nobil Scoborîtor din Zei, ți-o pretinde aceasta însuși° Eumolpus preastrăluci­
tul autor al neamului, ți-o pretinde aceasta însuși Erichtonius, înaintea lui Eumolpus.” Textul conține
un enunț inacceptabil pentru cultura română zidită după mințile unor lepre criminale; geții și tracii
erau unul și același popor, cu aceeași limbă și aceeași religie, fiind cunoscuți ca „Neam Scoborîtor
din Zei”, nu de tîrîturi cum ne-au învățat ei! Eumolpus era una din căpeteniile geților care locuiau în
ținutul numit de greci Tracia și de aici i-au scos ei pe traci, fiind și întemeietorul templului de la
Eleusis, dar Pausanias spune că ei erau numai preoții slujitori, lăcașul fiind întemeiat de hiperboreenii
nord-istreni. Și să venim pe toriștea noastră să ascultăm zicerile strămoșești și cele de pe tăblițe.
Epigramistul roman Marțial (40-103), era cunoscut ca cel mai mare meseriaș în acest domeniu, în-
cîntîndu-l și pe împăratul Domițian° cu meșteșugul vorbelor sale. În Epigrame IX, 46 dedicată priete­
nului° său Marcellius care făcea parte din trupele romane ce plecaseră la Istru în anul 86 pentru a lupta
împotriva geților neîmblînziți de civilizația romană, Marțial scrie că iubitul lui oștean de gînd și faptă
va vedea lumea fabuloasă și miraculoasă a hiperboreenilor și cerul getic cu osia lumii, alături de
muntele faimos în legende unde a fost înlănțuit și chinuit Prometeu. „Soldat Marcellin tu pleci ca să iei
pe umerii tăi cerul hiperboreean și astrele polului getic... Iată și stîncile lui Prometeu. Iată și mun­
tele acela faimos în legende. Cînd tu vei contempla aceste stînci în care răsună durerile imense ale
bătrînului, vei zice: Da, el a fost încă mai tare decît aceste pietre tari, și la aceste cuvinte tu vei putea
să mai adaugi că: acela care a fost în stare să sufere, a putut într-adevăr să făurească și neamul
omenesc.” Așa spune un ilustru roman cu năravul scrisului care, lăudîndu-și neamul cotropitor, îi iu­
bea pe geți precum mîța pe șoarec!
Despre războiul romanilor împotriva geților, Dio Cassius (163-229) în Istoria romana (LXVII, 10),
scrie că generalul roman Tettius Iulianus care i-ar fi învins pe băștinașii de la Istru în anul 89 al erei
noastre și-a luat cognomenul de Hiperboreanu (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a
luat de pe lume numele de hiperborean). Și tot cu acest nume de hiperboreanul îl numește pe înțeleptul
get Zamolxe, iudeo-creștinul Clement din Alexandria care a fost contemporanul lui Dio Cassius. Asta
era realitatea istorică în secolul III al erei noastre, iar ce cunoaștem azi sînt numai frînturi scăpa­
te de la marele proces de falsificare° a istoriei și culturii identitare a geților pusă la cale de către
leprele iudeo-cretine după ce au ajuns stăpînii imperiului roman în anul 380.
Din cea mai nebuloasă antichitate, cînd falnicii geți sînt amintiți că luptă în războiul Troiei și pînă
către sfîrșitul secolului III al erei noastre cînd este datată ultima sursă de informare, timp de peste 1500
de ani, izvoarele scrise venite chiar de la neprietenii noștri, grecii și romanii, spun despre strămoșii
noștri geți, că erau „Neam Scoborîtor din Zei” și „fiii luminii”, din care s-a născut întreg neamul
omenesc care apoi s-a răspîndit, prin migrații succesive către cele patru zări. Dar acesta este numai un
exemplu de felul cum ne-au falsificat grecii, ivriții, uneori romanii și apoi iudeo-sataniștii, istoria și
cultura strămoșească de nu-i mai dăm de urmă. Din faimoasele legende ale Muntelui Sfînt, amintite și
de Marțial, nu a mai rămas nici urmă în cultura lumii antice, deși latinul amintit mai înainte le cunoș­
tea bine fiindcă făceau parte din patrimoniul spiritual al multor neamuri și nu cum ne-au prezentat
leprele grecești pline ochi de elitism, că am fi fost un popor de sălbatici și proști că dădeam numai prin
gropi de care se ferea și moartea.
Țara hiperboreenilor sau a geților era o Țară Sfîntă pentru că era locuită de un Neam Scoborîtor
din Tatăl Ceresc sub binecuvîntarea crucii și a Legii Adevărului și Dreptății unde cunoașterea și fap­
tele bune erau singurele căi de a deveni OM. La ivriți, iar după anul 381 și la iudeo-creștini, necunoaș­
terea, frica, viclenia, lăcomia, crima, ura împotriva neamului omenesc și jertfele către templu sau bise­
rică în aur, argint și alte scumpeturi drăcești, îți făceau drum neted către întunecimea Sa Iahwe.
Geții aveau o religie monoteistă în frunte cu bătrînul Anu, Gog, Sîntu, Tatăl Ceresc sau Dum­
nezeu, un bătrîn bun și generos cum amintește și poetul latin și cum apare pe numeroase tăblițe, care a
izvodit toate cele văzute și nevăzute. Nici urmă sau visare de vedenii, tîmpenii, revelații, fumigații,
minuni pentru nebuni și fel de fel de conspirații ivrite. Despre acest neam cules de Satana din care se
pretinde că a curs șuvoi de revelații și toată înțelepciunea lumii, antichitatea ne-a lăsat scris că se
întrecea în cele mai josnice° ticăloșii și imoralități, iar ei se fălesc și astăzi cu mare obrăznicie că ar fi
ieșit chiar de sub poala Talpei Iadului în cele mai întunecate străfunduri ale locului blestemat, fiind
„fiii întunericului” trăitori în sinagoga° Satanei, de care erau atît de îngroziți anticii eseni în Palestina,
iar acum ne-a ajuns urgia pe cei mai mulți dintre noi.
O legendă de-a noastră spune cum Dracu a lățit pe furiș Pămîntul crezînd că îl păcălește pe Dumne­
zeu și-l va stăpîni el. Cînd s-a trezit Bunul Părinte, Satana îi aminti de promisiunea „făcută de cu seară
de a blagoslovi Pămîntul” dar acesta, „îi zise făcînd aluzie la cutreieratul de peste noapte în formă de
cruce. – Ce să-l mai blagoslovim că l-am blagoslovit astă-noapte!” În alta găsim că „pămîntul e sfînt,
căci el s-a jertfit dînd din trupul lui, pentru ca Dumnezeu să facă toate cele ce le-a făcut pe pământ.”
Mai spune despre pămînt că „e tare bătrîn căci aproape e deodată cu Dumnezeu”. Pe tăblița 3 unde
apare pentru prima dată această expresie, se povestește trecerea cabirilor la religia geților, iar pămîn­
tul sfînt este scris prin + im (im: pămînt, nămol). Această gîndire devine și mai bine exprimată în tim­
pul lui boero Bisto unde se amintește pe tăblița 41 de răutățile lui Gelu cel roșcat, comandant de oaste
și felul cum a fost pedepsit pentru ceva trădări. După ce este executat și incinerat potrivit tradiției,
cenușa „a fost împrăștiată peste țara sfîntă (patri deo) și dată sfîntului Donizeto”. Pe tăblița 50 junele
boire Biseto spune că și-a adus soață bastarnă în neamul rumunilor din Sfînta Geție (dio Geta) iar
tăblița 66 turnată în Sfînta Geție (die Gitii) ne povestește despre o solie ce se pregătea să plece la Ro­
ma pentru a aduce pacea după luptele cu legiunile romane din anii 87.
După primele încîlceli cu Fuscus în care geții au fost peniți rău cum stă scris la tăblița 68,
conducătorul Gezino este foarte supărat pentru neputința lui și a armosei pe care o conducea. El se
simte vinovat în fața sfîntului Zabelo pentru nenorocirea venită peste „Neamul° Ales de Dumnezeu”
(on Sent rodie), considerîndu-l vinovat pe românul Sando Pantelo. Iar această gîndire este accentuată
de tăblița 57 care spune o meditație profundă asupra răstignirii lui Ili, șmecherit de lepre în Iisus, al
cărui nume pe tăblițe este scris Iosius. „Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie și să
aducă laude prin Miel, să se închine și să țină Calea Dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici și a
călătorit cu toiagul la urmașii minunatei mame a geților și tracilor”. Asta o spun tăblițele la anul 30 al
erei noastre, confirmînd ce i-a scris Ovidiu cu ceva ani în urmă lui Cotizo, conducătorul neamului get.
Tăblița scrie că adevărata credință trebuie să țină Calea Dreaptă sau Calea Adevărului și Dreptății,
scriere sfîntă pe care Sîntu i-a dat-o strămoșului nostru Eno să o dăruiască Neamului Scoborîtor din
Zei și întregului neam omenesc pentru dreaptă rînduire și rostuire a celor lumești astfel să fie puse ca
fiecare muritor să poată deveni OM. Unii traci mai șmecherași cum spune tăblița 16 turnată pe la anii
325 î.e.n., au făcut cu de la sine voie, ceva adăugiri credinței strămoșești stîrnind supărarea dabo geto,
care i-a stropșit pentru ticăloșie. Tare bine ar fi pentru neamul nostru de azi, să se scoale ceva români
de viță aleasă și să stropșească liota de nelegiuiți ce s-au înstăpînit pe Țară!
Scrierea esenă intitulată Comuniunile confirmă ideea de „Țară Sfîntă” pentru pămîntul nostru stră­
moșesc, autorii textului fiind geții plecați din Carpați care se duceau în Palestina pentru a răspîndi
învățătura lui Sîntu în toată lumea. „După cum fiul moștenește pămîntul de la tatăl său,/ Tot așa, noi
am moștenit Pămîntul Sfînt de la părinții noștri.” Cum manuscrisul este scris cu mult timp înainte de
anul 90 cînd ivriții și-au canonizat făcăturile lor, acesta se poate constitui ca o dovadă de netăgăduit că
Geția, a fost Țara Sfîntă cunoscută de toată antichitatea, iar niște jeguri criminale au falsificat atît de
bine istoria, că nici astăzi nu am reușit să scăpăm din plăsmuirea lor satanistă, pretinsă a fi revelată lor
de Satana sau Iahwe.
Mioriticii care au ajuns pe malurile Nilului pe la sfîrșitul mileniului IV î.e.n. își spuneau° tot neam
ales, zămisliți din păstorul ceresc Anti (An: Creatorul + ti: neam, clan), iar ținuturile pe care locuiau, le
considerau țări sfinte după cultul practicat de centrul de putere al fiecărei nome.
Neamul nostru plecat din Carpați și care s-a oploșit între Tigru și Eufrat, emeșii se considera neam
ales de Ziditor (sang: neam, clan + gi: nobil, ales), iar țara lor era binecuvîntată de divinitate, conside­
rînd-o țară sfîntă (ki: pământ, țarină, așezare + en: profet, strămoș + gi: nobil, ales). Chiar dacă ei au
plecat de aici pe la mijlocul mileniului IV î.e.n. totuși au rămas destui locuitori care să ducă mai
departe limba, tradițiile și credințele religioase. Mitul poporului ales de către Creator este foarte vechi
pe meleagurile mioritice și de aici el a fost dus în Ki-en-gi. Lista regală din Larsa începe cu regii mitici
în felul următor: „Cînd împărăția a coborît din ceruri, împărăția se afla la Eridu. În Eridu era rege Alu-
lim, a domnit 28800 ani. Alalcar a domnit 36000 ani, alți doi au domnit 64000 ani. Eridu a fost nimi­
cit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenluana 48200 ani” pînă a „venit
potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munți”. După altă variantă a
mitului, Enmenluana ar fi domnit numai 28800 de ani (8 sar). Acest potop are originea în inundațiile
catastrofale care se abăteau primăvara asupra cîmpiei dintre Eufrat și Tigru. Săpăturile arheologice din
acest ținut au arătat că au avut loc mai multe asemenea diluvii nimicitoare. Dar numele Enmenluana
înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu
(en: demnitate, preot, strămoș + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, familie, neam, a locui;
Ana: Ziditorul), iar scaunul lui de domnie însemna „cetatea Tatălui Ceresc” (bad: zid, a împrejmui cu
ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din
Carpați, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra.
În munții Buzăului există un loc numit țara Luanei în apropierea lacului Goteș. Aici este un platou
unde se manifestă un fenomen misterios numit de localnici deschiderea porților cerului. Uneori
apare un nor alb-azuriu de o intensitate deosebită care se menține o perioadă de timp deasupra acestui
platou iar psihicul omului este influențat de fenomen. Curajoșii care au „testat” această ciudățenie au
dispărut fără urmă. Științific, poate fi explicat prin teleportare necontrolată, iar denumirea dată de
localnici este dovada cunoașterii realității de către strămoșii noștri care locuiau aceste meleaguri în
urmă cu peste 6000 de ani! Țara Luanei are sensul de țara poporului creat de divinitate, iar denu­
mirea lacului înseamnă locul de unde te înalți la ceruri pentru judecată (god: mulțime, a zbura, ritual de
purificare, altar + eș: a mirui, moaște, judecată). În limba engleză cuvîntul Goddess înseamnă zînă,
divinitate, zeiță, femeie iubită, și uite așa ne facem singuri de lucru căutînd adevărul.
Culturile anglo-saxone au pentru Dumnezeu un cuvînt identic. Elenii cei subțiri de nas spun că
hiperboreanul Abaris/Zamolxe cînd i-a vizitat, călătorea pe o săgeată dată de Apolo/Zabelo, iar apari­
ția sau dispariția lui nu putea fi urmărită, afirmație care ne duce gîndul către fenomenul de teleportare
pe care marele înțelept get îl stăpînea foarte bine! Iar fenomenele anormale care se manifestă în peș­
tera de la Polovragi, cunoscută de tradiție° ca „peștera lui Zamolxe” susțin această idee. Tăblițele con­
firmă din plin realitatea istorică, pe care însă o neagă cu vehemență românii specializați în plăsmuiri și
sfinte făcături drăcești. Amin!
Edda veche sînt texte ale goților ce au migrat în prima parte a secolului I al erei noastre din
Scandinavia pe cursul fluviului Volga pînă au ajuns la Marea Caspică și Marea Neagră. În aceste
ținuturi s-au întîlnit cu geții, iar legăturile au dăinuit pînă la mijlocul secolului V al erei noastre. Din
această conviețuire, goții și-au creat propria mitologie dar influențată foarte puternic de cea getică.
Pentru elucidarea culturii strămoșilor noștri, aceste scrieri sînt o sursă importantă de informații. Pome­
nind de aseni, eroii geți care mureau în timpul luptelor pentru apărarea gliei străbune și se duceau la
Zamolxe, găsim amintite în scrierea norvegiană neamurile alese sau sfinte în Cînturile zeilor, Voluspa
„Rog să-mi dea ascultare neamurile sfinte
Copiii lui Heimdall, cei de vază și cei de rînd;
Părintele care alege dorește aceasta, deci eu vă voi spune
Povești străvechi, amintiri de foarte demult”.
Iar în Cîntul lui Grimnir spune despre țara goților că este sfîntă, adică și țara geților pentru că
aceste popoare locuiau împreună la est de Carpați pînă la alungarea romanilor din Dacia apoi ca stă­
pîni peste tot ținutul geților pînă la năvălirea hunilor.
„Numai Agnar, deci el va domni singur,
El, fiul lui Geirrod în țara goților, ...
Țara este sfîntă, cea pe care o zăresc,
În apropiere de Aseni și Elbi;”
Din informațiile prezentate mai sus, vedem că antichitatea cea mai veche începînd cu secolul XII
î.e.n. cît și cea clasică, a lăsat scris despre neamurile arimine – ioni, pelasgi, traci, geți – că erau Nea­
muri Alese de Creator, iar țările lor erau binecuvîntate de divinitate, deci erau „țări sfinte”, și toate
aceste izvoare sînt de la greci și romani, popoare care ne iubeau precum sarea în ochi! Și norvegienii
prin miturile lor adunate în scrierea Edda, unele preluate din cultura geților, păstrează aceste concepte
despre toriștea străbună: Geția era țara sfîntă, iar geții erau Poporul Ales de Dumnezeu pentru
răspîndirea religiei crucii.
Despre credințele ivriților, cele mai vechi izvoare sînt de la mijlocul secolului° III î.e.n. venite de la
preotul egiptean Manethon, care îi consideră o adunătură periculoasă de leproși la trup dar și la minte
de care trebuie să te ferești și să îi ții mereu la distanță. Ariminul/armînul Hecateu din Abdera, oraș în
Tracia, și-a dus o parte din viață în Egipt la Alexandria la curtea regilor macedoneni ai dinastiei Lagos,
în secolele III-II î.e.n. cunoscînd „la fața locului” comunitatea mozaicilor și începuturile furibundelor
revelații. În tratatul Despre Egipt, amintind de iudeii din această țară, scrie că sînt un popor lipsit de
tradiții și istorie, care nu a dat lumii nimic în cultură, trăind într-o lăcomie și minciună veșnică. Diodor
din Sicilia în Biblioteca istorică, preia un amplu citat din lucrarea tracului din Alexandria în Cartea
XL, netradus încă în cultura română pentru că „nu dă bine” la maimuțăreala „poporului ales”. Esenii
încă din secolul II î.e.n. scriau despre iudei că practicau un cult satanist dar și Plutarh, la începutul
secolului° II al erei noastre spune același adevăr despre religia mozaică iar despre țara lor, Iudeea, scria că
este ținutul stăpînit de Satana. Mai multe scrieri gnostice din primele secole ale erei noastre spun că
intrările în iad ar fi una prin Ierusalim, iar alta în împrejurimile acestui oraș.
Ivritul Saul spune și el de mai multe ori în scrierile primite prin „vedenii” că este un înfocat închi­
nător Satanei, adică fiii întunericului cum îi știau esenii și cum i-au trecut la răbojul timpului să-i știm
și noi, iar frăția lor se numește „sinagoga Satanei” denumire precizată de mai multe ori în Vechiul și
Noul Legămînt. Apocalipsa 2,9 și 13: „Știu necazul tău și sărăcia ta și batjocurile, din partea celor ce
zic că sînt iudei și nu sînt, ci sînt o sinagogă a Satanei... Știu unde locuiești; acolo unde este scaunul
de domnie al Satanei, tu ții Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea cînd
Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satan”; 3,9: „Iată că îți dau
din cei ce sînt în sinagoga Satanei, care zic că sînt iudei, și nu sînt ci mint; iată îi voi face să vină să
se închine la picioarele tale, și să știe că te-am iubit.”
În Bahir, cărticica furăcioasă ce stă la baza Cabalei, rabinul Amora spune pe la mijlocul secolului
XIII că porțile Sionului, care stau ca pavăză țîțînei ezoteriei mozaice, sînt în realitate porțile iadului,
adică după mintea noastră, Țara Satanei. Gheena era o rîpă mare la sud de porțile Ierusalimului,
unde, în antichitate se aruncau gunoaiele și cadavrele celor uciși cu pietre. Gnosticii și creștinii arimini
precum și iudeo-creștinii la început considerau acest loc una dintre intrările în iad.
Deci nimic ce ar arăta vreo legătură cu Dumnezeu, ci doar un adevăr cutremurător, ei erau înfrățiți
cu Satana și se mîndreau cu asta! Clocind o nouă mișelie, șărpăria de la Vatican l-a înhățat pe Scara­
oțchi, l-a pomădat să arate mai alb, i-a pus pe cap un comănac, l-a cădelnițat să nu mai pută a pucioa­
să, i-a dat țoale de eremit și cu o cruce uriașă în spinare l-a pus să colinde Palestina în lung și-n lat
zicînd că o sfințește. Dar oricine ar fi ridicat straiele preacucernicului eremit, vedea cu groază că este
Dracu în persoană și nici urmă de sfințenie, sau altă parascovenie de-a întunecaților!
Născocirea lexicală „Țara Sfîntă” pentru Palestina, cunoscută ca Țara Satanei cum spuneau
gnosticii și alți liberi cunoscători, a fost ticluită de șărpăria de la Vatican către sfîrșitul secolului XI,
cînd și-a pus în gând să cucerească aceste teritorii stăpînite atunci de sarazini. Astfel pornind tăvălugul
cruciadelor, prima a fost între anii 1096-1099 cînd cuceresc Ierusalimul, iar ultima, cruciada VIII în
anul 1270 – papalitatea a urmărit să prezinte acțiunile militare ca o eliberare a pămînturilor de pro­
prietarii de drept, înstăpînindu-se acolo iudeo-creștinii catolici. Zeci de mii de persoane au fost măce­
lărite numai de dragul ideologiei iudeo-creștine așa cum scrie peste tot în Tora și Talmud, iar papis­
tașii s-au considerat mereu verus Israel. Nesăturîndu-se cu sîngele acestor nefericiți, Fiara de la Vati­
can, a hotărît să-și îmbogățească meniul drăcesc cu sînge de ortodox și astfel a organizat cruciada
împotriva catarilor în anul 1209, nimicind alte zeci de mii de persoane numai pentru că nu doreau să
înghită făcătura satanistă numită Sfînta Scriptură. Pentru că acești catari își aveau rădăcinile în lumea
vlahilor, a zis că trebuie să taie răul de la rădăcină, ordonînd regelui ungurilor Bela IV în ianuarie 1238
să pornească o cruciadă împotriva regelui Ioan Asan II al româno-bulgarilor pentru a-i aduce cu sabia
la catolicism pe „schismaticii ortodocși”. Aceasta a fost dintotdeauna adevărata față a iudeo-creștinis­
mului! Deci nici urmă de „țară sfîntă” sau „neam ales”, ci doar cules de Talpa Iadului pentru că era cel
mai mic din lume, cel mai îndrăcit și cîrmuit cu mare pricepere de Satana pentru a subjuga întregul
neam omenesc, cum se laudă ei pe toate paginile Torei și Talmudului!
Săracii geți, încă nu au dreptul la adevăr! Amin neam hulit!
În mai multe scrieri antice cu privire la geți este menționată apa sfîntă, însă nimeni dintre istoricii
noștri nu au amintit că Istru era considerat sacru atît de geți cît și de străini. Ovidiu scrie în Ponticele
III, 4: „Nici vorbele mele nu le citești, ale mele care sînt surghiunit la Istru, fluviu din care beau geții
ce cu greu se supun” adică fluviul avea un rol purificator pentru strămoșii noștri cum este acum
agheasma în cultul creștin ortodox.
Dionysius care a trăit în sec. I și a scris în versuri o Descriere a pămîntului lămurindu-ne: „În apro-
piere de Rin izvorăște Istru cel sacru”, iar Strabon completează aceste date cu zicerea din Geografia
VII,3,15: „...Fluviul are șapte guri, dintre care cea mai mare se numește Hierostoma (Gura Sfîntă) de
la care pînă la Peuce este un drum pe mare de 120 stadii... Și de asemenea peștera în care se retrăgea
(Zamolxe) s-a considerat sfîntă și se numește și astăzi Munte Sacru dar adevăratul său nume – care se
dă și unui rîu ce curge la poalele sale – este Cogaeon.”
Și mai tîrziu în secolul XII, Eustathius care a scris numeroase comentarii la evenimentele cunoscute
din antichitate spune: „În° apropiere de Rin izvorăște, dintr-un loc ceva mai sus Istrul, care de obicei
se numește sacru”, iar după spusa acestor scriitori, Istru, de la izvoare pînă la vărsare era sacru.
Muntele din mijlocul Geției era numit Muntele Sacru unde se afla și peștera sacră locul de meditație
al marelui înțelept Zamolxe. Pe cale de consecință toată țara geților era considerată sacră pentru că era
înconjurată de o apă sacră, iar pe tăblițe apare această formulare – dio Geta (Sfînta Geție) – de mai
multe ori. Informațiile despre adevărata noastră istorie au fost ocultate cu bună știință pentru că ele
contraziceau în totalitate dogma iudeo-creștină și întreaga istorie de început a Europei cretine!
Numele Geției ca Țără Sfîntă îl găsim pentru prima dată în vechea cetate a filistenilor Lachiș, situa­
tă la poalele muntelui Hermon, azi împărțit între Liban și Siria, unde pe o prismă de piatră din timpul
faraonului Amenhotep II (1435-1420 î.e.n.), apare expresia „Du Gitii sau Gaat” ca epitet pentru divini­
tatea Ptah sau Pitah al egiptenilor. Dar filistenii stabiliți în Cannan erau o populație carpatină ajunsă în
acele regiuni în secolul XVIII î.e.n. Aici cuvîntul „du” este dio sau diu de pe tăblițele noastre, iar Gitti
este chiar Gitia sau Geta, arătînd baștina mioritică a acestui neam.
Dar mai sînt și alte argumente care nu pot fi tăgăduite! În textul comunității esene intitulat Comu­
niunile se spune pentru mintea oricărei lepre iudeo-cretine, că: „Toate apele pe care le-a făcut Crea­
torul sînt sfinte.”
Populația europeană din nordul Japoniei, spune că a venit de undeva din vest din țara Sireta-ku, ori
această informație se leagă cu povestea noastră de mai sus. În emegi cuvîntul ku are sensul de sfînt,
purificat, sacru, adică țara cu apa sfîntă Siretu, sau țara sfîntă Siretu, cu rîul de la estul Carpaților,
adică de lîngă muntele sfînt, dar în mitologia strămoșească și Ceahlău era considerat munte sfînt. La
est de Prut este fluviul Nistru care trebuie înțeles și ca Ni-Istru unde particula ni în emegi are sensul de
jertfă, împărtășanie, venerație, copil abia născut. Aceste informații dovedesc indubitabil că tot pămîn­
tul din jurul muntelui sfînt – Carpați – înconjurat de apele sfinte Istru și Niistru, se numea Țara Sfîntă.
O tăbliță emeș spune că templul Nin-Gal a trimis spre vest o corabie în insula Dilmun, călătorie
care a durat 2 ani și s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre prețioase și piatră pentru realizarea sta­
tuilor și vaselor. Unii istorici au considerat insula Bahrein drept Dilmun, dar aceasta nu a fost locuită
mai devreme de secolul VI e.n. Alții confundă vestul cu estul și spun că insula Dilmun este Ceylonul.
Ambele ipoteze sînt greșite. Pe hărțile din secolul I între vărsările în Istru ale rîurilor Olt și Vedea,
fluviul se bifurca și forma o insulă pe care era cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere din lume a
fost descoperită la Tărtăria, iar tăblițele geților dovedesc fără tăgadă că pe toriștea strămoșească mește­
șugul scrisului era foarte răspîndit, insula Dilmun din scrierile emeș este insula cu localitatea Dimum
unde s-au descoperit numeroase vestigii arheologice din mileniile IV-II î.e.n. Pentru că tot aici era și
raiul unde se retrăgeau sufletele celor vrednici, emeșii de fapt păstrau în amintire locul de unde au
migrat fiind considerat un loc sfînt. Ei aduceau din acest loc aur, minereu de cupru, pietre prețioase și
piatră pentru realizarea statuilor și vaselor dovedind că această insulă era un teritoriu mult mai mare
unde existau munți cu exploatări miniere și cu piatră bună pentru prelucrat dar și numeroase lăcașe de
cult și de civilizație unde se scria vîrtos și se venerau anumite duhuri. Dacă venim dinspre Marea Nea­
gră, vedem aici că Istru și Ni-istru îmbrățișează împreună o mare întindere de pământ ce are forma
unei insule și care a fost din totdeauna teritoriul locuit de strămoșii noștri, iar în parte, de noi în pre­
zent. Geografic, acest teritoriu este mărginit de Nistru la nord și nod-est, Marea Neagră și Istru la sud
și sud-vest, iar la nord și vest este Tisa sau tot Istru; prin generalizare insula Dilmun este localitatea
Dimum de pe malul drept al Istrului și tot teritoriul cuprins între Istru, Nistru, Marea Neagră și Tisa.
Dar în mitologia emeș sufletele celor răposați veneau din îndepărtatul Ki-en-gi tot în ținutul
Dilmun – raiul celor fericiți unde erau judecate pentru faptele săvîrșite în lumea pămîntească. Legen­
da a fost cunoscută și de greci care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiților undeva la gurile Du­
nării unde se duceau sufletele eroilor să se odihnească. La fel se spune în Avesta și Cartea lui Eno că
raiul este undeva la marginea miazănoapte.
Pe malul drept al Istrului în apropiere de insula Dimum, se varsă rîul Iantra la cca 20 km în aval de
vărsarea rîului Vedea de pe malul stîng. Mai avem informații prețioase despre trecutul îndepărtat al
țării noastre și în Apocriful Genezei unde Matușala fiind în încurcătură se duce la tatăl său Enoh, care
locuiește în rai la capătul lumii pentru a-i cere sfatul: „23 Și el se duse la capătul pămîntului la
Parwaim și l-a găsit acolo...24 Și el spuse lui Enoch, tatăl său...” În limba română veche avem
cuvîntul pîrva cu sensul de cel dintîi, primul, cel mai bun dar mai avem localitatea Parva un vechi
centru minier, iar im are sensul de pământ moale, noroi, ținut. Denumirea din text se poate interpreta
ca primul tărîm făurit de Dumnezeu sau primul ținut locuit și a apărut în memoria colectivă a iudeilor
datorită relațiilor directe ale acestora cu neamul geților din Carpați prin intermediul canaaniților sau
filistenilor. În culturile aryas, arabă, persană, etiopiană, tibetană și chineză există legende care spun că
primul pămînt a apărut în apusul sau nord-vestul lumii. În tăblița 3 unde Zamolxe își povestește vizita
la cabirii din insula Samos spune despre ținutul natal că este binecuvîntat de puterea crucii și scrie
astfel țara sa de baștină Sfînta Geția°, + im.
Țara Parwaim este amintită și în II Cronici, III,6 de unde Solomon și-a adus aurul pentru Templu. În
ținutul Maramureșului în localitatea Tîrgu Lăpuș s-a descoperit o sabie de bronz datată în sec. XII
î.e.n. dovedind că în regiune era cunoscut mineritul de foarte multă vreme. Acest concept de Țară
Sfîntă pentru ținutul dintre Istru, Nistru și Marea Neagră, este menționat de emeși pe la sfîrșitul mile­
niului III î.e.n. apoi de iudeii ciorditori în timpul născocitului Șlomo din secolul X î.e.n. de unde adu­
ceau aur, de vechii greci începînd cu secolul VI î.e.n., Strabon în prima parte a secolului I și de tăbli­
țele de plumb ale strămoșilor noștri care stau ascunse de canalii și lifte criminale, astfel ca să fim me­
reu pînă în veacul veacurilor sub oblăduirea lor o turmă de dobitoace cuvîntătoare.

7.5 Clerul get

Despre sistemul de organizare a preoților și călugărilor geți avem foarte puține informații din
scrieri antice iar tăblițele fac numai referiri indirecte la aceste ordine. Iordanes în Getica ne lasă ceva
ziceri despre sarabos tereos, ordin religios get și spune: „Qui (Dio) dixit primum Sarabos tereos, dein­
de vocitatos Peleatos, hos qui inter eos generosi extabant: ex quibus eis (Gettis) et reges, et sacerdotes
ordinabantur” și pe zicerea noastră: „Primii care vorbesc (sînt) pricepuții Sarabi, după aceea sînt
strigați/chemați pe nume Peleatos.° Din mijlocul acestora de pe urmă (geți) nobili sînt puși deasupra (să
conducă), regii și preoții îmbrăcați în pînză aspră și groasă ce dau ordine/administrează”. Cuvîntul
sarabos trebuie analizat prin sar cu sensul de mărturie, dovadă, mulți, a ruga, a scrie și abi cu sensul
de bătrîn° ori din vechime sau albi cum se găsește în istro-română. În Iliada XIII, Homer scrie despre
acest neam de soi „abii cei plini de dreptate", iar Flavius Philostratus care a scris despre Ciclul epic în
secolul II al erei noastre spune că abii erau un neam getic trăitor în nordul Istrului. Mai avem și cuvîn­
tul aba cu sensul de tată, bătrîn, înțelept, strămoș, iar tereos are sensul de lucru bine făcut, mîndru, ne­
ted. Rolul lor era de a judeca pe baza unor probe și a da sentințe în numele duhului dreptății care era
Zabelo. Săgeata era simbolul acestei divinități amintită chiar de grecii antici cînd Abaris a făcut o vizi­
tă prin lumea lor și călătorea pe o săgeată de aur dată de Apolo, grecizarea lui Zabelo.
Această tagmă de preoți era instanța ultimă în judecarea litigiilor din sistemul juridic get și tot ei,
cred că aveau rolul de a confirma pe mato sau în alte cazuri chiar mato era și preot judecător așa cum
rezultă din tăblița 61. Ei judecau pricinile foarte grave, iar hotărîrile lor erau o veghe a lui Zabelo asu­
pra bunului mers a societății geților. Pentru obținerea unor mărturii sincere, inculpații erau obligați să
ia anafură și agheasmă. Știm că o parte a clerului get umbla îmbrăcat cu straie albe, iar tăblițele 63, 68,
71 și 72 prezintă imaginea acestor sarabi îmbrăcați cu un veșmînt lung pînă sub genunchi și în față
aveau un șorț la fel de lung. Pe umeri purtau o mantie puțin mai lungă decît veșmintele, capul fiind
acoperit de o tiară asemănătoare cu a călugărilor români de astăzi. În mîini țineau roata vieții arătînd
că au legătură și cu divinitatea Zoe.
Esenii în scrierile lor aramaice au folosit cuvîntul șarab cu sensul de vedenie, miracol, miraj, iar în
textele Coranului cuvîntul serab are același sens. Limba română veche are cuvîntul sarabalie cu sen­
sul de ceată, gloată, cei care gîndesc și acționează la fel sau sub o singură putere. În cronica lui Chol­
cocondyla, Dan voievod al Valahiei la 1444 este numit „fiul lui Saraba” ca să nu uităm cine sîntem!
Pe tăblițele de plumb ei apar și cu numele de e, ed, ede, edie, edia, edu avînd sensul de judecător sau
cel care judecă ori cel care face parte din Frăția Celui Ales.
Românii care au folosit textul din Getica lui Iordanes cînd au scris despre această tagmă de preoți
geți au omis traducerea completă a expresiei latine sacerdotes ordinabantur pentru că nu au cunoscut
sensul celui de-al doilea cuvînt. Iordanes, în calitatea lui de episcop iudeo-creștin a folosit acest cuvînt
care este format din două ziceri neaoș mioritice: ordinarie: dispoziție, sau ordinat: conducerea unei
episcopii și bandură: cîrpă de pînză groasă și aspră. Prin acest epitet privind vestimentația lor, Iorda­
nes ne lămurește cine erau preoții sarabi în structura clerului get. Vedem că atît solomonarii cît și ese­
nii care erau în fapt solomonarii geți plecați în Palestina, purtau acest veșmînt simplu din pînză groasă
albă făcută din cînepă sau in și încinși cu o sfoară groasă pe mijloc. Textul lui Iordanes ne mai arată că
religia geților era vie pe toriștea strămoșească în mijlocul secolului VI și nu devenisem slugile odioase
ale Satanei și iudeo-cretinismului.
Strabon în Geografia VII,3,3 amintește de un ordin de sihaștri numiți kapnobatai: „Obiceiul pita­
goreic de a se abține să folosească animalele ca hrană, introdus de Zamolxis s-a mai păstrat încă... Du­
pă relatarea lui Poseidonius, misienii, din evlavie se abțin să întrebuințeze în hrană ființe vii, de aceea
nu mănîncă nici animale domestice. Ei se hrănesc cu miere și brînză ducînd o viață pașnică de aceea se
mai numesc temători de zei”. Termenul folosit de kapnobatai trebuie analizat fonetic și semantic ast­
fel: cap + no (nu) + batai (bătaaie) cu sensul de cei care nu au bătăi de cap din partea societății adică duc
o viață retrasă de sihaștri ascunși de ochii iscoditori prin lăcașuri retrase, prin păduri sau peșteri. Ur­
mele lor se găsesc în multe asemenea locuri de recluziune din România, iar această tradiție este la ma­
re trecere și în prezent în rîndul călugărilor. Dar rostul lor nu era numai să mediteze, să culeagă fructe
și să vegheze netulburați la scurgerea timpului. Izvoarele grecești antice ne mai dau informații despre
pleistoi, ordin preoțesc ai cărui membri duceau o viață riguros ascetică.
Josephus Flavius în Antichități iudaice, Cartea XVIII, capitolul 1, partea 5, ne spune: „În schimb,
esenii sînt de părere că totul trebuie să rămînă în seama proniei divine. Ei cred în nemurirea sufletului
iar răsplata dreptății li se pare bunul suprem. Cînd trimit birurile la templu, nu aduc și jertfele cuvenite,
deoarece au mijloace de purificare mult mai sfinte. De aceea nu li se îngăduie să intre în templu
și au ceremoniile lor religioase.” Trebuie să reținem remarca lui J. Flavius că esenii, adică geții din
Palestina trimiteau templului biruri nu jertfe° și aveau ritualuri de purificare mult superioare mozaismu­
lui, iar asta o spune un fanatic mozaic zelot, pe deasupra fariseu și rabin! Continui cu zicerile ivritu­
lui: „Sînt oameni cu moravuri exemplare și se îndeletnicesc cu agricultura. Mai presus de toți cei ce-și
trag laudele prin propria virtute, esenii merită să fie admirați pentru dreptatea lor, prea puțin cultivată
de greci sau de barbari, cîtă vreme ei o respectă nu de scurtă vreme, ci de mulți ani în urmă. Ca atare
au acționat în așa fel ca nimic să nu-i împiedice să-și folosească bunurile în comun, încît bogații nu se
bucură mai mult de averea lor decît cei ce nu posedă nimic. Sînt vreo patru mii de oameni care fac
acest lucru. Nu vor să audă de soții și nici să aibă slujitori, socotind că s-ar dovedi nedrepți față de unii
și că cele dintîi sînt certărețe, așa că ei trăiesc separat și se ajută unii pe alții. Pentru administrarea
veniturilor din munca cîmpului, își aleg oameni cinstiți din rîndul preoților, care le procură provizii și
le pregătesc hrana. Ei își duc viața în felul acesta și traiul lor seamănă cu cel al dacilor care se nu­
mesc Poleistai”.
Ca să vezi și să nu crezi! Cuvîntul grec este o înțelegere greșită a expresiei polei (duhurile de pe
cerul Geției care protejau neamul de rele și necazuri) + stai (stei: pisc, înălțime) adică îngerii păzitori
din înaltul cerului care aleargă și veghează Neamul Ales și Țara Sfîntă. Aceasta este istorie, iar ce cre­
dem noi despre ea, nu poate fi decît prostie și trădare a memoriei strămoșești. Grecii numeau preoții
geți evlavioși și călători printre nori, adică sensul arătat mai sus. Cred că ei erau cei care îi formau pe
solomonari pentru că instruirea învățăceilor timp de 7 ani prin peșteri sau locuri retrase, construite
special cu această destinație care cerea izolare față de restul societății ca să preîntîmpine ceva pohte
stricăcioase ale novicilor. În mitologia grecilor, Neptun era numit și poluei cu sensul de cel frumos,
strălucitor sau cel puternic, cam tot așa cum erau îngerii polei ai geților.
În textul lui Iordanes dat mai sus, autorul amintește de acei sacerdoți îmbrăcați sărăcăcios cu un
veșmînt din pînză groasă și aspră. Esenii cînd intrau în comunitate primeau ca îmbrăcăminte un veș­
mînt alb din pînză groasă și aspră, la fel erau îmbrăcați și solomonarii geți. Pe tăblițe acest ordin preo­
țesc este scris cu cuvîntul ,,pio” cu sensul de credincios, evlavios.
Pio erau organizați într-un sinotu/sinetu, sinod (T 64) condus de Marele Preot care purta pe cap ca
semn al funcției°, o bentiță legată de care era prinsă piatra° înțelepciunii specifică arimaspilor prin care ei
vedeau trecutul prezentul și viitorul. Sinotu dădea binecuvîntarea oastei cînd pleca să facă o șonțeală
contra celor care călcau hotarul gliei străbune. Ei mai erau consultați de către mato cînd se țineau ceva
sfaturi de taină cum ne spune tăblița 36 sau cînd veneau vremuri crunte peste Neamul Ales și Țara
Sfîntă cum s-a întîmplat pe timpul lui Diogio în T 74.
 Tot Strabon în lucrarea arătată mai înainte amintește pe ktistai și spune: „Sînt și traci care trăiesc
separat de femei; și în virtutea respectului ce li se acordă sînt socotiți sfinți și trăiesc eliberați de orice
frică”. Cuvîntul trebuie analizat prin cris cu sensul de judecată, cruce și tai cu sensul de a împărți.
Cred că erau legați direct de sarabi sau poate că sînt călugării de la mănăstirile numite „sfînta casă a
îngerilor vii” cum spune tăblița 7.
Pentru că geții aveau o societate egalitară, în structura religioasă erau și mănăstiri de măicuțe „sătu­
cul credinței” cum se arată pe tăblița 59 a nefericitului boero Biseto. Și neamul nostru din Ki-en-gi
avea mănăstiri numite gagu unde locuiau preotesele sau măicuțele sangi-tu, iar mănăstirea Sinaia este
construită în apropierea muntelui Găguțu. Iordanes scrie în Getica la paragraful 65 povestindu-ne o
pățanie a regelui Filip al Macedoniei care a venit să devasteze cetatea Odyssitana din Moesiei. Însă
preoții geți „aceia care erau numiți pioși, deschizînd îndată porțile cetății și ieșind în întîmpinarea
dușmanilor cu cobze și îmbrăcați în alb, au început să se roage cu cîntări și imnuri către zei să-i
alunge pe macedoneni din patria lor.” Pe cînd a scris Iordanes despre acești pioși amintiți și de tăblițe,
încă mai erau scrieri cu date despre strămoșii noștri, dar astăzi cele mai multe sînt dispărute.

7.6 Marele preot

Conducea de fapt Frăția Celui Ales în care erau incluse mai multe categorii de slujitori ai crucii,
iar pe tăblițe sînt amintiți sub numele de ede, edi sau edia. Primele biserici creștine din Palestina se nu­
meau în limba aramaică edah, o dovadă indubitabilă a legăturilor ce existau între esenii din această
regiune și Frăția Celui Ales din Sarmisetuza.
În Comentariu la Psalmul 37, text descoperit printre manuscrisele de la Marea Moartă, face referiri
la Frăție la punctele 23,24 „Trimite la preot, cel care tălmăcește Legea așa cum se cuvine – și care tot­
deauna a sfătuit membrii comunității potrivit poruncilor lui Dumnezeu – așa încît aceștia au înfăptuit
întru Domnul o frăție a adevărului, avînd o temelie trainică”. Cînd mișeii ivriți, la îndemnurile lui
Filon din Alexandria s-au° hotărît să pună stăpînire pe centrul esenilor de la Qumran în anii 27 ai erei
noastre, tartorul lor și-a luat numele de „mare preot” deși ei nu puteau fi decît rabi. În sanscrită cu­
vîntul rabi înseamnă rob, iar noi avem cuvîntul robi cu același sens. Se pare că ei au fost rabi sau robi
la filisteni multă vreme – de mai multe ori o recunosc și în Talmud – iar preoții lor veneau și tratau cu
stăpînii în numele întregii comunități. Prin ocuparea centrului de la Qumran, fariseii doreau să oblige
toate comunitățile esenilor să li se supună pentru că întunecatul pretindea că a primit girul din Sarmi­
setuza unde se afla Marele Preot al Frăției Celui Ales și numai la Ierusalim se afla marele rabin, stăpîn
atotputernic al° Frăției lui Satana. Traian, după ce a răzbit pe geții cei nemuritori, a scris pe soclul statuii
sale așezată pe Columnă – terminată în mai 113 – o zicere care spune: „Senatus Populusque Romanus,
imperatori Caesari Divi Nervae fillio Nervae Traiano Augusta Germanico, Dacico, Pontifici Maxi­
mo, tribunicia potestate XIV, imperatori VI, consului VI”. În tălmăcire el sună așa: Senatul și poporul
roman, împăratului Caezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul învingătorul germanilor, învingăto­
rul dacilor, învingătorul Marelui Preot, avînd pentru a patrusprezecea oară putere de tribun al plebei,
fiind salutat a șasea oară ca șef al armatei și consul”. Nici un împărat roman nu s-a lăudat că a învins
vreun mare preot, iar dacă el a făcut-o însemnă că ori era cu mintea rătăcită rău ori acest mare preot
avea° o organizație întinsă mult în afara statului get și el pretinde că a distrus-o în totalitate, faptă cu
care dorea să se laude în fața posterității, pustiind adevărul. În anul 112 același împărat a dat un decret
prin care interzicea creștinismul, adică religia crucii care era religia geților de la strămoșul lor Eno și
nu cum mint de 1600 de ani secăturile ivrite ce trăiesc numai din negoțul cu vorbe ticluite și viclenite,
sprijinite de șărpăria de la Vatican și de greci!!

7.7 Eno și Frăția Celui Ales

Tradiția rabinică spune că între Moșe și potop ar fi trecut 1010 ani, bătuți pe muchie și ținuți de ei
pe răboj cu nod peste nod. Nu ar trebui să-i amărîm arătîndu-le obrazul că mint de îngheață apele chiar
dacă ei nu aveau gheață prin acele locuri, ci să purcedem a scormoni istoria și cu informațiile adunate
să rostuim o nouă ordine a adevărului dar după capul omului ce vrea să știe și să gîndească. Mai găsim
în cărticica lor numită Tora pe care au vîndut-o grecilor și romanilor spre veșnică otrăvire a minții că
la începuturile lumii au fost 10 patriarhi rostuiți de destin cam așa: Cartea întîi a Cronicilor 1,1:
Adam, Set, Enos, Chenan, Mahalael, Iared, Enoh, Metușelah, Lemec, Noe, Sem, Ham și Iafet. Îl reți­
nem pe misteriosul Enoh care a fost interzis aproape 1600 de ani, iar de cîteva zeci, unii ce se țin
bățoși la minte vreau să îl scoată moțul creștinismului. Asta nu-i a bună, iar mozaicii dar și Vaticanul
sînt în stare să tușească numai pucioasă, fiindcă după ce au fost descoperite manuscrisele de la Qum-
ran, iar unii citind prin ele au văzut ce nu trebuia văzut, o parte au fost puse la popreală de Vatican
pentru că nu dau bine la făcătura ivrito-greco-latină numită iudeo-cretinism!
De-ar fi acesta ultimul păcat și tot l-am trece cu fruntea sus! Sîntem obligați să ne descurcăm cu ce
avem pentru a descoperi adevărul, și avem slavă Domnului! Dacă ei spun că de la potop la Moșe au
trecut 1010 ani, și eu spun că de la nașterea lui Eno pînă la potop au trecut 1025 de ani, iar de la Eno la
Moise ar fi trecut 2035 de ani, calculați tot după cărticica lor plină de lucruri mincinoase și necurate.
La potop Noe avea 600 de ani (Geneza 7,6) dar se ținea tare bătrîiorul dacă a reușit singur să cons­
truiască corabia în care a încăput tot neamul animalelor și familia sa! Voi scrie în continuare Eno pen­
tru că așa apare numele legendarului arimin pe mai multe din tăblițele descoperite la Sinaia.
Acest misterios personaj Eno, este miticul înțelept al religiei crucii — apărută pe meleagurile noastre
în urmă cu peste 40000 de ani cum o dovedesc atîtea probe arheologice și pe care liftele refuză să le
vadă – ce a fost și rămîne prima formă de monoteism concepută astfel în istoria omenirii. Templul din
Delphi, înființat de către hiperboreenii din nordul Istrului undeva pe la mijlocul mileniului II î.e.n. și
slujit de clanul lui Eumolpos de neam trac și din aceeași viță cu mato Cotizo, avea pe frontispiciu ur­
mătoarea inscripție în limba strămoșească: ei en care înseamnă Unul sînt sau Unicul. Cuvîntul „e-n”
vine de la „e” cu sensul de a fi sau Sîntu și „în”, subliniind o existență veșnică a celor din ceruri în
toate lucrurile și faptele celor de pe pămînt. Ivriții cînd și-au ticluit plăsmuirile sub îndrumarea Talpei°
Iadului, i-au adus un omagiu vîrtos întunecimii Sale, ungîndu-l în Ieșirea 3,14 cu aceeași unicitate ine­
fabilă: „Dumnezeu a zis lui Moise: «Eu sînt cel ce sînt». Și a adăugat: Vei spune copiilor lui Israel ast­
fel: Cel ce se numește «Eu sînt», m-a trimis la voi.” Basme iudaice întunecaților și numai atît! Ca să
nu fie vorba în vînt aduc de mărturie scrierea esenă Tatăl Ceresc unde se amintește că cei virtuoși se
vor urca la ceruri și vor auzi glasul Păsării care cîntă în Pomul Vieții și cînd vor întreba ființa de lumi­
nă cine este, ea le va răspunde: „Eu sînt Cel ce sînt”! Presupun că zicerea nu vă place întunecaților așa
cum îmi place mie, dar a venit vremea să beți și voi venin și fiere.
Sfînta furăciune, sub pana ivriților este minune, vedenie și mai nou, chiar revelație! Astfel au luat ei
cam de peste tot din jur ce au crezut trebuincios pentru făcătura ce o puneau la cale, să le iasă ceva cu
care să se poată fuduli și obrăznici în minciună. Numai că firea i-a obligat să scrie aceste plăsmuiri
începînd cu secolul IV, așa cum sînt ei la minte plini de răutate și viclenie. Și sînt tare uricioși, iar
scriitura ce a ieșit de sub penele lor este monstruoasă și odioasă! Spun ei în Geneza 4,17 despre origi­
nea lui Eno că tatăl este Cain care zidește o cetate numind-o după numele fiul său. Arborele genea­
logic se completează cu Irad, Mehuiael, Metușael, Lameh, Iubal și Tubal - Cain dar nu se mai continuă
cu potopul. Însă la 5,20 Adam mai are un fiu, pe Set care va avea pe Enos și se continuă cu Cainan,
Mahalaleel, Iared, Enoh, Metusala, Lameh și Noe. Acesta va avea pe Sem, Ham și Iafet cu care vor
trece potopul. Chiar după Tora, Eno ar fi existat ca personaj legendar și a trăit undeva la începuturile
lumii dar cu cel puțin 2600 de ani înainte de a fi scrisă cărticica ivriților. Mai vin cu un argument
năucitor care dovedește vechimea religiei geților, pe care l-am găsit în manuscrisele descoperite la
Marea Moartă. În Regulile pentru comunitățile din cetăți la capitolul Despre judecători se scrie des­
pre judecătorii frăției că: „Ei trebuie să cunoască Cartea lui Hagu și preceptele Legămîntului”.
Despre Calea/Legea Adevărului și Dreptății, Tertullian a scris Împotriva ereziilor 16, că a fost sal­
vată de Noe în corabia sa, Eno copiind-o pentru a o dărui neamului omenesc. Deci Cartea lui Hagu,
este cartea lui Gagu sau Gogu sau Goga, adică a lui Dumnezeu. Șaul în scrisorelele lui pomenește de
mai multe ori de Calea sau Legea Adevărului sau a lui Dumnezeu, zicere care se potrivește perfect cu
ce se vîntura în lume pe la Qumran unde jupînul era preot printre cei doisprezece împielițați de vază.
În eme-gi cuvîntul kuga înseamnă Sfînta Măgură, pentru că la neamul carpatin, religia a venit din
ceruri pe un munte înalt și sfînt. În limba română cuvîntul cuca înseamnă divinitate supremă, autori­
tate unică, iar Goga în aromână scris de ivriți prin Gog, însemnă Domnul sau Dumnezeu. În civilizația
emeș, mănăstirile se numeau gagu, iar toate aceste cuvinte arată că amintita Cartea lui Hagu, este o
scriere a geților (Gogu, Gog, Senta ori Sîntu) pe care turbații zeloți o foloseau după ce s-au înstăpînit
pe Qumran în anul 30, prin viclenie și sabie, punînd mîna pe toate textele sacre esene.
Mitul rohmanilor carpatini spune că ei au participat alături de Goga la facerea lumii pe cînd ivriții
pretind că sînt o spiță de muritori apărută pe pământ mult mai tîrziu și care nu au avut legături cu
Iahwe decît atunci cînd au ajuns în Canaan. Din informațiile ajunse pînă la noi, bogomilii țineau face­
rea lumii la anul 5505 î.e.n. iar ortodocșii la anul 5488 î.e.n. ambele date fiind de fapt legate în menta­
lul colectiv de cataclismul° care a avut loc la Marea Neagră la mijlocul mileniului VI î.e.n.
După scrierile ivriților, facerea lumii este la anul 3766 î.e.n. deci și ei recunosc în fața istoriei că
sînt juni la minte pe lîngă Neamul Scoborîtor din Zei, iar asta i-a făcut să fie mari mincinoși întunecați
și hoțomani îndrăciți, dînd rău cu japca prin înțelepciunea mioritică.
Am făcut această separație cronologică pentru a elimina chiar de la început orice îndoială privind
influențele învățărilor din Cartea lui Eno care sînt evidente și numeroase atît în Vechiul Testament cît
și în Noul Testament, dar invers niciodată!
Richard H. Charles (1855-1931), un cunoscut specialist care a studiat mult timp manuscrisele crești­
ne apocrife și a tradus în engleză Cartea lui Eno (1896) afirmă că: „Influența lui Enoh asupra Nou­
lui Testament este mai mare decît a tuturor textelor disponibile în acea epocă, reunite”.
Pastorul american Ronald K. Brown în lucrarea The Book of Enoh apărută în 1998 în San Antonio,
Texas, spune că „Vechiul și Noul Testament conțin exact 309 pasaje direct împrumutate din Car­
tea lui Enoh.” Spre cinstea lui prelatul a spus ce a constatat la sfîrșitul secolului XX cînd clevetitorii și
cîrtitorii de lucruri sfinte și revelații ivrite nu mai sînt făcuți frigărui „plăcut mirositoare” și trimiși
jertfă curată întunecatului Iahwe! Multă revelație le-a mai trebuit furilor și falsificatorilor mozaici să
ticluiască atîtea făcături gheboase.
Dar chiar la începuturile satanismului fariseic, numit mai tîrziu iudeo-creștinism, cînd a fost impus
prin foc și sabie în imperiul roman în anul 380, Militia Cristi știa foarte bine că toată maimuțăreala
lor plină de „revelații” primite de la Satana pe care se chinuia să le așeze peste creștinismul arimin și
în capul oamenilor, sînt niște hoții ordinare iar tîlhăria și crima se vedea din înaltul cerului. Pentru a
șterge urmele monstruozității puse la cale, un ucenic de-al tartorului Ambrosie, romanul Filastrius de
Brescia, mort în anul 397, a întocmit un catalog de texte eretice – Liber de Haere sibus – unde la loc
de cinste este Cartea lui Eno. Întunecatul satanist era foc și pară pe scrierea creștinismului arimin pen­
tru că multe din frazele puse în gura lui Cristos și sărîntocilor evangheliști bramburiști, au fost „copi­
ate” la grămadă din creștinismul ariminilor, iar lumea știa de hoție! Totdeauna hoțul srigă hoții! Mare
secătură a fost ucenicul lui Ambrosie, la fel ca toate tîrîturile ieșite din leprozeria Satanei, indiferent
unde își aveau cuibul! Numai că cei care au trăit, iar unii încă mai trăiesc în slava minciunii nu vreau
să știe de istorie ci numai de revelațiile, vedeniile și inspirațiile mincinoșilor ivriți.
Ca să ne mai luminăm o leacă, am să aduc mărturia lui Tertulian, născut în Cartagina și care a
trecut la iudeo-creștinism pe la anii 195/196, fiind preot în orașul său natal unde a și murit în anul 220.
A fost primul teolog roman, fondatorul latinei ecleziastice combătînd cu mare violență pe cei ce criti­
cau noua religie dar unele idei erau privite cu rezervă chiar de iudeo-creștini. A urmărit să prezinte
creștinismul ca o religie unică și revelată de divinitate numai celor tăiați împrejur cu toate că împru­
muturile adică furtișagurile erau evidente și reclamate în gura mare de mulți „pîrîcioși” și „invidi­
oși”!!! De convins ce era în adevărul pe care îl lătra ca un fanatic, după anii 205 a schimbat direcția și
credința către gnostici unde l-a găsit și sfîrșitul. Greu să mai crezi ce spune el dar catolicii nu au
forfecat afirmațiile lui Tertulian așa că au ajuns și pînă la noi, iar despre Cartea lui Eno spune că ar fi
fost păstrată în arca lui Noe și ar fi fost copiată după potop de către marele prooroc get. Adică
unul dintre părinții iudeo-creștinismului recunoaște că scrierea lui Eno este mai veche cu mii de ani
față de Tora, iar constatarea lui este o acuză clară a faptului că ivriții s-au înfruptat pe săturate din în­
țelepciunea marelui reformator get și teozofia Neamului Ales de Dumnezeu. Dacă l-am zăpsit în timp
pe Eno, hai să-i adulmecăm pașii pe pământ ca să știm de ce neam era și pe cine i-a bucurat cu gîndi­
rea lui fabuloasă. Voi pleca de la o realitate pe care nu o poate contesta nimeni și este recunoscută° de
cei care respectă adevărul. O parte din miturile Geneza din Tora sînt luate din cultura emeș, adică a
neamului nostru ce a plecat din Carpați pe la începutul mileniului IV î.e.n. și s-a așezat în Ki-en-gi dar
și din cultura egipteană, persană și cel mai sigur getică! Pentru a nu lăsa loc de trăncăneală, trebuie
să dau cîteva exemple pilduitoare și nu alegorice, de ce înseamnă revelația ivrită.
În mitologia și religia emeș, a geților și a esenilor din Palestina, ideea Mîntuitorului este una din
fundamente. Pentru că omul se afundase mult în răutăți și mișelii, adunarea divină a hotărît distrugerea
„neamului omenesc”. Și cum ei doreau în fapt o pedeapsă exemplară, au ales pe cel mai vrednic om,
Ziusudra – sufletul etern – căruia i-au transmis mesajul sacru de nimicire a neamului lui printr-un po­
top de ape. L-au sfătuit să construiască o corabie mare cu care să se salveze el și animalele.
 „Apoi Ziusudra, rege în Șuruppak a construit o corabie uriașă,
Toate furtunile de o putere nemaipomenită,
S-au dezlănțuit în același timp.
În aceeași clipă potopul a inundat lăcașele de cult.
Atunci cînd timp de șapte zile și șapte nopți,
Potopul a măturat pămîntul,
Și cînd marea corabie a fost scuturată de furtuni și ape
Utu a ieșit, el care își revarsă lumina asupra cerului și pămîntului
Ziusudra deschide atunci o fereastră asupra corăbiei sale uriașe.
Și Utu, salvatorul, a făcut să pătrundă razele sale în uriașa corabie,
Ziusudra regele, s-a închinat atunci în fața lui Utu”.
După ce potopul s-a oprit iar Ziusudra a acostat cu corabia sa pe un pământ uscat, el a adus ofrande
zeilor An și Enlil. Drept răsplată pentru salvarea seminției omului „An și Enlil l-au îndrăgit și i-au
dat viață ca zeilor: au suflat în el suflarea veșnică pe care o au zeii. Apoi regele Ziusudra, salvato­
rul vieții și al seminției omenești s-a hotărît să se așeze pentru totdeauna în ținutul vieții veșnice pe
pămîntul Dilmun în locul de unde se înalță° soarele, în țara de trecere”.
Poemul primului potop a fost consemnat la mijlocul mileniului III î.e.n. dar originile lui sînt mult
mai vechi. Este interesant că neamul emeș făcea comerț cu acest ținut foarte îndepărtat, iar o călătorie
în acele locuri și înapoi dura doi ani. Am dovedit în alt capitol că ținutul Dilmun era o insulă pe Istru
în dreptul rîului Vedea și în sens larg tot teritoriul cuprins între Istru, Nistru, Marea Neagră și Carpații
Păduroși. Mitul se găsește într-o formă asemănătoare „transferat” în Tora și avîndu-l ca personaj iubit
de Iahwe pe bătrînul Noe!
Dar cum a ajuns acest mit să fie încorporat în scriitura vedeniilor ivrite? Întrebarea are răspuns în
istoria° iudeilor. În timpul „captivității babiloniene” (586-532) î.e.n. care nu poate fi dovedită istoric ci
numai prin „revelațiile lor”, o parte dintre ivriți ar fi cunoscut direct cultura asiro-babiloniană care
asimilase cea mai mare parte din cultura emeș. Mitul sumerian al potopului preluat în cultura akadiană
și babiloniană are ca salvator pe Utanapiștim care-i povestește lui Ghilgameș: „Zeii s-au mîniat pe
oameni că nu le aduc jertfe și s-au hotărît să stîrpească rasa omenirii, aducînd potopul. Utnapiștim cel
drept a fost sfătuit de zei să-și construiască o barcă mare în întregime din lemn și a cătrănit-o cu
asfalt... și i-a făcut o ferestruică la suprafață. Și a îmbarcat în ea tot ce era de sămînță vie, a dus pe ea
întreaga familie și rudele, animalele mari și mici din stepă; după aceea a astupat ușile. Și se întîmplă ca
din temeliile cerului să se lase un nor negru, iar după 6 zile și 6 nopți se porni să tune și să fulgere, iar
potopul însoțit de furtună acoperi pămîntul... Și munții se acoperiră de ape, iar zeii s-au ghemuit ca
niște cîini chirciți pe marginea cerului... și întreaga omenire s-a transformat în mocirlă, iar o mlaștină
adîncă și întinsă sluji pămîntului drept acoperiș”. Potopul s-a oprit iar Utnapiștim a ajuns cu corabia sa
pe muntele Nisir. „Și după ce a trecut a 7-a zi, am trimis o porumbiță și i-am dat drumul să zboare în
libertate afară. Porumbița și-a luat zborul, dar s-a întors înapoi, fiindcă nu a găsit un loc unde să se
poată odihni. Am trimis o rîndunică și i-am dat drumul în libertate. Rîndunica și-a luat zborul, dar s-a
întors din nou, fiindcă nu a găsit un loc unde să se poată odihni. Am trimis un corb și i-am dat drumul
în libertate. Corbul și-a luat zborul și a zărit apele care se retrăgeau. Privește, zboară, croncăne, dar
înapoi nu se mai întoarce”. Potopul trecuse, iar Utanapiștim aduse ofrande zeilor. Și în continuare
varianta din Tora ca să vedem ce a făcut Noe după ce corabia lui a acostat pe același munte Nisir din
masivul Ararat. „A deschis o fereastră pe care a tăiat-o în corabie și a dat drumul unui corb. Acesta a
tot zburat și nu s-a mai întors pînă ce au secat apele de pe pămînt. Apoi a dat drumul unei porumbițe
ca să afle dacă apele s-au retras de pe suprafața pămîntului. Aceasta, negăsind un loc în care piciorușe­
le ei să se poată odihni, s-a întors pe corabie. Și a mai așteptat încă 7 zile și din nou a dat drumul unei
porumbițe. Și porumbița se întoarse pe corabie spre seară și uite, purta în cioc o ramură de măslin.
Atunci Noe și-a dat seama că apele s-au retras de pe suprafața pămîntului. Și a mai așteptat încă 7 zile
și din nou a dat drumul unei porumbițe care nu s-a mai întors la el. Trecuse vremea potopului, iar Noe
aduse ofrande lui Dumnezeu”. Împrumutul este mai mult decît dovedit și exclude orice comentariu.
Să le mai arăt cîteva coțcării! Ca să fie fericiți, oamenii aveau nevoie de legi bune și drepte, după
asemănarea legilor din cer. Stăpînul acestor legi era Enki (cer + pămînt), domnul înțelepciunii, „care
cunoaște însăși inima zeilor”. Inana regina cerului și ocrotitoarea° cetății Uruk, dorind să sporească
bunăstarea și înflorirea orașului ei, să-l facă centrul civilizației emeș, a considerat necesar să le dea
locuitorilor acestui oraș legile divine „me”. Face o vizită lui Enki și în timpul ospățului îl convinge pe
acesta să-i dea „legile divine”. Inana pune „legile divine” într-o barcă și pleacă plină de bucurie spre
Uruk. Cînd se trezește din aburii băuturii, Enki își dă seama că a făcut o mare greșeală și încearcă prin
mai multe mijloace să recupereze legile trimițînd pe marea primordială mai mulți monștri să răstoarne
barca. Dar este prea tîrziu pentru că după ce înfruntă aceste primejdii, puse la cale de Enki, ea reușește
să aducă sutele de „legi divine” la Uruk și să le dea oamenilor. Asemănarea cu primirea tablelor de
legi de către Moșe de la Iahwe, transmiterea lor poporului ivrit, păstrarea acestora într-o (b)Arcă a
Legămîntului arată fără dubii originea mitului și cotrobăiala iudeilor prin buzunare străine. Dar această
arcă a Legămîntului la ivriți mai era numită chivot, ori obiectul de cult a dispărut fără urmă și nimeni
nu știe să explice cum s-a făcut nelegiuirea, religia rămînînd fără principalul simbol religios! Dacă
s-au înălbăstrit de supărare le mai spun că și Eno a primit legile sale de la Dumnezeu și le-a adus
poporului get, dar după ce a fost înălțat la ceruri în cetatea luminii veșnice nu într-un iad așa cum s-a
înțeles Moșe cu Iahwe. Toate miturile au ajuns în Geneza Torei după ce ei pretind că s-au întors din
Babilon și au mai cugetat cum să pună la cale făcătura unui nou cult religios, adică pe la mijlocul seco­
lului V î.e.n. așa cum susține și tradiția rabinică cu privire la Ezra, iar modificările și adăugirile „reve­
late” au durat vreo 500 de ani pînă au canonizat textul în anul 90 al erei noastre. De lucru s-au pus mai
vîrtos pe la începutul secolului IV î.e.n. pentru că multe cuvinte persane venite din religia lui Zoroas­
tru, apar în textul mozaic, dar asta arată și perioada cînd ei au devenit mercenarii acestora în Egipt!
Dar originile Cărții lui Eno trebuie căutate, așa cum susține și Tertulian pe la anul 210, mult îna­
intea potopului din Sumer, cultură de unde, spun culturnicii occidentali că și-au luat ivriții o parte din
mituri pentru făcătura lor, ținut ce ar fi și leagănul civilizației omenești. Sursele istorice ne vorbesc de
două cărți a căror vechime se pierdea în negura timpului ce aveau ca inspirație divinitatea; Cartea lui
Eno și Cărțile divine ale lui Thot. Cum în Tora și Noul Testament se găsesc multe fragmente din mito­
logia sumeriană și din Cartea lui Eno, el fiind considerat printre cei 7 patriarhi, în această cultură tre­
buie căutată și vechimea cărții. În istoria Sumerului, al șaptelea rege înainte de potop, care a domnit în
Sippar, este Enmenduranki (en: strămoș, profet, mare preot, domn + men: ambii, a se uni, primul sînt
eu + dur: legătură, datorie, fir + an: cer, lumină, rai + ki: pămînt, a face legătura cu pămîntul), cu sen­
sul literar de „primul strămoș, preot, profet ce s-a urcat de la pământ în cer” – și despre el se spu­
ne că „a fost luat în ceruri unde umbla împreună cu divinitățile” și avea ca înger păzitor pe Utu-Abzu
adică înțelepciunea venită de la soare sau lumină cu sensul de Creator, care l-a urcat la cer, iar acest
înger a scris o carte despre timp ce a fost adusă pămîntenilor spre luminare. O tăbliță găsită și tradusă
de profesorul Lambert de la Universitatea din Birmingham spune despre Enmenduranki așa:
„Înțeleptul și cunoscătorul
Ce păstrează secretele divinităților
Pe fiul său favorit el îl va pune să jure
În fața divinităților Șamaș (Soarele vieții) și Adad (strămoșul strămoșilor),
Și lui îi va dezvălui secretele divinităților.
Astfel s-a născut linia preoților,
A celor care le este îngăduit să se apropie
De Șamaș și Adad”.
O altă tăbliță spune că Enmenduranki „era iubit de Anu, Enlil și Enki” și a primit dreptul de a sta în
preajma lui Șamaș și Adad pentru că „era inițiat în secretele Cerului și Pămîntului”. Asemănarea celor
două texte cu Cartea lui Eno este uluitoare. În versiunea slavonă, cu privire la stabilirea liniei preoților
prin Matusalem, fiul lui Eno avem: „Și Matusalem s-a ridicat din somnul său și L-a binecuvîntat pe cel
care i s-a arătat. Și bătrînii au venit dis-de-dimineață lîngă Matusalem, și Domnul a condus inima lui
Matusalem să asculte vocea poporului și le-a spus: «Domnul Dumnezeul nostru ce este bine în ochii
lui și el va face acestuia, poporul său». Și atunci Sarsan și Șarmis și Zazas și bătrînii s-au grăbit și l-
au înveșmîntat pe Matusalem cu veșmînt ales, și i-au așezat pe creștet o coroană strălucitoare”. Matu­
salem (mato: părinte, conducător + silim: pace, liniște) care semantic înseamnă părintele păcii divine, l-
a avut ca fiu pe Lameh, care l-a avut pe Noe. În mitologia sumeriană Tiamat a avut cu Abzu copiii
Mummu, Lahme, Lahamu și Kingu. Ori Lameh fiul lui Matusalem este asemănător fonetic° cu Lahme,
unul din copiii lui Tiamat.
Umamu (2065-2046 î.e.n.) restauratorul culturii și civilizației sumeriene după prăpădul guților, a fă­
cut să domnească dreptatea după legile duhului Utu sau Soare, adică așa cum erau aduse de En­
menduranki sau cum l-au cunoscut geții pe legendarul personaj, Enoh în scriere siriacă ori Eno cum
apare scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb aflate și acum ascunse la Institutul de Arheologie
București. Pentru susținerea afirmației de mai sus, mai dau ca exemplu, cuvîntul edia din limba stră­
moșească cu sensul de preot judecător, frăție religioasă a crucii, a fost folosit în siriacă sub forma
edah, cu sensul de biserică, sau comunitate religioasă.
În textul de mai sus, printre urmașii lui Eno este și Șarmis, ori acesta este tocmai salvatorul geților
de la dispariție, după explozia de la Santorini, și care pe tăblițe este numit Mîntuitor, dînd și numele
capitalei statului get. Dacă explozia insulei Santorini a avut loc la 1645 î.e.n. iar eroul get este amintit,
înseamnă că textul care a ajuns la noi în „varianta slavonă” fiind o traducere dintr-unul ivrit care l-a
rîndul lui a fost copiat după unul grec, rezultă că a fost scris și preluat de memoria colectivă apropiată
de acest° eveniment și transmis din generație în generație în lumea geților așa cum dovedesc scrierile
esenilor. Dar numele lui Sarmis a fost răspîndit în imperiul roman începînd cu secolul I al erei noastre,
sub forma Mitra, adică cel cu coroană de raze solare, întocmai cum spune Cartea lui Eno.
Numele lui Eno este explicat prin E: casă, templu, cetate, origine, naștere, a se ridica + no: lumină,
strălucire, a da lumină, a conduce pe cineva în lumină, adică cetatea luminii așa cum apare de mai
multe ori pe tăblițe fiind menționat și sub numele de „ținutul lui Zamolxe”. O altă interpretare este în
forma en: strămoș, mare preot, a conduce, a sfătui + u/o: soare, luminat, strălucitor.
Cartea lui Eno spune că acesta avea locul de baștină în țara Azuhan care trebuie citit astfel: A:
creație, strămoș, odraslă, frate, tată + zuh: a se ascunde, a se dosi; an: cer, rai, țări, adică locul sau raiul
unde stă ascuns strămoșul. Iar acest loc tainic spun scrierile că se află la marginea° de miazănoapte a
pămîntului unde zăpada este spulberată de vînturi puternice. Așa scrie și ivritul Isaiia despre cetatea lui
Dumnezeu de la marginea miazănoaptei ca să știm de ce trebuie să bem apă de izvor și nu zoaie ivrită.
Dar Cartea lui Eno a fost cunoscută și în începuturile civilizației grecești unde găsim informația privi­
toare la Cărțile Misilor care cuprindea istoria și credințele lor fiind prima religie monoteistă din
istoria lumii ce avea o carte sacră și iarăși ei ne vorbesc despre niște texte scrise ale unui „popor de
sălbatici” ca să facă în ciudă tîmpiților!
Misii este denumirea geților din sudul Istrului care au format în secolul XVII î.e.n. un stat puternic
în podișul Anatoliei și le-au fost primii dușmani aheilor cînd aceștia au atacat Troia. Ca să nu las um­
bră de îndoială, mai dau un tras din Evanghelia esenă care zice: „Manuscrisele Sfinte... conțin toată
înțelepciunea lui Dumnezeu revelată Fiilor Luminii, chiar acele tradiții care vin de la părinții
noștri, de la părinții părinților noștri, de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrșit din
trecut, din învățăturile Celor Mari...” Ori chiar Tora amintește că înaintea lui Eno au mai fost încă
6 patriarhi adică „cei mari” din scrierea esenă și care erau cei ce au viețuit în ceruri alături de îngeri
sau titani cum am arătat mai înainte. Textul supus unei analize de bun simț dovedește ceea ce iudeii și
mai marii prelați ai iudeo-creștinilor ascund de 1600 de ani, că pretinsele scrieri sfinte din Vechiul și
Noul Testament care ar fi fost revelate unor chemați – dar toți numai iudei mozaici deși în acele tim­
puri circulau vreo 35 de evanghelii – sînt în fapt niște plagieri sau „inspirații” făcute după religia geți­
lor. Pretinșii „aleși ai luminii” erau mozaicii care au ocupat cu sabia pe la anul 27 al erei noastre cen­
trul de la Qumran și care trăiau după legea lui Moise, iar Fiii Omului, adevărații fii ai luminii adică
geții ca vechi și statornici stăpîni ai acestui centru trăiau după Legea lui Eno. Religia geților, care la
acea dată avea pe puțin 3000 de ani vechime și care se răspîndise în mare parte din imperiul roman în
secolele ce au urmat, fiind botezată de către mișei și tîlhari cu numele de „arianism” sau „mitraism”,
este amintită ca religia comunităților esene din Palestina în toate scrierile acestora dar niciodată ei nu
pomenesc de Moșe cel plin de rapănul deșertului sau Iahwe cel întunecat.
Drumul din Carpați în Ki-e-ngi este Marea Cale a Luminii făurită de geți dar furată de un
neam ticălos și plin de ură. În manuscrisul esen Îngerul vieții eterne găsim mai multe informații des­
pre Părintele Eno care a fost și părintele spiritual al Frăției° Celui Ales, dar ocultate cu mare îndîrjire
de către cei care cunosc importanța lor. Specialiștii în plăsmuiri, umblă cu părul în ochi și se fac săra­
cii că nu văd originea scrierilor atribuite lui Eno, aburindu-ne în continuare cu revelații, fumigații, ino­
vații și aberații toate venite de la feciorașii întunecatului Iahwe.
Sumerologul rus A. Gumiliov, traduce astfel o străveche inscripție de pe tăblițele de lut ale acestui
neam urgisit de istorie dar mai ales de veninul liftelor care au clocit iudeo-creștinismul:
„ Soarele îl opreau prin Cuvînt
prin Cuvînt dărîmau orașe”.
Asemenea idei uluiesc prin teribila lor putere de penetrare în timp, găsindu-se ca temelie/arcă a
creștinismului mioritic cunoscut prin Palestina ca esenian: „la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul a
fost Dumnezeu și Dumnezeu a fost Cuvîntul”. Și uite așa îmi vine să pun mîna pe par și cu el să ar
prin căpățînele ticăloase care ne tot mint și îndobitocesc de bună bucată de vreme că s-a uscat pînă și
prostia ambalată în miraculoasele revelații.
În Cartea Adevărului și Dreptății sau Cartea lui Eno cum este cunoscută pînă în prezent, avem
prima scriere cu caracter teologic pe care o putem identifica drept moștenire de la strămoșii noștri geți.
Textul a fost ocolit cu mare grijă pînă acum de ebraiști și apologeții iudeo-creștinismului pentru că dă
foarte rău la sfînta minciună mozaică a „poporului ales” de cel întunecat. Există mai multe fragmente
ale acestei scrieri scăpate de răutatea oamenilor dar cel corect și complet este „varianta slavonă” la
care trebuie adăugată partea de manuscris despre nașterea lui Noe, a lui Melchisedec și venirea poto­
pului din „povestea lui Sofonim”. Dar să purcedem a desluși conținutul cărticelei cu pricina.
Într-o zi cu soare și fără vînt lui Sîntu i-a venit un gând, de a chema un pămîntean isteț și curat la
suflet și la cap și astfel dăruit cu cele trebuincioase pentru luminare și binecuvîntare, omul ales, să fie
spre înțelepciunea neamului său și spre fala lui Dumnezeu. Și gîndul curat spre Eno s-a îndreptat, ce la°
ceruri a fost înălțat de niște îngeri măreți și săltăreți, după ce cucernicul muritor și-a anunțat de zor
tot neamul său să știe zău, că a fost chemat de Cel Prea Înalt, la mare județ al lumilor lumini să fie
chezaș în acest lăcaș și să primească o Sfîntă Carte, lumilor împarte, gând de-nțelepciune și mare
minune. Eno este urcat de cei doi îngeri însoțitori în văzduh și în primul cer îi întîlnește pe cei mai
bătrîni îngeri, locurile de pornire ale zăpezilor și cei 200 de îngeri care îndrumă stelele. Tot aici Eno
vede casa rouăi și a tuturor florilor de pe pământ. În cerul al doilea el vede străfundurile beznei și în ea
îngerii decăzuți care își așteptau judecata veșniciei. În al treilea cer unde Dumnezeu se odihnește
înainte de a urca în Rai, Eno vede mii de pomi ai vieții cu fructe plăcut mirositoare, iar în mijlocul lor
era un mare pom al vieții ce avea fructele roșii ca soarele aprins, galbene ca aurul și albastre ca flacăra
căci poartă în el toate frumusețile și miresmele celorlalți pomi ai vieții. Rădăcinile acestui Pom al
Vieții se află la marginea dintre Pământ și Rai, dintre stricăciune și nestricăciune. Două izvoare ies din
această grădină și duc cu ele lapte și miere iar alte două duc untdelemn și vin. Aceste patru izvoare
coboară în grădina Raiului și ajung pe pământ. Trei sute de îngeri luminoși păzesc această grădină cîn­
tînd și slujindu-l pe Domnul. Locul acesta era pregătit pentru pămîntenii răbdători și cu iubire de
Dumnezeu și de neamul său. Mai spre miazănoapte era un loc al caznelor cumplite și îngerii i-au spus
lui Eno că aici vor ajunge toți cei care aleargă după avere, fac ucideri și alte fărădelegi în fața lui Sîntu.
În al patrulea cer Eno află despre rînduiala lucrurilor din cer, a Soarelui și Lunii precum și felul
cum se mișcă acestea. Soarele are doi însoțitori Răsăritul și Asfințitul, niște făpturi înfricoșătoare la
chip dar blînde și cu mare grijă față de Soare, astfel ca el să apară și să dispară în fiecare zi la timpul și
locul potrivit. Mai spre răsărit a văzut cele 12 „porți” ale Soarelui pe unde trebuie să treacă acesta în
timpul unui an. Porțile sînt cele 12 zodii iar simbolurile acestora se găsesc identic în alfabetele strămo­
șilor noștri. Soarele parcurge cele 12 porți în 365 de zile și un sfert, iar un an solar are 28 de ani pă-
mîntești. La fel Eno află informații astronomice foarte precise despre ciclul Lunii iar marele ciclu are
532 de ani pămîntești.
În al cincilea cer, Eno întîlnește din nou altă ceată a îngerilor decăzuți. În al șaselea cer, Eno a
descoperit șapte cete de îngeri pe deplin luminoși și glorioși numiți Arhangheli. Ei rînduiesc tot ce este
viață în Cer și pe Pământ și toate cele care vin din vremea vremurilor. Eno ajunge în al șaptelea cer
unde vede o lumină puternică și încîntătoare compusă din corurile Arhanghelilor, din Puteri Nevăzute,
din Domnii, din Virtuți, din Stăpîniri, din Heruvimi, din Serafimi, din Tronuri și din alte făpturi ce­
rești. De aici Eno a văzut în depărtare o lumină orbitoare care era Dumnezeu și stătea pe tronul său în
al zecelea cer. Eno ajunge în cerul opt unde află cum se schimbă anotimpurile iar în cerul nouă desco­
peră cele 12 constelații ale firmamentului. În al zecelea cer, Eno este așezat lîngă Dumnezeu de către
arhanghelul Mihail, i se scot veșmintele pămîntești, este uns cu Mirul divin și îmbrăcat cu veșmintele
de slavă. Așa cum s-a întîmplat cu Enmenduranki din mitologia emeșilor. Dumnezeu l-a chemat pe
arhanghelul Pravuil – pravilă: doctrină, scriptură religioasă cu aceste reguli – și îi cere să-i dea lui Eno
toată înțelepciunea divină din Scrierile Sfinte pe care acesta le copie în 366 de cărți pentru a fi aduse
pămîntenilor spre luminare și binecuvîntare. Textul spune în mai multe capitole cum Dumnezeu îi
povestește lui Eno facerea lumii, că deși toate lucrurile văzute și nevăzute și-au găsit rînduiala după
voința Sa, El totuși nu și-a găsit pacea. Toată această creație s-a făcut prin puterea cuvîntului nu prin
ceva meșteșuguri măiastre. Dumnezeu este în toate și toate se găsesc în el și nu în drăcescul legămînt,
iar moartea este o altă viață care revine în lumina veșniciei și a renașterii.
Din conținut se desprinde concluzia că forma de univers în care este concepută lumea văzută și cea
nevăzută este ca un ou cum se menționează în religia geților dunăreni și adeverit prin descoperirile de
 la Vinča și Lepenski Vir dar și din Tracia – orfismul – cît și în mitologia emeș, sau a unei sfere așa
cum apare la Platon în Viziunea lui Er. În text se mai găsește parțial mitul lui Mitra, nașterea lui dintr-
o stîncă fulgerată de privirea lui Dumnezeu, și alungarea îngerilor răi din Rai.
Dumnezeu îi spune că în a șasea zi l-a creat pe om și l-a așezat pe pământ „precum un înger, fal­
nic, mare și plin de slavă și L-am numit stăpîn pentru a domni asupra pămîntului și a primi înțelepciu­
nea Mea... L-am numit Adam (ad: tată, străbun, cer + am: mamă, a izvorî) și i-am arătat cele două căi,
cea a luminii și cea a întunericului”. Îi cere lui Eno, după ce se va întoarce pe pământ, să răspîndească
înțelepciunea divină la toate popoarele să se poată bucura oricine de cunoașterea dumnezeiască.
Am dat doar cîteva idei din această scriitură fabuloasă, pentru că aici își au rădăcinile textele lui
Tehuti, Thot sau Hermes Trismegistos, ale lui Pitagora și Platon și reformele lui Budha în brahmanis­
mul arian. Sigur mulți sicofanți și lichele nebunele vor răcni că le-am pus jăratic sub coadă, dar dacă
le-au plăcut să trăiască din minciună și în minciună, trebuie să-și asume și consecințele acestui mod
josnic și odios de a face istorie. Nimeni nu mai îndrăznește astăzi să pună în discuție autenticita­
tea și vechimea scrierilor lui Eno care sînt cu mii de ani înaintea celor mozaice. Există scrieri ale
unor prelați catolici care recunosc întîietatea scrierilor lui Eno în fața celor mozaice și faptul că acestea
din urmă au preluat sute de pasaje din primele precum și cea mai mare parte a ideilor teologice pe care
le-au modificat după mentalul lor ticălos și monstruos.
Majoritatea manuscriselor descoperite la Qumran, fac referire directă la scrierea lui Eno iar în unele
se găsesc copiate părți din aceste scrieri, dar toți tălmăcitorii – cu excepția lui E. Bordeaux Szekely –
au legat ca niște înveninați odioși, aceste texte de scrierile mozaicilor chiar dacă ele se lipesc unele de
altele ca nuca de perete. Unii au tradus în fals textele găsite la Qumran pentru a se „identifica” cu ușu­
rință în cele mozaice. Cultul minciunii și al făcăturii criminale este încă la mare cinste în cultura euro­
peană occidentală.
Cine ar îndrăzni să demaște monstruozitatea mozaicilor pusă la cale de Filon din Alexandria
și continuată de către greci și romani? Doar lingvistul E. Bordeaux Szekely – specialist ignorat cu
desăvîrșire atît de către ebraiști cît și de apologeții iudeo-creștinismului – a avut curajul să spună prin
anii 50, că 70% dintre fragmentele descoperite la Qumran nu au nici o legătură cu scrierile mozaice
sau alte scrieri antice, ele aparținînd unei culturi încă necunoscute! În cărțile pe care le-a scris des­
pre eseni, și sînt 20 la număr ale autorului° menționat mai sus, găsim mereu repetat faptul că învățăturile
acestora vin de la Eno și chiar mai înainte de la Cei Mari.
În textul Îngerul vieții eterne găsim: „Nici un om de pe pământ n-a fost asemenea lui Eno,/ Pentru
că el a fost luat de pe pământ.../ Eno a fost primul care a urmat Legea,/ Primul dintre vindecători,
dintre înțelepți,/ Noi invocăm pe Eno,/ Stăpîn al vieții/ Părintele Frăției noastre,/ Omul Legii,/ Cel
mai înțelept dintre toate ființele,.../ El a fost primul Preot,.../ Primul care a cunoscut și a învățat
Cuvîntul,/ El s-a supus Legii Sfinte.../ El a fost primul purtător al Legii, Iată cuvintele părintelui
nostru Eno.” Deci Șaul minte rău în bramburelile lui cînd scrie că „Dumnezeul veacului acestuia” nu
avea Lege și se chinuia el sărmanul să-și deschidă hornul pe unde să vină bulucul de revelații de la
Talpa Iadului pentru întregul neam omenesc!
În textul Frăția venit din aceeași sursă esenă, avem precizat cui i-a fost destinată Scrierea Sfîntă și
locul unde a fost revelată lui Eno: „Legea a fost plantată în Grădina Frăției/ Pentru a lumina inimile
Copiilor luminii,/... Copiii luminii sînt servitorii Legii/ ...Și împreună vor studia cuvintele sfinte/ Ale
taților lor și ale taților taților lor/ Chiar pînă la cuvintele Părintelui nostru Eno”. Vedem că nu se
spune nici o vorbuliță despre Iahwe, Moșe sau alt personaj de varză sau din întuneric al protipendadei
mozaice, dovedind că cele două scrieri, esenă și mozaică nu au nimic comun, ci numai se exclud.
În Psalmi de laudă și recunoștință, text aparținînd religiei esenilor, se repetă că: „Noi venerăm
cele rostite de Părintele nostru Eno,/ Și vechea, pura sa religie,/ Credința sa și cunoașterea sa mai
veche decît începuturile timpului.../ Religia sfîntă a Creatorului, Splendidă și glorioasă, Revelată de
Părintele nostru Eno.../ Noi vom merge în fața Legii, în țara vieții,/ Pe cărările Grădinii nesfîrșite ale
Frăției”. Să ne lămurim° mai mult cu aceste ziceri năucitoare; religia revelată lui Eno – adică religia
sfintei cruci – este chiar mai „veche decît începuturile timpului” după cum o dovedește pictura rupes­
tră din peștera Coliboaia veche de 40000 de ani unde apare pentru prima dată semnul crucii înscris
în° cerc°, pe cînd făcătura ivrită este de pe la începutul secolului IV î.e.n. umflîndu-se rău în pene pînă în
secolul I al erei noastre, cînd a dat peste ei molima turbăcioasă numită vedenie, care, achipuită mai
îndeaproape este curată conspirație cu care i-a fericit atît de vîrtos pe alții.
Religia crucii a fost dăruită de Ziditorul văzutelor și nevăzutelor, iar adepții ei vor merge în „țara
sau ținutul vieții”. Anticii știau despre getul Zamolxe că a primit legile sfinte ale credinței lor de la
divinitatea creatoare Tabita (ta: tată + biti: moț) după numele ei scit, fiind unică în cultul lor adică era
vorba de monoteism cu multe sute de ani înainte de scornelile ivriților! Iar sufletele celor vrednici se
duceau în „ținutul lui Zamolxe” sau „cetatea vieții veșnice ori a luminii” cum apare pe unele tăblițe.
Să mai dau un fragment din Cele șapte legăminte care pune în lumină, originea acestor scrieri și lo­
cul unde ele au apărut pentru prima dată; „Eu intru în Grădina Veșnică și Nemărginită,/ Cu venerație
față de Tatăl meu Ceresc,/Maica Pămîntească și,/Marii Înțelepți/Venerație față de Învățătura Sfîntă,/
Pură și Salvatoare/ Venerație față de Frăția Celui Ales.” În scrierea descoperită la Qumran și intitu­
lată de către specialiști, Cartea revelațiilor esene, este amintit metaforic și locul unde se află Frăția
Celui Ales, situată pe un munte numit Muntele Domnului, informații ce amintesc de Sarmisetuza geți­
lor înălțată în creierul munților de mîinile pricepute ale strămoșilor noștri. „Și am auzit o voce puter­
nică din cer spunînd:/ «Iată muntele și Casa Domnului/ Ridicată în vîrful munților/ Și înălțată deasupra
colinelor.» Și toată lumea se îndreaptă acolo./ «Veniți să mergem la muntele Domnului,/ La Casa lui
Dumnezeu,/ Și El ne va învăța căile Sale,/ Și noi vom merge pe aceste căi/ Pentru că Legea Sa se va
înălța din Sfînta Frăție.»” Frăția Celui Ales de pe pământ din dago geto Sarmisetuzo, are o corespon­
dentă cerească unde este sădit Pomul Vieții sau al Cunoașterii care aduce deplină lumină și alinare
Fiilor Luminii. Așa arată adevărul adevărat și nu cel boit numai cu pucioasă, iar celor care scot pe nas
numai fumigații, le spun scurt, că nu îmi pasă!
Mai avem informații despre Eno și în amintirea romanilor ca urmași ai troienilor cum s-au ținut ei
tari și mari. Enotria, este denumirea foarte veche a părții sudice a Italiei, iar cuvîntul este compus din
eno ca strămoș mitic al romanilor și tria, adică trei. Povestea poate vine de la troienii care au scăpat de
săbiile aheilor și au luat-o spre vest dar pe mare, poposind în sudul peninsulei, ori este frăția lui Pita­
gora, înființată în orașul Crotona și care practica Legea primită de Eno de la Senta unde exista o trini­
tate formată din Tatăl Ceresc, Mama Pămîntească și Sarmis sau Fiul Omului. Pentru italic sau roman,
ei au folosit multă vreme cuvîntul enotrius, ca să nu-și uite obîrșia și bunele năravuri cu care „i-au
cinstit” și pe geți.
Dar Frăția Celui Ales nu a dispărut după ocuparea parțială a teritoriilor geților în anul 106,
distrugerea Sarmisetuzei și măcelul asupra clerului strămoșesc cum se lăuda ibericul Traian că a învins
pe Marele Preot, nu a oprit practicarea religiei de către geții liberi. O parte dintre nobilii geți împreună
cu clerul care au scăpat de urgia romană s-au retras la est de Carpați și au constituit un nou stat get,
despre care istoricii români nu vreau să audă să nu le plesnească rînza de atîta venin. În lucrarea geo­
grafică a lui Ptolomeu întocmită în prima jumătate a secolului II, numită Tabula Peuntigeriana, geții
din estul lanțului carpatic sînt nominalizați prin cuvîntul dagae – citit dage – inexistent în latină și
greacă. Dar el apare identic pe tăblițele de plumb cu sensul de adunare, asociație, frăție, fiind organul
de conducere colectivă a neamului get. Preoții sarabi care aveau un cuvînt greu de spus în alegerea lui
mato s-au refugiat și ei în estul Carpaților, reușind să continue Frăția Celui Ales și lupta pentru alun­
garea cotropitorului roman.
Izvoarele antice din secolele II-IV, amintesc de preoții besi din mănăstirile Palestinei care își
vorbeau propria limbă, adică româna veche sau geta, dovedind că în fapt conducerea Frăției a trecut la
neamul besilor, care cred că a ținut-o cam totdeauna pentru că ne duce pe această cale cuvîntul sar +
abi: populație getică de la gurile Istrului amintită în Iliada. La armîni, cuvîntul besă înseamnă cre­
dință, cinste deosebită, lege în sensul ei religios și nu juridic, înțelesuri ce duc la caracterizările făcute
geților de Herodot și Strabon, că erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci, iar religiozitatea este do­
minanta comportamentului lor social. În virtutea faptului că ei conduceau Frăția, și-au șăruit în nord-
vestul Mării Negre între Prut și Nistru la gurile Istrului o guvernare teocratică, care în timp a fost
cunoscută sub numele de Bessarabia. Și mazilitul Ovidiu, scria într-unul din versurile sale că este
obligat să trăiască la Tomis printre geți și besi! Informațiile despre sarabi, venite de la Iordanes, dar și
cele din tradiția noastră populară, precum și scrierile lui Josephus Flavius, mă îndrituiesc să consider
că sarabii care conduceau Frăția Celui Ales veneau din rîndul solomonarilor pentru că veșmintele celor
trei grupe de eremiți geți – eseni, sarabi și solomonari – sînt identice. Dar primirea în acest cin religios
era foarte grea și asta ne-o arată atît Flavius cînd vorbește de alegerea copiilor pentru a fi primiți în
Frăția de la Qumran, cît și scrierile noastre populare, mai complete care ne dau lămuriri mai precise
despre intrarea în Solomonărie a copiilor care aveau cel puțin 7 ani, felul și timpul cît dura instruirea și
ce făceau cei care treceau prin această școală. Față de tagma rabinilor ivriți care își transmitea funcția
sacerdotală în familie, la geți, solomonarii, esenii sau sarabii, erau aleși de către mentorii din Solomo-
nărie dintre copiii tuturor geților, cerîndu-li-se o singură calitate – istețimea. Prin impunerea meritului
individual și a bunului simț ca unică virtute de afirmare socială, neamul geților a pus la baza civi­
lizației lor, meritocrația, concept care nici astăzi nu a reușit să pătrundă în vocabularul și gîndirea
noastră, deși el a dat roade în cultura occidentală, în special în cea nordică și anglo-saxonă care are ca
norme sociale legile lui Zamolxe! De aceea carianul grecizat Herodot îi considera pe geți ca fiind cei
mai drepți și mai cinstiți dintre traci în comparație cu iubiții lui greci unde hoția, golănia și pederastia
erau cele mai alese virtuți. Acești preoți trecuți prin Solomonărie, indiferent cum i-a consemnat istoria,
au avut un rol hotărîtor în morala și teozofia neamului strămoșesc, găsind totdeauna opritori – uneori
cumplite – și pentru cei mai înrăiți pămînteni. Din acest univers spiritual bazat pe meritocrație, a ieșit
uimirea jupînului Herodot, dar sigur și a altor antici ale căror scrieri nu au mai ajuns pînă la noi dato­
rită turbării iudeo-creștinilor și faptelor lor criminale. Pe cînd modelele sociale ale grecilor, ivriților și
romanilor antici care stau la baza culturii și civilizației europene de astăzi, aveau ca fundamente, min­
ciuna, viclenia, pederastia, lăcomia, privilegiile, violența și corupția iar la loc de cinste era crima. Gre­
cul Dio Crisostomos care a stat de nevoie vreo 10 ani pe la geți în timpul lui Domițian, a scris despre
neamul nostru că: „au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu
grecii”, spusă preluată de Iordanes în Getica la V,40, și care îi arde rău pe creier pe istoricii români și
toți trădătorii de Neam și Țară! Astăzi, datorită culturii băgată pe gît românilor de către ciocoimea ma­
sonică, leprele limbiste și pupincuriste, precum și a cîrdurilor de trădători care ne-au vîndut bolșevici­
lor, sîntem cel mai corupt și mai depravat stat din toată Europa, iar românii au ajuns să fie considerați
niște căcați cu ochi ce stîrcesc la mijloc de cale, de care trebuie să te ferești.

7.8 Olen

Este un personaj legendar, menționat în mai multe izvoare antice, cea mai veche sursă cunoscută
pînă în prezent fiind Iliada unde găsim amintit în Cîntul II, pe cînd mulțimile de neamuri furioase
conduse de ahei, se luptau cu troienii pentru a-i ușura de averile puse la adăpost în dosul zidurilor:
„Pîn’ la Hermina și stînca Olenică și la Alesiu.” Dacă războiul troian poate fi datat istoric pe la mijlo­
cul secolului XII î.e.n. menționarea în poemul homeric a stîncii Olenice, arată că el a trăit cu ceva
vreme înainte – sigur cîteva zeci sau sute de ani – și, de neam plimbăreț, s-a dus în ospeție pe la cei din
Troia să mai sporovăiască despre cele lumești dar și cerești la care Olen era tare, cu chemare pentru
ceva alean sufletesc. Păstrînd în memoria colectivă, numele gînditorului arimin, antichitatea arhaică
ne-a transmis un crîmpei din istoria acoperită de uitare a acestui neam, cînd ei formau o singură stirpe
din Carpații Păduroși pînă la Troia și în tot Peloponezul.
Pindar care a trăit în secolul VI î.e.n. spune despre hiperboreenii din nordul Istrului că au construit
Troia împreună cu Eac și Apollo, iar divinitatea s-a întors la baștina sa din țara hiperboreenilor după ce
s-a isprăvit lucrarea. Din datele arheologice ale ruinelor vechii cetăți Troia VI, rezultă că aceasta a fost
distrusă pînă la temelii în urma unui devastator cutremur în secolul XVII î.e.n. cred că în urma erupției
de la Santorini din anul 1642 î.e.n. La refacerea cetății au plecat și neamurile arimine din nordul
Istrului așa cum spune legenda, fiind conduse de căpetenia Eac care îl slujea pe Apollo. Se știe ca o
certitudine că ținuturile hiperboreene erau cele locuite de geții din nordul Istrului și nu născocitele
vedenii cazare care îi duc pe aceștia în estul munților Urali sau alt loc din Siberia.
Mitul îl găsim preluat de către hoțomanii ivriți în Făcă-Tora și Talmudul lor care ne spun că au
primit o vedenie ce au pus-o în Numeri 13,33 unde zice că uriașii din Palestina sînt fiii lui Enac, o for­
mă alterată între Eac și Enoh: „Acolo am văzut noi uriași, pe fiii lui Enac, din neamul uriașilor; și°
nouă ni se părea că° sîntem față de ei ca niște lăcuste și tot asa le păream și noi lor”. Acest neam de oa­
meni de statură foarte mare mai este amintit și în Deuteronum 2,10-11: „Înainte au locuit acolo Emi­
mii, popor mare, mult la număr și înalt ca fiii lui Enac. Și aceștia se socotesc printre Refaimi ca fiii
lui Enac”, ori latinii numeau munții Carpați începînd cu secolele III î.e.n. pînă dincolo de secolul VI
e.n. ca munții Rifa. Adică spuneau ei fără a fi împunși cu ceva ascuțit că neamul refa din Palestina era
venit din toriștea carpatină tot așa cum a scris Pindar despre Eac și Apolo. „Stînca lui Olen” în citatul
de mai sus, este tocmai amintirea mitic-legendară a acestei existențe acoperită de ingratitudine și neîn­
țelegere a marelui gînditor get pe care nimeni încă nu l-a luat în seamă să-l scoată din praful uitării și
al maculării memoriei strămoșești, fiindcă alții s-au dovedit mari meseriași în minciuni și vedenii că
nu le-a ajuns întreaga antichitate.