REZUMAT LUAT DE PE INTERNET

I E vorba de părinții noștri de demult, iar stăruința bătrânului mag de odinioară e

departe de a fi o simplă iluzie
 August 1926. Într-o tabă ră de cercetă ri geologice de lâ ngă munții Că limani, profesorul
Stamatin (despre care oamenii locului afirmă că ar fi „cam săltat” sau „venit de pe ceea
lume”) mă rturisește discipolilor să i o viziune a minții lucide, avută în legă tură cu trecutul
îndepă rtat, din vremea dacilor, al acelor locuri. Reconstituirea mentală a trecutului o fă cuse
pornind de la ideea că , sub stratul relativ nou, la scara istoriei, de creștinism, româ nii
conservă obiceiuri religioase arhaice, precreștine, care pot fi ușor reconstituite.
În viziunea lui, Stamatin descrie un bă trâ n proroc, mag de aspect mitic („Cu dreapta ținea
toiagul de fildeș. Avea mușchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la
piept”), pe care l-ar fi întâ lnit într-o peșteră a muntelui ascuns din acea zonă , despre care
dacii spuneau că este să lașul zeilor. Dialogâ nd cu magul, Stamatin descoperise un alt mod
de gâ ndire, bazat pe comunicarea prin simboluri care dezvă luie adevă rul profund al
existenței și nu pe rațiunea folosită de omul modern și incapabilă să ajungă în acel strat
tainic, simboluri pă strate încă de folclorul româ nesc și dezvă luite lui de că tre mag. Drept
încheiere, profesorul va menționa: ”ficțiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate
forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinațiile de fapte diverse ale cărților
dumneavoastră obișnuite.”
După moartea profesorului, ce avusese loc într-o râ pă din acei munți, patru ani mai tâ rziu,
așa cum prorocise el cu ocazia dezvă luirii viziunii că tre învă ță ceii lui, s-a gă sit între
lucră rile sale un manuscris adresat naratorului, manuscris reprodus în continuarea
textului.
II
Puterile sufletului erau proaspete şi curate în vremea veche a Daciei şi sub semnul
lor sta Kesarion Breb

 Evenimentele închipuite de Stamatin în manuscrisul să u se petrec în anul 780, pe același

munte ascuns „care va rămâne necunoscut până la sfârșitul timpului”, în vreme de
primă vară , câ nd „urcară din văi, pe poteci, cei câțiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se
îngăduise bucuria de a veni să se plece sub ochii severi ai bătrânului din peșteră. ”. Primindu-i,
„Prorocul făcu asupra capetelor închinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă
nemărginirea în spațiu, regenerarea necontenită a vieții, jertfa şi mângâierea. Era vechiul
semn al inițiaților, pe care, în văile depărtate, unde se alină apele, la același ceas, preoții legii
nouă, a lui Isus, îl făceau asupra poporului, vestind Învierea.”.
III Kesarion ascultă sfaturile şi descântecele bătrânului Decheneu
Mai tâ rziu are loc o cină preparată după rețete rituale a că rei parte cea mai plă cută „era o
lamură [esență , distilat], care nu se mestecă și nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând.”.
Se discută despre noua religie, creștinismul, ce începea să se înfiripeze printre oamenii de
la câ mpie, dar bă trâ nul Decheneu, prorocul, nu pare îngrijorat, că ci în concepția sa
Dumnezeu este unul, indiferent de felurile în care mințile oamenilor neputincioase în a-I
pă trunde realitatea şi-L înfă ţişează , iar diferenţele de reprezentare a Lui au o explicație
practică , morală („Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai potrivită
alcătuire ca să se teamă şi să nu se mânânce unii pe alţii ca fiarele.”).
Apoi magul îi încredinţează lui Kesarion Breb misiunea de a că lă tori la un templu egiptean,
unde bă trâ nul s-a iniţiat în tainele ultime ale lumii şi unde se va iniţia vreme de şapte ani şi
tâ nă rul să u discipol; după ce va primi învă ţă tură acolo, Breb urma să poposească şi în
Bizanţ, cu scopul de a pă trunde înţelesurile creştinismului. Misiunea şi sfaturile date („Să fii
limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei şi să te
eliberezi cătră divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste şi
dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului.”) se datorează
faptului că bă trâ nul, cel de-al treizeci şi doilea Decheneu (mare preot) al dacilor) îl alesese
pe Kesarion Breb pentru a-i fi urmaş după deces, cel de-al treizeci şi treilea Decheneu.
Înainte de plecare, tâ nă rul primeşte bani de aur din tezaurul dacilor, spre a-şi susţine
îndestulă tor existenţa, împreună cu sfatul de a lua cu sine şi un slujitor vrednic.
IV Lui Kesarion Breb îi apare Prea Sfântul Episcop Platon de la Sakkoudion
 Au trecut şapte ani, suntem în 787 şi Kesarion Breb, după ce a parcurs cu bine vremea
învă ţă turilor iniţiatice din Egipt, se află în Bizanţ, pentru a îndeplini a doua parte a
însă rcină rilor sale; „Între acei levantini, jidovi şi asiatici, el era deosebit prin albeaţa
obrazului şi prin ochii lui de coloarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire ascuţită, tare
şi statornică, pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor. Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără
hodină săpase trei linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta.
În coama-i mare începeau să înflorească cele dintăi fire albe.”. Mereu ală turi de el se află
Constantin, credinciosul slujitorul dac creştinat, care „părea dintr-un veac mai vechi şi mai
sălbatic, gata să rupă în mâini fălcile fiarelor.”.
În Bizanţ, Kesarion o vă zuse pe împă ră teasa Irina (avea în ea „o putere aspră şi flămândă”,
socoteşte că lă torul), cea care a restaurat credinţa în icoane, înfrâ ngâ ndu-i pe iconoclaşti –
distrugă torii eretici de icoane ce susţineau că divinitatea nu trebuie reprezentată în vreo
imagine vizuală – şi se cunoaşte din întâ mplare, salvâ ndu-l din că derea de pe asin, cu
episcopul Platon, de la mă nă stirea Sakkoudion. Spre marea mirare a preotului, Kesarion
ştie că a doua zi acesta urma să fie primit de împă ră teasă în loja imperială de la hipodrom,
unde va participa ea la jocurile sportive.
V Aici se arată frumuseţea şi puterile Bizanţului pe când era împărăteasă prea slăvita
Doamnă Irina şi se leagă prietinie între Prea Sfinţitul Platon şi Kesarion Breb
egipteanul
Despre întâ lnirea episcopului cu împă ră teasa, că lă torul dac nu aflase de la cineva ci această
supoziţie i se datora, că ci el ştia că Irina ori de câ te ori avea nevoie de sfat înţelept îl solicita
pe Platon şi acum era momentul de a-şi că să tori fiul, iar locul întâ lnirii îl intuise cunoscâ nd
obiceiurile curţii împă ră teşti, afirmă naratorul.
Pe hipodrom, Kesarion Breb l-a vă zut, ală turi de mama sa, pe moştenitorul tronului,
Constantin – „îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă, în gura
întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era
aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii.”.
În cursul întâ lnirii dintre împă ră teasă şi episcop, aceasta îi solicită prelatului ajutor în
gă sirea unei soţii potrivite, „cu trup şi minte agere”, aptă de a-l „ţinea pe Constantin întru
credinţa cea mult lăudată a icoanelor”, spusese femeia, şi îi cere să participe la întâ lnirea
episcopală de la Nikeea, unde va avea loc o luptă teologică între iconoduli (adoratori ai
icoanelor) şi iconoclaştii potrivnici închină rii la icoane.
Ulterior, episcopul Platon simte din mulţime privirea puternică a lui Kesarion Breb, care i
se ală tură iar preotul „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei
o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii”, încâ t şi-l va face prieten şi confident.
VI Despre Dumnezeu şi oameni, pământ cer şi mare; despre neamurile împărăteşti şi
mai cu seamă despre un conducător de cămile, care, fără să ştie, aduce primele veşti
de la sfântul Filaret
Pe mare, navigâ nd că tre mă nă stirea Sakkoudion, Breb află de la episcop că sfetnicul
împă ră tesei, recomandat de el, este Stavrikie, cel care credea că „alcătuirile legii lui
Dumnezeu sunt una – iar cele ale stăpânirii pământeşti alta. Domnul şi împăratul îşi face
legea lui pentru buna rânduială a norodului şi a lumii. Ţine pe om supus în credinţa cătră
Dumnezeu cel drept pentru a-I agonisi izbăvirea; iar ca să îndeplinească tot binele între cele
pământeşti are drept să întrebuinţeze ori sabia, ori aurul, ori veninul, ori viclenia.".
În aceeaşi discuţie, pă rintele îi mai cere să -l ajute în gă sirea soţiei potrivite pentru
Constantin, dintre fetele prietenului să u Filaret din Amnia, un filantrop care îşi risipise
bunurile dă ruindu-le celor nevoiaşi. Dorinţa de a descoperi o consoartă potrivită viitorului
împă rat o mă rturiseşte şi episcopul că tre prietenul să u („După cum morarul îndreaptă
valurile în lăptocul morii, pentru folos obştesc, tot asemenea patimile împăraţilor se pot
preface în putere. Aşa e firea ticălosului muritor.”).
A doua zi după ajungerea la mă nă stire, un conducă tor de că mile aduce o scrisoare de
mulţumire adresată de Filaret episcopului, pentru darurile în alimente trimise filantropului
spre a fi distribuite să racilor.
VII Înainte de a ajunge la fericitul Filaret, Kesarion Breb cunoaşte şi alţi oameni
vrednici din Paflagonia şi de la Amnia
În drumul că tre Amnia, Kesarion şi slujitorul să u înfrâ ng prin ştiinţa luptei doi tâ lhari din
Paflagonia foşti oşteni dar le dau drumul, după ce îi supun. În Amnia poposesc mai întâ i la o
ospă tă rie, al că rei proprietar îl informează pe că lă torul din Dacia despre marea să ră cie în
care tră ieşte Filaret, în palatul să u frumos dar gol, după ce a dă ruit aproape tot ce avea
să rmanilor: „Nimene nu s-a întors nemiluit de la pragul lui. S-au înmulţit săracii, năzuind ca
oştile spre Amnia, dar el i-a biruit pe toţi, dându-le tot ce avea. Astfel, în puţină vreme, a
ajuns într-o stare plăcută sufletului, văzând cu mulţămire că nu mai are în jurul său decât
prea puţin.”. Acest proprietar a fost şocat vă zâ nd că asinul că lă rit de că tre Breb ştie să se
plâ ngă stă pâ nului să u, deschizâ nd gura mare a nemulţumire, despre faptul că nu i s-a dat
porţia de gră unţe cuvenită şi plă tită iar stă pâ nul înţelege vorbirea catâ rului.
 VIII Aici Kesarion Breb află bucuriile cuviosului Filaret şi ale doamnei Teosva,
precum şi o bucurie a sa proprie
Filaret, în a că rui casă ajunsese Kesarion Breb, „Era un bătrân cu înfăţişare cuviincioasă, cu
barbă albă şi fruntea naltă. Avea ochii negri, vii şi veseli.”, pe câ nd soţia lui, Teosva, i se
înfă ţişează oaspetelui sub chipul unei zeiţe îmbă trâ nite frumos, drept urmare vizitatorul
„Se simţi mişcat ca de amintirea unei primăveri strălucite.”.
Apoi, curioasă în a-l cunoaşte pe cel venit în casa lor, lui Kesarion Breb i se înfă ţişează o
nepoată de şaisprezece ani a celor doi bă trâ ni, Maria, cea care „Avea păr negru şi greu, ochi
mari, adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină.” şi pe
care, privind-o musafirul suspină în sine exclamaţia „O! vedenie a frumuseţii eterne”.
Maria primeşte de la Kesarion un pantof mic, îl gă seşte potrivit ei şi se bucură încâ t
„înfloriră şi ochii aceia îngheţaţi de care se sfiise în prima clipă.” ai oaspetelui; acesta va cere
copilei să pă streze condurul pâ nă va primi perechea.
IX Aici lucrurile se petrec ca în vremea cea de demult a basmelor mamei
Fuseseră trimişi prin împă ră ţie dregă tori pentru a descoperi fecioare frumoase dintre care
să se aleagă o soţie potrivită lui Constantin, semnul alegerii fiind purtarea condurilor micuţi
de acelaşi fel cu cei daţi Mariei de la Amnia şi s-au ales astfel două zeci de candidate, dar
„Prea cinstiţii patrici [patricieni, nobili] nu nimeriseră şi nu poposiseră decât la curţi bogate.
Înălţimea trupului, numărul anilor şi condurul se potriviseră numai unor fecioare crescute
întru îndestulare, ai căror părinţi îşi scriau pe catastifuri lungi bogăţiile.”.
Prezent la întrunirea fecioarelor unde avea să fie desemnată viitoarea soaţă , Kesarion Breb
o avertizează pe Maria („– Împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite, şopti el.”) după care
Stavrikie, marele sfetnic al împă ră tesei, o alege pe fată în urma unei discuţii cu ea: „– O,
fecioară, zise dregătorul împărătesc, te rog spune-ne ce doreşti tânărului nostru împărat?/–
Îi doresc o inimă dreptă şi plină de milă, domnule./– Şi ce doreşti de la el?/– Doresc o pungă
cu bănuţi de argint pentru bunicul meu, ca să aibă cu ce mângâia pe sărmani.”.
După acea întâ lnire, fiind aduse fecioarele în palatul împă ră tesc şi înfă ţişate împă ră tesei şi
fiului ei, în trecere una câ te una, „Stavrikie atrase luare-aminte slăvitei
Vasilise [împă ră tese] că se apropie acea al cărei chip l-a vădit Maica Domnului în visul Prea
Sfinţitului Platon. Era prin urmare un dar al cerului. Era o armonie mlădioasă. Era un cântec
al mersului. Erau ochi plini de adâncimea plăcerilor. Constantin cunoscu şi el că aceasta
trebuie să fie aleasa şi o dori numaidecât, ca pe o jucărie.”. Odată aleasă , Maria „Părea
fericită şi totuşi înfricoşată.”.
X Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite
 În cetatea Bizanţului se petrec două întâ mplă ri de seamă : sosesc episcopii după întâ lnirea
din cetatea Nikeea, pentru a vesti că stabiliseră principiile ortodoxiei, şi are loc nunta lui
Constantin cu frumoasa Maria, nepoata lui Filaret.
Kesarion Breb plă teşte un cerşetor, prefă cut orb, aflat cu locul de cerşit în faţa casei unde
locuia de puţin timp polemarhul Alexie Moseles, conducă tor al oştirilor din Armenia şi
prieten cu Constantin, spre a afla de la el cine intră în acea casă . Polemarhul primise bani de
la împă ră teasă pentru a cumpă ra bună voinţa oştenilor lui, dintre care mulţi erau
iconoclaşti, distrugă tori de icoane, deci inamici ai dreptei credinţe legiferate de
împă ră teasă , află m din capitolul cinci. Pe Kesarion îl interesează , spune acesta pretinsului
orb, dacă sosiseră de curâ nd oameni din Armenia sau din Tracia, de pe malul asiatic al
Bosforului, în casa polemarhului.
Discutâ nd cu doamna Teosva (în casa din Bizanţ râ nduită ei şi soţului, binefă că torul Filaret,
de că tre împă ră teasă , unde îl chemase bă trâ na) Kesarion Breb află că fiica ei, Maria, era
înfricoşată de cuvintele pe care Constantin le rostea în somn: de cealaltă parte a Bosforului
sosiseră oşteni (iconoclaştii din Armenia) cu ajutorul că rora soţul ei dorea să ia cu forţa
puterea de la mama lui, împă ră teasa Irina.

XI Sub strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu tocmai bine mirositoare

 Într-o discuţie cu prietenul să u, episcopul Platon de la Sakkoudion, Kesarion Breb
mă rturiseşte că a fost trimis la Bizanţ de că tre „domnul” să u cu scopul de a descoperi
dedesubturile vieţii din centrul de putere al creştină tă ţii şi ce a înţeles acolo: „spiritul se
izolează în ostroavele lui. Dar carnea se desfătează în putreziciunea ei de totdeauna. Fratele
prigoneşte pe frate în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină
soarelui dreptăţii, blăstămând dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieţii lor. Cel sărac
n-are decât mângâierea lacrimilor; dregătorul îi răpeşte toate bunurile acestei vieţi. Când
pleacă dregătorul, se năpustesc asupra lui alţi corbi ai lumii.”. Iar despre fiul împă ră tesei,
Constantin cel tâ nă r, afirmă că îşi petrece nopţile prin „băile publice şi lupanare. […] Are
prieteni prea credincioşi, strategi de oşti, care ar fi putut să-l înveţe meşteşugul armelor. L-au
învăţat altceva. Dau poftelor lui copii şi copile din Asia, pe care le amestecă cu fructele şi cu
vinurile.”. Drept concluzie asupra situaţiei politice şi militare din acel moment, Kesarion
socoteşte că aurul dat de împă ră teasă lui Alexie pentru a cumpă ra oştile din Asia în folosul
ei a fost utilizat plă tind acele oşti ca să se alieze cu Constantin şi Alexie împotriva ei.
Această concluzie, împreună cu informaţii obţinute de la diverşi oameni dispuşi a le vinde,
mesagerul dac o va comunica sfetnicului Stavrikie, şi împă ră tesei, la care Stavrikie îl duce,
în palatul ei, Augusteon. În aceeaşi zi Constantin a fost arestat la ordinul mamei sale şi dat
că lă ului, pentru a-l pedepsi prin bă taie cu vergi; polemarhului Alexie Moseles i s-a spus că
prietenul şi stă pâ nul să u Constantin l-a tră dat, astfel încâ t conducă torul de oşti va trece de
partea împă ră tesei. Între soldaţii lui aflaţi pe celă lalt mal al Bosforului sunt ră spâ ndite de
că tre unii trimişi ai împă ră tesei veşti, cum că „sutaşii şi căpitanii de acolo ar fi vândut pe
Constantin-Împărat iar alţii ar fi vândut pe Alexie. Alţii s-au suit pe mese şi au strigat că
feciorul Isaurianului [Constantin] i-a adus aici, ca să-i piardă. S-au mai aflat unii care au
strigat că Alexie i-a vândut pe ei lui Stavrikie postelnicul, pentru aur. Astfel că repezindu-se
cu groaznice răcnete unii asupra altora, s-au tăiat cu săbiile şi s-au împuns cu suliţele”.
Constantin, suferind de pe urma pedepsei suportate, a mă rturisit soţiei sale, după ce
aceasta îşi ară tase voinţa de a-i fi ală turi şi de a nu-l tră da, dorinţa de a-şi înlă tura mama de
pe tron, dar spioni din palat au ascultat din dosul zidurilor. Fiul împă ră tesei şi-a dat seama,
drept urmare a cerut mamei lui iertare, ară tâ ndu-şi totodată supuşenia.
XII Steaua amurgului
În casa din Bizanţ, bă trâ nul Filaret face împă rţeala averii dobâ ndite de familie din mila
împă ră tesei prin daruri şi venituri din dregă toriile în care-i fuseseră puse rudele apropiate,
o împă rţeală menită să clarifice partea cuvenită lui, spre a o da pomană să racilor, după un
plan bine chibzuit, ară tat de bă trâ n alor să i şi lui Kesarion Breb: „Deci voi chema aici pe
servul meu Calist şi-l voi pune să-mi coase […] trei pungi de piele, întru totul asemănătoare.
În una am de gând să pun galbini, în alta argint şi-n a treia bani de aramă. Când vine un
sărac să cerşească, servul meu amestecă pungile şi mi le întinde. Dumnezeu deci hotărăşte
dacă în palma sărmanului său trebuie să pun o siglă, ori un ban de argint, ori un bănuţ de
aramă. Vâr mâna la întâmplare şi-i dau simbria.”.
Chemată de nepoata ei, doamna Teosva merge la palatul acesteia însoţită de pă rintele
episcop Platon, că ruia înainte de plecare Breb îi cere să spună Mariei că el va fi la malul
mă rii, atunci câ nd o să apară luceafă rul de seară . În cursul discuţiei cu cei doi, Maria le
comunică îndepă rtarea împă ratului de ea („Soţul meu m-a cercetat şi m-a iubit puţină
vreme, atât cât nici n-am avut timp ca să-l cunosc. Apoi s-au întâmplat lucruri pentru care
trebuie să rămân mută. Sclavele mele râd şi-mi arată că m-ar învăţa bucuroase practicile lor;
îmi aduc pe tabla, însă, o broască râioasă vie, pe care n-o pot înghiţi.”) dar nu mă rturiseşte
pricina marii ei suferinţe, diferită de faptele ară tate oaspeţilor.
Pentru ajutor, episcopul îi fă gă duieşte că se va ruga, odată întors la Sakkoudion, apoi îi
transmite vorbele încredinţate lui de că tre Breb, neuitâ nd să menţioneze că în acea zi,
odată cu ivirea luceafă rului de seară , se împlinesc doi ani de câ nd cei doi s-au cunoscut –
„Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii. Apoi deschizându-i nu mai văzu pe cei de lângă
ea. O umbră se desprinse de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa.
Era o părere. Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.”
XIII Soarta celor tari ai lumii e una cu soarta mişeilor
Paznicii varangi (nordici, danezi şi suedezi) ai împă ratului se arată în discuţiile lor
nemulţumiţi, că ci „De un timp în împărăţie nu mai lucrează fierul [armele] ci vorbele
meşteşugite şi şiretlicurile; nu mai stau în cinstea cea mai de sus oştenii, ci călugării şi
eunucii.”. Drept urmare, „În ajun de sărbătoarea Sfintei Adormiri a Maicei Domnului, anul
790”, câ nd prind de veste că se apropie de capitală oşteni ră zvră tiţi din Armenia – conduşi
de Mihail Lahonodracon, un bă trâ n general vestit pentru iscusinţa sa ră zboinică , aflat în
exil pâ nă atunci, şi de Alexie Moseles, cu scopul de a-l instala împă rat pe Constantin – o
arestează pe mama acestuia, împă ră teasa Irina, pentru a-l aclama împă rat pe fiul ei şi a-l
elibera din temniţă . Din ordinul noului împă rat, Irina va şedea în palatul Elefterion iar
sfetnicul ei, Stavrikie, va fi exilat.

XIV Despre o mare pasăre măiastră cu ochi şi glas de om

 Trecuse un an de la marea schimbare, timp în care noul împă rat o vizitase pe mama lui de
nouă ori, din ce în ce mai des, după primele trei vizite mai îndepă rtate în timp una de alta, şi
acum se duce iară şi la Elefterion; de câ te ori merge, spun oamenii din popor, o pasă re
mă iastră din gră dinile palatului strigă „de două ori: Constantine-Constantine!”. Scopul
vizitei, arată împă ratul Irinei, este de a cere sprijin („am nevoie de înţelepciunea maicei
mele, care s-a dovedit folositoare Împărăţiei.”), solicitare acceptată . Se află , printre
însoţitoarele fostei împă ră tese, în acea vizită , o tâ nă ră femeie, Teodota, pe care Constantin
o îmbră ţişează şi să rută pă timaş. A doua zi mama împă ratului revine în palatul Augusteon,
spre marea bucurie a norodului care vede alaiul, unde îl primeşte pe întorsul din exil
Stavrikie, spre a-l repune în rosturile de dinainte.
Alexie Moseles, chemat de împă rat la sine pentru a primi ră splata faptelor sale, spusese
Constantin, soseşte bucuros, crezâ nd în bună voinţa stă pâ nului să u, dar gâ dea îi arde ochii
cu fier înroşit şi este aruncat în temniţele de sub palatul domnesc.
Întors de la Sakkoudion, episcopul îl află pe prietenul să u postind în recluziune, la casa
egiptenilor unde locuia; acesta îi mă rturiseşte concluzia asupra situaţiei din casa imperială
– „Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea în veci neistovită. Ca să se îndestuleze de
zădărnicia măririi, Doamna Irina împinge lângă prăpastie pe fiul ei. Acum vei înţelege de ce
i-a pus alături o soţie aleasă de puterile divine. Ca nelegiuirea lui de astăzi să se arate mai
înfricoşată.” – odată cu conştiinţa vinei sale („eu am fost solul care am adus o floare curată şi
am aruncat-o într-o volbură prihănită.”).
XV În care, celor fericiţi şi nefericiţi li se încheie timpul
A murit Teosva, soţia lui Filaret dar „Bătrânul nu era întristat. Faţa-i frumoasă încununată
cu păr alb era numai puţintel nedumerită.”, reacţie datorată credinţei în Dumnezeu,
probabil. Cu câ teva clipe înainte de a-şi da sufletul, femeia dorise o întâ lnire cu nepoata ei
deoarece, află Breb de la bă trâ n, atunci sosiseră „în pripă” două mesagere din partea
nepoatei, cu veşti ce se pare că i-au provocat un şoc şi decesul. Pentru că era întristat chipul
decedatei, Breb îi adresează câ teva cuvinte dincolo de graniţele lumii acesteia: „-Doamnă, îi
zise el, du-te fără a mai întoarce fruntea. Scuturând de pe noi pulberea şi amintirile, vom veni
şi noi acolo cândva, ca să înflorim.”.
Dar Maria nu poate merge însă la privegherea bunicii sale, la mă nă stirea Rodolfia, unde
fusese depus corpul ră posatei, din pricina faptului că soţul ei interzisese ieşirea orică rei
persoane din palatul Halki, unde tră ia „Împărătiţa”, îndepă rtată de la sine de că tre
Constantin, care îşi gă sise o nouă pasiune, în Teodota.
Urmare cererii episcopului adresate împă ră tesei Irina, Maria soseşte la mă nă stirea
Rodolfia, unde Kesarion Breb îşi mă rturiseşte vina („– Mărită stăpână, grăi el cu voce moale,
nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea Împăratului ci iubirea mea.”) şi îi comunică femeii iubite
soarta care îi aşteaptă : „drumurile noastre în această lume trebuie să se desfacă aici. O
împărăteasă când îşi pierde soţul aşa cum s-a întâmplat cu măria ta, îşi pune văl negru şi se
duce la [mă nă stirea din] insula Principilor. Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala
obişnuită a oamenilor celorlalţi. Asemeni asupra mea stă o putere care nu-mi îngăduie să rup
legămintele ce-am făcut.”, consolâ nd-o totodată („Se va desface amăgirea care se numeşte
trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în
afară de timp.”).
XVI Carte de la Sakkoudion
Dintr-o scrisoare trimisă , în anul 797, de că lugă rul Teodor de la Sakkoudion, prin slujitorul
Constantin, ră mas o vreme în acea mă nă stire, Kesarion Breb, întors în ţara natală , află că
împă ratul şi-a repudiat oficial consoarta pentru a se însoţi public cu Teodota, Maria fiind
surghiunită pe insula Prinkipo. Află de asemenea că , asistâ nd la plecarea Mariei, pă rintele
Platon îl ceartă public pe împă rat, numindu-l „cel ce se desfrânează, cel care-şi zideşte casa
cu nedreptate, cel care, urând pe tovarăşul său legiuit, se dovedeşte a fi ucigaş; cel care ia în
deşert legea, jignind pe Domnul vieţii şi al morţii.”. Apoi norodul ră sculat îl duce pe episcop
în faţa împă ratului, unde prelatul îşi continuă imprecaţiile: „O, Împărate, carnea şi sângele
tău nu vor putea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru scârnăvia de
jos!”. Drept ră zbunare, după întoarcerea prelatului la Sakkoudion, împă ratul a mers acolo şi
a poruncit oştenilor varangi din garda sa uciderea episcopului şi distrugerea mă nă stirii.
Faptă care i-a prilejuit mamei sale detronarea lui, cu ajutorul aceloraşi varangi cumpă raţi
de ea, Constantin fiind pedepsit şi prin arderea ochilor şi întemniţare.

XVII Floarea de gheaţă

Are loc, cu participarea unor monahi închinaţi lui Zalmoxis, ceremonialul de retragere a lui
Kesarion Breb în muntele sacru, ascuns, al dacilor, spre a deveni cel de-al treizeci şi treilea
Decheneu, totodată şi ultimul. Puţin înaintea morţii, predecesorul să u îi încredinţează
ultima profeţie: „avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi spaimă.”.