Gr.

Alexandrescu în istoria literaturii române

Oana Apetrei (RO-EN), Elena Bunghiu (RO-EN), Alexia Comorașu(RO-EN), Cătălina
Gheorghiu(RO-EN), Ioana Matei(RO-EN)
Biografie
Data nașterii autorului este incertă, existând mai multe variante: „din spusele lui Ghica
1812”, „Din înștiințare mortuară ar reuși anul 1810”, iar din „fraze ale lui Alexandrescu s-ar deduce
chiar anul 1814.” 1
Dintr-o schiță autobiografică aflăm că și-a făcut studiile la Târgoviște. Părinții săi „Mihai
Alexandrescu, slujbaș mărunt în administrația județului Dâmbovița, și Maria, născută Fusea” au
decedat, conform lui Eugen Lovinescu în 1827. Tânărul „foarte oacheș, părul negru, sprâncenele
groase îmbinate, ochii căprui și scânteietori, mustața mijea pe buză”, „uimea de la prima întâlnire
prin memoria lui fenomenală.” 2
Personalitatea lui Grigore Alexandrescu reprezintă un mare factor care influențează stilul
scrierilor sale, astfel, Nicolae Manolescu spune despre acesta, în urma citirii unor Scrisori către
Ghica, că „n-are doar umor, ci posedă un stil al echivocului galant care arată în el pe monden”,
„frecventează saloanele, cluburile și cofetăriile, îmbrăcând la ocazii un frac verde-negru cu nasturi
de metal […] E un om de lume, nițel ipocrit, căci laudă versurile cuiva știind că n-au valoare, dar
neputând face altfel.”3
Activitate literară
„Drumurile vieții lui Grigore Alexandrescu s-au identificat cu mersul istoriei poporului nostru
într-un secol al marilor transformări economice, social-politice, și culturale, într-o epocă de
schimbări profunde, decisive și în sfera literaturii noastre. Stările de spirit ale scriitorului, evoluînd
de la disperarea romantică a adolescenței la patosul revoluționar din prima tinerețe și apoi la
echilibrul lucid al maturității, din nou la neliniștile și incertitudinile provocate de un destin
potrivnic. [...] În esență însă, atitudinea poetului a rămas aceeași față de toate marile evenimente
care au marcat în egala măsură istoria țării si propria sa viață.”4
Grigore Alexandrescu este cel mai important reprezentant al „romantismului îmblanzit”, fiind
numit pe de o parte „un clasic silit de împrejurări să scrie ca un romantic” iar pe de altă parte „un
romantic grevat de o fire și de o educație clasică”. Cu alte cuvinte, Grigore Alexandrescu poate fi
încadrat atât in romantism, cât și în clasicism deoarece influențat de epoca în care a trăit,
„sensibilitatea lui Alexandrescu este dublă, bicefală, bipolară.” 5
În opera lui Alexandrescu, comparațiile ample, abstractizante reprezintă elemente importante
în evidențierea caracterului romantic al textelor, acestea amintind de comparațiile folosite de
Alecsandri, Bolintineanu sau Eminescu, reprezentanți desăvârșiți ai romantismului. „Când
Alexandrescu scrie în Răsăritul lunei despre astrul nopții ne vin numaidecât în minte comparații
similare din Alecsandri, Bolintineanu și chiar din tânărul Eminescu.” De asemenea, caracterul clasic
implicat în opera sa este evidențiată prin comparațiile securizante, „în măsura în care centrează
universul pe pe omul terestru și reduc la el spațiile cosmice, siderale, selenare”.6
Observația lui Paul Cornea prin care afirmă că „[…] Alexandrescu e un romantic printre
clasici și un clasic printre romantici, […] e un scriitor de tranziție […]” este discutabilă deoarece nu
ține cont de faptul că un scriitor de tranziție poate exista doar dacă se poate vorbi de „un classicism
și pe urmă un romantism, ambele de o factură mai pură și mai clară […]”.7

1
Silvian Iosifescu , „Studiu introductiv” la Gr. Alexandrescu, Opere, volumul I Poezii, Ediție critică, note, variante
și bibliografie de I. Fischer, Editura de stat pentru Literatură și Artă, Bucureşti, 1957, p.5.
2
Ion Roman, „Studiu introductiv” la Gr. Alexandrescu, Opere, volumul I, Ediție critică, note, variante și
bibliografie de I. Fischer, Editura Minerva, 1972, p. 9.
3
Nicolae Manolescu, Poeți romantici, Capitolul „Grigore Alexandrescu și spiritul Gaulois”, Editura Știința,
Chișinău, 2003, p. 92.
4
Petre Gheorghe Bîrlea, Pe urmele lui Grigore Alexandrescu, Editura Sport-Turism, 1984, p. 7.
5
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 72-73.
6
Ibidem, p. 76.
7
Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu: aspecte, figuri, idei, 1966, apud. ibidem.
 ,,Alexandrescu este opac (o opacitate programatică) la viața ascunsă a universului. N-are
simțul cosmosului, cum n-are nici simțul elementelor. Imaginația lui nu coboară decît rar și
superficial în lumea concretului, fapt curios la un spirit care vrea să îndrepte răul social.” 8
Grigore Alexandrescu prezintă afinitate față de trecut, prin urmare acesta se adresează
trecutului, amintirii, prin prezentarea unor locuri istorice in poemele sale de meditație și reverie.
Meditația și reveria se petrec noaptea, moment prielnic groazei și așteptării.9
,,Grigore Alexandrescu este, mai ales, un poet al nocturnului. Căderea întunericului este, la el,
momentul cel mai prielnic pentru reverie.[...] Începutul nopții este, așadar, începutul unei fertile
confuzii: între trecut și viitor, între lumea reală și lumea ce nu se vede.[...] Trecutul pune stăpînire
pe scena lirică. Prezentul este ocrotit de lumina zilei, noaptea este acaparată de imaginile
trecutului.”10
Grigore Alexandrescu, prin paginile Memorialului de călătorie, demostrează încă o dată
detașarea sa față de romantism, apropiindu-se, mai degrabă, de ceea ce înseamnă clasicismul: „Ele
nu sunt nicidecum scrise de un călător romantic, […] cele cu iz romantic sunt de tot puține, ci mai
degrabă ale unui spirit clasic.”11
Abordarea scrierilor sale într-o manieră romantică nu sunt situate la nivel superior, viziunea
poetului despre romantism fiind una degradată, lipsită de ornamente deosebite sau figuri de stil
spectaculoase: „Tot ceea ce ține de modalitatea romantică, sau aproape tot, înseamnă o imediată
cădere de stil. În altă ordine de idei, conform lui Călinescu: poetul vede comun”. 12
În ceea ce privește cotidianul și aspectele legate de el, Alexandrescu are o perspectivă mai
bogată, vorbește despre acesta cu o mai multă lejeritate, iar monotonia nu este prezentă, ca atunci
când abordează romanticul: „Talentul izbucnește însă cu remarcabilă forță atunci când e vorba de
parcurgerea cotidianului.” 13
În scrierile sale este evident faptul că Alexandrescu se dezice de la a-și expune latura
sentimentală, iar atunci când optează pentru transmiterea amorului o face într-o manieră
minimalistă. „Vom adăuga că pînă și în materie de amor scriitorul nu pare a avea motive de
disperare. Nu pare să fi dus lipsă de muze iar postura sa erotică este mai degrabă a sedusului decît a
seducătorului, ceea ce presupune un oarecare răsfăț sentimental.”14
„De la meditație eglaică la poezia de dragoste, Grigore Alexandrescu parcurge distanța de la
infern la paradis și înapoi.’’15, utilizînd în operele sale noi motive (poezia erotică) devenind,către
1840 „un poet pe deplin format’’ „Idealul lingvistic al poetului rămîne destul de neprecizat. Stilul
se cere a fi <<ușor și nelămurit>>. Rafinamentul gîndirii nu trebuie să ducă la exprimarea confuza
iar accesibilitatea nu e tot una cu vulgaritatea.’’16
,,Alexandrescu este cel dintîi poet roman care are, pe de-a-ntregul, o conștiință artizanală. E
un poeta faber cu mentalitatea și mijloacele de expresie de la 1840. Autorul Satirelor și Epistolelor
este consecvent cu principiile pe care le propune. Poemele sînt pline de sfaturi utile pentru sine și
pentru alții. Alexandrescu crede că <<osteneala și răbdarea pot orice dobîndi>>. El pune stilul
înaintea talentului.”17
Atitudinea lirica a lui Grigore Alexandrescu este substanțială din punct de vedere literar:
„poetul este un martor al istoriei, un contemplator întristat al suferințelor umane și, totodată, un

8
Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei romane, Capitolul VII, „Grigore
Alexandrescu. Cultul ,<<stilului deslușit>>. Migăloasa scenografie a grandorii”, Editura Cartea Romanească, 1980, p.
115.
9
Ibidem, p. 116.
10
Ibidem, p. 125.
11
Horia Bădescu, Grigore Alexandrescu- parada măştilor, Editura Albatros, Bucureşti-1981, p.62.
12
Ibidem, p. 63
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 9.
15
Leon Volvici, Apariția scriitorului în cultura română, ediția a doua, revizuită, Curtea veche, București, 2004, p.
32.
16
Ibidem, p. 46-48.
17
Eugen Simion, op. cit., p. 112.
<<glas>> al neamului său. Alexandrescu inaugurează și imaginea literară a poetului reflexiv, chinuit
de dilemele creației, stăpînit de demonul vocației și încercînd să-și dea și un răspuns la întrebările
legate de rostul literaturii si al scriitorului in societatea timpului său.”18
Poezia Anul 1840 prezintă, cel mai bine, opțiunea lui Alexandrescu pentru „lirismul de
sentințe și idei morale decât poză și gestică.” Abordările pe care Grigore Alexandrescu le tratează
pe tema nestatorniciei sunt „ușor contradictorii: după ce constată greutatea de a anticipa viitorul,
poetul se arată convins că există totuși bune speranțe, conform regulii care aduce după mâhnire
înseninare, dar această încredere aparține mai degrabă omului ce-n viitor trăiește, adică
optimistului, și copilul care a fost cândva poetul, devenit acum un pesimist schopenhauerian.” 19
De asemenea, în poemul Anul 1840, poetul nu se individualizează, ci dimpotrivă rămâne la
nivelul simțirilor, trăirilor pe care le transmite la nivel contextual „și profită de împrejurare spre a-și
face un autoportret de o nobilă înălțime etică și de o perfectă acurateță a expresiei în acel stil de
moralități abstracte.”20
Lovinescu consideră că poezia Anul 1840 ,,nu e realitate, decît o ideologie exprimată aforistic
și prozaic, în nicio legătură cu ceea ce sensibilitatea modernă cere unei poezii.’’21
,,Nimic în Anul 1840 nu dezvăluie acuțimea de spirit a fiziologului, ironia subțire și veninul
ascuns al fabulistului. Aici nu se află decît înțeleptul, moralistul nu de tip rochefoucauldian, ci
descendent al speranței circumspecte și al judecății sceptice și ușor dezabuzate a cronicarului”. 22
Grigore Alexandrescu impresionează prin modul fabulos de a scrie despre trecutul istoric.
Semnificativ pentru această informație este poemul Umbra lui Mircea. La Cozia, ce se caracterizeză
spectaculoase figuri de stil asupra ideilor lirice care sunt în acest caz: ,,de ordin patriotic și moral”.
Descrierea reliefului are o notă romantică fiind prezente ,,ziduri vechi, muncezite de bătaia
valurilor, peșteri, rîpi întunecate, munți ce se clatină’’. Dar este format și într-un chip misterios, în
finalul poeziei. 23
Astfel, „Anul 1840 și Umbra lui Mircea au solemnitatea catedralelor. Discursul amintește
austeritatea pascaliană, logica rece izbește cu rezonanțe adînci marginile largi ale versului de
paisprezece silabe, sentențele au ardența subterană și răceala impersonală a istoriei însăși: <<A
lumei temelie se mișcă, se clătește,/ Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit>>.”24
Poezia Rugăciunea a fost publicată întîi în ediția din anul 1838. Se consideră că poezia
reprezintă o imitație, sau cel puțin ca fiind extrem de inspirată din ale creații. Astfel, Pompiliu
Eliade este de părere că poezia Rugăciunea este inspirată din scrierea lui Lamartine, Hymme de
l’enfant à son rèveil fiind cunoscut faptul că scriitorul Grigore Alexandrescu s-a inspirat în opera sa
de numeroase ori din Lamartine. Părerile referitoare la sursa de inspirație a poeziei sunt
controversate, întrucât există asemănări cu o serie de creații, acestea fiind, însă, vagiș Eugen
Lovinescu a asociat poezia cu La Priere, aceasta fiind similară prin concepția despre Dumnezeu.
V.Ghiacioiu adaugă și el la posibilele surse câteva secvențe din Nopțile de Young – Le Tourneur. S-
a dovedit însă că cea mai veridică sursă este Rugăciune universală a lui Pope, deoarece aceasta
prezintă atât scopul similar, acela de ,,imn deist” și morala ,,umanitară” , nu ,,creștină” , dar se
remarcă și prin o serie de versuri care sunt aproape identice: ,,Père de tout!O toi qui...” 25 este
primul vers din Rugăciune universală, iar ,,Al totului părinte, tu, a cărui...” este primul vers din
Rugăciunea. Secvența:,,Que cet instinct sacré, quțon nomme conscience/Soit mon frein le plus fort,
mon guide le plus cher 26 din Rugăciunea universală este inspirația pentru versul 16: ,,Conștiința să-
mi fie cereasca ta povață”.27
18
Leon Volvici, op. cit., p. 103.
19
Nicolae Manolescu, op. cit., p.77.
20
Ibidem, p. 78.
21
Silvian Iosifescu, art. cit., p. 22.
22
Horia Bădescu, op. cit., p. 14.
23
Eugen Simion, op. cit., p. 116.
24
Horia Bădescu, op. cit., p. 14.
25
,,Părinte al totului!O tu care...”.
26
,,Acest instinct sacru, care este numit conștiință, /Să-mi fie frîul cel mai puternic, călăuza cea mai dragă.”
27
Silvian Iosifescu, art. cit., p. 450.
 „Fabula: o istorie semnificativă despre adevăr. Despre adevărul moral cel mai ades și uneori
despre adevărul social și istoric. O întîmplare uneori cu oameni și cel mai ades cu traverstiuri, cu
măștile unui zoomorfism răsturnat.” 28
În ceea ce privește fabulele lui Grigore Alexandrescu, acestea se remarcă în spațiul românesc,
cum se remarcă fabulele lui La Fontaine în literatura franceză sau cele ale lui Krîlov în acea rusă,
stilul său fiind susținut „de anumite înclinații, pe care Alexandrescu le are în cel mai înalt grad”
pentru opera lui La Fontaine. Astfel, Alexandrescu își începe cariera de fabulist prin traducerea
inițială a unor fabule, ca mai apoi să le scrie pe ale sale, „fiind singurul gen în care a perseverat
până la bătrânețe”. 29
Alexandrescu nu are o colecție impresionantă de fabule, neputând fi asemănata cu numărul
creațiilor scrise de La Fontaine sau Krîlov, însă subiectele pe care le atinge, cât și inspirația de care
a dat dovadă îi stabilește un loc fruntaș printre fabuliști. Când vine vorba de personajele de care face
uz autorul în operele sale, doar șapte sunt fabulele în care masca animalieră dispare, „nuanțele
caracterologice fiind preluate de măști ale profesiunilor (medicul, scamatorul, zugravul, călugărul
etc.), fie de subtilitatea acțiunii epice.”30
„În bestiarul alexandrescian capul de afiș îl dețin, ca frecvență a distribuției în roluri
principale, vulpea și lupul, tandem irezistibil în ilustrarea puterii intermediare cu toate binefacerile
sale. Din cele 32 de fabule animaliere vulpea va fi pe post de vedetă în opt, iar lupul în cinci”.31
„Vulpea liberală, Cîinele și cățelul sau Boul și vițelul sînt exemple edificatoare în ceea ce
privește caracterul dramatic al fabulei alexandresciene.” „Cîinele și cățelul este o adorabilă scenă de
cafanea parlamentară, în care deputații discută, cu pălăria dată pe ceafă și degetul mare înfipt în
buzunarul de la vestă, prea nobilele idealuri democratice <<Oamenii spun adesea că-n țări
civilizate/ Este egalitate./Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,/Numai pe noi mîndria nu ne
mai părăsește/Cît pentru mine unul, fieștecine știe/C-o am de bucurie/Cînd toată lighioana, măcar și
cea mai proastă,/Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră>>.” 32
În fabulele sale sunt reliefate amănunte negative sau amuzante despre lume, dar acestea sunt
transcrise într-un mod specific autorului, cu acuitate: „Alexandrescu surpinde cu acuitate
aspectele benigne și maligne ale fenomenelor sociale, hilarul sau monstruosul, cu foamea
amănuntului semnificativ a fiziologului.”33
„Estetic vorbind, fabula lui Alexandrescu în ceea ce are mai bun este strălucitoare tocmai prin
elementele dramatice pe care el le introduce și care dau o altă dinamică ternelor povestiri
moralizatoare, fie ele chiar ale marilor fabuliști. De la el se reține nu morala, ci personajul care-i dă
viață și acesta nu în simbolistica sa zoomorfă și fiziognomică, ci în particularitățile rolului.” 34
Epistolele lui Alexandrescu, cinci la număr: au caracter de artă poetică, în stilul clasicismului,
stil ce s-a dovedit că îi aparține scriitorului ca ,,structură spirituală”. Este cunoscut faptul că ceea ce
impresionează la epistolele lui Grigore Alexandrescu este tehnica pe care o folosește, ,,structura
riguroasă a raționamentelor”, structură construită pentru a nu fi sesizată. În ceea ce privește modul
de expunere, monologul decurge simplu, dar asta doar pentru a păstra elementul surpriză care va
urma, deci, liniștea dinainte de furtună. Pentru a capta atenția cititorilor sunt introduse observații de
natură socială sau cu caracter moral: ,,Ziceai că în viață cea mai plăcută stare/ E a omului slobod de
orice-nsărcinare/ Care grijile lumei departe le aruncă,/ Și slava drept nimica, drept fum o
socotește.”( Epistolă Dlui V. II), printr-un proverb:,,Cum măsori ți se măsoară.”(Epistolă Domnului
Alexandru Donici, fabulist moldovean). După tot acest circ, autorul se preface speriat de a nu fi
înțeles greșit de către ceilalți, speriat că cineva ar putea să fie deranjat:,,...și drept să spui mă
temeam/ Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream.”(Epistolă către Voltaire) sau ,,Nu știu

28
Ibidem, p. 102.
29
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 87.
30
Horia Bădescu, op. cit., p. 103.
31
Ibidem, p. 105.
32
Ibidem, p. 109-110.
33
Ibidem, p. 64.
34
Ibidem, p. 116.
bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestrat/ C-un talent ce mi se pare puțin, slab, neînsemnat.” 35
După falsele scuze însă, Grigore Alexandrescu se dezlănțuie devenind din ,,personajul onctuos,
placid”, se transformă ,,într-un posedat al gestului și al intonației”. Poetul ,,îl pune la colț” pe
Voltaire, ca ai apoi să îi recunoască meritele. Îl felicită pentru păstrarea tradițiilor literare dar îl și
avertizează că acea ,,bufonerie acuzatoare” a fost doar un pretext pentru a expune un peisaj în care
mulți se afirmă prea mult, stâlcind limba română: ,,Unul, iscoditor trist de termini încornorați,/
Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalţi,/ Se plînge că nu-nțeleg acei care îl ascult,/ În vreme
ce însuși el nu înțelege mai mult./ Altul, strigînd furios că sîntem neam latinesc,/ Ar vrea să nu mai
avem nici un cuvînt creștinesc,/ Şi lumei să arătăm că nu am degenerat,/ Altul, ce scrie pe şleau ca
preotul de la sat” (Epistola pentru Voltaire).36
Una dintre cele mai bune epistole scrise de Alexandrescu, în viziunea lui Manolescu, este
Epistola Domnului Iancu Văcărescu, în care „nu trebuie crezut că Alexandrescu se consideră
călător rătăcit de la drumul pe care tocmai l-a nimerit sau un om care nu se poate ține de planul ce
abia și-a făcut.” Textul Epistolei este presărat cu întrebări retorice, ce trebuie luate ca atare și
menționeaza Manolescu, trebuie citit în antifrază. „Stăpânirea registrului ironic este în aceste
versuri mai bună decât oriunde în poezia noastră. Alexandrescu e cel mai puțin muntean dintre
munteni, nemizând pe truculența cuvântului, ci pe ascuțimea lui perfidă.” Astfel, epistolele în
versuri ale lui Alexandrescu denotă, în general, că „autorul e un moldovean plin de haz, aristocrat,
subțire și mai ales ironic [...]”37
Un alt text important pentru identificarea operei lui Grigore Alexandrescu în viziunea
criticilor este un jurnal de călătorie, Memorialul din 1844-1845, la care N. Iorga apreciază „că
Alexandrescu n-are glumă ușoară, ci numai satiră ascuțită sau ironia amară, că nu face spirit de
salon răzând, din contra, batjocoritor sau tragic”. „Același jurnal romantic al călătoriei l-a citit și
Călinescu, numai că admițând că atunci când nu poate proiecta în proporții uriașe, poetul vede
banal, îl declară un talent narativ și descrptiv stângaci.” 38
„O idee atrage atenția în prefața lui Alexandrescu la volumul din 1847 și anume aceea că arta
adevărată cere o compunere îngrijită, o desăvârșire formală, de care literatura noastră, alcatuită până
in anii din urmă de niște balade tradiționale, inspirații necultivate, nu s-ar fi dovedit în stare.”
Astfel, dezinteresul lui Alexandrescu pentru folclor, enunță Nicolae Manolescu, a fost identificat și
de contemporani care au văzut în culegerile celor aproximativ cincizeci de Cântece de peste Olt pe
care le-a făcut în tinerețe, „un simplu fenomen de modă.”39
Influențe în opera sa
Opera lui Grigore Alexandrescu a început să fie apreciată „o dată cu Eminescu de la
maturitate, pentru pesimismul grav si metafizic”, după răsunetul operelor lui Bolintineanu și
Alecsandri, adică după 1880, deși opera acestuia, după cum se știe, a fost încheiată în 1847, „mai
înainte ca Alecsandri și Bolintineanu să debuteze în volum”. 40
Așa cum observă Nicolae Manolescu „când Alexandrescu scrie în Răsăritul lunei despre
astrul nopții, ne vin numaidecât în minte comparații similare din Alecsandri, Bolintineanu și chiar
din tânărul Eminescu”. Astfel, ceea ce vrea să spună Manolescu este că în opera lui Alexandrescu,
comparațiile ample, abstractizante reprezintă elemente importante în evidențierea caracterului
romantic al textelor, acestea amintind de comparațiile folosite de Alecsandri, Bolintineanu sau
Eminescu, reprezentanți ai romantismului.41
Înainte de toate, „ca și ceilalți romancieri, Alexandrescu își începe scrisul traducând și
prelucrînd din Lamartine și Byron, dar și din La Fontaine. Împrumută de la Boileau tiparul epistolei
și de la Lamartine –meditația. Ar fi însă eronat și stăruitor dezmințit de fapte să reducem opera lui
Alexandrescu sau a altor scriitori contemporani la un eclectism lipsit de unitate și originalitate, la
35
Ibidem, p. 135-136.
36
Ibidem, p. 137.
37
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 86.
38
Ibidem, p. 89-90
39
Ibidem, p. 74.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 76.
simpla adoptare de modele eteroclite.[...] Desigur, influențele sînt incontestabile. Musset,
Lamartine, Voltaire, Byron au lăsat urme adînci în literatura primei jumătăți a secolului al XIX-lea.
[...] Scriitorii noștri citeau, declamau, traduceau tragedii grecești, franceze. Știm că Alexandrescu l-
a minunat pe Ghica, după ce s-au cunoscut, recitîndu-i scene întregi din Andromaca și Fedra lui
Racine.”42
În spirit lamartinian, „cu aspect de imitație ce merge până la detaliu”, putem identifica
poemele pe temă personală. Aici putem vorbi despre „un om interior in lirica lui Alexandrescu” ce
se individualizează pe sentimentele si trăirile lui, de exemplu „în finalul Reveriei ne izbește expresia
de mâhnire a inimii deșarte de orice sentiment, dar stăpânită de puterea suvenirelor: <<Când inima
sătulă de ură, de iubire/ N-o mișcă nici un bine, n-o trage nici un dor,/ De ce singure numai a
voastre suvenire/ Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?>>”43
În ceea ce privește fabulele lui Grigore Alexandrescu, acestea se remarcă indiscutabil în
spațiul românesc, cum se remarcă fabulele lui La Fontaine în literatura franceză sau cele ale lui
Krîlov în acea rusă, stilul său fiind susținut „de anumite înclinații, pe care Alexandrescu le are în cel
mai înalt grad” pentru opera lui La Fontaine. Astfel, Alexandrescu își începe cariera de fabulist prin
traducerea inițială a unor fabule, ca mai apoi să le scrie pe ale sale, „fiind singurul gen în care a
perseverat până la bătrânețe”. 44
Fabulele lui Grigore Alexandrescu în relație cu cele ale lui La Fountaine sunt caracterizate de
stilul său „direct și de ironia lui mai mordantă”, în timp ce autorul francez optează penru „politețea
secolului și lumii sale”. O comparație ce poate scoate în evidență această diferență dintre stiluri este
punând în paralel Les Animaux malades de la peste a lui La Fontaine și traducerea pe care o face
Alexandrescu acestei fabule. „În fabula lui La Fontaine vulpea zice leului: <<Vous leur fîtes,
Seigneur/En les croquant beaucoup d’honneur>> Alexandrescu schimbă așa <<Ce-are a face!
răspunse/ Înălțimea ta ești/ oricât de slab poftești>>”.45
Aprecieri critice
În legătură cu opera lui Grigore Alexandrescu, opiniile criticilor şi istoricilor literari sunt
împărţite: în timp ce, unii susţin că opera lui Grigore Alexandrescu este o expresie a celor două
personalități contradictorii ale poetului, alţii consideră, dimpotrivă, că opera lui Grigore
Alexandrescu este rezultatul personalității bine conturate ale poetului, personalitate care se
regăsește în scrierea sa. În ceea ce mă priveşte, pot spune că sunt de acord cu cei care afirmă faptul
că în scrierea poetului se regăsesc personalitățile contradictorii ale acestuia:în unele scrieri evocă
trecutul, în altele elogiază prezentul.
Asadar, discutînd despre modalitatea prin care scrie Grigore Alexandrescu, și principiile pe
care le urmărește în scrierea sa, (topicul major/ideea generală al/a citatului care urmează a fi
introdus), G.Călinescu (autorul) evidențiază (susţine, demonstrează, subliniază – vezi verbele
semnal pentru rezumat) rolul pe care credea Grigore Alexandrescu că îl are poezia și anume
menirea de a reprezenta dorințele societății și de a-i înălța spiritual pe oameni prin concepte morale.
De asemenea, G.Călinescu subliniază faptul că poetul Grigore Alexandrescu exclude proza în
favoarea poeziei, considerand că poezia reprezintă frumosul într-o masură mai mare decat proza.
(parafrazarea/rezumarea punctului de vedere al autorului în respectivul citat): „ Elementare şi
sănătoase idei despre arta poetică a exprimat fugitiv Gr. Alecsandrescu prin prefete şi epistole. El
era incă de la 1847, ,din numărul acelora care cred că poezia, pe lingă neapărata condiție de a
plăcea, conditie a existentei sale, este datoare să exprime trebuintele societății şi să deștepte
simțăminte frumoase şi nobile, care inaltă sufletul prin idei morale si divine pînă în viitorul
nemărginit şi in anii cei veşnici. În consideratiile sale, Gr. Alecsandrescu are in vedere numai
poezia propriu-zisă, excluzind arta prozei, căreia ii aplică probabil aceleaşi comardamente. Oricum,
admitea o ierarhie in scara valorilor literare, socotind că o artă uzează mai mult de frumos decit o
alta. [...]. Gr. Alecsandrescu apasă asupra beneficentei cuprinsului artei. El nu vorbeşte de metaforă,

42
Silvian Iosifescu, art. cit., p.16.
43
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 79.
44
Ibidem, p. 87.
45
Ibidem, p. 88.
de chipul specific poeziei de a generaliza.” (citatul propriu-zis). De reţinut ar fi, în primul rînd
faptul că Grigore Alexandrescu este un scriitor devotat.46
Deşi nu o afirmă niciodată explicit, de-a lungul capitolului dedicat lui Grigore Alexandrescu
în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu lasă de mai multe ori de
înţeles că scrierea lui Grigore Alexandrescu este formată din imitații, interpretate însă în stilul său
unic,care a adus o contribuție semnificativă în literatura romană iar opera sa conține numeroase
greșeli care au atras atenția multor personalități și care pun la îndoială calitatea scrierilor acestea.Cu
alte cuvinte, scrierea lui Grigore Alexandrescu are multe greșeli de scriere, care au atras atenția
criticilor, înă acest fapt nu îi diminuează importanța în literatură.47
De asemenea, discutând despre scrierea lui Grigore Alexandrescu dar și despre impactul pe
care l-a avut personalitatea, în scrierile sale, Eugen Lovinescu insistă asupra personalității duale a
scriitorului care se regasește în opera sa:personalitatea iluzionistă, avîntată și cu perspectivă spre
viitor și personalitatea critică, precaută:,,Mai toate poeziile lirice ale lui Alexandrescu sunt, după
cum am arătat, expresia contaminării a celor două personalităti contradictorii ale poetului : un
Alexandrescu avintat, iluzionist, meliorist, ce-si aruncă blestemul asupra prezentului pentru a
preamări viitorul, cîntăret al anului 1840, poet al nadejdei inepuizabile şi, succesiv, un
Alexandrescu călăuzit de un spirit critic, ce-i curmă sborul, un Alexandrescu circumspect, minutios,
dezamăgit înainte de a fi înșelat”.48
Deşi împărtăşesc pînă la un punct opinia lui B.Delavrancea despre scrierea lui Grigore
Alexandrescu ,conform căreia poetul are nevoie nu doar de geniul unui poet pentru a reda măreția
trecutului nostru ci și de spiritul unui erou, nu pot fi de acord cu observaţia sa privind manifestarea
geniul poetului de creator doar într-un anumit domeniu.Deși creația sa este preponderent alcatuiă
din fabulă, iar cele mai bune creații ale sale sunt fabule, Grigore Alexandrescu și-a manifestat
geniul creator în multe alte creații.:"Limba în care îşi încheagă gândirea este limba nepieritoare a
poporului, este limba cea adevărată; el, ca şi Alecsandri, a socotit că nu poti să fii poet adevărat
decât în limba vie, înteleasă şi grăită peste toată întinderea pământului românesc [.]. Alexandrescu a
trebuit să aibă nu numai geniul unui poet, dar şi sufletul unui erou, pentru ca să poată înțelege atât
de profund ruinele vestite şi umbrele eroice ale trecutului nostru [...]. Dar desigur Alexandrescu în
fabulă îşi dezvoltă toată puterea geniului său de creator. Într-o sută şi douăzeci de pagini, vezi o
lume întreagă, ascunsă sub pielea dobitoacelor sale: lume traită şi lăsată nouă vie și tuturor
generațiilor cât va dura neamul românesc".49

46
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1988.
47
Ibidem.
48
Eugen Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viața și opera lui. Corespondența lui cu Ion Ghica, București,
Tipografia Ion C. Văcărescu, 1928, p. 172-174 apud. Doina Comloșan, „Antologie, tabel cronologic și crestomație
critică” la Gr. Alexandrescu, Poezii, Editura Facla, Timișoara, 1987, p. 159.
49
B. Delavrancea, Grigore Alexandrescu, în Revista nouă, anul I, nr. 5, 15 aprilie 1888.
BIBLIOGRAFIE PRIMARĂ
Gr. Alexandrescu, Opere volumul I Poezii, Editura de stat pentru literatură și artă, 1957.
Gr. Alexandrescu, Opere volumul I, Editura Minerva, 1972.
Gr. Alexandrescu, Poezii, Editura Facla, Timișoara, 1987.
BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ
Eugen Simion, Dimineața poeților, Eseu despre începuturile poeziei romane, Capitolul VII,
„Grigore Alexandrescu. <<Cultul stilului deslușit >> .Migăloasa scenografie a grandorii”,
Editura Cartea Romanească, 1980.
Nicolae Manolescu, Poeți romantici, Capitolul Grigore Alexandrescu și spiritul Gaulois, Editura
Știința, Chișinău, 2003.
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941.
B. Delavrancea, Grigore Alexandrescu, în Revista nouă, anul I, nr. 5, 15 aprilie 1888.
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București,
1988.
Petre Gheorghe Bîrlea, Pe urmele lui Grigore Alexandrescu, Editura Sport-Turism, 1984.
Tudor Vianu, Istoria literaturii romăne moderne, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971.
Horia Bădescu, Grigore Alexandrescu- parada măştilor, Editura Albatros, Bucureşti-1981.
Leon Volvici, Apariția scriitorului în cultura română, ediția a doua, revizuită, Curtea veche,
București, 2004.